Date intunecate din istoria Romaniei

Date intunecate din istoria Romaniei

“Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic. Socotesc situaţia foarte gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”, consemna Armand Călinescu în jurnalul său personal, la 22 august 1939. Vizita ministrului de Externe al Reichului, Joachim von Ribbentrop, la Moscova şi semnarea Tratatului de neagresiune germano-sovietic (Pactul Molotov-Ribbentrop), datat 23 august 1939, a provocat stupoare în întreaga lume, chiar dacă Protocolul adiţional secret, care îl însoţea şi prin care cele două părţi îşi delimitau „sferele de interese” în Finlanda, ţările baltice, Polonia şi România rămânea necunoscut, dar existenţa sa era presupusă.
Articolul 3 al Protocolului adiţional secret avea o formulă voit ambiguă pentru a da satisfacţie ambilor semnatari, grăbiţi să ajungă la un acord, într-un moment când atenţia lor era îndreptată, cu precădere, asupra spaţiului central-european: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. Menţionarea Basarabiei dar folosirea pluralului („aceste regiuni”) făcea amintitul articol al Protocolului adiţional secret susceptibil de două interpretări. Cea dintâi se limita strict la Basarabia: Reichul este de acord cu anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Cea de-a doua interpretare viza un spaţiu mai larg: Reichul este dezinteresat politic de Europa de Sud-Est, dar are acolo interese economice, care trebuie avute în vedere de URSS, în cazul altor anexiuni.
La 23 iunie 1940, V. M. Molotov l-a informat pe ambasadorul german la Moscova, contele von der Schulenburg, că URSS va cere României cedarea Basarabiei şi Bucovinei (întregii Bucovine!) şi va utiliza forţa, în cazul în care revedicările ei teritoriale nu vor fi satisfăcute. Dacă Stalin părea să se plaseze pe poziţia celei de-a două interpretări a articolului 3 prin revendicarea Bucovinei, nenominalizată în text, dar putând fi inclusă în „aceste regiuni”, adică sud-estul Europei, Hitler, care dădea articolului amintit prima interpretare, a văzut în revendicarea Bucovinei o încălcare a Pactului Molotov-Ribbentrop, un indiciu că Stalin voia să depăşească „sfera de interese” ce-i fusese recunoscută.
Iritarea lui Hitler, vizibilă în răspunsul german dat Moscovei (Basarabia poate fi anexată, Bucovina este „ceva nou”, nediscutat anterior) l-a determinat pe Stalin să restrângă revendicarea la partea de nord a Bucovinei şi să ceară, prin nota ultimativă adresată României la 26 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei (la 29 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat şi ţinutul Herţa, care făcea parte din jud. Dorohoi, adică din Vechiul Regat).
Astăzi, când documentele germane şi sovietice din anii 1939-1940 sunt cunoscute, se constată că, în decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică în primăvara anului 1941 (pregătirile de război trebuia încheiate până la 15 mai 1941), revendicarea Bucovinei – fie şi numai a părţii ei de nord – a cântărit foarte greu. Nu pentru că ea ar fi avut o însemnătate strategică sau economică pentru Germania (exista acolo o minoritate germană, strămutată în Reich, după anexarea Bucovinei de către URSS), ci pentru că Hitler a perceput revendicarea Bucovinei drept ieşirea Uniunii Sovietice din cadrul teritorial fixat în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova, în august-septembrie 1939. Pentru a semnala lui Stalin interesul excepţional al Germaniei faţă de România – ca furnizoare de petrol şi cereale – Germania, secondată de Italia, a garantat, după Dictatul de la Viena (30 august 1940), frontierele României (se convenise deja cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, care avea să fie consacrată prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940). Garanţia germano-italiană, acordată fără consultarea prealabilă a Moscovei, a provocat, la rândul ei, iritarea lui Stalin, care a înţeles că ea era îndreptată împotriva URSS (Molotov i-a comunicat lui Schulenburg, imediat după acordarea garanţiei, că ţara sa renunţase numai temporar la sudul Bucovinei şi a cerut lui Hitler, în timpul vizitei sale la Berlin, în noiembrie 1940, să retragă garanţia acordată României, dar Führerul a refuzat).
În 1939-1941, România s-a aflat prinsă între Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin. Marea Britanie şi Franţa, care îi dăduseră şi ele o garanţie, la 13 aprilie 1939 (dar nu a frontierelor, ci doar a independenţei), nu-i puteau fi de nici un ajutor: Franţa, înfrântă la 22 iunie 1940, iar Anglia ameninţată de invazia germană. România a renunţat la garanţia anglo-franceză, în speranţa că va îmbuna Germania, interesată vital în livrările de petrol din România, fără de care tandemul tanc-avion al Wehrmachtului nu putea da randamentul maxim în războiul fulger. Petrolul, care-i preocupa până la obsesie pe germani, a fost scutul protector al României în faţa expansionismului sovietic în anii 1940-1941.
În faţa ameninţării sovietice, România a căutat protecţia în cooperarea politică, economică şi militară cu Germania. Ion Antonescu a crezut că, pe această cale, putea reface România Mare, dispărută în 1940. Preţul era participarea la războiul din Est. A fi rămas pe Nistru era o imposibilitate politică şi strategică: lupta continuă până când adversarul este înfrânt, cere pace sau este anihilat. Aşa cum armata română nu s-a oprit, în octombrie 1944, la frontiera de vest, ci a luptat în Ungaria, Cehoslovacia şi chiar în Austria, aşa cum România a trimis trupe în Irak şi Afghanistan, tot astfel, în 1941, interesul de stat a cerut ca soldaţii români să ajungă, un an mai târziu, la Stalingrad şi în Caucaz.
După bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august 1943), devenise evident că Germania nu mai putea câştiga războiul din Est. Separarea de Reich era acum imperios necesară pentru România. Cu excepţia extremei drepte (legionarii), întreg spectrul politic din ţară, inclusiv mareşalul Ion Antonescu, se pronunţa pentru desprinderea de Reich, dar modalităţile de realizare erau văzute diferit. Mareşalul nu concepea ruptura fără discuţii prealabile cu Hitler, ceea ce, evident, ar fi făcut ca Antonescu însuşi să fie înlăturat, aşa cum avea să se întâmple cu Horthy, la 15 octombrie 1944, când a anunţat intenţia sa de a încheia armistiţiu.
23 august 1944 a fost o necesitate tragică. Interesul naţional primează – oricât ar fi de dureros sau de… cinic! – asupra considerentelor de loialitate în alianţă (de precizat că România nu a avut un tratat bilateral de alianţă cu Germania, fapt declarat în două rânduri de Antonescu germanilor, dar „frăţia de arme româno-germană” a existat în 1941-1944!). Actul de la 23 august 1944 a evitat transformarea României într-un câmp de bătălie între Armata Roşie şi Wehrmacht şi a destrămat întregul sistem militar german din Europa de Sud-Est, precipitând astfel prăbuşirea celui de-al treilea Reich.
Nu actul de la 23 august 1944 a fost cauza instaurării regimului comunist în România; cu sau fără el, Armata Roşie ar fi sfârşit prin a ocupa ţara noastră, întrucât nici trupele germane, nici cele române nu mai erau capabile de o rezistenţă îndelungată (poate doar pe linia Carpaţilor, dacă, evident, ar fi continuat cooperarea şi ar fi menţinut-o, zăvorând trecătorile). Ocupaţia sovietică şi acordul anglo-americanilor ca URSS să deţină, după război, o sferă de influenţă în Europa de Est (definirea ei era însă deosebită la Moscova, Londra şi Washington) au fost factorii decisivi ai comunizării/sovietizării României. De reţinut că, la 9 octombrie 1944, Churchill a fixat cu mâna lui în infamul acord de procentaj, încheiat cu Stalin, influenţa sovietică în România la 90%. Între 23 august 1944 şi 6 martie 1945 este un raport de succesiune, nu de cauzalitate.
Atât de diferite în conţinutul lor, 23 august 1939 şi 23 august 1944, rămân două date întunecate în istoria României.