Falsificarea istoriei României continuă

Falsificarea istoriei României continuă

Pentru o bună parte dintre români, 25 octombrie reprezintă Ziua Armatei, respectiv momentul în care, în octombrie 1944, printr-o exemplară putere de sacrificiu şi dăruire pentru cauza naţională, Armata Română a reuşit eliberarea oraşului Carei de sub ocupaţia străină, adică a ultimei palme de pământ românesc cotropit de armatele hitleristo – horthyste. Adevărul este, însă, altul. Evenimentul s-a petrecut, de fapt, în cursul zilei de 24 octombrie 1944. Deoarece a doua zi, respectiv în 25 octombrie, era ziua de naştere a lui Mihai I de Hohenzollern, care, după ce scăpase de mareşalul Ion ANTONESCU , adevăratul şef al statului, predându-l ruşilor contra ruşinoasei medalii „Victoria”, ajunsese, în sfârşit, şef al statului român , deşi, la abandonarea în pripă a tronului, în septembrie 1940, de către Carol al II-lea, acesta încredinţase funcţia de şef al statului nu lui Mihai, ci lui Ion ANTONESCU. Motivele diabolicului monarh le reprezintă, între altele, intenţia sa clară de a reveni la putere la o altă dată, ulterioară , când condiţiile politic şi diplomatice ar fi permis-o, neîncrederea sa în capacitatea intelectuală a lui Mihai de a conduce ţara,mai ales acum, în contextul extrem de tensionat în care el o abandona şi nu în ultimul rând faptul că, în realitate, Carol al II-lea nu-l considera pe Mihai drept fiu al său legitim, confirmând astfel, indirect, o serie de afirmaţii potrivit cărora Mihai I era rodul raporturilor intme întreţinute de mama sa Prinţesa Elena Sitta a Greciei cu ofiţerul grec ce o slujea în calitate de aghiotant şi care a însoţit-o pe aceasta la Bucureşti.
Amânarea declarării ca zi a eliberării teritoriului românesc cotropit de armatele străine, nu era un lucru singular. La fel se procedase şi în 1877, când, spre a coincide cu ziua de naştere a lui Carol I, la 10 mai, s-a amânat şi modificat data declarării independenţei de stat a României din 9 mai, data reală. Ofiţerii armatei române au fost obligaţi de către unele din autorităţile militare ale vremii să achieseze la falsificarea istoriei spre a fi pe placul celui care spera ca în felul acesta să facă oarecum uitat odiosul moment al trădării generalului Ion ANTONESCU adevăratul salvator al poporului român. Dealtfel, evoluţia ulterioară în fruntea statului a lui Mihai I a continuat să fie la fel de lamentabilă, reuşind să transforme România într-o colonie de tip sovietic şi condamnându-i pe români la aproape 50 de ani de drame inimaginabile în gulagul comunist. Chiar dacă acest lucru displace enorm celor interesaţi în ascunderea adevărului, întreaga aşa-zisă domnie a lui Mihai I a reprezentat unul dintre cele mai dureroase momente din istoria poporului român. Aşa cum am mai avut ocazia să arăt, Mihai I nu a fost niciodată rege de drept al românilor. Reamintim, în acest sens, că, la moartea regelui Ferdinand I , în 1927, prinţul Carol renunţase deja la calitatea sa de moştenitor al tronului, preferând demnităţii regale, nurii amantei sale, Elena LUPESCU, Wolf alături de care, după ce-şi abandonase soţia şi îşi neglijase răspunderea de părinte, trăia în concubinaj la Paris.
Prin urmare, autorităţile vremii au decis ca tronul să revină lui Mihai I care, fiind minor, urma să fie ajutat de o regenţă . În 1930, răspunzând solicitărilor insistente ale reprezentanţilor unor partide politice, Carol al II-lea revine asupra deciziei sale iniţiale şi se întoarce în ţară, fiind proclamat rege prin hotărârea Parlamentului ţării. În acel moment, însă, Carol al II-lea impune Parlamentului să adopte câteva măsuri legislative prin care să fie anulate legile adoptate la 4 ianuarie 1926 (inclusiv numirea în fruntea statului a propriului său fiu), iar lui Mihai I, drept compensare, să i se acorde titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Aşadar, parlamentul României nu i-a recunoscut niciodată lui Mihai I, de vreme ce a fost anulată legea din 1926, decât calitatea de Mare Voievod de Alba Iulia, aceasta pentru că, lucru ştiut, dar evitat de susţinătorii lui Mihai I, în 1940 el nu a fost numit de Carol drept succesor al său la tron, iar titlul de şef al statului i-a fost încredinţat generalului Ion ANTONESCU. De asemenea, potrivit practicilor atunci în vigoare, calitatea de monarh, deci de şef al statului ar fi trebuit să-i fie atribuită lui Mihai I printr-o hotărâre a Parlamentului României, lucru care nu s-a întâmplat nici atunci şi nici altă dată în intervalul 1940-1944, nici chiar după lovitura de stat de la 23 august realiztă prin implicarea şi cu cocursul lui neijlocit. Aşadar, în realitate, Mihai I a fost doar rege de drept divin al României, titlu care nu i-a fost niciodată recunoscut prin lege de Parlamentul acestei ţări.
Prin urmare, considerăm ridicolă şi nejustificată pretenţia acestuia şi a acoliţilor săi de astăzi de a se folosi apelativul de Regele Mihai la adresa sa. Nu trebuie uitat nici faptul că, prin decizia unor instituţii vest-europene , lui Carol Mircea LAMBRINO, rezultat din căsătoria dintre Carol al II-lea cu Zizi LAMBRINO, i s-a recunoscut calitatea de fiu al lui Carol al II-lea, implicit pe cea de primul născut al acestei familii, de unde rezultă, automat, că autenticul moştenitor al tronului României este Carol Mircea LAMBRINO şi nicidecum Mihai I. Personal deplâng atitudinea slugarnică a autorităţilor post-decembriste, care, după un spectacol de proastă calitatede refuzare a întoarcerii lui Mihai în ţară, s-au grăbit să admită revenirea lui şi restituirea, fără temei su vreun minim discernământ, a unei impresionante averi, de cele mai multe ori, prin încălcarea legii şi prin producerea de nenumărate abuzuri semnalate palid de unele publicaţii, care nu s-au lăsat total aservite tendinţelor de reactivare a cultului personalităţii acestui personaj cu foarte multe păcate faţă de istoria acestui popor. Cele mai grave ni se par, desigur, cele care subliniază atitudinea sa favorabilă guvernării legionare, în memoria arhivelor găsindu-se, încă, destul de multe dovezi de participare a sa şi a mamei sale la manifestările iniţiate şi organizate de guvernul de extremă dreaptă in 19401941, la care Mihai I şi uneori chiar şi mama sa, fosta regină Elena, nu se dădeau înapoi nici de la a folosi salutul legionar.
Nu-mi aduc aminte ca, măcar o singură dată, recunoscând bărbăteşte greşelile făcute faţă de poporul român în ansamblul său sau faţă de unele din naţionalităţile conlocuitoare, Mihai I să merite azi înţelegere faţă de erorile şi laşităţile de care a dat dovadă.Ceea ce mă surprinde şi îmi este greu să înţeleg este de ce conducătorii Armatei Roşii, direct implicate în operaţiunile militare îndreptate împotriva trupelor fascisto – horthyste de ocupaţie, au tolerat falsificarea istoriei în sensul de a amâna cu o zi data reală la care fusese eliberat teritoriul românesc.
Poate că prin această decizie a lor, aliaţii sovietici ai lui Mihai I au vrut să-l răsplătească într-un fel pentru sacrificarea lui Ion ANTONESCU, predat de el cu sânge rece şi fără mustrări de conştiinţă spre a fi ucis de către călăii sovietici. Cred că măcar acum, la 66 de ani de la acest eveniment emoţionant al eroismului militarilor români, avem dreptul să rostim adevărul, precizând că, în realitate , ultima palmă de pământ românesc a fost eliberat la 24 octombrie 1944 şi nu la 25 octombrie, aşa cum au falsificat istoria cei care îi căutau cu orice preţ merite nejustificate lui Mihai I de Hohenzollern, Mare Voievod de Alba Iulia, dar niciodată rege legitim al acestei ţări. Sunt convins că foarte mulţi foşti UTC-işti, deveniţi peste noapte regalişti înfocaţi, agresivi, fanatici şi periculoşi prin fanatismul lr, nu vor fi capabili să accepte acest adevăr şi vor insista pe perpetuarea neadevărului şi minciunii, doar spre a face pe placul lui Mihai I. Cred, însă, că, odată şi odată, românii îşi vor recâştiga dreptul de a-şi cunoaşte cum se cuvine istoria, de a-şi cinsti adevăraţii eroi şi de a elimina minciuna, falsul şi exagerarea inclusiv în legătură cu aspectele pe care le semnalăm aici.
Dr. Dan BRUDAŞCU