Artefacte misterioase încă neexplicate… deajuns!
30 decembrie 2013
Scrie un comentariu
http://newsconspy.wordpress.com/2013/12/30/artefacte-misterioase-inca-neexplicate-deajuns/
http://newsconspy.wordpress.com/2013/12/30/artefacte-misterioase-inca-neexplicate-deajuns/
by C.Carcu
Dacă faţă de acceptarea oficială a
existenţei piramidelor de pe fundul oceanelor, din Bosnia sau de pe
planeta Marte, există încă în mediul academic o mare rezervă pe motiv că
acestea ar putea fi doar anumite formaţiuni geologice naturale ceva mai
ieşite din comun, iată însă că au fost descoperite o serie de artefacte
foarte incomode pentru concepţia convenţională asupra istoriei, pentru
că în cazul lor nu se mai poate spune că sunt de origine naturală şi
întâmplătoare. Aceste obiecte nu lasă nicio
urmă de îndoială că denotă un foarte avansat nivel tehnologic, însă
datarea lor le situează în perioade extrem de îndepărtate în trecutul
omenirii. Tocmai de aceea aceste artefacte răstoarnă în mod evident
versiunea oficial acceptată asupra istoriei! Neputându-le explica,
susţinătorii liniei conservatoare preferă fie să evite să vorbească
despre ele, fie să le minimalizeze importanţa, fie – în unele cazuri –
să şteargă pur şi simplu dovada existenţei lor.
Harta lui Piri Reis
Un exemplu de asemenea artefact extrem de incomod pentru dogma oficială îl constitutie cel cunoscut ca „Harta lui Piri Reis”. în anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită colecţia de hărţi a amiralui Piri Reis, care a fost comandantul suprem al marinei otomane în secolul al XVI-lea.
Un exemplu de asemenea artefact extrem de incomod pentru dogma oficială îl constitutie cel cunoscut ca „Harta lui Piri Reis”. în anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită colecţia de hărţi a amiralui Piri Reis, care a fost comandantul suprem al marinei otomane în secolul al XVI-lea.
Hărţile amiralului turc sunt doar
reproduceri după anumite originale despre care nu putem decât să deducem
că au existat. Ceea ce este senzaţional la aceste hărţi este faptul că
ele sunt extraordinar de exacte atât în ceea ce priveşte contururile
tuturor continentelor, cât şi în evidenţierea caracteristicilor
topografice din interiorul acestora.
Mai
mult, pe aceste hărţi sunt figurate detalii de cartografiere ale părţii
de nord a Antarcticii, care a fost descoperită de exploratori abia în
1818, la 300 de ani după moartea lui Piri Reis…
Ceea ce este încă şi mai uimitor este
faptul că această zonă a Antarcticii se află sub o calotă glaciară veche
de zeci de mii de ani (după unele referiri ştiinţifice este vorba chiar
de milioane de ani) şi care are o grosime de peste 1 kilometru! Abia în
anul 1958 teritoriul de sub această calotă glaciară a putut fi
investigat, prin intermediul metodelor nou apărute la acea vreme şi
anume pe baza undelor radar.
Datele obţinute au confirmat în
totalitate acurateţea reprezentărilor de pe harta amiralului turc! De
bună seamă că ne întrebăm cine sunt cei care au făcut o hartă atât de
exactă a Antarcticii pentru perioada când ea nu era acoperită de gheaţă?
Este imposibil să ne aşteptăm la aceasta de la oamenii preistorici.
În
plus, contururile continentelor prezintă o curbură- alungire, care
iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului. După
obţinerea primelor imagini din satelit – care au fost realizate de la o
înălţime de 80-100 km s-a constatat însă că aceste imagini ale
continentelor arată totuşi exact ca în hărţile lui Piri Reis…
Sunt mult prea multe detalii uimitor de
precise ca să mai acceptăm posibilitatea că aceste hărţi au fost
confecţionate doar din pură fantezie sau din întâmplare. Nivelul
cunoştinţelor pe care le cuprind pur şi simplu nu se încadrează in nicio
perioadă ce aparţine consemnărilor istoriei convenţionale.
Deşi oficialităţile consideră aceste
hărţi – ca şi atâtea altele – ca fiind o enigmă ascunsă în umbra
versiunii de istorie pe care sunt dispuse să ne-o prezinte, pentru orice
minte lucidă şi lipsită de prejudecăţi este clar ca lumina zilei că pe
Pământ au existat cândva civilizaţii foarte avansate, ale căror urme mai
transpar încă până la noi.
Maşinăria de la Antikythera
Un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată faţă de cadrul istoric convenţional poate fi găsit la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, unde există un mecanism cu o vechime de peste 2.000 de ani, numit „maşinăria de la Antikythera”. Aşa cum explică cercetătorul american David Childress, acest mecanism a fost descoperit în anul 1900 de culegătorii de bureţi pe fundul Mării Egee, în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecţionată din aliaje metalice, a cărei destinaţie le-a fost de neînţeles.
Un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată faţă de cadrul istoric convenţional poate fi găsit la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, unde există un mecanism cu o vechime de peste 2.000 de ani, numit „maşinăria de la Antikythera”. Aşa cum explică cercetătorul american David Childress, acest mecanism a fost descoperit în anul 1900 de culegătorii de bureţi pe fundul Mării Egee, în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecţionată din aliaje metalice, a cărei destinaţie le-a fost de neînţeles.
Această cutie a stat timp de 50 de ani la
Muzeul din Atena fără ca nimeni să înţeleagă ce reprezintă. Abia în
1950 ea a fost scanată cu raze X şi s-a constatat astfel că se compune
dintr-o placă de bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice pe
care sunt fixate 20 de roţi dinţate foarte fine, interconectate, câteva
ace mobile protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule
matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe gradate şi o
roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un arbore cilindric
plasat într-o latură a aparatului. Acesta este nici mai mult nici mai
puţin decât un computer mecanic, ba chiar unul foarte sofisticat!
Acest
aparat conţine literalmente mai multe dispozitive şi mecanisme
interconectate decât un ceas elveţian modern. Cadranele indică mişcările
şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi tuturor planetelor, chiar
şi pe cea a lui Pluto, care însă a fost descoperită de civilizaţia
„modernă” abia în anul 1930. Din cercetările realizate rezultă că acest
dispozitiv era destinat să aibă două utilizări.
Prima era aceea de instrument astronomic
şi sistem de navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii
geografice. A doua se pare că era aceea de realizare a unor complexe şi
eficiente predicţii astrologice rezultate din alinierea planetelor.
Conform ştiinţei actuale, în acea perioadă de dinaintea erei noastre nu
doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu ştia nici măcar
faptul că Terra se roteşte în jurul Soarelui şi că Luna este satelitul
său natural…
Când în 1950 arheologii au examinat
pentru prima dată acest obiect, au spus că nu este posibil ca grecii
antici să fi realizat un aparat atât de complex. Câţiva dintre ei au
făcut chiar o analogie foarte sugestivă şi plină de umor, spunând că
această situaţie poate fi asemănată cu descoperirea unui avion cu
reacţie în mormântul lui Tutankamon.
Craniile de cristal
Un alt exemplu de realizare tehnică extraordinară îl reprezintă faimoasele cranii de cristal. Acestea au fost descoperite la începutul secolului trecut în America de Sud, în zone asociate cu tradiţia Maya (Mexic şi insulele Belize şi Honduras). Cel mai faimos şi misterios asemenea craniu de cristal are aproximativ 5 kilograme şi este cunoscut sub numele de „craniul Mitchell Hedges”, după numele exploratorului britanic care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui templu mayaş din Lubaantun (Belize), în anul 1924.
Un alt exemplu de realizare tehnică extraordinară îl reprezintă faimoasele cranii de cristal. Acestea au fost descoperite la începutul secolului trecut în America de Sud, în zone asociate cu tradiţia Maya (Mexic şi insulele Belize şi Honduras). Cel mai faimos şi misterios asemenea craniu de cristal are aproximativ 5 kilograme şi este cunoscut sub numele de „craniul Mitchell Hedges”, după numele exploratorului britanic care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui templu mayaş din Lubaantun (Belize), în anul 1924.
Ceea
ce este uimitor la aceste cranii de cristal este faptul că sunt
realizate extrem de fidel după caracteristicile unui craniu uman, însă
materialul din care au fost sculptate este extrem de dur şi dificil de
prelucrat. în plus, aceste cranii au proprietăţi de-a dreptul
misterioase, după cum vom descrie în continuare. întrebarea care apare
este: „Cum au reuşit mayaşii de acum cel puţin 1.000 de ani să realizeze aceste adevărate capodopere tehnice?”.
Dincolo de teoriile şi speculaţiile care
au fost lansate cu privire la provenienţa acestor artefacte, cele mai
concludente sunt faptele concrete, respectiv obiectele înseşi, care au
uluit oamenii de ştiinţă care le-au analizat.
Astfel, în anul 1970, craniul Mitchell
Hedges a fost studiat la laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara,
California. După efectuarea unor analize computerizate, conducătorul
acestor studii, Frank Dorland, a apreciat că din punct de vedere
ştiinţific şi tehnic acesta este realizat la un grad de precizie „revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele noastre nu o poate egala.
Cercetătorii
au descoperit că aceste cranii au fost realizate fiecare din câte o
singură bucată de cristal, ce a fost şlefuit perpendicular pe axa
naturală a acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii
moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că aceasta ar expune
în mod aproape sigur cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este
valabil chiar şi în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire
şi chiar a laserelor.
Şeful Catedrei de cristalografie si
mineralogie de la Universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat
faptul că „Un cristal creşte pe trei planuri diferite de-a lungul unor
axe cristalografice. în funcţie de unghiul în care se află aceste
planuri se formează feţele pietrei. Dacă un cristal e prelucrat în sens
invers axelor sale, materialul se sparge pur şi simplu în bucăţi foarte
mici. Chiar şi cu mijloacele tehnice existente astăzi, este extrem de
dificil de realizat aşa ceva.”
Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, craniul
Mitchell Hedges ar fi fost imposibil de curbat în lipsa uneltelor dure
moderne făcute din diamant sau rubin, necunoscute însă pe vremea
mayaşilor. Specialiştii în prelucrarea cristalelor afirmă că felul în
care au fost tăiate aceste obiecte este atipic şi este aproape cu
neputinţă ca ele să fi fost realizate de mâna unui om.
în plus, testele efectuate asupra
suprafeţei acestor cranii au evidenţiat că nu există aproape niciun fel
de urmă (fie ea şi microscopică) de şlefuire şi de asemenea faptul –
complet neobişnuit – că temperatura craniului de cristal rămâne
neschimbată, indiferent de temperatura mediului ambiant.
S-a
constatat că aceste cranii emană o senzaţie hipnotică atunci când sunt
privite în orbite, emană o aură colorată, iar ocazional emană chiar şi
mirosuri sau sunete. Craniile au proprietăţi optice uluitoare, lumina
focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor din ziua de azi
i-ar fi imposibil să creeze acest efect în lipsa realizării prealabile a
unui model 3D al sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru,
în manoperă.
Tradiţia Maya afirmă că aceste cranii de
cristal au cea mai înaltă frecvenţă de vibraţie posibilă pentru un
obiect din planul fizic şi că în timpurile străvechi au fost îngropate
13 cranii de cristal în locuri secrete din întreaga lume.
Mayaşii susţin că aceste cranii de
cristal reprezintă de fapt un fel de memorii uriaşe de informaţii
esenţiale pentru umanitate, care vor fi reactivate la momentul potrivit,
în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13 cranii vor fi
adunate la un loc, ceea ce va genera o transformare majoră a nivelului
de conştiinţă în întreaga lume.
Până acum se pare că au fost găsite şapte
dintre ele. Este semnificativ să menţionăm că reprezentanţi din cadrul
IBM au afirmat faptul că un asemenea cristal de cuarţ – cum sunt acestea
în formă de craniu – ar putea stoca milioane de gigabiţi de informaţie,
adică mai mult decât orice calculator modern.
Stâlpul lui Ashoka
Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în faţa unei porţi monumentale în stil arab. Cu o vechime estimată la 1.600 de ani, acest stâlp are o înălţime de aproximativ şapte metri, (fiind înfipt 93 cm în pământ), un diametru de 42 cm la bază şi 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, după cum indică rezultatele măsurătorile publicate în revista Inforespace din Bruxelles.
Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în faţa unei porţi monumentale în stil arab. Cu o vechime estimată la 1.600 de ani, acest stâlp are o înălţime de aproximativ şapte metri, (fiind înfipt 93 cm în pământ), un diametru de 42 cm la bază şi 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, după cum indică rezultatele măsurătorile publicate în revista Inforespace din Bruxelles.
Stâlpul
este turnat dintr-o singură forjă, ceea ce pentru dimensiunile sale
foarte mari reprezintă deja un indiciu al unei metalurgii avansate. Ceea
ce a făcut însă ca acest stâlp să devină faimos în întreaga lume este
faptul că el nu a ruginit absolut deloc niciodată în ciuda influenţei
specifice a musonilor din acea regiune a Indiei. Acest stâlp de fier se
menţine intact pentru că aliajul din care este realizat are o compoziţie
extrem de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de
poluarea acidă.
Publicistul francez Jaques Scornaux a
prezentat un studiu metalurgic de specialitate, a cărui concluzie afirmă
că: „Trebuie să ne explicăm inalterabilitatea acestui material numai
printr-o puritate excepţională, a cărei realizare este inaccesibilă
celei mai avansate tehnici pe care o avem astăzi.” Cu toate acestea,
enigma stâlpului nu esteîncă nici pe departe rezolvată, întrucât
analizele metalurgice au arătat că materialul stâlpului are totuşi o
eterogenitate neaşteptat de mare: carbon 0,15 %, fosfor 0,18 %, siliciu,
cupru, nichel în doze infime, dar şi oxizi de fier, care ar fi putut –
conform ştiinţei noastre – să conducă inevitabil la amplificarea
reacţiilor de oxidare.
Cine şi cum a construit acest stâlp de
fier, într-un mod pe care tehnologia actuală nu îl poate reproduce? Am
fi spus că indienii de acum 1600 de ani abia descoperiseră metalurgia…
Conform anumitor analize realizate la Universitatea Hyderabad, precum şi
la Institutul Srimaharshi din India, se pare chiar că tradiţiei vedice
nu-i era străină nanotehnologia!
Nevoiţi să dea totuşi o explicaţie
convenţională, oficialii spun că stâlpul a fost mereu uns cu ulei în
urma repetatelor ritualuri, ceea ce l-ar fi ferit de rugină. Aceasta
este însă o explicaţie absolut naivă, mai ales dacă avem în vedere
faptul că stâlpul respectiv nu a fost nici integral şi nici permanent
acoperit cu ulei în cei peste 1600 de ani de când se află amplasat
acolo, iar pe de altă parte, dispozitivele contemporane ce conţin fier
şi lucrează mereu în baie de ulei sunt departe de a se bucura de o
asemenea fiabilitate. Interesant este că atât în India cât şi în Nepal
există încă numeroase alte obiecte de cult care au aceeaşi enigmatică
proprietate de a nu oxida absolut deloc.
Deşi exemplul Stâlpului lui Ashoka a fost
poate ceva mai mult mediatizat, au fost descoperite însă – obiecte
foarte complexe de metal ce sunt cu mult mai vechi şi mai enigmatice
decât acest stâlp, vechimea lor fiind estimată la sute de mii sau chiar
milioane de ani, în perioade când conform istoriei oficiale, pe Pământ
nu exista viaţă inteligentă, iar omul nici măcar nu apăruse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.