De ce învăţăm la şcoală “Luceafărul” de Mihai Eminescu, o odă adresată Satanei şi ocultismului?

Posted on ianuarie 18, 2014 by searchnewsglobal

  În van Titanul mort ce ne-a născut
Binele ni-l voieşte; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii,-mbălsămate;
În flori, în rîuri, în glasul naturii,
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viaţa, sufletul, raţiunea
— Scînteia care o numim divină —
Ne face a ne înşăla asupra firii
Şi-a n-o-nţelege…
O, demon, demon! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adîncurile tale
Contra nălţimilor cereşti;
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge… -nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:
El e monarc şi nu vrea a cunoaşte
Decît voinţa-şi proprie, şi-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. — Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr’ de putere.

“Titanul” din poezie este Dumnezeu. Eminescu îl consideră pe Dumnezeu ca fiind “rău” şi “fiindcă răul are puterea de a învinge, a învins”. Iar Satana ar fi drept, pentru că a vrut să aducă dreptate în lume, iar dreptate nu e nimic în lume fără putere. Este mai mult decât clară opţiunea lui Eminescu în a-l proslăvi pe “demon” şi în a-l respinge pe “Titan”. Cum se numeşte această atitudine? Aş spune satanism, dar iar o să existe oameni care o să zică că “îndrăznesc să-l fac eu satanist pe Eminescu!?”

“Luceafărul”, poate cea mai celebră poezie a lui Mihai Eminescu. Cine nu cunoaşte versurile “Cobori în jos, luceafăr blând / Alunecând pe-o rază, Patrunde-n codru si în gând / Şi viaţa-mi luminează!” Bun…acum toţi ştiu că acest Luceafăr n-ar fi altcineva decât planeta Venus personificată. Dar totuşi, încă din vechime Venus a fost asociat cu Lucifer sau Satana.

Întrucât planeta Venus este o planetă inferioară, adică orbita ei se află între Pământ şi Soare, niciodată, când este văzut de pe Pământ, nu se poate ridica până la mijlocul cerului noaptea. Deşi Venus este cel mai strălucitor obiect de pe cer (după Soare şi Luna), el poate fi văzut doar la est dimineaţa, înainte de a răsări Soarele şi în vest, după apusul Soarelui. Oamenii din vechime poate că nu ştiau atât de multă astronomie şi nu înţelegeau de ce Venus-ul nu poate fi observat şi în miezul nopţii la fel ca şi celelalte planete cunoscute, ca Marte, Jupiter sau Saturn; se spune că unii au inventat mitul despre Lucifer care este alungat din paradis.
Acum…revenind la marele Eminescu, putem să ne întrebăm: a scris genialul poet o capodoperă dedicată Satanei, mascată sub forma unui poem de dragoste? Atunci când Eminescu a scompus această poezie (1883), era la modă noile idei occidentale New Age: că Lucifer este şi el fiul lui Dumnezeu, ca şi Iisus şi că nu e nimic anormal în a te închina luminii lui Lucifer. Dar oare se referea Eminescu la Lucifer-Satana, atunci când vorbea de Luceafărul? Câteva versuri din poem ne îndreaptă spre această concluzie. De exemplu, atunci când Luceafărul se roagă pentru a deveni muritor şi el ca oamenii: “Reia-mi al nemuririi nimb, Si focul din privire”.“Privire de foc”!? Lumină? Asemenea unui fulger? E una din caracteristicile diavolului, aşa cum putem citi şi Biblie, Luca 10:18: “Şi le-a, zis: am văzut pe satana, ca un fulger căzând din cer”.
Într-un alt vers, Eminescu face referire clară la reîncarnare, una din noile concepte la modă la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când are loc o renaştere puternică a ocultismului: “Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte.”
În general, ce să înţelegem din “Luceafărul”? Că o fată se roagă Satanei să-i pătrundă în viaţă şi în gând!? Desigur, dragostea dintre o fată şi Satana nu e posibil pe tărâm fizic, dar pe tărâm sufletesc Satana, “travestit” într-o stea strălucitoare şi rece face orice să-i acapereze sufletul fetei. Şi nu, nu e o dragoste autentică din partea Luceafărului…el vrea doar să acapareze. Oricum, Eminescu a reuşit magistral să transfigureze o adoraţie pentru Satana într-o nemuritoare şi imposibilă poezie de dragoste. Că e doar Eminescu! Poate că marele poet nu credea sincer în ocultism, însă e posibil să fi fost influenţat de anumite idei din acele vremuri. Asta e părerea mea… aştept, desigur, şi poziţia voastră.

Văd că lui Eminescu îi plac lesbienele… Citiţi poezia “Atât de dulce” şi vedeţi până unde merge homosexualitatea feminină

“Atât de dulce eşti, nebuno,
Că le eşti dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Şi zâmbetul tău mor.

Femei frumoase şi copile,
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturora,
Şi numai eu iubirea ta.”
Acum…aş fi înţeles perfect dacă iubita poetului era admirată de bărbaţi, care ar fi murit de zâmbetul şi de ochii săi. Aş fi înţeles dacă bărbaţii s-ar fi îndrăgostit şi ar fi dorit să sărute iubita poetului…dar tocmai de femei să fie dorită!? Femeile să-şi fi dorit să sărute o altă femeie, oricât de frumoasă ar fi aceasta!? Rog mult să-mi răspundă femeile şi fetele de pe acest site: dacă nu sunteţi lesbiene, aţi dori vreodată să sărutaţi o femeie foarte frumoasă? Dar fiţi sincere, pentru că eu poate că nu înţeleg prea bine mintea unei femei, aşa cum e posibil ca Eminescu s-o fi înţeles mai bine. Oricum, în secolul al XIX-lea, atunci când a fost scris această poezie, aproape că nici nu se auzea nimic de lesbianism, nu ca în vremurile noastre depravate când homosexualitatea masculină şi feminină e la modă. De unde genialul Eminescu avea idei homosexuale, care să le transpună în poezie…iată un mister al literaturii române. Aşadar, concluzia care se impune: Eminescu trebuie studiat mai bine, mai profund, mai obiectiv şi să scăpăm de prejudecăţile cu care am fost învăţaţi ani de-a rândul!

“Satan, tu drept ai fost… de-aceea ai căzut!” Câteva poezii de-ale lui Eminescu care arată preocupările către ocultism şi satanism ale marelui poet!

Eu îl iubesc mult pe Eminescu, încă de când eram copil. Visam să scriu şi eu ca el, dar, bineînţeles, nu m-am născut cu geniul şi talentul său. A fost o perioadă când aproape l-am divinizat pentru romantismul din versurile sale, pentru intensitatea cu care îşi scria poeziile. Operele sale le-am citit de mai multe ori… Atunci când aveam 10 ani, am primit cadou de la mătuşa mea 2 volume din operele lui Eminescu. Desigur că multe din textele de atunci nu le puteam înţelege în profunzime la vârsta aceea fragedă, dar totuşi mă fascinau… De ce-am spus toate aceste lucruri? Pentru că acum 1 an, în anul 2013, tot în jurul datei de 15 ianuarie, am scris o serie de articole mai “neconvenţionale” despre Eminescu, în care arătam pe baza versurilor din poeziile sale, şi altă faţă a poetului nostru naţional.

A fi geniu nu înseamnă a fi un zeu, un înger sau Dumnezeu. Geniile sunt şi ei oameni şi, chiar dacă în anumite momente, minţile lor pot atinge niveluri mai înalte decât restul oamenilor (de obicei în timpul creaţiei artistice), totuşi ei au aceleaşi frici şi slăbiciuni ca şi noi, oamenii de rând. Dacă spuneţi că Eminescu e geniu, sunt de acord. Dar nu pot fi de acord în a nu-l analiza şi chiar critica pe Eminescu. De ce să n-o facem şi să ne închinăm la pedestalul său, de parcă ar fi un zeu? Să-i descoperim şi imperfecţiunile, să vedem şi unde a greşit, să trecem dincolo de aura luminoasă cu care a fost înconjurat după moartea sa.
Deşi cred că acest poem a fost o odă adresată lui Lucifer, totuşi nu am afirmat niciodată că Emienscu ar fi fost un poet satanist. Din contra, eu cred că Eminescu a fost foarte zbuciumat în viaţa sa de trăirile sale interioare şi că a trecut prin mai multe momente sau etape de evoluţie sau involuţie spirituală; sunt poezii ale lui Eminescu din care putem citi clar o atitudine extrem de religioasă, dar şi poezii îndreptate spre ocultism (cum este acest “Luceafărul”). De aceea, ar fi interesant de făcut o diagramă a stărilor spirituale ale poetului în funcţie de perioada (anii) în care el a scris poeziile.
Acum, în cadrul acestor etape de ocultism ale lui Eminescu, vreau să mai aduc la cunoştinţa voastră câteva poezii mai puţin cunoscute, în care Eminescu îşi arată aproape chiar venerarea pentru “Forţele întunericului”. Citesc ultima strofă din poezia “Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”:

Spuneţi-mi cumcă faţa o mască e de ceară
Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că-n lupanar văzut-o-aţi jucind, bătînd din palme,
Şi o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme!
Spuneţi de oa tot răul de vreţi să-nnebunesc:
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan — o iubesc!

Bun, e adevărat, e o poezie de dragoste, adresată unei iubite… dar Eminescu ar fi în stare s-o iubească chiar dacă fata s-ar dovedi că ar fi Satana în persoană!
Dar, să vedem următoarea poezie, în care se poate observa foarte clar afecţiunea lui Eminescu pentru “îngerul morţii”. Poezia se numeşte “Demonism”. Citez din ea:

În van Titanul mort ce ne-a născut
Binele ni-l voieşte; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii,-mbălsămate;
În flori, în rîuri, în glasul naturii,
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viaţa, sufletul, raţiunea
— Scînteia care o numim divină —
Ne face a ne înşăla asupra firii
Şi-a n-o-nţelege…
O, demon, demon! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adîncurile tale
Contra nălţimilor cereşti;
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge… -nvinse. Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut. Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:
El e monarc şi nu vrea a cunoaşte
Decît voinţa-şi proprie, şi-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. — Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr’ de putere.

“Titanul” din poezie este Dumnezeu. Eminescu îl consideră pe Dumnezeu ca fiind “rău” şi “fiindcă răul are puterea de a învinge, a învins”. Iar Satana ar fi drept, pentru că a vrut să aducă dreptate în lume, iar dreptate nu e nimic în lume fără putere. Este mai mult decât clară opţiunea lui Eminescu în a-l proslăvi pe “demon” şi în a-l respinge pe “Titan”. Cum se numeşte această atitudine? Aş spune satanism, dar iar o să existe oameni care o să zică că “îndrăznesc să-l fac eu satanist pe Eminescu!?”
În opera “Andrei Mureşanu: Tablou dramatic într-un act”, Eminescu face din nou apologia Satanei:

O, Satan! geniu al desperării!
Acum pricep eu gîndu-ţi, căci zvircolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gîndiri rebele
Cînd ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare.
Da! ai ştiut că-n ceruri răul, nedreptul tronă,
Că secole nătînge l-adoră, l-încoronă,
Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
(………………………………………………………….)
Văzînd risipa, Satan, voi crede c-ai învins!
Căci, dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrîne,
Atunci eşti drept — căci numai ea este dreaptă-lume
Şi cei ce o servesc — căci contra orice-n lume
Învinge răutatea — dar contra morţii nu.

Încă o dată, Eminescu scoate în evidenţă “dreptatea” Satanei, care ştia că “Eternul”, adică Dumnezeu din Ceruri, este “nedrept”. De cine a fost influenţat Eminescu când a scris aceste poezii satanice? Eu cred că a avut o sursă de inspiraţie. A făcut parte cumva din anumite organizaţii oculte secrete? Habar n-am, dar ar fi interesant de aflat secretele vieţii lui Eminescu. Surse
http://www.lovendal.ro/wp52/de-ce-invatam-la-scoala-luceafarul-de-mihai-eminescu-o-oda-adresata-satanei-si-ocultismului/ , http://www.lovendal.ro/wp52/vad-ca-lui-eminescu-ii-plac-lesbienele-cititi-poezia-atat-de-dulce-si-vedeti-pana-und-emerge-homosexualitatea-feminina/ , http://www.lovendal.ro/wp52/satan-tu-drept-ai-fost-de-aceea-ai-cazut-cateva-poezii-de-ale-lui-eminescu-care-arata-preocuparile-catre-ocultism-si-satanism-ale-marelui-poet/

Share this:

• Twitter
• Facebook
• Google
• 
  

Like this: