Enciclopedia Armelor: Submarinele germane Type XXI

by: George GMT

Episodul XLVII: Type XXI – Fantoma din adancuri! Partea I

Design Type XXI
Germania, din nou! Tara ce a generat inovatii tehnice de exceptie in ceea ce priveste tehnica militara, categorie din care fac parte si submarinele, una dintre cele mai eficiente arme pe care le-a avut cel de-al III Reich. Incepand constructia de submarine inca din anul 1901, la Danzig, cu U-1 (43 m lungime si 239 tone greutate, lansat la apa in anul 1906), Germania, nu cu mult inainte de declansarea WW I, a fost printre primele puteri militare ale Lumii care si-au dat seama de valoarea acestei Arme –arma submarina, tehnica ce putea face praf marile nave de suprafata, cuirasate si crucisatoare, suplinind foarte bine inferioritatea numerica evidenta in fata Flotei britanice si a celei franceze.
Impulsionand cercetarea si dezvoltarea armei submarine, nu mult dupa anul 1901, in preajma izbucnirii WW I, in anii 1913-1914, Marina Kaiserului dezvolta deja noi tehnologii si nave submarine mai mari, o astfel de nava, inmatriculata U-21, pentru prima data in istorie, in data de 5 septembrie 1914, a trimis la pesti crucisatorul britanic, HMS “PATHFINDER” de 2940 de tone, ce s-a scufundat in doar 4 minute cu intreg echipajul. Daca mai existau voci care contestau valoarea acestei arme (cu deosebire din punct de vedere moral. Strategii britanici considerau aceasta arma ca lipsita de onoare, insa, aveau sa-i cunoasca rapid puterea si eficienta), dupa acest moment calea a devenit clara –razboiul submarin total, germanii fiind cei care au perfectionat strategii si tehnici de lupta si, nu in ultimul rand, tehnologii ce-au revolutionat arma submarina.

Cu toate acestea, dupa “Marele Razboi”, Germania, ca tara infranta, avea sa suporte prevederile Tratatului de la Versailles, interzicandu-i-se productia de submarine, si asta fiindca britanicii au recunoscut aceasta Arma ca fiind cea mai eficienta impotriva Flotei sale de suprafata. Aveau insa s-o reia incepand din anul 1935, introducand in productie submarine Type I/II, urmate imediat de cele ce vor declansa “Batalia Atlanticului” (cum a botezat-o Winston Churchill, Primul Lord al Amiralitatii, in anul 1941. A fost, cu certitudine, cea mai mare campanie militara dusa de catre Germania, aceasta durand intre anii 1939-1945, de la inceputul WW II si pana la Capitulare), celebrele Type VII si Type IX. “Batalia Atlanticului” si nu numai, avea sa duca in final la mari pierderi de vieti omenesti, si de-o parte si de cealalta, insumand peste 2900 de nave Aliate scufundate, cu un tonaj de aproximativ 14 milioane de tone, cel putin 100 de convoaie atacate si peste 1000 de atacuri singulare ale submarinelor germane. Atacuri in care Kriegsmarine, condusa de catre viceamiralul Karl Donitz (intre anii 1943-1945. Initial, aceasta a fost comandantul Flotei de Submarine, in perioada 1935-1943, fiind un sustinator fervent in fata lui Hitler a dezvoltarii acestei Arme), avea sa piarda 30000 de oameni.

Type VII – U-47
Desi izbucnise in forta, razboiul submarin total declansat de catre Germania si asa-zisele “vremuri fericite” (numite astfel de catre submarinistii germani. Este vorba despre perioada iunie1940-februarie 1941, perioada in care submarinele germane faceau legea in Atlantic, riposta Aliata fiind anemica si total ineficienta, in lipsa echipamentului adecvat si a slabei pregatiri a marinarilor, basca strategiile total aiurea) incepuse s-aduca pierderi substantiale in oameni si tehnica, Aliatii dezvoltandu-si intre timp tehnici eficiente de contracarare a submarinelor germane -dintre acestea remarcandu-se sistemul ASDIC/Anti Submarine Detection Investigation Committee (vezi anexa 1) si avioane/hidroavioanele de patrulare anti-submarin, echipate cu radare, bombe si torpile, cu raza lunga de actiune -devenise in anul 1943 o “amintire frumoasa”…

Ca urmare, pierderile din ce in ce mai mari ale Flotei submarine germane a atras atentia strategilor Kriegsmarine, inclusiv atentia viceamiralului Karl Donitz, un lucru fiind clar, submarinele Type VII/IX (produse in mai multe variante, printre cele mai moderne fiind Type VIIC, Type IXC/D) nu mai faceau fata noilor tehnologii Aliate, erau considerate lente, cu rezerve de hrana, combustibil si torpile reduse (depindeau mult de submarinele de aprovizionare, pentru a-si putea indeplini misiunile), iar autonomia nu era pe masura necesitatilor, basca timpul pe care-l putea petrece submarinul in imersiune doar cu rezervele interne de energie si oxigen. Mai mult decat atat, strategii germani se convinsesera ca submarinele sale ce dispuneau de clasicele motoare Diesel, nefunctionale in lipsa oxigenului, zgomotoase si generatoare de noxe ce puneau in pericol siguranta echipajului, operabile doar la suprafata (in imersiune se foloseau motoare electrice pe baza de baterii, mult mai silentioase si nepoluante), erau depasite in noul context al razboiului submarin.
Kriegsmarine avea nevoie de noi nave submarine cu caracteristici si performante superioare, care sa fie capabile de viteze si autonomie mari in imersiune si, nu in ultimul rand, sa fie silentioase, greu detectabile si sigure in exploatare. Era, pe scurt, nevoie de submarine cu propulsie preponderent electrica, dotate cu turbine independente de aer (tip Walther), adica de nave revolutionare, apogeul la care au reusit s-ajunga inginerii navali germani, al caror design si inovatii tehnologice aveau sa defineasca toate submarinele “invingatorilor” create dupa anul 1945.
Era nevoie de Type XXI si de varianta “mini” a acestuia, Type XXIII…Insa, inainte de-a patrunde in “tainele” acestor nave cu-adevarat revolutionare, este necesar a ne familiariza cu Marina Germana si a cunoaste fabricile si firmele implicate in procesul de dezvoltare al armei submarine.
Pentru inceput, sa cunoastem gradele si prescurtarile acestora, utilizate de catre Kriegsmarine, valabile si la “submarine”:
-FzS/Fahnrich zur See/Cadet;
-OzS/Oberfahnrich zur See/Sublocotenent;
-KzS/Kapitan zur See/Capitan;
-KK/Korvettenkapitan/Locotenent-Comandor;
-Fregattenkapitan/Capitan in devenire;
-KL/Kapitanleutnant/Locotenent;
-OL/Oberleutnant zur See/Locotenent;
-Lt.z.S.d.R./Leutnant zur See der Reserve/Locotenent in Rezerva.

Type XXIII
Cele mai importante firme germane implicate in constructia de submarine (inclusiv in realizarea submarinelor, Type XXI/XXIII) in Germania au fost: AEG/Allgemeine-Elektrizitats-Gesellschaft din Berlin; BBC/Brown Boveriw&Co din Mannheim; SSV/Siemens-Schuckert AG din Berlin (fosta AFA/Akkumulatoren Fabrik AG, firma ce exista si astazi sub numele de VARTA/VHB/Varta Batterie AG, din anul 1962, aflata in Hagen); Maschinenfabrik Augsburg-Nurnberg (astazi MAN, Augsburg); Daimler-Benz; Zeiss; Dortmunder Union (a produs coca rezistenta a submarinelor, Type XXI, incepand cu anul 1944).
Printre cele mai importante firme implicate in realizarea tuturor submarinelor germane a fost, AFA/Akkumulatoren Fabrik AG, firma implicandu-se, cu deosebire, in realizarea bateriilor necesare acestor nave, componente fara de care ele n-ar fi putut exista, inca din anul 1905. Dealtfel, intre anii 1905-1945, aceasta firma a fost singura producatoare de astfel de baterii din Germania, productia avand loc la fabrica din orasul Hagen, aflat la sud-est de zona industriala Ruhr. Interesant este faptul ca aceasta firma a livrat prima sa baterie, realizata in anul 1904/1905, Marinei Suedeze, abia apoi realizand inca 5 pentru Kriegsmarine. Baterii produse de aceasta firma au ajuns in Rusia (atat inainte de WW I, cat mai ales in perioada interbelica. Cu toate ca-i era interzisa producerea de submarine in urma Tratatului de la Versailles, firma germana a reusit sa exporte, in perioada 1919-1933, baterii electrice destinate…Marinei Sovietice, ajutand substantial viitorul inamic sa-si creeze o noua flota submarina. Aveau sa regrete mai tarziu!), Spania, Italia, Suedia, Olanda (este vorba de o colaborare extinsa cu firma, VOR Schepbuilding Ingenieurburo) si…SUA.

Type XXI baterii
Insa, din anul 1933, odata cu declansarea planului de inarmare al Germaniei, firma a trecut masiv la realizarea de baterii si componente necesare noilor submarine destinate Kriegsmarine insa, datorita imposibilitatii fabricii de la Hagen de a asigura intregul necesar, in anii ce-au urmat au fost deschise noi facilitati de productie, precum cele de la Hanovra (1940), Posen (1943) si Viena (1944). Aveau s-atinga apogeul productiei, nu cu mult inainte de primul bombardament britanic asupra fabricii sale de la Hagen (octombrie 1943. Cel mai devastator bombardament britanic avea sa vina in data de 1/2 decembrie 1944, atunci fiind distruse cel putin 8 seturi de baterii complete gata de a fi montate pe noile submarine, Type XXI/XXIII, ceea ce produce “avarii” serioase acestui program), in anul 1942, aceasta ajungand la un numar de baterii suficiente echiparii a 50 de U-Boot-uri, lunar!!! Aliatii au avut mare noroc ca productia de submarine germane n-a atins niciodata aceasta cifra ametitoare…Oricum, firma era implicata si-n productia de torpile pentru submarine, numai in perioada 1942-1944, la fabricile din Hagen, Hanovra si Posen, au fost realizate cel putin 1000 de torpile de diferite calibre (despre acestea, in cursul acestui articol).
Pentru a ne face o parere asupra importantei acestei firme in dezvoltarea intregului program de inarmare cu submarine al Kriegsmarine, care a si fost paralizat odata cu distrugerea unitatilor de productie, iata desfasurarea productiei de baterii si torpile in perioada 1935-1945:
-124 de baterii/celule de tip 36 MAK 740 (9260 Ah), destinate submarinelor Type I;
-62 de baterii/celule de tip 36 MAK 580 (7160 Ah), destinate submarinelor Type II A/D;
-62 de baterii/celule de tip 44 MAL 570 (8380 Ah), destinate submarinelor Type II A/D;
-124 de baterii/celule de tip 27 MAK 740 (6940 Ah), destinate submarinelor Type VII A-F;
-124 de baterii/celule de tip 27 MAK 800 (8480 Ah), destinate submarinelor Type VII A-F;
-124 de baterii/celule de tip 33 MAL 800 (9160 Ah), destinate submarinelor Type VII A-F;
-124 de baterii/celule de tip 36 MAK 740 (5650 Ah), destinate submarinelor Type IX C;
-124 de baterii/celule de tip 44 MAL 740 (11300 Ah), destinate submarinelor Type IX C;
-248 de baterii/celule de tip 44 MAL 740 (22600 Ah), destinate submarinelor Type IX D;
-248 de baterii/celule de tip 33 MAL 800 (18220 Ah), destinate submarinelor Type XB;
-124 de baterii/celule de tip 28 MAL 1000 (12000 Ah), turbina independenta cu aer, tip Walther, destinate submarinelor Type XIV MILCHKUKE (submarine de aprovizionare, numite de catre submarinistii germani “vaci de muls”. Acestea erau submarine Type IXD modificate, 10 unitati construite, 1932 tone greutate maxima, 67 m lungime).
Aceasta turbina cu aer, numita Wa 2D1, montata pe U-792/793, respectiv cea care i-a urmat, numita Wk 202, montata pe U-794/795, au avut initial probleme in functionare, acestea datorandu-se insuficientei testari;
-62 de baterii/celule de tip 26 MAL 570 (3240 Ah), destinate a fi folosite impreuna cu turbinele cu aer tip Walther, avand drept combustibil peroxid-hidrogen, destinate submarinelor de buzunar cunoscute sub numele, Walther –U-boat V 80/Type 5 (din designul acestui proiect s-au inspirat pentru, Type XIV). Doar un singur prototip a fost realizat in 1939 -76 tone greutate maxima; 4 membri in echipaj; 22 m lungime; viteza maxima la suprafata 52 km/h; autonomie navigand la suprafata 93 km; neinarmat;
-62 de baterii/celule de tip 17 MAL 570 (2450 Ah), precum si turbine cu aer tip Walther, destinate submarinelor experimentale, Type XVIIA (au fost 4 unitati, U-792/793/794/795), de tip, Wa- 201 (U-792/793 –posibil ca aceste nave sa fi fost inregistrate drept, Type XVIIB) si Wk-202 (U-794/795–posibil ca aceste nave sa fi fost inregistrate drept, Type XVIIC/G). Aceste turbine erau deosebit de sofisticate, dezvoltarea acestora decurgand lent, fiind periculoase in exploatare deoarece foloseau drept combustibil, Peroxid concentrat si Hidrogen, extrem de volatile si inflamabile. Se pare ca inginerii germani reusisera totusi sa aduca aceste substante la un nivel acceptabil de siguranta in exploatare, insa era deja prea tarziu;
-62 de baterii/celule de tip 26 MAL 570 (3240 Ah), destinate submarinelor, Type XIV;
-372 de baterii/celule de tip 44 MAL 740 (33900 Ah), destinate submarinelor cu propulsie electrica, Type XXI;
-62 de baterii/celule dispuse in doua blocuri, de tip 21 MAL 740 (5400 Ah), destinate submarinelor cu propulsie electrica, Type XXIII, submarine costiere, varianta “mini” a celor Type XXI;
-4/8 seturi baterii/celule formate din cate 32 de unitati, de tip 8 MAL 210, destinate submarinelor de buzunar, Type XXVII HECHT;
-8 seturi baterii/celule formate din cate 32 de unitati, de tip 8 MAL 210, destinate submarinelor de buzunar, Type XXVII B SEEHUND (Diesel-electric; viteza: la suprafata, aproximativ 6 km/h/in imersiune, 13 km/h; autonomie: 500 km, navigand la suprafata/117-120 km, navigand in imersiune; 12 m lungime; 17 tone greutate maxima; 285 de exemplare realizate intre anii 1944-1945; echipaj 2; echipate cu doua torpiule G7, calibrul 533 mm. Vroiau sa faca 1000 de bucati, n-au apucat!);
-firma a produs si un numar mare de baterii electrice de tip, 13 T210 si 17 T210, destinate torpilelor cu motor electric.

 U-792 cu turbina Walther Wa-201
In continuare vom vorbi despre cateva dintre sistemele si echipamentele dezvoltate si folosite de catre germani pe submarinele Kriegsmarine, inclusiv pe Type XXI, precum: schnorchel, radare, motoare, sisteme de emisie-receptie si altele.

Dispozitivul SCHNORCHEL/Teava de aer/Horn de aer, n-a fost inventat de catre germani, ci de catre olandezi (a fost brevetat in anul 1934 de catre inginerul, Jan Jakob Wickers), insa a fost rapid “adoptat” si perfectionat, incepand cu anul 1940, cu toate ca n-a fost implementat pe submarine, cel putin nu imediat. Acest dispozitiv permitea ca motoarele Diesel ale submarinelor cu propulsie Diesel-electrica, sa poata fi folosite si atunci cand submarinul naviga la adancimea periscopica. Acest dispozitiv a inceput sa fie dezvoltat de catre Marina Olandeza incepand cu anul 1938, si consta intr-un sistem de conducte retractabile prin care oxigenul era introdus in motoare. Deasemenea, acest sistem revolutionar era folosit si pentru reinprospatarea aerului in submarine. Primele submarine dotate cu acest sistem au fost, HNLMS O-19/20, apartinand Marinei Olandeze si, dupa toate probabilitatile, Kriegsmarine a capturat si alte submarine olandeze echipate cu astfel de dispozitive, botezandu-le, UD-3/4/5 (in mai 1940). Unele submarine olandeze au ajuns in Marea Britanie, insularii facand “cunostinta” si ei cu acest sistem.

TYPE XXI -SCHNORCHEL
Din pacate pentru Kriegsmarine, schnorchel a fost multi ani ignorat, dupa unele surse, insa, cel mai probabil, perfectionarea sa a decurs lent (pana in anul 1942, razboiul submarin total mergea bine si probabil ca germanii nu se grabeau cu noua tehnologie), implementarea sa pe submarinele proprii, Type VII C si Type IX C/D (tubul schnorchel era pliabil), ulterior si pe Type XXI/XXIII (la aceste submarine, tubul schnorchel era retractabil, asemeni periscopului), a debutat, cu modernizarile de rigoare, abia in anul 1943. Sistemul Schnorchel, de pe Type XXI, era folosit extrem de rar, dar submarinul putea naviga la adancimea de 16 m (maxim) cu motoarele Diesel in functiune, introducand aer proaspat in nava si inlocuind aerul viciat. Teoretic, Aliatii puteau detecta un schnorchel cu ajutorul radarului de pe aeronave de tip GSP-20 (lucra pe lungimea de unda de 10,5 cm/frecventa 2,88 GHz/puterea impulsului 1 MW) pe mare de gradul 2 (valuri cu inaltimi cuprinse intre 10-50 cm) de la 20 km distanta, insa pe mare de gradul 3 (valuri cu inaltimi cuprinse intre 50 cm-1,25 m), dispozitivul german nu mai putea fi localizat.
Germanii, la Type XXI, pentru a reduce semnalul radar al schnorchel-ului, au imbracat calota acestuia intr-un material cauciucat numit „Jaumann”, avand grosimea de 68 mm, ceea ce i-a redus reflectia cu 65%, Aliatii detectandu-l de la maxim 5 km distanta, asta in anumite conditii (precum mare calma sau mare de gradul 2). Se pare ca stratul cauciucat rezista la adancimi de 150-200 m si, foarte probabil, alte 60 de submarine au dispus de acest sistem. Schnorchelul submarinelor Type XXI, avea dispus deasupra calotei, receptorul de avertizare la iluminare radar, „Bali 3”, precum si un sistem de vizualizare nocturna, in infrarosu, a tintelor aeriene sau navale, produs de catre Zeiss. Tubul schnorchel-ului putea fi ridicat in maxim 2,70 minute, fiind pliat in maxim 1,50 minute.
In vara lui 1943, U-58, primul submarin german echipat cu acest dispozitiv, a fost testat in Marea Baltica, insa acesta a devenit operational abia la inceputul anului 1944 (oricum, nu toate submarinele germane operationale aveau acest dispozitiv). Desi era revolutionar, acest dispozitiv avea si dezavantaje. Submarinele Type VII/IX la care tubul schnorchel era pliabil nu puteau naviga cu mai mult de aproximativ 10 km/h, riscand ca acesta sa se rupa. Mai mult decat atat, scoaterea dispozitivului deasupra apei si navigatia la adancime periscopica facea submarinul usor reperabil din aer, tubul schnorchel lasand in urma un siaj perfect vizibil, deconspirand pozitia submarinului si directia sa de mars. Si, daca nu era destul, echipajele primelor submarine germane dotate cu acest dispozitiv au avut probleme, datorita tendintei fantelor de aerisire ale dispozitivului de a se inchide in mers, oxigenul neajungand la motoarele Diesel, acestea oprindu-se. Sistemul de ventilatie al dispozitivului schnorchel era deosebit de zgomotos, astfel ca multi marinari au avut probleme cu auzul, inclusiv spargerea timpanelor.

Radarele folosite de catre Kriegsmarine erau, la acea vreme, realizari deosebite (multe erau realizate doar in cate un exemplar, ramanand doar la stadiul de prototip), acestea derivand din sisteme dezvoltate pentru Luftwaffe, destinate detectarii tintelor aeriene si apararii AA. Pentru detalii cu privire la principalii producatori germani de sisteme radar, inclusiv cu privire la notificarea sistemelor dezvoltate, consultati Anexa 2. Operatorii sistemelor radio/radar/sonar de la bordul submarinelor germane erau considerati specialisti cu inalta calificare, initial acestia provenind din Luftwaffe si, drept recunoastere a capabilitatilor lor, acestia erau scutiti de muncile zilnice de la bordul navelor. Erau instruiti intensiv in criptografie (operau celebrele masini criptografice, ENIGMA), cod Morse, caracteristicile semnalelor radar/radio/acustice ale sistemelor/navelor, submarinelor si aeronavelor inamice/chiar si-n ceea ce priveste zgomotele marii si semnalele specifice bancurilor de pesti, intretinere-depanare ale diverselor sisteme radio-electronice de la bord, etc.
 Kriegsmarine a folosit mai multe sisteme radar pe submarinele sale, iata care au fost cele mai importante dintre acestea:
-FMG 41G/GU SEETAKT/FuMO 29 SEETAKT, a fost fabricat de GEMA, si era o „miniatura” a celui ce dota marile cuirasate germane, BISMARCK si ADMIRAL GRAF SPEE (vezi anexa 3). Aceasta firma a reusit sa creeze „miniatura” inca din anul 1941, radarul dispunand de doi dipoli verticali dispusi in semicerc. Era retractabil in interiorul „chioscului” si a echipat submarinele Type IXC (se pare c-au fost doar 3 unitati dotate cu acest echipament, U-156/157/158), putand detecta aeronave de la aproximativ 6-8 km distanta, cu un camp de vedere de 60◦, avand puterea de 8-10 kW, lucrand pe frecventa de 81,5 cm/368 MHz. Din anul 1942, a aparut o varianta mult mai moderna, antena radar fiind montata pe un catarg retractabil rotativ dispus lateral deasupra chioscului submarinului, un scut deflector fiind instalat in spatele antenelor dipol, dispunand si de capabilitati de detectare a emisiilor radio inamice (se numea, FuMB-9) –nu se stie cate astfel de unitati au dotat submarinele germane, insa, cel mai probabil, acestea au fost cele 3 mentionate anterior, U-156/157/158, al caror radar a fost adus la acest standard.
- FMG 42G/GU SEETAKT/FuMO 30 SEETAKT, se pare c-a echipat toate submarinele germane construite incepand cu anul 1943, radarul putand arata directia de deplasare a tintei aeriene, lucrand pe frecventa de 368 MHz/81,5 cm, putere de emisie 8-10 kW, raza maxima de detectie fiind de 7-15 km. Radarul a fost o dezvoltare a FMG 41G/GU SEETAKT/FuMO 29 SEETAKT (FuMB-9), aparut la sfarsitul lui 1942/inceputul lui 1943. Se pare ca echipajele submarinelor germane nu erau prea multumite de acesta, radarul fiind usor de scos din functiune de explozia grenadelor si a bombelor antisubmarin, iar antenele dipol se corodau in apa sarata, nefiind retractabile. Mai mult decat atat, emisiile radarului puteau fi interceptate de catre inamic, deconspirand pozitia submarinului, astfel ca multi comandanti evitau sa-l foloseasca, preferand metoda traditionala de panda impotriva aeronavelor si navelor inamice -„ochiul si timpanul”;

-FuMO-61 Hohentwiel, frecventa 556 MHz/54 cm, raza maxima de detectie 7-20 km, putere de emisie 30-40 kW. Au fost dezvoltate initial pentru a putea fi utilizate de catre aeronavele FW-200 si AR-177, impotriva navelor de suprafata, devenind operationale din luna septembrie 1942, operand in banda de 55 cm/550 MHz, ulterior, 525-575 MHZ. In anul 1943, firma LORENTZ a dezvoltat o versiune destinata submarinelor, aceasta fiind considerata de catre echipaje „usor de intretinut si de incredere”. Versiunea FuMO-61 HOHENTWIEL, dispunea de o antena dipol rotativa cu dimensiunea de 1 m lungime si 1,4 m latime, dispusa pe un catarg, putand detecta: nave de suprafata de la 10 km distanta; aeronave de la 20 km distanta. Radarul avea rezolutia de aproximativ 3◦, precizia localizarii unei tinte aeriene fiind undeva la +/- 100 m. O varianta modernizata a acestuia, numita FuMO-65 HOHENTWIEL U1, a echipat si cateva submarine Type XXI, acesta dispunand de un ecran PPI (Plan Position Indicator) circular, pe care era indicata directia, distanta si azimutul tintei. FuMO-63 Hohentwiel-K, a fost o varianta mai moderna, ce probabil urma sa fie instalata pe submarinele Type XXI/XXIII, insa a dotat cateva unitati Type IX (probabil), frecventa 556-557 MHz, raza maxima de detectie 12-20 km;
-FuG- 350 Naxos, in mai multe variante a fost un receptor de avertizare la emisii radar inamice. A fost un sistem reusit, utilizat atat de catre Luftwaffe cat si de catre Kriegsmarine, cu deosebire pe submarine. A fost realizat de catre firma Telefunken, folosind componente de la sistemul IFF, FuG-25 Zwilling. Cel putin 1000 de seturi Naxos 1 s-au aflat in dotarea Luftwaffe si Kriegsmarine incepand cu anul 1943, dar variantele tarzii erau capabile sa indice directia de deplasare a avioanelor inamice, precum Naxos 3 (doar 100 realizate in 1945 pentru Luftwaffe, ce probabil c-ar fi echipat si noile submarine dezvoltate de catre germani, precum Type XXI/XXIII).Versiunile Naxos pentru Kriegsmarine au fost:
-FuMZ-6/Naxos 1, opera in 5 frecvente, cuprinse intre 2500-7500 MHz;
-FuMZ-24/Naxos F1 (Fliege), un singur exemplar fiind realizat, 2500-7500 MHz, putand detecta tinte aeriene de la maxim 20 km distanta;
-FuMZ-6/Cuba II, nu se stie numarul acestora, dar au fost montate pe submarine;
-ZA-280/Naxos T (Tunis)/FuMB-26 Tunis/Naxos T1, a fost un sistem avansat de avertizare radar ce lucra in banda de 3-9-15 cm, 300-3750 MHz, putand detecta tinte navale si aeriene, precum si emisii radar inamice de la distante cuprinse intre 25-50 km. Au fost montate deasupra turnului submarinelor fiind retractabile pe timpul imersiunii, intrand in serviciu incepand cu luna mai 1944, probabil 270 de unitati construite pana in august 1944, nu toate apucand sa fie montate pe submarine Type IX, dar raza maxima de actiune era probabil de 10-15 km. Kriegsmarine comandase 1700 de unitati, estimand o productie lunara de 100 de bucati –ceea ce nu s-a intamplat niciodata;
-FuMB-23/Naxos ZM 1b (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), 2510-3750 MHz, aparut in octombrie 1944, nu se stie cate exemplare au fost realizate;
-FuMB-23/Naxos ZMX (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), 7500-12000 MHz, aparut cel mai probabil in 1945, un singur prototip a fost realizat, dar urma sa doteze noile submarine germane, Type XXI;
-FuMB-28/Naxos ZM4b (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), 2500-3500 MHz, lucrand cel mai probabil in lungimea de unda de 9 cm, putand detecta tinte aeriene si navale aflate la maxim 80 km distanta, la un azimut de +/-3◦. A aparut cel mai probabil in data de 31 august 1944, doar 22 de exemplare fiind realizate, insa urma sa doteze, cu certitudine, noile submarine germane Type XXI/XXIII, comanda initiala fiind de 1700 de bucati. Antena se rotea cu viteza de 1300 rpm/360◦. Au existat si variante mai moderne realizate la sfarsitul razboiului, acestea urmand sa doteze in mod cert noile submarine Type XXI, numite FuMB-29 Bali si FuMB-35 Athos (radarul lucra in banda X -2,5/4 cm si S -8/15 cm, considerat a fi foarte reusit), radarele fiind retractabile, cu electronica sofisticata, informatiile fiind afisate pe un CRT cu tuburi catodice (informatie probabila).
Radarul era dispus pe submarinele Type XXI deasupra sistemului schnorchel, pe calota acestuia;
-FuMB-1 Metox (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice)/Metox 600A, opera in banda VHF (1,3-2,6 m/113-484 MHz), fiind montat pe submarine in camera radio, antena fiind dispusa pe chioscul acestora. Antena era simpla echipajele botezand-o „Crucea din Biscaya” datorita formei sale distincte, fiind realizata din doua bucati de lemn legate intre ele prin fir, ea fiind montata-demontata atunci cand submarinul iesea sau intra in imersiune. Antena se rotea manual de catre operator (de regula, acesta era ofiter, si dupa toate probabilitatile acestia initial au provenit de la Luftwaffe), emitand semnale sonore de avertizare atunci cand se detectau semnale radar inamice, dar sistemul nu era capabil sa faca diferenta intre semnalele radar proprii si cele inamice, si nici sa localizeze directia de unde veneau acestea, ceea ce insemna un adevarat calvar pentru echipaje, fiindca nu de putine ori se agitau degeaba.

Chiscul U-3008, Type XXI
A intrat in serviciul Kriegsmarine incepand cu august 1942, dar deja in vara lui 1943, Aliatii erau capabili sa-l insele (de fapt, avioanele de patrulare anti-submarin Aliate interceptau semnalul emis de Metox, gasind submarinele aflate la suprafata), drept urmare, pe data de 31 iulie 1943, comandantul marinei germane, amiralul Donitz, a emis un ordin de folosire a acestui sistem doar in caz de nevoie pentru a evita pierderi inutile. Pana la urma s-a renuntat la el incepand cu data de 13 august 1943, deoarece era deja compromis, dar si datorita faptului ca sisteme mult mai avansate erau deja in uz sau in studiu, inclusiv o varianta modernizata a acestuia, numita FuMB-9 Wanze (a intrat in serviciu incepand cu august 1943, avand capabilitatea de a scana automat frecventele, in intervalul 120-180 cm. Reglajul se facea de catre operator, antena dipol (2 la numar, numita Rundippol) fiind montata pe un cilindru retractabil intr-un cos din sarma, dar si acesta era deja compromis de catre Aliati pana in septembrie 1943, astfel ca s-a luat decizia de a interzice submarinelor folosirea pe timpul deplasarii/stationarii la suprafata. Exista supozitii ca radarul ar fi fost capabil sa detecteze emisii inamice, in conditii ideale de vreme, de la maxim 80 km distanta, dar este improbabil.
-FuMB -2 Sadir, 66-120 MHz, fabricat de catre firma Lorentz, era un detector de emisii radar inamice, ce lucra in lungimile de unda cuprinse intre 250-455 cm;
-FuMB -4 Samos, 90-470 MHz, fabricat de catre firma Lorentz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 64-333 cm;
-FuMB -8 Cypern 1 (Zypern sau Hagenuk, dupa unele surse, insa in evidentele germane apar sub numele de Cypern), 154-250 MHz, fabricat de catre firma Lorentz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 120-180 cm;
-FuMB -9 Cypern 2 (Zypern sau Hagenuk, dupa unele surse), 146-256 MHz, fabricat de catre firma Lorentz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 120-180 cm;
-FuMB -5 Fano, 400-800 MHz, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -7 Naxos 1, 2500-7500 MHz, fabricat de catre firma Lorentz, putand detecta tinte aeriene de la maxim 10-20 km;
-FuMB Ant. -13 Formosa, 375-1500 MHz;
-FuMB Ant. -14 Bali II, 375-750 MHz;

ANTENA RADAR FuMO-65 PE TYPE XXI
-FuMB -11 Korfu 812, 2,5-3,75 MHz/2500-3725 MHz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 8-12 cm, putand detecta tinte aeriene si navale de la 6-18 km, in functie de tinta, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -12 Korfu 1218, 2500-3700 MHz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 12-18 cm, putand detecta tinte aeriene si navale de la 6-18 km, in functie de tinta, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -13 Korfu 68, 3750-5000 MHz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 6-8 cm, putand detecta tinte aeriene si navale de la 6-18 km, in functie de tinta, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -14 Korfu 46, 5000-7500 MHz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 4-6 cm, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -15 Korfu 274, 7500-11100 MHz, lucrand in lungimile de unda cuprinse intre 2,7-4 cm, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -21 Pellworm, 90-800 MHz, fabricat de catre firma Lorentz;
-FuMB -25 Mucke, 7,5-15 GHz, 7500-15000 MHz, fabricat de catre firma Telefunken;
-FuMB -27, 2,5-3,75 GHz, fabricat de catre firma Lorentz;


FuMB-3 Bali
-FuMB -37 Leros, fabricat de catre firma Lorentz, era o combinatie intre electronica de la FuMB-35 Athos si antena radar de la FuMB-3 Bali;
-FuMB-10 Borkum (100-400 MHz), a fost tot o varianta a Metox, fiind chiar mai simplu decat acesta, lucrand in lungimea de unda de 20-300 cm. Consta intr-un amplificator de cristal atasat la un receptor radio, care atunci cand se detectau emisii radar inamice declansa alarma sonora la bordul submarinului, acest sistem fiind automatizat neavand operator. Desi era relativ rudimentar a ramas in uz pana la sfarsitul razboiului, cu toate ca nu arata directia de deplasare a aeronavelor inamice. Se pare ca a dotat si submarinele Type XXI.
-FuMZ-7/Naxos, a fost copiat de catre germani dupa cel britanic ASV Mk III, la inceputul anului 1942, atunci cand un bombardier britanic Stirling a fost doborat la Rotterdam. A intrat in dotarea Kriegsmarine incepand cu decembrie 1943, avand antena de forma parabolica, montata pe chioscul submarinului si rotita manual de catre operator. Era capabil sa indice directia de mers a aeronavelor inamice de la maxim 5 km.
-FuMO-391 Lessing, fabricat de catre GEMA, era destinat echiparii submarinelor Type XXI, lucrand in lungimea de unda de 240 cm/125 MHz, putere 125 kW, putand detecta tinte aeriene de la maxim 30 km, fara insa a indica azimutul si directia acesteia. Se pare ca doar doua exemplare a fost realizate (posibil chiar unul singur, dupa unele surse), acestea echipand doua din cele patru submarine de acest tip, devenite 100% operationale, la inceputul lui 1945. Radarul era capabil sa detecteze un avion ce zboara la altitudinea de 2000 m de la 10 km distanta, iar o nava de lupta de mari dimensiuni, de la maxim 30 km.
  Echipamentul radio, de pe submarinele Type XXI, era, in linii mari, asemanator cu cel de pe Type IXC (cele construite de la inceputul lui 1944), si consta in:
-un sistem de transmisiuni pe unde scurte, numit FKW/Fernverkehrs-Kurzwellen-Sendegerat, de tip Telefunken T-200 FK39, avand puterea de emisie de 200 W/3-23 MHz. Sistemul avea capabilitati de telegrafie in cod Morse, precum si de telefonie interna;
- un sistem de transmisiuni pe unde scurte, numit FKW/Fernverkehrs-Kurzwellen-Sendegerat, de tip Lorentz L-40 K39A, avand puterea de emisie de 40 W/3-16,5 MHz. Sistemul avea capabilitati de telegrafie in cod Morse, precum si de telefonie interna. Ambele sisteme dispuneau de antene radio retractabile dispuse la tribord, numite FT-Anlage (Funk-Telegramm), ce dispuneau de un receptor MF/HF ce lucra in gama 1,5-25 MHz, de tip Telefunken T8 K44/T9 K39. Submarinul mai dispunea de un transmitator numit „Goliat”, VLF/16,55 kHz (frecventa de baza), ce putea emite si atunci cand nava se afla sub apa, nu mai mult de 20 m adancime;
-un sistem de comunicatii intre submarine, numit UKW-Sender/Empfanger, de 10 W, tip Lorentz UK39-10/41,55-45,75 MHz/70-1260 kHz;
-o masina de cifrat „Enigma”, model M4, insa era in lucru M5 (nu se stie daca a aparut pana la sfarsitul WW II. Se stie insa ca Aliatii au castigat razboiul submarin datorita unei masini „Enigma” capturata).
Aceste sisteme erau alimentate cu energie electrica provenind de la motoarele auxiliare.

WW
 
 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.uboatarchive.net/DesignStudiesTypeXXI.htm‎
www.uboat.net/types/xxi.htm‎
forums.ubi.com/…/569607-The-Type-XXI-A-r..
www.navweaps.com/Weapons/WNGER_20mm…‎
uboat.net/types/xxi.htm‎
alex-vehicle-history.blogspot.com/…/type-xxi-u…
www.radiomuseum.org/…/mil_fumb_4samo_rs..
www.princeton.edu/…/German_Type_XXIII_s…‎
uboat.net
de.enc.tfode.com
Anexe:
1)    ASDIC este varianta oficiala, insa sistemul se numea simplu, ASD/Anti-Submarine Detection. Cel mai probabil, denumirea de ASDIC vine din necesitatea pastrarii secretului cu privire la aceasta tehnologie uimitoare de detectare a submarinelor, bazata pe propagarea sunetului in apa –tehnologia a aparut in WW I, cand se foloseau membrane scufundate in apa, ascultandu-se zgomote si ecouri, insa nu erau prea sigure detectand orice zgomot, fara a avea posibilitatea de a le clasifica. A fost totusi un inceput. Concret, ASDIC consta intr-un traductor dispus intr-o cupola sub vasul de lupta (in general, acestea erau distrugatoare rapide si bine inarmate), ce emitea pulsatii sonore la aproximativ 2750-3000 m, ecoul acestora fiind receptionat de catre operatori, acestia fiind foarte bine pregatiti, putand face diferenta intre ecoul specific unui submarin si cel al unui banc de pesti sau balene albastre.
Cu toate acestea, sistemul avea limitari, spre exemplu, odata lansate bombele de adancime (spre exemplu, pentru a distruge coca unui submarin Type IX, bomba trebuia sa explodeze la cel putin 6 m de aceasta), datorita exploziei acestora, operatorul sonarului pierdea “legatura” cu tinta, iar daca nava-purtatoare se deplasa cu viteza de peste 27 km/h, datorita siajului si a zgomotului produs de aceasta, sonarul nu mai era eficient. Aceeasi situatie se manifesta si pe mare agitata, cand valurile mari ce loveau nava faceau inutilizabil sonarul –era unul dintre “momentele” preferate ale comandantilor de submarine, cand se puteau strecura nevazuti si neauziti in apropierea convoaielor Aliate, si una dintre strategiile adoptate de catre acestia. O alta strategie ce-i ajuta pe submarinisti sa scape de “vanatorii” de deasupra, era cea a manevrelor la viteza mare si scufundarea de urgenta la adancimi apropiate de cele la care submarinul ar fi facut implozie, datorita presiunii enorme a apei, adancimi aflate aproape la limita de siguranta la care coca ar fi rezistat (au fost situatii in care submarine germane s-au scufundat peste adancimea de siguranta si-au supravietuit, iesind la suprafata cu coca deformata si cu marinarii vizibil marcati de experienta).
2)    Principalele firme germane producatoare de sisteme radar (ele au fost cu mult mai multe, dar de mai mica importanta), componente si echipamente specifice, erau:
-GEMA –Ges. fur Elektroakustische u. Mechanische Apparate, cu fabrica la Berlin-Kopenick, aveau in fabricatie si dezvoltare radarele tip: Freya, Seetakt, Jagdschloss;
-LORENTZ AG –cu fabrica la Stuttgart, fabricand radare aeropurtate din gama Lichtenstein;
-TELEFUNKEN –in fabricile de la Ulm, Bremen si Berlin, fabricand radare tip: Wurzburg, Wurzburg-Riese, console radar si alte componente electrice, mecanice si electronice.
-SIEMENS&HALSKE AG –in fabricile din Berlin si Munich, realizand radare (Wasserman I/II/III), componente electrice si electronice destinate acestora;
-AEG, fabrica echipamente radio speciale si antene radar ocupandu-se de implementarea sistemelor pe submarinele Kriegsmarine.
Si alte firme colaborau la realizarea radarelor germane, precum: Blaupunkt, Opta, Koch&Sterzel, Osram, Philips, Pintsch, Rectron, Tungsram, TeKaDe, Prebler –multe dintre acestea existand si in ziua de astazi.
Germanii aveau o terminologie specifica notificarii sistemele radar produse, acestea avand mai multe clasificari in evidentele Wehrmacht-ului, Luftwaffe si Kriegsmarine:
-Dezimeter-Telegraphie (DeTe)/Telegraf Decimetru –este cuvantul cod pentru primul radar german, cunoscut si ca  Deutsches Technisches Gerat. Primele radare germane erau numite simplu, DeTe 1/A1, DeTe II, etc, ulterior cand ele s-au diversificat crescandu-le performantele, au inceput sa primeasca numere arabe (spre exemplu, numerele de la 100-199 erau rezervate pentru radarele navale tactice ce operau in lungimea de unda de 80 cm);
-Funkmess (FuM) –echipament radar;
-Funkmess-Ortung (FuMO) –radar de cautare activ;
-Funkmess-Beobachtung (FuMB) –radar de detectie a tintelor aeriene si a emisiilor radar inamice, pasiv;
-Funkmess-Erkennung (FuME) –radar de detectie a tintelor aeriene inamice cu sistem de identificare amic-inamic, IFF; radar activ, cunoscut si ca FuSE. Concret, iata ce inseamna clasificarea FuSE: Fu-Funkmess-Radar/S –Siemens, producatorul acestuia/E –Erkennung –Recunoastere. Ca sa intelegem mai bine iata un exemplu dat pe un radar tip Wurzburg: FuSE 62A Wurzburg -Fu-Funkmess-Radar/S –Siemens, producatorul acestuia/E –Erkennung –Recunoastere/A-instalatie nemobila cu antena rotita mecanic/Wurzburg –tipul radarului;
-Funkmess-Storsender (FuMS) –radar destinat bruierii emisiilor inamice, activ;
-Funkmess-Tauschung (FuMT) –radar activ destinat emiterii de semnale false (ii mai spuneau radar de interferenta);
-Funkmess-Zusatz (FuMZ) –radar activ de mare precizie in localizarea si clasificarea tipurilor de tinte aeriene.
Radarele destinate Kriegsmarine aveau o notificare speciala. Iata cum apare in evidentele Marinei germane radarul de pe cuirasatul Admiral Graf Spee: FMG 39G (GO) –FMF=Funkmessgerat (dispozitiv radar)/39 –anul introducerii in dotare, 1939/G –este initiala producatorului, respectiv GEMA/(GO) –G=frecventa in care opereaza radarul 335-430 MHz/O =tipul de antena, respectiv antena radar turn.
Radarele folosite de cele doua mari nave de lupta germane, derivau din FREYA (FuMG 39G). Acesta a fost un radar cu raza mare de detectie ce era utilizat, de obicei, in tandem cu cel de urmarire a tintelor cu raza scurta de actiune si ghidare a focului armelor antiaeriene, Wurzburg. A fost realizat in mai multe modele, inclusiv in variante destinate Kriegsmarine. A aparut la inceputul lui 1937, intrand in dotarea Marinei in 1938. Interesant este faptul ca acest radar a fost considerat superior celor britanice, avand rezolutie mai buna si putere de emisie mai mare, dar la data izbucnirii razboiului doar opt erau operationale. Opera in banda 2,3-2,5 metri/120-130 MHz, latimea impulsului fiind de trei microsecunde, putere de varf 15-20 kW, PRF 500 Hz, raza maxima de actiune 160 km. Era complet orientabil, avand variante mobile.
  Primul radar de acest tip a fost prezentat in luna noiembrie 1936, de catre GEMA, si era capabil sa detecteze avioane de la 60 km distanta, avand o acuratete a azimutului de 1,5 grade. Imediat a aparut prima comanda din partea armatei germane, ce se ridica la 12 unitati – aceste radare au format primul sistem de alerta aeriana timpurie cu baza la sol de pe teritoriul Reich-ului. Din acest radar a derivat si prima varianta navala numita Seetakt (distanta maxima de detectie era de doar 20 km, acuratetea de 70 m si azimutul de 3◦). Din 1937, germanii au utilizat pentru prima oara aceste sisteme radar (pe atunci erau doar 3 unitati) in manevrele militare desfasurate in poligonul de la Swinemunde, impreuna cu o statie radar, Seetakt. Conducerea militara germana fiind impresionata de rezultate, s-a luat hotararea de dotare a acestor radare cu sistem IFF (FuG 25 Zwilling), comandandu-se probabil 3000 de unitati. Oricum, pana la sfarsitul razboiului germanii au realizat cam 10000 de unitati, numite cel mai probabil Stichling. In octombrie 1938, primul radar tip Freya era deja gata la Wangerooge (undeva pe langa Berlin), alte 7 fiind in curs de dispunere de-a lungul frontierei germane. Aveau sa fie 2000 de unitati pana la sfarsitul WW II.
O asemenea statie Freya era dispusa intr-o incinta din beton armat, in vederea protectiei impotriva bombelor cu explozie intarziata, ce avea urmatoarele dimensiuni: inaltimea zidului de beton 2,30 m; diametrul bazei de beton 4,40-4,60 m; grosimea peretilor de beton: la baza 20 cm/la varf 10 cm. Gardul betonat avea o deschizatura destinata accesului echipelor de interventie, o reparatie completa a radarului durand probabil 16 ore; instalatia radar era fixata pe un suport din otel format dintr-o placa circulara cu diametrul de 1,145 m, avand grosimea de 0,25 m, peste toate acestea se monta un trunchi de con cu diametrul bazelor de 0,50-0,70 m, avand o inaltime de 0,25 m. Suportul radarului dispunea de 4 ancore dreptunghiulare din otel in lungime de 3 m, avand la capete placi reglabile de stabilizare identice cu cele ale tunului AA, calibrul 88 mm.
Concret, radarul avea urmatoarele performante: frecventa 120-166 MHz, in functie de varianta; elevatie +/- 1,5◦; azimut de 360◦; puterea de emisie 8-20 kW(in functie de varianta); frecventa de repetitie a impulsurilor (PRF) 500-1000/secunda; raza maxima de actiune 60-200 km (in functie de varianta). Germanii  au realizat pana la sfarsitul razboiului peste 1000 de unitati, in diferite variante. Exista informatii neconfirmate pana acum, care mentioneaza faptul ca ultimele radare Freya construite erau cu salt in frecventa, pentru evitarea bruiajului, avand totodata o mare acuratete in localizarea tintelor. Cert este faptul c-au realizat o varianta cu raza lunga de actiune a acestui tip de radar, numita Freya FuGM-80, ce putea detecta tinte de la 120 km distanta cu o precizie de 125 m, frecventa fiind de 125 MHz, posibil doar doua sa fi fost realizate in 1944.
3) Desi la el au lucrat intre anii 1943-1945, cel putin 10000-12000 de detinuti, acesta era gata in proportie de 90% atunci cand a fost bombardat de catre Aliati (martie 1945) si avariat grav. Buncarul de la Bremen-Farge a fost un alt exemplu nazist al „exterminarii prin munca”, aici pierzandu-si viata cel putin 4000 de oameni. Buncarul era imens, avand urmatoarele dimensiuni: 426 m lungime; 97 m latime; 42 m inaltime; grosimea peretilor laterali din beton, 4,57 m; grosimea plafonului din beton, 7,5 m. Buncarul acoperea 35000 m/patrati, la constructia sa fiind folositi 500000 de m/cubi de beton si 27000 de tone de agregat (nisip si pietris) –si asta doar pana in martie 1945, cand lucrarile au fost sistate. Aici urmau sa soseasca sectiunile prefabricate ale submarinelor Type XXI, urmand a se executa asamblarea finala (sectiunile erau fabricate astfel: 1,2,7 si 8 de catre Blohm&Voss; 3,4,5 si 6 de catre Deschimag AG).


Buncarul Valentin
Peste 50 de firme au contribuit la realizarea buncarului, printre acestea numarandu-se: Wayss&Freytag –constructii si management tehnic; Tesch; Deschimag AG; Frank Schenk (tubulatura si grinzi din otel); Luchterhand (cofraje); Krupp (echipamente si masini unelte, destinate echiparii diverselor ateliere); Gebr Neumann; Dyckerhoff&Widmann; Habermann&Cluckes; etc.

 Interiorul buncarului
Germanii intentionau sa produca primele trei submarine Type XXI, in aceasta locatie, incepand cu luna martie 1945, urmand ca din luna august productia lunara s-ajunga la 14 unitati. Vise, fiindca situatia Germaniei era disperata, iar RAF le-au pus capac prin bombardamentul executat in data de 27 martie 1945, cand 13 bombe imense, „Grand Slam”, fiecare cantarind cate 10 tone, au fost aruncate peste complex. Doua au lovit direct, ducand planurile germane in istorie. Oricum, cu sau fara acest bombardament, VALENTIN nu mai conta, Germania era in colaps total, doar cateva zile despartind-o de Capitulare!

Bomba „Grand Slam”/Earthquake a fost realizata de catre britanici (creatie a renumitului Profesor Doctor, Barnes Wallis, incepand cu anul 1944 –cam 140-141 de exemplare construite, dintre care au folosit 41-44 de unitati. Bomba era un adevarat monstru, avand urmatoarele caracteristici: greutate 10 tone; lungime 8 m; lungime sectiune centrala 4,11 m; diametrul 1,17 m; ogiva exploziva ce continea 4144 kg de Torpex (ar fi echivalent cu 6,5 tone de TNT), un exploziv foarte puternic; penetra fara probleme cam 6 m de beton la viteza de 1150 km/h, inainte de a exploda (daca exploda la sol, producea un crater de 25 m adancime si 150-160 m diametru). Erau lansate de catre bombardiere „Lancaster” modificate.

Sectiune coca Type XXI
Fiecare din cele 8 sectiuni ale submarinului urmau sa fie aduse la buncar pe apa, cu ajutorul barjelor sau pontoanelor, acestea cantarind cam 30 de tone, la care se adauga greutatea sectiunilor, ce varia intre 130-180 de tone (anumite componente, precum motoarele Diesel-electrice si acumulatoarele, erau livrate cu trenul). Teoretic, pentru mentinerea unei productii decente, pe zi ar fi trebuit sa soseasca cel putin 4 sectiuni. Langa hala de montaj, barjele urmau sa fie trase din apa cu ajutorul lanturilor de otel si a vinciurilor speciale, ruland spre poarta halei pe sine speciale, a caror latime era de cel putin 4 m. Asamblarea sectiunilor debuta dupa instalarea motoarelor, incepandu-se cu cele Diesel.