Și totuși… există viaţa pe Marte?

by M.Grecu

Ernest L. Norman, susținea în 1956, într-o broșură intitulată „Adevărul despre Marte”, că i-a contactat pe locuitorii planetei Marte. În broşura sa, Norman afirma că îşi petrecea o oră meditând, şi că datorită acestor meditaţii el a fost contactat de un om de pe Marte în luna februarie a anului 1955.

„După ce s-a prezentat ca fiind Nur El, a explicat reprede că era de pe planeta Marte, şi că dacă voiam, puteam să ajung acolo împreună cu el, în oraşul său (în zbor astral) şi că el avea să fie ghidul meu personal”.

El a explicat că oamenii lui erau dornici, având în vedere toate discuţiile controversate care se vehiculau referitoare la extratereştrii, să clarifice aşa-numitele mistere ale planetei Marte. Călătoria nostră pe Marte e o problemă de câteva secunde deoarece nu avem nevoie de nici o navă ca să ajungem acolo. Ajungând pe suprafaţa planetei Marte, observăm brusc terenul extrem de accidentat, dealurile stâncoase şi pustiurile nisipoase care se întind la nesfârşit în jurul nostru.

El explică faptul că inosfera este foarte subţire ceea ce face ca suprafaţa să fie aproape neprotejată de razele beta, gama şi de cele cosmice. Această concentraţie mare de raze ionizează atmosfera extrem de rarefiată şi gazoasă şi creează furtuni de nisip înspăimântătoare, fiind ajutată şi de curenţii termali.

Orașele subterane
Există şi un strat foarte fin împrăştiat pe ionosferă care dă planetei aspectul roşiatic pe care îl are. Există şi un număr mare de vulcani dintre care trei au înălţimi foarte mari; unul din acestea era foarte puţin vizibil la orizont lăsând să se vadă doar o dâră fină de fum din vârful său retezat. Nur El explicat faptul că deoarece Marte are o înclinaţie de doar şapte grade nu există multe schimbări climaterice în funcţie de anotimp. Apa este foarte puţină pe această panetă aridă; majoritatea precitpitaţiilor cad la cei doi poli. Vegetaţia este şi ea săracă.

Norman îşi continuă povestea spunând că „Toate oraşele de pe Marte sunt subterane şi fac legătura unele cu altele prin tuburi ovale de metal având un dimetru de la trei la cinci sute de picioare (aproximativ între 91,44 m şi 152,4 m). Aceste tuburi i-au derutat pe astronomii de pe Pământ. Unii cred că aceste canale sunt fie o construcţie inteligentă sau un mijloc de transport al apei aflată în cantităţi mici de-a lungul întregii planete.”

„Nisipurile deşertice mişcătoare deseori acoperă şi descoperă aceste canale ceea ce duce la un grad de derută şi mai mare dat fiind faptul că ele apar şi dispar. Oamenii de pe Marte sunt mai mici decât cei de pe pământ, ei atingând în medie aproximativ 4 picioare şi 6 inchi (aproximativ 1,36 m) în înălţime.”

Înfăţişarea lor seamănă cu a mongolilor. Marţienii au migrat iniţial cu navele spaţiale de pe o planetă pe cale de extincţie acum mai bine de un milion de ani. Ei au venit şi pe acest pământ şi au început să construiască o colonie dar şi-au dat seama că e intutil să o întreţină. Nur El a mai explicat cum această colonie a devenit rasa chineză de-a lungul evoluţiei timpului.

Marţienii i-au explicat lui Norman că acum mai bine de o sută de mii de ani planeta Marte semăna foarte mult cu planeta Pământ. Exista aer, apă, şi viaţă vegetală şi animală din belşug. La acea vreme, prin ştiinţa lor ocultă şi a telescoapelor lor sofisticate au văzut, undeva în spaţiu, cum a avut loc un cataclism. Un soare gigantic s-a aprins brusc ca o nova (stea variabilă a cărei strălucire creşte puternic şi relativ brusc, pentru a reveni apoi treptat la strălucirea iniţială) şi apoi a explodat. Bucăţi imense s-au prăvălit în spaţiu în diferite direcţii, fiecare bucată reprezentând „un soare arzând atomic”, de dimensiuni mai mici şi de un alb arzător.

S-a stabilit cu ajutorul calculelor că una dintre aceste bucăţi arzătoare avea să treacă foarte aproape de sistemul lor solar. Marţienii aveau o alternativă: să stea pe Marte sau să migreze spre o altă planetă aflată la mare distanţă de acest sistem solar. După îndelungi căutări, şi-au dat seama că nu exista nici o altă planetă disponibilă care să fie potrivită. Şi deci s-a căutat o alternativă. Marţienii puteau construi oraşe imense în subteran.

După ce cataclismul a lovit sistemul solar, planeta Marte a fost distrusă şi arsă. Şi planeta Pământ a avut de suferit de pe urma acestui cataclism: datorită faptului că orbita şi axa Pământului au fost dramatic schimbate, acesta a trecut prin cutremure uriaşe de pământ şi valuri de flux.

Rușii deciși să „pășească” pe Marte
Deşi povestea lui Norman seamănă cu alte scrieri ezoterice ale perioadei respective, ea este interesantă pentru că prezintă observaţii referitoare la condiţiile climaterice de pe Marte care nu erau cunoscute de oamenii de ştiinţă în anii 1950. Afirmaţiile sale referitoare la vulcanii de pe Marte au fost cu adevărat profetice luând în considerare faptul că la vreme în care cartea lui a fost scrisă, Marte nu era considerată o planetă activă din punct de vedere seismic.

O dată cu dezvoltarea rachetelor moderne, planeta Marte a devenit una din primele planete care a intrat în atenţia sondelor spaţiale trimise de pe Pământ. Totuşi planeta Marte nu era uşor de atins.

În luna noiembrie 1962, sovieticii au lansat o sondă spaţială spre Marte, numită Marte 1, care avea să întâlnească planeta în luna iunie 1963. Cu toate acestea, cu zece săptîmâni înainte de întâlnirea planificată, sovieticii au pierdut legătura cu nava spaţială. Trei ani mai târziu, sovieticii au lansat o altă sondă numită Zond 2, care a fost pregătită pentru a zbura pe lângă Marte. Şi această sondă a pierdut legătura cu Pământul în luna aprilie 1965.

În 1969, Statele Unite au trimis sonda Mariner 7 spre planeta roşie. În 1970, sonda a pierdut comunicarea radio cu Pământul, s-a rostogolit în derivă, i s-a descărcat bateria şi viteza de deplasare a navei a crescut.

În mod misterios, câteva ore mai târziu sonda a încetat să se rostogolească, comunicarea radio a fost reluată iar viteza navei a revenit la normal, în ciuda faptului că sistemul său reactiv nu mai funcţiona. Oamenii de ştiinţă neliniştiţi au început să facă glume pe seama „Marelui Vampir Galactic” care aştepta nave spaţiale ce nici nu bănuiau ce avea să li se întâmple, să trecă pe lângă “el”.

Denumirea de „Marele Vampir Galactic” i-a fost dată planetei Marte de către corespondentul Revistei Time, Donald Neff ca urmare a evenimentelor ciudate referitoare la zborul sondei Mariner 7. „Legenda ‘Marelui Vampir Galactic’ este ca aceea cu Triunghiul Bermudelor”, a comentat John Casani de la laboratorul de propulsie a avioanelor cu reacţie.

Şi sovieticii au continuat să piardă sonde spaţiale pe Marte. Pe 12 iulie 1988, fosta Uniune Sovietică a lansat pe Marte o sondă spaţială fără echipaj, numită Phobos II. Aceasta a ajuns în spaţiu în ianuarie 1989 şi a orbitat planeta Marte ca primă fază a adevăratei sale destinaţii, aceasta fiind mica lună marţiană numită Phobos.

Phobos II și imaginile ciudate…
Misunea se desfăşura confrom planului până când nava s-a aliniat cu luna. Pe data de 28 martie 1989 a fost detectat un obiect eliptic care se mişca în direcţia satelitului cu câteva secunde înainte ca satelitul să piardă legătura cu Pământul. Toate indiciile se îndreptau înspre obiectul eliptic despre care se credea că ar fi atacat satelitul care din acel moment s-a defectat şi se rotea în derivă.

Pe 28 martie 1989, agenţia oficială de ştiri a fostei Uniuni Sovietice, Tass, a declarat: „Phobos II n-a reuşit să comunice cu Pământul aşa cum era planificat după terminarea operaţiunii de ieri din jurul lunii marţiene, Phobos. Oamenii de ştiinţă care se ocupau de această misiune n-au putut stabili o conexiune radio constantă.”

În ziua următoare un reprezentant oficial de cel mai înalt rang al Agenţiei Sovietice Spaţiale Glaukosmos, a declarat: „Phobos II e pierdut în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută pentru totdeauna”.

Pe 31 martie 1989 titlurile de ziare trimise de către corespondenţii din Moscova ai Agenţiei Europene de Ştiri (AES) titrau: „Phobos II a surprins imagini ciudate ale planetei Marte înainte de a pierde legătura cu baza. Ziarul „Vremia” a dezvăluit ieri faptul că sonda spaţială Phobos II, care orbita deasupra planetei Marte când oamenii de ştiinţă sovietici au piedut luni legătura cu acesta, a fotografiat un OBIECT NEIDENTIFICAT pe suprafaţa planetei Marte cu câteva secunde înainte de a pierde legătura.”

Oamenii de ştiinţă au descris obiectul neidentificat ca fiind o elipsă cu o lungime de 20 de kilometri. Ulterior s-a mai declarat că fotografiile nu puteau fi o iluzie pentru că imaginea fusese surprinsă de către două aparate de fotografiat diferite precum şi de pe aparate de fotografiat care foloseau raze infraroşii pentru instantanee.

Un controlor de la centrul de control din Kaliningrad a tras concluzia că în acel moment sonda spaţială se învârtea în derivă. Se pare că ceva a lovit sau împuşcat sonda spaţială Phobos II. În numărul din 19 octombrie 1989 al revistei “Nature”, oamenii de ştiinţă sovietici au tras concluzia că nava s-ar fi putut roti din cauza impactului cu un obiect necunoscut.

Încercări recente de a ajunge pe Marte au fost sortite şi ele unui eşec misterios şi frustrant. Pe 23 septembrie 1999, nouă luni de zbor în spaţiu înspre Marte au luat sfârşit într-un mod dezastruos când primul satelit interplanetar meteorologic al NASA a fost distrus. Se crede că simulatorul meteorologic care se îndrepta spre Marte a intrat în atmosfera planetei într-un unghi prea abrupt şi din cauza aceasta s-a defectat sau a ars în atmosferă.

Se presupune că simulatorul care cântărea 1.387 de livre (aproximativ 629,143 kg) s-ar fi apropiat de planeta Marte la o distanţă de 37 de mile (aproximativ 59,53 km) de suprafaţa acesteia. Directorul de proiect Richard Cook al Laboratorului de avioane cu reacţie de la NASA, a afirmat: „Credem că nava spaţială s-a apropiat la o altitudine mai mică decât am previzionat noi.”

Un gardian invizibil… sau eroare umană?
Zece săptămâni mai târziu, la începutul lui decembrie sonda spaţială Mars Polar Lander şi cele două sonde ale sale detaşabile, au dispărut în mod misterios în misiunea despre care s-a crezut că a fost aproape perfectă. Ultima conexiune de pe sonda spaţială Mars Polar Lander înainte de aterizare indica faptul că aceasta era pe direcţia bună şi funcţiona în parametrii optimi.

Nava spaţială a schimbat direcţia antenei orientate spre Pământ cu 12 minute înainte de a ateriza cu scopul de a se a se orienta asupra intrării în atmosfera marţiană. Ultimele semnale radio ale sondei spaţiale au ajuns pe Pământ la ora 3:03 p.m. ET.

Sonda spaţială a NASA în valoare de 165 de milioane de dolari a fost proiectată pentru a străpunge stratul atmosferic subţire al panetei Marte la un unghi de 12,25 de grade Celsius, marja de eroare fiind de doar o jumătate de grad, apoi să se desprindă de scutul de căldură, să arunce o paraşută şi să lanseze 12 dispozitive de fixare înainte de a ateriza—aceste lucruri întâmplâdu-se în absenţa semnalelor radio cu Pământul.

După contactul cu solul, sonda spaţială urma să-şi desfacă panourile solare şi să-şi pună în funcţiune antena, urmând ca după câteva minute să transmită un mesaj radio înapoi pe Pământ. La fel de tăcute erau şi cele două mini-sonde spaţiale Deep Space 2 de mărimea unei mingi de baschet care călătoreau împreună cu sonda spaţială Mars Polar Lander.

Mini-sondele trebuiau să lovească cu putere planeta la o viteză de 400 de m/h pe măsură ce principala sondă spaţială se apropia de Marte, căderea lor fiind amortizată de paraşute şi dispozitivele de fixare. Controlorii NASA n-au primit nici un semnal de la cele două mini-sonde în timpul alocat conexiunii.

Nici pâna în ziua de azi nu s-a mai auzit nimic de sonda spaţială Polar Lander sau sondele ei mobile. Deşi NASA a fost acuzată de a fi ascuns în primele rapoarte faptul că Mars Polar Lander era sortită eşecului datorită erororilor umane—soarta finală a sondei Mars Polar Lander e învăluită în mister. E ca şi cum cineva sau ceva încearcă intenţionat să oprească sondele noastre spaţiale să ajungă pe Marte. Scenariul acesta pare absurd la suprafaţă, dar oare e chiar aşa?

Civilizaţiile de pe Marte
În 1959 o navă spaţială marţiană se pare a că a aterizat în pustietatea din afara oraşului Moscova, în fosta Uniune Sovietică, unde era aranjată o întâlnire în secret cu fostul premier sovietic Nikita Hrusciov. Întâlnirea se referea la îmbunătăţirea relaţiilor cu pământul, schimbul de cunoştinţe, asigurarea securităţii lumii şi a păcii interplanetare; şi totuşi guvernul sovietic a respins condiţiile. Acest raport provenea de la sergentul Willard Wannall, fost soldat al Inteligenţei Forţelor Armate, care se ocupa cu investigarea Obiectelor Zburătoare Neidentificate (OZN-uri) în Hawaii pe când era în armată în anii 1950.

Pe data de 24 aprilie 1964, un obiect zburător metali de formă ovală a aterizat pe un câmp agricol în valea Newark din statul New York, şi două fiinţe extraterestre au ieşit din nava care avea o lungime de circa 20 de picioare (aproximativ 65 m). Fermierul, Gary Wilcox, s-a îndreptat cu tractorul înspre obiectul respectiv care era foarte visibilîntr-o zi însorită de vară. Fermierul a lovit obiectul metalic ca să se asigure că acesta era adevărat. Cei doi ocupanţi ai obiectului zburător neidentificat aveau cam 1,22 m şi duceau o tavă pătrată plină de diverse legume pe care le culesesseră de pe terenul fermierului. Wilcok a povestit că atunci când i-a confruntat pe cei doi când i-a prins furând produsele lui, aceştia au spus: „Nu vă alarmaţi. Le-am vorbit oamenilor înainte.”

Gary le-a descris vocile ca fiind foarte ciudate. Ei purtau salopete culoare albă, care păreau metalice şi care nu aveau urme de tiv, cusături sau buzunare aplicate pe ele. Fermierul nu le-a putut vedea picioarele sau mâinile tot aşa cum nu le-a putut vedea feţele de după costumele spaţiale întregi, despre care Wilcox a presupus că erau menite să-i protejeze de toxinele din atmosfera Pământului.

Mesaje radio… venite din spațiu cosmic
Deoarece Wilcox devene tot mai curios, unul din ei a spus: „Suntem de pe planeta pe care o cunoaşteţi sub numele de Marte. Putem veni pe Pământ doar o dată la doi ani”, şi au plecat avetizându-l pe fermier că oamenii ar trebui să nu exploreze spaţiul. Ei au mai spus că studiau substanţele organice de pe Pământ din cauza faptului că planeta Marte avea o structură stâncoasă şi că nu se apropiau în zbor de oraşele noatre pentru că se fereau de aerul poluat.

Wilcox le-a dat acestor fiinţe un sac de îngrăşământ şi a aschimbat informaţii referitore la agricultură şi încercările omenirii de a zbura în spaţiu. Wilcox a fost ulterior examinat de un psihiatru şi de şeriful departamentului, care l-a considerat o persoană normală, care spunea adevărul şi care nu avea aparent probleme emoţinale.

În luna februarie 1972, diplomatul Naţiunilor Unite Farida Iskiovet, care investiga OZN-urile şi care încerca să contacteze ocupanţii acestora pentru a raporta preşedintelui Adunării Generale, a evidenţiat faptul că fusese contactată de o navă spaţială care aterizase pe Pământ de pe planeta Marte. Acest contact a avut loc în deşertul Mojave, din California în 1971, el devenind subiectul de primă pagină a celui mai important cotidian din Arizona, şi anume „Arizona Republic”.

Acest subiect a ţinut şi prima pagină a cotidianului „Sun Post” din San Clemente într-un articol scris de Fred Swegles. Farida a afirmat că extratereştrii s-au oferit să recunoască un ambasador al confederaţiei lor interplanetare în acest sistem solar, în schimbul unui ambasador extraterestru pentru Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.

Se pare că aceasta a fost o încercare de a restabili relaţiile diplomatice cu Pământul şi cu alte planete care fuseseră suspendate din timpuri străvechi datorită ostilităţii pe care o arătaseră faţă de pământ. Cu toate acestea, condiţiile acestui tratat de pace nu au fost pe placul Consiliului de Securitate,şi se pare că acest schimb a fost respins în cadrul unei întâlniri secrete.

Nikola Tesla și de această dată e creditat ca fiind primul din cei care au auzit transmisii radio ciudate din spaţiu. Ulterior, mai mulți astronomii de seamă ai lumii au evidenţiat faptul că au recepţionat mai mult de 100 de semnale radio inexplicabile în timpul supravegherii de rutină a spaţiului.

Aceste tonuri slabe şi pure nu au o origine naturală şi se poate să fi fost create artificial, au afirmat oamenii de ştiinţă. Ele nu exclud posibilitatea extraordinară ca acest trafic radio ciudat să aibă origini extraterestre.

Majoritatea semnalelor acestora au fost recepţionate de telescoapele radio administrate de Institutul de Cercetări al Inteligenţei Extraterestre (SETI) din Mountain View, California, înfiinţat în 1988 cu scopul de a studia semnalele statice radio din spaţiu şi de a le scana acestea fiind folosite ulterior ca material care ar fi putut reprezenta o dovadă a contactului cu extratereştrii. Puţine din aceste semnale au fost reperate de către astronomii britanici care studiau stelele şi galaxiile cu ajutorul telescopului Lowell în Jodrell Bank, lângă Macclesfield, în Cheshire.

„E tentant să emiţi ipoteze referitoare la faptul că cel puţin unele din aceste semnale au provenit cu adevărat de la extratereştrii şi că acestea au dipărut din eter când extratereştrii au închis transmţătorii sau că dimpotrivă s-au transmis în aer înainte ca noi să fi putut verifica mesajul”, a spus Dr. Seth Shostak, om de ştiinţă pentru programe publice al SETI.

Tom Muxlow: „Încă nu știm cum să luăm legătura cu ei”
Pe de altă parte, a mai spus el, se pote ca acestea să fi fost doar produsul unui tip de interferenţă care nu se repeta când astronomii încercau să relocalizeze semnalele înşelătoare. SETI, care a fost înfiinţat de oameni de ştiinţă care l-au inclus pe Carl Sagan şi care au primit fonduri de la NASA până în 1993, se pare că trebuie să descopere orice model de semnal radio clar şi repetat care ar putea conduce la ideea existenţei unei inteligenţe extraterestre în univers. Semnalele scurte şi nedesluşite nu pot fi considerate o dovadă bună a existenţei extratereştrilor.

„Dacă auzi semnalul la frecvenţa la care e recepţionat, el pare un fluierat slab, un ton clar care poate fi produs doar de un transmiţător. Din câte ştim noi, natura nu poate crea un sunet clar”, a spus Shostak. De fiecare dată când unul din aceste semnale e detectat de un telescop radio, o alarmă îi avertizează pe astronomii de la SETI, care lucrează zi şi noapte. Nici unul din aceste semnale n-a fost încă precis localizat sau înregistrat a doua oară, astfel încât oamenilor de ştiinţă nu li s-a dat şansa de a studia originea sau componenţa acestor semnale.

„Sunt sigur că au existat semnale care au apărut şi au dispărut fără ca noi să le putem da de capăt. Asta nu înseamnă că nişte oameni mici verzi încearcă să comunice cu noi şi că noi nu ştim cum s-o facem”, a spus Dr. Tom Muxlow, astronom britanic radio astronomie. El a dezvăluit faptul că Jodrell Bank a recepţionat şase asemenea semnale înşelătoare. Posibilitatea ca aceste semnale să aibă origini extraterestre nu poate fi ignorată, potrivit laureatului Nobel Tony Hewish, profesor emerit al radio astronomiei de la Univeritatea Cambridge.

În 1967 Hewish şi Jocelyn Bell, un student, credeau că găsiseră dovezi ale unui prim contact extraterestre când au detectat un impuls de semnale radio venind de la o stea îndepărtată.

„Totul părea ireal, dar timp de o luă de zile am crezut că semnalele veneau de la o formă inteligentă de pe o altă planetă. Când radio astronomii recepţionează semnale care sunt foarte ciudate ei sunt foarte suspicioşi în ceea ce priveşte natura acestor semnale dar nu pot exclude posibilitatea existenţei vieţii inteligente de pe o altă planetă”, a spus Hewish. În loc de extratereştrii, ei au găsit un pulsar, adică o stea rotativă neutronică, o descoperire pentru care Hewish a primit premiul Nobel în 1974.