Poze exercitii militare Rusia, Partea I
More than 300 militarymen and 50 units of combat equipment were used in training of the marines at the polygon “Klerk”, the Khasansky district.
Advertisement:
via twower
http://englishrussia.com/2012/06/17/hellish-vehicles-under-control/
Batalia de la Marasesti- batalii celebre primul razboi mondial
Succesul repurtat de Armata 2 la Marasti a fortat Puterile
Centrale sa-si revizuiasca planurile. S-a renuntat la ofensiva
proiectata in zona Namoloasa, fortelele principale fiind mutate in zona
Focsani. Noua ofensiva urma sa se dea la vest de Siret, pe directia
Focsani – Marasesti – Adjud, cu Armata 9 germana (general de infanterie
Johannes von Eben), concomitent cu o alta lovitura in lungul vaii Oituz,
executata de Armata 1 austro-ungara (Arhiducele Joseph). Aceasta
actiune avea ca scop incercuirea Armatei 2.
De cealalta parte, Marele Cartier General Roman decisese sa renunte
la lovitura sa in zona Namoloasa. Armata 4 rusa trebuia scoasa din
frontul din sudul Moldovei si deplasarea ei in zona nordica, unde putea
ameninta flancul trupelor austro-germane aflate in ofensiva in Galitia.
Armata 1 romana urma sa inlocuiasca trupele rusesti.
Pentru ofensiva Armata 9 germana a fost intarita cu trupe aduse de pe
frontul francez (Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august) sau
italian. Generalul von Eben a hotarat ca lovitura principala sa fie data
de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, in timp ce in stanga sa
Corpul 18 Rezerva german, alcatuit din 3 divizii, trebuia sa fixeze
trupele Antantei din fata sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurata de
Grupul Ramnic, format din 2 divizii. Rezerva era formata dintr-o divizie
germana, una austro-ungara si Corpul Alpin, care a ajuns in zona de
abia in prima zi a bataliei. Fortele germane in sectorul de ofensiva
erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24
companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncatoare
de mine, 223 tunuri de camp, 122 tunuri si obuziere grele.
In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusa, care
mai avea in contact cu inamicul doar doua corpuri. Pe dreapta Corpul 8
rus (3 divizii), iar pe stanga Corpul 7 rus (2 divizii). Rezerva era
formata dintr-o divizie de infanterie si una de cavalerie. Acestea
totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280
tunuri de camp si 36 tunuri grele. Grosul fortelor Armatei 1 romana se
afla in zona Tecuci, unde se pregatea sa treaca la vest de Siret, pentru
a prelua sectorul de front de la trupele ruse.
Ofensiva Armatei 9 germana a fost precedata de o puternica pregatire
de artilerie asupra luncii Siretului, care a inceput la ora 4:30 am pe 6
august 1917. La 7:30, Corpul 1 german (general Kurt von Morgen) a
trecut la atac, avand in primul esalon Diviziile 12 bavareza, 76 si 89
infanterie, si in esalonul doi alte doua divizii. Frontul aparat de
Diviziile 13 si 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retragandu-se
in dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul
Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de
divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervina cu
Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie sa ia
pozitie de aparare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32
DorobantiMircea si 8 Dorobanti Buzau au contraatacat, stopand ofensiva germana pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.
Vazand ca sansele de fortare a raului sunt minime, in dimineata zilei
de 7 august, comandamentul german a directionat ofensiva spre nord, cu 4
divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul
fiind insa respins. Doar la jonctiunea cu trupele ruse s-a realizat o
patrundere, dar situatia a fost restabilita de contraatacul a 2
batalioane din rezerva diviziei. La amiaza, dupa o scurta dar masiva
pregatire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forte de trei ori
mai puternice decat cele ale diviziei romane atacate. Regimentul 3
Vanatori a rezistat pe pozitii in satul Doaga in fata unei intregi
divizii germane. La fel in sectorul Regimentului 32 Dorobanti Mircea.
Soldatii din aceasta unitate au efectuat contraatacuri la baioneta,
numai in camasi, datorita caldurii sufocante, reusind sa impinga trupele
germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou
si au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unitati romane.
Fiind in pericol sa fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanti Mircea
s-a retras pana la Podul Cosmesti. Pentru a acoperi golul produs, a
fost introdusa la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romana, care a fost
supusa de asemenea unui atac neintrerupt. In seara zilei de 7 august,
sub acoperirea intunericului, o grupare germana s-a apropiat si a atacat
in flancul Diviziei 9, ajungandu-se la lupte corp la corp. Unitatile
romane au parasit satul Doaga si s-au retras pe marginea padurii
Prisaca, unde au organizat o noua aparare. In acea zi, Divizia 5 romana a
pierdut 44 de ofiteri si 1770 soldati morti, raniti si disparuti. A
refacut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai inapoi.
La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la
vest, pe frontul aparat de unitati ruse. Spre seara, la al doilea atac,
acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat.
Frontul roman a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 si 9
Infanterie romane fiind reluat in ziua urmatoare. Ziua de 9 august
inregistreaza un nou varf al violentei atacurilor germane. Asaltul a
inceput la ora 19:00, dupa o puternica pregatire de artilerie, care a
provocat pagube importante Diviziei 9, a carei soldati nu reusisera sa
sape decat gropi individuale, deoarece pamantul era foarte tare.
Germanii au suferit iarasi pierderi mari datorate gruparii de artilerie
romano-ruse situata pe malul estic al Siretului si care lovea exact in
flancul atacului. Totusi prima linie a infanteriei romane a fost rupta
in mai multe puncte, dar interventia rezervelor i-a respins dupa lupte
foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12
Bavareza, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A ramas in prima linie
numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul
sef al Marelui Stat Major in 1940 si 1944. Acesta a contraatacat si a
capturat 62 de prizonieri si doua mitraliere. Steagul unitatii a fost
ulterior decorat cu OrdinulMihai Viteazul clasa a III-a pentru
faptele din acea zi. La fel au fost decorati si comandantul
Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, si precum si cel al
Batalionului II. Dar pierderile sale au fost insa foarte grele: 35 de
ofiteri si 1551 soldati. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri si 954
soldati. De asemenea Regimentele 7 si 32 Dorobanti au suferit si ele
pierderi insemnate. In timpul noptii, la ora 2:00, a avut loc un alt
asalt, care a reusit sa impinga Divizia 9 si dreapta Diviziei 5
Infanterie cateva sute de metri inapoi. Divizia rusa vecina a fost si ea
silita sa se retraga, dar Armata 4 rusa a contraatacat puternic,
capturand 2500 de prizonieri si recastigand terenul pierdut.
Ultimele esecuri slabisera forta Armatei 9 germane. Astfel generalul
von Eben a intarit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar
Corpul 18 Rezerva cu Corpul Alpin.
Pe 10 august a venit randul trupelor Antantei sa treaca la ofensiva.
Generalul Christescu si generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au
hotarat sa atace, fiecare cu cate un corp de armata a doua divizi,
intrandul realizat de germani in frontul romano-rus. In timpul
diminetii, Armata 9 ataca sectorul rus al frontului, dar obtine numai un
castig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliata porneste la asalt,
dupa o lunga pregatire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a patruns in
prima linie germana, dar datorita pierderilor a fost silita sa se
regrupeze. Intarita cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar
din nou fara succes. Divizia 5 Infanterie si un regiment al Diviziei 14 a
reusit si ea sa patrunda in pozitiile germane, dar nu a putut pastra
cuceririle. Regimentele 8 Dorobanti si 3 Vanatori au intrat in satul
Doaga, dar au fost apoi respinse. Situatia a fost similara in sectorul
Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta insa scazuse si mai mult capacitatea de
lupta a Diviziilor 76, 89 si 115 germane care suportasera socul, deja
obosite dupa cateva zile de atacuri esuate. Raportul generalului von
Eben catre comandantul grupului de armate, maresalul von Mackensen,
mentioneaza de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise
pierderi mari in urma bombardamentului din flanc executat de artileria
romana de pe malul estic al Siretului.
Pentru ziua urmatoare, generalul Christescu a decis sa impuna o tinta
limitata pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita.
Armata 4 rusa hotarase sa ramana in defensiva. Germanii au atacat la
ora 16:00 in sectorul acesteia, dupa o pregatire de artilerie de trei
ore si au silit din nou trupele ruse sa se retraga. La 16:30 Divizia 9
Infanterie a plecat la atac, fara stie situatia din sectorul vecin.
Retragandu-se rusii, flancul a ramas descoperit. Comandantul diviziei a
trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au inaintat spre
Marasesti, situatia devenind foarte periculoasa. Regimentul 9 Vanatori
care constituia rezerva diviziei a fost adus in graba si s-a instalat in
fabrica de la nord de oras, reusind sa opreasca trupele germane ce
amenintau sa incercuiasca Divizia 9 Infanterie. Pentru aceasta actiune,
lt. col. Gheorghe Rasoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat
cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legatura cu trupele
ruse a fost refacuta de un regiment din Divizia 13 Infanterie din
rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat in zona Doaga, dar
Regimentele 7 si 8 Dorobanti nu au reusit sa patrunda in sat. In aceeasi
zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al
Armatei 1.
Constatand ca trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von
Eben a hotarat sa mute atacul principal si mai la vest, in sectorul
Corpului 18 Rezerva al generalului maior Kurt von Wenniger, care
suferise mai putine pierderi si era mai odihnit. Astfel, pe 12 august,
atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9
germana si-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reusind
sa cucereasca Panciu. In urma acestui esec, generalul Ragoza a dorit sa
retraga frontul romano-rus la nord de Marasesti. Planul a fost
abandonat la insistentele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de
corp de armata Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General, a
hotarat sa inlocuiasca Corpul 7 rus cu Corpul 5 roman (Diviziiile 10 si
13 Infanterie), iar Corpul 8 rus sa treaca sub conducerea Armatei 1
romane. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacau si urma sa
primeasca o noua misiune.
Pe 13 august, Corpul 18 Rezerva a atacat trupele ruse la nord de
Panciu, dar a esuat. Ziua urmatoare, generalul von Eben a ordonat
Corpului 1 sa elimine intrandul romanesc din zona padurii Prisaca si sa
ia podul peste Siret de la Cozmesti. Concomitent, Corpul 18 Rezerva
trebuia sa atace pe valea Zabrautului. Dupa o puternica pregatire de
artilerie a inceput asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul
de brigada Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis
in ajutor Regimentul 10 Vanatori, care a surprins trupele Corpului Alpin
producand pierderi importante, in unele zone ducandu-se aprige lupte
corp la corp. Vanatorii au reusit sa ocupe Cota 334, dar au fost siliti
sa se retraga apoi in urma unui puternic bombardament de artilerie.
Alaturi de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab, comandantul sau col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul
clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei
germane ce ameninta sa patrunda pe valea Susitei in spatele Armatei 2
romane. Corpul 8 rus a fost insa nevoit sa se replieze la nord de Iresti
si de Straoani.
Divizia 5 Infanterie, in cealalta extremitate a frontului, era redusa
in urma ultimelor lupte a aproximativ o treime din efective. Pozitiile
de la padurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germana.
La ora 17:00 a inceput asaltul, dat cu doua divizii, care a fortat
trupele romane sa se retraga. A intervenit si de aceasta data rezerva
diviziei impreuna cu un regiment din Divizia 14, aflata in rezerva
armatei. Atacul german a fost oprit la nord de padurea Prisaca. Podul de
la Cozmesti a fost ulterior aruncat in aer, deoarece pontonierii romani
construisera alte doua mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizata, a
fost retrasa din linia intai.
Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva german a continuat ofensiva, reusind
sa creeze o bresa la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie si divizia
rusa din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vanatori, sprijinit de
10 baterii romane si 3 ruse, si a reusit sa restabileasca situatia. Cu
aripa stanga, insa, Corpul 18 Rezerva a cucerit Muncelul, silind trupele
ruse sa se retraga. Astfel era amenintata chiar jocntiunea dintre cele
doua armate romane. Armata 2 a atacat cu Detasamentul “Colonel Alexiu”
alcatuit din 2 batalioane de vanatori, 2 batalioane de infanterie si 3
baterii de artilerie, care, impreuna cu o divizie de cavalerie rusa, a
reocupat satul. Ziua urmatoare, germanii au luat jumatate din Muncelul,
dar in urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru
Alexiu au trebuit sa se retraga.
Zilele de 17 si 18 august au calme. Pierderile insemnate suferite de
ambele parti i-au fortat pe comandanti sa-si reorganizeze unitatile.
Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie,
care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu
incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma
si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a
fost mutata pe malul de nord al Siretului in zona Cozmestii de Vale. De
asemenea, a fost mutata artileria grea a armatei astfel incat sa se
asigure o buna concentrare a focului in sectorul Corpului 5 (Diviziile
10, 13 si 9 Infanterie). Rezerva Armatei 1 era constituita din Divizia
15 Infanterie si Divizia 5 aflata in refacere. De partea cealalta, la
interventia maresalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat in
Corpul 1 german sapte divizii de infanterie si i-a subordonat aproape
toata artileria Armatei 9. Aceste forte totalizau 55 de batalioane si 95
de baterii.
Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacand cu Corpul 1 armata
spre Marasesti si cu Corpul 18 Rezerva armata pe directia
Panciu-Muncelul, lovitura principala fiind data in sectorul cuprins
intre Marasesti si padurea Razoare, aparat de Diviziile 9 si 13
Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urma au fost concentrate
trei divizii. Pregatirea de artilerie s-a declansat la orele 6:30 asupra
Regimentelor 47/72, 51/52 si 50/64 Infanterie, din primul esalon al
Diviziei 13, si asupra pozitiilor de la marginea de vest a localitatii
Marasesti, aparate de Regimentul 9 Vanatori din Divizia 9 infanterie. A
durat doua ore si jumatate si a fost cel mai violent bombardament de
artilerie din timpul bataliei. La ora 9:00 au inceput primele asalturi,
de mica amploare, care sunt respinse cu usurinta. Dupa 11:00, insa s-a
declansat un atac foarte puternic, avand efortul principal la nord de
padurea Razoare, la jonctiunea dintre Diviziile 13 si 10 Infanterie.
Divizia 10 era atacata de Divizia 13 austro-ungara, dar care a esuat sa
patrunda in dispozitivul roman.
Divizia 13 Infanterie, comandata de generalul de brigada Ioan
Popescu, a fost cea ma incercata unitate romana in acea zi. Ea ocupa un
front de 6 km, avand Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest
a padurii Razoare, Regimentul 50/64 Infanterie in viile Negroponte si
Regimentul 51/52 Infanterie intre ele. Rezerva o constituia un batalion
din Regimentul 50/64 si unul din Regimentul 48/49. Ca suport
artileristic avea 15 baterii romane si 15 baterii rusesti.
Atacul a inceput la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72
Infanterie, asalturile trupelor germane au esuat unul dupa altul.
Batalionului I, aflat pe aripa stanga, la sud de padurea Razoare, a fost
atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) si
unitati din Diviziile 115 si 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa
dreapta de unitati ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla
in rezerva. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul sef
al Biroului Operatii al Marelui Cartier General in 1916, a fost ranit.
In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperita a fost
si el puternic atacat, fiind nevoit sa se retraga. Germanii au incercat
sa fructifice acest succes si sa se infiltreze in spatele celor doua
regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72,
sub comanda mr. Draganescu a atacat si a oprit patrunderea. Au
contraatacat si rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de
comandantul unitatii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din
partea diiviziei sa soseasca. Compania 1 mitraliere, comandata de cpt.
Grigore Ignat a rezistat pe pozitii cu inversunare, fiind aproape in
totalitate distrusa. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul
clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota
100, in spatele careia se afla artileria aliata. Regimentul 50/64 a
trebuit si el sa-si replieze aripa dreapta, in urma patrunderilor
inamice in frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu,
comandantul Regimentului 50/64, a organizat apararea la sud de cota 100
si a mentinut pozitia in fata atacului a doua regimente bavareze timp de
doua ore.
La cota 100, asupra fortelor germane care erau pe punctul de a o
cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2
batalioane din rezerva, care impreuna cu Batalionul III/Regimentul 47/72
infanterie si cu alte subunitati, au lovit concentric fortele
principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, patrunse intre padurea
Razoare si Viile Negroponte. Atacul a fost sustinut si de artileria
Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul
I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a iesit prin
surprindere din viile Negroponte si a impins infanteria germana spre
padurea Razoare. Cpt. Miclescu a cazut ranit, fiindu-i ulterior atribuit
Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au
intrat in lupta si Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie si
Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenta inamica la
marginea padurii Razoare a fost infranta in urma unui violent atac la
baioneta, trupele germane incepand o retragere dezordonata. Intreg
Regimentul 47/72 a iesit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39
Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre
Valea Susitei, antrenand si unitatile Diviziei 13 austro-ungare.
Romanii au cucerit prima pozitie inamica, dar inaintarea a fost oprita
de generalul Grigorescu, deoarece von Eben isi pusese in miscare
rezervele.
Divizia 10 si, in special, Divizia 13 Infanterie au obtinut o
importanta victorie. Comandantii celor doua divizii, precum si
comandantii Regimentelor 47/72, 50/64 si 51/52 au fost decorati cu
OrdinulMihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiteri au primit aceasta inalta distinctie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rares
a luat 376 prizonieri si 7 mitraliere, inaintand 500 m pe un front larg
de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri si 4 mitraliere.
Insa pierderile au fost grele. Acelasi Regiment 47/72 a pierdut 880 de
oameni (99 morti, 300 raniti si 481 disparuti). Steagul regimentului,
precum si al celelorlalte doua unitati greu incercate pe 19 august au
fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
In aceeasi zi, germanii au atacat si in sectorul Diviziei 9
Infanterie, situata la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusa practic
la 4500 de oameni in urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima
linie erau Regimentul 9 Vanatori pe aripa dreapta si Regimentul 40
Infanterie Calugareni pe aripa stanga. Dupa o puternica
pregatire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma
unor lupte violente date in ruinele fabricii de la nord de Marasesti,
Regimentul 9 Vanatori a fost silit sa se retraga spre oras. La fel si
Regimentul 40, care a abandonat prima pozitie. Divizia 9 s-a instalat pe
linia sud viile Negroponte – gara Marasesti – sud Marasesti, pe care a
rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand si
sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflata pe malul estic al
Siretului si care tragea in flancul germanilor.
Datorita esecului inregistrat de armata sa pe 19 august, generalul
von Eben a decis ca nu mai era posibila continuarea ofensivei. A urmat o
saptamana de pauza, pe care ambele parti au folosit-o pentru
reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18
Rezerva german a fost intarit cu trei divizii si i s-a subordonat toata
artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 romana a fost intarita
de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie
Eremia Grigorescu si-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus
forma dreapta armatei in zona Muncelul, avand in prima linie doua
divizii, in timp ce alte doua erau in spate in refacere. Corpul 5
(Diviziile 10 si 15 Infanterie) ocupa frontul pana la gara Marasesti,
unde facea jonctiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat intre
Marasesti si Siret. La est de rau se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile
1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5
Infanterie). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 si 13
Infanterie si cealalta brigada a Diviziei 5.
Ofensiva Corpului 18 a inceput in sectorul Corpului 8 rus pe data de
28 august. La ora 9:00 trupele germane au patruns intre cele doua
divizii ruse, care au trebuit sa se retraga. Au intervenit doua
regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 romana. Acestea au
contraatacat impreuna cu rezervele rusesti si au reusit sa opreasca
inanintarea germana. Ziua urmatoare, generalul Grigorescu a pregatit un
atac in zona Muncelul pentru a elimina intrandul inamic din acea parte a
frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de
infanterie rusa, Divizia 9 Infaterie romana, un regiment din Divizia 13
si altul din Divizia 15. La atac urmau sa ia parte si doua regimente din
Armata 2 romana.
Asaltul a inceput la ora 8:00, dinspre nord si vest, dar i-a gasit pe
germani pregatiti sa atace si ei si a fost respins. Un al doilea, la
ora 17:00, a fost si el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124
ruse sa se retraga. Au intervenit doua batalioane din Armata 2, care au
reusit sa opreasca inaintarea in timpul noptii. Diviziile 11 si 13
Infanterie au fost aduse in spatele zonei amenintate. Divizia 5 a fost
trecuta la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezerva german a
reluat atacul, trupele sale reusind sa patrunda intre Regimentele 18
Dorobanti Gorj si 2 Vanatori din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta, care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 si a reusit sa astupe bresa.
Corpul 8 rus a fost intarit cu Diviza 13 Infanterie, in timpul zilei
de 31 august, cand datorita vremii neprielnice nu s-au dus lupte.
Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie si o
divizie ruseasca comandantului Diviziei 13, generalul de brigada Ioan
Popescu. Aceasta grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregatirea de
artilerie a inceput la ora 6:00, cu toate tunurile gruparii, precum si
cu artileria apartinand altor doua divizii ruse si artileria grea a
Armatei 1. Dupa o ora au inceput atacul Diviziile 9 si 13 Infanterie
dinspre vest si Divizia 3 Infanterie, comandata de generalul de brigada
Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele,
Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezerva german a
executat un contraatac in sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua
urmatoare, aceeasi Divizie 3 a suportat socul principal al loviturii
Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, aparat de
Regimentul 30 DorobantiMuscel. Acesta a cedat pozitia, dar a
fost recucerita in urma unui contraatac dat de rezerva diviziei si de un
regiment rus. A fost ultima actiune de anvergura a Armatei 9 germane,
in sectorul Marasesti.
Ofensiva Armatei 1 in zona Muncelul a fost reluata pe 3 septembrie.
Divizia 11 Infanterie a fost si ea subordonata Gruparii general Popescu,
trecand in linia intai alaturi de Diviziile 9 si 13. Divizia rusa si
regimentele din Armata 2 au trecute in rezerva. Planul era ca Divizia 9
Infanterie si o brigada a Diviziei 11 sa atace frontal, pentru a fixa
fortele germane din sector, in timp ce Divizia 13 si cealalta brigada a
Diviziei 11, urmau sa atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei
inamice. La ora 6:30 a inceput pregatirea de artilerie, iar la 8:00,
Divizia 13 a inceput asaltul, insa nu a reusit sa inainteze. La fel si
in sectorul Diviziei 9. A fost necesara inca o violenta pregatire de
artilerie de o ora si jumatate si apoi de lupte corp la corp pentru ca
Divizia 13 Infanterie sa cucereasca marginea estica a satului Muncelul.
Insa pierderile romanesti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700
de oameni.
Aceasta a fost ultima zi a bataliei de la Marasesti, ambele tabere
hotarand sa treaca la aparare pe intregul front. Armata 1 romana a
pierdut 610 de ofiteri si 26800 de subofiteri, gradati si soldati, iar
Armata 9 germana circa 47000 de militari (morti, raniti, prizonieri). 40
de Ordine Mihai Viteazulclasa a III-a au fost acordate
ofiterilor romani pentru faptele din timpul.luptelor din zona Marasesti.
Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai putin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Luptele au continuat cu mica intensitate, cu atacuri si contraatacuri
locale, si in zilele urmatoare. In una din aceste confruntari, pe
Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a cazut voluntara Ecaterina Teodoroiu
in fruntea plutonului sau. De partea cealalta, pe 8 septembrie
generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezerva
german a fost ucis de explozia unui obuz in zona Muncelul.
Sursa: Warldwar2
Deseori, cei care schimbă cursul
Istoriei, prin fapte de arme de pomină şi bravură individuală
remarcabilă, ajung personaje de rangul doi prin cronici şi documente.
Fie că s-au aflat în penumbra unor suverani, fie că nu au beneficiat de
interesul cercetătorilor, cronicile i-au cam lipsit de „aplauze la scena
deschisă”.
Cu toate acestea, o scurtă trecere în revistă a faptelor lor de arme
este edificatoare pentru cunoaşterea acestor „duri” adevăraţi – chiar
dacă, în cazul unora dintre ei, nu e întotdeauna uşor de desluşit ce e
fapt istoric şi ce e legendă.
Chandragupta Maurya - 340 - 290 î.e.n.
Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,
ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.
Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.
Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.
Surena, 84-52 î.e.n.
Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.
Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare. Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.
Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran , pe teritoriul Turciei de astăzi).
Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.
Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...
Carol Martel: 688 - 741
Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.
Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară. Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.
Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.
Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.
Ulf Hreda - secolul XI
În literatura engleză, numele său e redat ca Ulf the Quarrelsome - ceea ce s-ar traduce destul de exact prin Lupu Scandalagiul, nume foarte expresiv şi potrivit pentru acest brutal luptător medieval irlandez (poate doar un personaj de legendă), pe care tradiţia îl desemnează drept fratele legendarului rege Brian Boru.
Ulf i-a urât din tot sufletul pe vikingi, deoarece aceşti barbari, veniţi din nord pe corăbiile lor lungi şi negre, au comis, se spune, greşeala capitală de a-i ucide mama chiar sub ochii lui, pe când Ulf era doar un copil. Puiul de lup a crescut, şi odată cu el a crescut şi ura din el...
Când fratele său, regele Brian Boru, a devenit erou naţional, unificând pentru prima dată Irlanda, Ulf a devenit cel mai iubit războinic din Regatul Verde. Forţa sa herculeană, alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură - suficient pentru a-l transforma într-un idol printre soldaţii irlandezi. Unificarea Irlandei a stăvilit momentan influenţa şi extinderea regatelor scandinave în zonă. Cu toate acestea, unii nobili irlandezi nu s-au împăcat deloc cu noua situaţie şi s-au răsculat cu ajutorul a mii de vikingi.
Bătălia de la Clontarf, din anul 1014, a fost dovada supremă a furiei şi durităţii acestui nemaivăzut războinic celt. Singur, Ulf cel furios a ucis toţi vikingii care i-au apărut în faţa. Din nefericire, fratele sau, Brian Boru, a pierit de mâna căpeteniei vikinge Brodir.
Negru de tristeţe, Lupul Irlandez l-a prins pe Brodir şi a purces la răzbunare. Într-un sinistru episod relatat cu amănunte în epopeea islandeză numită Saga lui Njal, Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i intestinele şi legându-le de un copac. După care Ulf l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate intestinele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. Brodir a murit după câteva ore, în dureri de nedescris.
Harald Hardrada, 1015 - 1066
Harald Sigurdsson a fost unul dintre fraţii vitregi ai regelui Olaf al II-lea al Norvegiei (canonizat mai târziu ca Sfântul Olaf) şi fiu al reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr.
După ce fratele său Olaf a pierit în bătălia de la Stiklestad, Harald, pe atunci un puşti de 15 ani, şi-a luat destinul în mâini şi a pornit spre răsărit. A poposit pentru puţin timp în Rusia Kieveană, apoi s-a îndreptat spre Constantinopol, cu gândul de a se îmbogăţi. Acolo, tânărul viking şi-a câştigat porecla de Hardrada - cîrmuitor aspru.
Puternic şi inteligent, a văzut oportunitatea unei cariere pe măsură şi s-a înscris în rândurile Gărzii Varege, o trupă de elită în care aproape toţi angajaţii erau de origine scandinavă. Aşa şi-a făcut un nume de luptător de neoprit pe câmpurile de bătălie, forţa şi dibăcia sa ajutându-l nu doar să scape cu bine din întâlnirile cu Moartea, dar să şi salveze vieţile multor regi.
De-a lungul încercatei sale vieţi, Harald Hardrada a luptat în numeroase bătălii importante din Europa, Orientul Mijociu şi Ierusalim. Între timp, şi-a găsit răgaz şi pentru preocupări galante, căsătorindu-se cu prinţesa Elisabeta, fiica regelui Iaroslav cel Înţelept al Rusiei Kievene.
În cele din urmă, Harald a devenit rege în Norvegia sa natală, după ce tânarul rege Magnus -fiu ilegitim al lui Olaf al II-lea - a murit în mod misterios.
Harlad nu s-a mulţumit cu conducerea ţării sale, ci a purces la cucerirea Danemarcei, aventură care, după câţiva ani, s-a transformat, într-un insucces total. Frustrat, Harald şi-a întors privirile spre Anglia, condusă pe atunci de ultimul rege anglo-saxon, Harold Godwinson. Nu a avut noroc nici aici, armata vikingului Harald fiind zdrobită de armata anglo-saxonului Harold în bătălia de la Stamford Bridge (1066). Harald a sfârşit urât, murind în luptă, cu beregata străpunsă de o săgeată. Moartea sa a marcat sfârşitul epocii de glorie a vikingilor în Europa.
Tomoe Gozen, 1157-1247
Doi termeni sunt suficient de necesari pentru a o descrie pe această facinantă femeie:
războinică şi amantă. Cu toate că profesiunea de războinică este diametral opusă celei de amantă, Tomoe a excelat în ambele domenii.
Tomoe Gozen a fost unică în istorie. A fost prima şi singura femeie-războinic samurai în întreaga accepţiune a termenului.
Cronicile nipone o descriu ca fiind de o frumuseţe şi graţie răpitoare , cu pielea albă, părul lung şi negru şi trăsături ale chipului desăvârşite. Paradoxal, avea o forţă neobişnuită, fiind o arcaşă de temut şi o mânuitoare redutabilă a celebrelor săbii japoneze. Călărea fără teama şi îşi mâna calul cu dibăcie prin noianul inamicilor înarmaţi.
Acestă războinică nemaiîntâlnită a fost concubina oficială a temutului general Minamoto no Yoshitaka. Minamoto nu se sfia să o trimită pe Tomoe în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul amantei sale o vor scăpa de la multiplele pericole care apar în astfel de situaţii dure.
Când Minamoto a fost învins în bătălia de la Awazu, din anul 1184, nerecunoscătorul general a umilit-o pe Tomoe, ordonându-i să părăsească câmpul de bătălie, deoarece s-ar simţi jignit să îşi facă seppuku alături de o femeie. Viteaza Tomoe l-a ascultat şi a continuat lupta, reuşind să ucidă doi samurai redutabili, pe Honda no Moroshige şi Uchida Yeyoshi. Tomoe a devenit prizoniera căpeteniei războinice Hatakeyama Shigetada, dar a reuşit să evadeze în scurt timp..
Brava Tomoe Gozen a fost învinsă o singură dată în viaţă: a pierdut un duel în faţa samuraiului Wada Yoshimori care, impresionat de personalitatea femeii-samurai, i-a cerut lui Tomoe să-i acorde onoarea de a-i deveni soţie.
Tomoe a acceptat şi i-a fost soţie devotată până în momentul în care Wada a murit de bătrâneţe. Atunci, Tomoe şi-a aruncat sabia şi a devenit călugăriţă în templul Echizen, unde a trăit în recluziune până la sfârşitul zilelor sale.
Augustina de Aragon, 1786 - 1857
Augustina de Aragon a intrat definitiv atât in istoria, cât şi folclorul spaniol, viteaza femeie remarcându-se ca o patriotă îndârjită în perioada Războiului Spaniol de Independenţă. A început prin a fi o simplă săteancă înarmată cu o puşcă, devenind ulterior ofiţer de carieră în armata spaniolă. Impresionaţi de acţiunile ei temerare, oamenii au început să o numească "Ioana d'Arc a Spaniei". Când războiul a izbucnit nemilos în anul 1808, Augusina şi-a părăsit satul, luând o căruţă cu pâine, pe care a dus-o soldaţilor spanioli. Când a ajuns pe câmpul de luptă, a văzut cu disperare cum trupele spaniole sufereau pierderi masive în faţa forţelor napoleoniene. Situaţia era atât de dramatică, încât frontul a fost spart, iar trupele spaniole începuseră să se retragă în dezordine. În loc să fugă, Augustina de Aragon s-a repezit la un tun şi a început să tragă în inamici. Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. După o ultimă încleştare sângeroasă, armata franceză a renunţat, pe moment, la asediul Zaragozei. Când s-au întors, după cîteva săptămâni, au reuşit să cucerească oraşul, Augustina fiind luată prizonieră. Viteaza spaniolă nu a disperat, ci a reuşit să evadeze, devenind o rebelă periculoasă. Faima şi curajul ei au propulsat-o în rolul de şefă a unei trupe de "guerilleros". Augustina organiza atacuri-surpriză şi dese atentate împotriva trupelor napoleoniene. Pe data de 1 iunie 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub ordinele maiorului Cairncros. Bătălia a fost un dezastru pentru francezi, care nu şi-au mai revenit din înfrângere, fiind alungaţi definitiv din Spania. Odată cu retrageresa trupelor napoleoniene, Augustina a renunţat la războaie şi s-a măritat cu un medic, trăind o viaţă liniştită.
Jack Churchill, 1906 -1996
Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit "Fighting Jack Churchill" şi "Mad Jack", a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era: "Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit".
Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia. Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană "Will Ye No Come Back Again?". A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :
"Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem". După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.
Mucius Scaevola - 509 î.e.n.
Mucius a fost, probabil, cel mai respectat erou al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reuşit să se strecoare înarmat, în timpul nopţii, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe regele Porsenna.
Încercarea a dat greş, deoarece Mucius a ucis un alt om în locul lui Porsena. Capturat, a fost dus legat în faţa regelui etrusc. Plin de mândrie, Mucius avea să facă o faptă care a uimit întreaga lume antică. Stând drept şi netemător, Mucius l-a privit în ochi pe Porsenna declarând:
"Sunt Gaius Mucius, cetăţean liber al Romei. Am venit aici, ca duşman, să îmi ucid duşmanul. Sunt gata să mor la fel cum sunt gata să ucid. La fel ca mine, au jurat alţi trei sute de romani. Înainte să mor, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, rege Porsenna". În faţa etruscilor uluiţi, Mucius şi-a pus mâna dreaptă pe o făclie aprinsă şi a stat acolo nemişcat, fără sa dea vreun semn de durere în timp ce mâna sa sfârâia, fumega, se acoperea de băşici şi îşi schimba culoare sub acţiunea flăcărilor nemiloase. Incredibilul roman şi-a ţinut astfel mâna până când s-a transformat într-un grotesc ciot negru fumegând. Impresionat de curajul tânărului, regele Porsenna l-a eliberat.
Deoarece a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viaţă, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).
Bhanbhangta Gurung 1921- 2008
Nepalezul Bhanbhangta Gurung a fost un războinic gurkha care, datorită faptelor sale de vitejie din perioada celui de al doilea Război Mondial, a primit Victoria Cross, cea mai prestigioasă decoraţie pentru soldaţii britanici, precum şi pentru cei din Commonwealth.
Un mijloc de a aprecia cât de dur şi redutabil a fost acest gurkha este parcurgerea textelor scrise despre el de presa londoneză :
"Pe data de 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamadu, Burma, Gurung şi oamenii săi se apropiau venind spre Snowdon-East. Compania sa a fost întârziată de un lunetist inamic, care produsese pierderi umane serioase. Cum lunetistul continua sa-i decimeze oamenii, furiosul Bhanbhangta Gurung, care nu putea să-l nimerească din poziţie culcat, s-a ridicat în picioare, riscând enorm să fie ucis. Calm, Gurung l-a executat fără greş pe lunetistul japonez.
Compania de gurkha a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi."
Subotai Bahadur, 1176-1248
Subedeei, cum îl numesc mongolii, a fost cel mai bun strateg militar şi general de război din subordinea lui Ginghis Han. Ca o paranteză, Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană. Cu toate acestea, familia lui Subotai era asociată de generaţii cu cea a viitorului Ginghis-Han. Fratele lui Subotai, Jelme, a servit tot ca general în armata mongolă, dar faptele sale de arme nu se pot compara cu grandoarea acţiunilor militare ale lui Subotai.
Subotai a fost cea mai elocventă dovadă ca uriaşul Imperiu Mongol a fost, în esenţa sa, o meritocraţie perfectă, unde fiecare om era apreciat strict pe baza meritelor şi calităţilor sale personale. Subotai a fost fiul lui Qaban, un umil fierar care, evident, nu făcea parte din aristocraţia Urianhai. Când Subotai a împlinit 17 ani, tatăl său l-a înscris ca simplu soldat în trupele lui Ginghis. Zece ani mai târziu, Subotai a devenit principalul strateg al lui Ginghis. Alături de Jepe Noion, cei doi au fost generalii care, la ordinele lui Ginghis, au făurit cel mai mare imperiu din istoria lumii. Expresia sa favorită în faţa Har-hanului suprem era:
"Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig".
La fel de fidel l-a slujit şi pe Ogodei, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. A rămas în istorie drept strategul care a cucerit cele mai întinse teritorii.
Sursa: Listverse.com
10 "duri" puţin cunoscuţi ai Istoriei
Chandragupta Maurya - 340 - 290 î.e.n.
Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,
ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.
Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.
Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.
Surena, 84-52 î.e.n.
Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.
Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare. Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.
Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran , pe teritoriul Turciei de astăzi).
Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.
Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...
Carol Martel: 688 - 741
Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.
Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară. Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.
Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.
Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.
Ulf Hreda - secolul XI
În literatura engleză, numele său e redat ca Ulf the Quarrelsome - ceea ce s-ar traduce destul de exact prin Lupu Scandalagiul, nume foarte expresiv şi potrivit pentru acest brutal luptător medieval irlandez (poate doar un personaj de legendă), pe care tradiţia îl desemnează drept fratele legendarului rege Brian Boru.
Ulf i-a urât din tot sufletul pe vikingi, deoarece aceşti barbari, veniţi din nord pe corăbiile lor lungi şi negre, au comis, se spune, greşeala capitală de a-i ucide mama chiar sub ochii lui, pe când Ulf era doar un copil. Puiul de lup a crescut, şi odată cu el a crescut şi ura din el...
Când fratele său, regele Brian Boru, a devenit erou naţional, unificând pentru prima dată Irlanda, Ulf a devenit cel mai iubit războinic din Regatul Verde. Forţa sa herculeană, alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură - suficient pentru a-l transforma într-un idol printre soldaţii irlandezi. Unificarea Irlandei a stăvilit momentan influenţa şi extinderea regatelor scandinave în zonă. Cu toate acestea, unii nobili irlandezi nu s-au împăcat deloc cu noua situaţie şi s-au răsculat cu ajutorul a mii de vikingi.
Bătălia de la Clontarf, din anul 1014, a fost dovada supremă a furiei şi durităţii acestui nemaivăzut războinic celt. Singur, Ulf cel furios a ucis toţi vikingii care i-au apărut în faţa. Din nefericire, fratele sau, Brian Boru, a pierit de mâna căpeteniei vikinge Brodir.
Negru de tristeţe, Lupul Irlandez l-a prins pe Brodir şi a purces la răzbunare. Într-un sinistru episod relatat cu amănunte în epopeea islandeză numită Saga lui Njal, Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i intestinele şi legându-le de un copac. După care Ulf l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate intestinele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. Brodir a murit după câteva ore, în dureri de nedescris.
Harald Hardrada, 1015 - 1066
Harald Sigurdsson a fost unul dintre fraţii vitregi ai regelui Olaf al II-lea al Norvegiei (canonizat mai târziu ca Sfântul Olaf) şi fiu al reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr.
După ce fratele său Olaf a pierit în bătălia de la Stiklestad, Harald, pe atunci un puşti de 15 ani, şi-a luat destinul în mâini şi a pornit spre răsărit. A poposit pentru puţin timp în Rusia Kieveană, apoi s-a îndreptat spre Constantinopol, cu gândul de a se îmbogăţi. Acolo, tânărul viking şi-a câştigat porecla de Hardrada - cîrmuitor aspru.
Puternic şi inteligent, a văzut oportunitatea unei cariere pe măsură şi s-a înscris în rândurile Gărzii Varege, o trupă de elită în care aproape toţi angajaţii erau de origine scandinavă. Aşa şi-a făcut un nume de luptător de neoprit pe câmpurile de bătălie, forţa şi dibăcia sa ajutându-l nu doar să scape cu bine din întâlnirile cu Moartea, dar să şi salveze vieţile multor regi.
De-a lungul încercatei sale vieţi, Harald Hardrada a luptat în numeroase bătălii importante din Europa, Orientul Mijociu şi Ierusalim. Între timp, şi-a găsit răgaz şi pentru preocupări galante, căsătorindu-se cu prinţesa Elisabeta, fiica regelui Iaroslav cel Înţelept al Rusiei Kievene.
În cele din urmă, Harald a devenit rege în Norvegia sa natală, după ce tânarul rege Magnus -fiu ilegitim al lui Olaf al II-lea - a murit în mod misterios.
Harlad nu s-a mulţumit cu conducerea ţării sale, ci a purces la cucerirea Danemarcei, aventură care, după câţiva ani, s-a transformat, într-un insucces total. Frustrat, Harald şi-a întors privirile spre Anglia, condusă pe atunci de ultimul rege anglo-saxon, Harold Godwinson. Nu a avut noroc nici aici, armata vikingului Harald fiind zdrobită de armata anglo-saxonului Harold în bătălia de la Stamford Bridge (1066). Harald a sfârşit urât, murind în luptă, cu beregata străpunsă de o săgeată. Moartea sa a marcat sfârşitul epocii de glorie a vikingilor în Europa.
Tomoe Gozen, 1157-1247
Doi termeni sunt suficient de necesari pentru a o descrie pe această facinantă femeie:
războinică şi amantă. Cu toate că profesiunea de războinică este diametral opusă celei de amantă, Tomoe a excelat în ambele domenii.
Tomoe Gozen a fost unică în istorie. A fost prima şi singura femeie-războinic samurai în întreaga accepţiune a termenului.
Cronicile nipone o descriu ca fiind de o frumuseţe şi graţie răpitoare , cu pielea albă, părul lung şi negru şi trăsături ale chipului desăvârşite. Paradoxal, avea o forţă neobişnuită, fiind o arcaşă de temut şi o mânuitoare redutabilă a celebrelor săbii japoneze. Călărea fără teama şi îşi mâna calul cu dibăcie prin noianul inamicilor înarmaţi.
Acestă războinică nemaiîntâlnită a fost concubina oficială a temutului general Minamoto no Yoshitaka. Minamoto nu se sfia să o trimită pe Tomoe în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul amantei sale o vor scăpa de la multiplele pericole care apar în astfel de situaţii dure.
Când Minamoto a fost învins în bătălia de la Awazu, din anul 1184, nerecunoscătorul general a umilit-o pe Tomoe, ordonându-i să părăsească câmpul de bătălie, deoarece s-ar simţi jignit să îşi facă seppuku alături de o femeie. Viteaza Tomoe l-a ascultat şi a continuat lupta, reuşind să ucidă doi samurai redutabili, pe Honda no Moroshige şi Uchida Yeyoshi. Tomoe a devenit prizoniera căpeteniei războinice Hatakeyama Shigetada, dar a reuşit să evadeze în scurt timp..
Brava Tomoe Gozen a fost învinsă o singură dată în viaţă: a pierdut un duel în faţa samuraiului Wada Yoshimori care, impresionat de personalitatea femeii-samurai, i-a cerut lui Tomoe să-i acorde onoarea de a-i deveni soţie.
Tomoe a acceptat şi i-a fost soţie devotată până în momentul în care Wada a murit de bătrâneţe. Atunci, Tomoe şi-a aruncat sabia şi a devenit călugăriţă în templul Echizen, unde a trăit în recluziune până la sfârşitul zilelor sale.
Augustina de Aragon, 1786 - 1857
Augustina de Aragon a intrat definitiv atât in istoria, cât şi folclorul spaniol, viteaza femeie remarcându-se ca o patriotă îndârjită în perioada Războiului Spaniol de Independenţă. A început prin a fi o simplă săteancă înarmată cu o puşcă, devenind ulterior ofiţer de carieră în armata spaniolă. Impresionaţi de acţiunile ei temerare, oamenii au început să o numească "Ioana d'Arc a Spaniei". Când războiul a izbucnit nemilos în anul 1808, Augusina şi-a părăsit satul, luând o căruţă cu pâine, pe care a dus-o soldaţilor spanioli. Când a ajuns pe câmpul de luptă, a văzut cu disperare cum trupele spaniole sufereau pierderi masive în faţa forţelor napoleoniene. Situaţia era atât de dramatică, încât frontul a fost spart, iar trupele spaniole începuseră să se retragă în dezordine. În loc să fugă, Augustina de Aragon s-a repezit la un tun şi a început să tragă în inamici. Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. După o ultimă încleştare sângeroasă, armata franceză a renunţat, pe moment, la asediul Zaragozei. Când s-au întors, după cîteva săptămâni, au reuşit să cucerească oraşul, Augustina fiind luată prizonieră. Viteaza spaniolă nu a disperat, ci a reuşit să evadeze, devenind o rebelă periculoasă. Faima şi curajul ei au propulsat-o în rolul de şefă a unei trupe de "guerilleros". Augustina organiza atacuri-surpriză şi dese atentate împotriva trupelor napoleoniene. Pe data de 1 iunie 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub ordinele maiorului Cairncros. Bătălia a fost un dezastru pentru francezi, care nu şi-au mai revenit din înfrângere, fiind alungaţi definitiv din Spania. Odată cu retrageresa trupelor napoleoniene, Augustina a renunţat la războaie şi s-a măritat cu un medic, trăind o viaţă liniştită.
Jack Churchill, 1906 -1996
Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit "Fighting Jack Churchill" şi "Mad Jack", a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era: "Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit".
Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia. Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană "Will Ye No Come Back Again?". A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :
"Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem". După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.
Mucius Scaevola - 509 î.e.n.
Mucius a fost, probabil, cel mai respectat erou al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reuşit să se strecoare înarmat, în timpul nopţii, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe regele Porsenna.
Încercarea a dat greş, deoarece Mucius a ucis un alt om în locul lui Porsena. Capturat, a fost dus legat în faţa regelui etrusc. Plin de mândrie, Mucius avea să facă o faptă care a uimit întreaga lume antică. Stând drept şi netemător, Mucius l-a privit în ochi pe Porsenna declarând:
"Sunt Gaius Mucius, cetăţean liber al Romei. Am venit aici, ca duşman, să îmi ucid duşmanul. Sunt gata să mor la fel cum sunt gata să ucid. La fel ca mine, au jurat alţi trei sute de romani. Înainte să mor, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, rege Porsenna". În faţa etruscilor uluiţi, Mucius şi-a pus mâna dreaptă pe o făclie aprinsă şi a stat acolo nemişcat, fără sa dea vreun semn de durere în timp ce mâna sa sfârâia, fumega, se acoperea de băşici şi îşi schimba culoare sub acţiunea flăcărilor nemiloase. Incredibilul roman şi-a ţinut astfel mâna până când s-a transformat într-un grotesc ciot negru fumegând. Impresionat de curajul tânărului, regele Porsenna l-a eliberat.
Deoarece a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viaţă, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).
Bhanbhangta Gurung 1921- 2008
Nepalezul Bhanbhangta Gurung a fost un războinic gurkha care, datorită faptelor sale de vitejie din perioada celui de al doilea Război Mondial, a primit Victoria Cross, cea mai prestigioasă decoraţie pentru soldaţii britanici, precum şi pentru cei din Commonwealth.
Un mijloc de a aprecia cât de dur şi redutabil a fost acest gurkha este parcurgerea textelor scrise despre el de presa londoneză :
"Pe data de 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamadu, Burma, Gurung şi oamenii săi se apropiau venind spre Snowdon-East. Compania sa a fost întârziată de un lunetist inamic, care produsese pierderi umane serioase. Cum lunetistul continua sa-i decimeze oamenii, furiosul Bhanbhangta Gurung, care nu putea să-l nimerească din poziţie culcat, s-a ridicat în picioare, riscând enorm să fie ucis. Calm, Gurung l-a executat fără greş pe lunetistul japonez.
Compania de gurkha a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi."
Subotai Bahadur, 1176-1248
Subedeei, cum îl numesc mongolii, a fost cel mai bun strateg militar şi general de război din subordinea lui Ginghis Han. Ca o paranteză, Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană. Cu toate acestea, familia lui Subotai era asociată de generaţii cu cea a viitorului Ginghis-Han. Fratele lui Subotai, Jelme, a servit tot ca general în armata mongolă, dar faptele sale de arme nu se pot compara cu grandoarea acţiunilor militare ale lui Subotai.
Subotai a fost cea mai elocventă dovadă ca uriaşul Imperiu Mongol a fost, în esenţa sa, o meritocraţie perfectă, unde fiecare om era apreciat strict pe baza meritelor şi calităţilor sale personale. Subotai a fost fiul lui Qaban, un umil fierar care, evident, nu făcea parte din aristocraţia Urianhai. Când Subotai a împlinit 17 ani, tatăl său l-a înscris ca simplu soldat în trupele lui Ginghis. Zece ani mai târziu, Subotai a devenit principalul strateg al lui Ginghis. Alături de Jepe Noion, cei doi au fost generalii care, la ordinele lui Ginghis, au făurit cel mai mare imperiu din istoria lumii. Expresia sa favorită în faţa Har-hanului suprem era:
"Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig".
La fel de fidel l-a slujit şi pe Ogodei, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. A rămas în istorie drept strategul care a cucerit cele mai întinse teritorii.
Sursa: Listverse.com
Tag-uri:
Chandragupta Maurya |
Surena |
Carol Martel |
Ulf Hreda |
Harald Hardrada |
Tomoe Gozen |
Augustina de Aragon |
Jack Churchill |
Mucius Scaevola |
Bhanbhangta Gurung |
Subotai Bahadur
In zilele apogeului sau,
temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta militara care zdrobea fara
drept de apel orice armata europeana. Frica si groaza semanate de turci
au dat de fapt un imbold fara precedent dezvoltarii diplomatiei in
Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de osti care infrunta cu
vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul.
Iar cel mai destoinic general al sau a fost un batran haiduc sarb care
l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte, legende si inimile oamenilor.
Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.
Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale lui Mihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.
Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.
Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.
Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.
O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”
Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.
La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawski si secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.
In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatului pasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci"- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.
Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.
Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.
La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoni consemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…
Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .
Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.
Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al lui Gruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.
Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.
Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor din Romania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta…
Alte articole asemanatoare:
John Smith - de la Mihai Viteazul la Pocahontas
Povestea lui Pazvante Chioru'
Skanderbeg - In spiritul razboinic al Balcanilor
Copiii lui Allah - Ienicerii
Baba Novac – Mana dreapta a Viteazului
Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.
Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale lui Mihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.
Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.
Baba Novac - General la 80 de ani
Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona. Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarat aparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam. Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit tragicul sau destin.Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.
Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.
O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”
Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.
“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa”
In aceeasi perioada in Balcani isi desfasura activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia, raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Patrascu Voda, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta, domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. “Ne sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawski si secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.
In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatului pasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci"- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.
Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.
Nedreapta moarte a unui erou
In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel, conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si condamnati la moarte.Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.
La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoni consemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…
Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .
Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.
Batranul si legendele
“Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n tapa alinat”Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al lui Gruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.
Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.
Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor din Romania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta…
Alte articole asemanatoare:
John Smith - de la Mihai Viteazul la Pocahontas
Povestea lui Pazvante Chioru'
Skanderbeg - In spiritul razboinic al Balcanilor
Copiii lui Allah - Ienicerii
Tag-uri:
Baba Novac |
Mihai Viteazul |
haiduc |
Serbia |
Valahia |
Transilvania |
general |
otoman |
Bosnia |
balada |
Novacesti
Timp
de peste 450 de ani Europa Crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox
implacabil si crud …cei mai teribili soldati care i-au infruntat ostile
erau nascuti crestini. Rupti de mici din sanul familiilor acestia au
fost transformati de catre capeteniile otomane nu doar in spaima
Europei, ci insasi intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care
au pasit vreodata pe campurile de lupta. Un popas in lumea lor sumbra
dar fascinata este necesar pentru a intelege mai bine drama omului pus
in fata furtunilor vremurilor…
Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati, apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori de dorit chiar si pentru turci….Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.
Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a parut categoria de oaste numita “Pendjik-oglani”, care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat al ienicerilor.
La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.
Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.
In taberele de antrenament, tinerii de origine crestina erau supusi unor dure si sistemeatice antrenamente in cadrul carora invatau manuirea combinata a sabiei si scutului, a sulitei si a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parete a antrenamentului cu arme, datorita eficientei prezentate de acest tip particular de sabie. O alta activitate in care tinerii ucenici intr-ale razboiului erau incurajati sa se angajeze era lupta corp la corp denumita Yagli Kures. Acest gen de intreceri asemanatoare cu luptele greco-romane era de oricine centrasiatica.
In aceste scoli denumite Adjemi Oglan (Scoala de boboci, in traducere directa) tinerii erau incurajati ca, cel putin pe perioada uceniciei, sa ramana celibatari pentru a-si pastra si conserva astfel vigoarea necesara pe campul de lupta. In conditiile simple si aspre, aproape monastice, din cadrul Adjemi Oglan, tinerii crestini erau indemnati sa treaca la Islam cu toata inima, in fiecare seara recitandu-li-se lungi pasaje din Coran. Tot ca parte a dezvoltarii spirituale tinerii ieniceri erau indemnati sa respecte perceptele dervisului Hajji Bektash Wali, mistic turc care a binecuvantat prima trupa de ieniceri. Mai tarziu, Hajji Bektash va deveni patronul spiritual al corpului ienicerilor. Ienicerilor li se permitea sa aiba relatii cu femei de alta religie decat musulmana, dar nu le era permis sa se casatoreasca cu o femeie musulmana decat la retragerea din serviciul militar.Pentru totdeauna ei apartineau strict sultanului si purtau in instanta titlul de Kapikulu (sclav al Portii), titlu care indica legatura lor stransa cu suveranul. Cazarma le era casa iar sultanul parinte!
Astfel se petreceau din istorie neinduplecatii Copii ai lui Allah…
Facts
Copiii lui Allah – Ienicerii
Inceputul cosmarului european…
La data intrarii sale in istorie sub sunete tiuitoare de meterhanele, zanganit de iatagane si aroma intrigilor din cafenele, Imperiul Otoman se afla la o faza incipenta formarii oricarei mari puteri militare: aceea in care se consolideaza si se reconsidera forta armata.In secolul 14 al erei noastre razboinicii turci erau intr-o lacoma expansiune, cucerind pe rand provincii intregi din muribundul Imperiu Bizantin si de asemeni regatele armean, sarb, bulgar. Luptele nu au fost usoare nici pentru incercatii luptatori cu ochi ingusti, coborati ca un vartej din stepele Asiei Centrale. Pusi in fata pierderilor de soldati, sultanii turci au venit cu o idee nemaintalnita in istorie pana atunci. Formarea unui corp de armata alcatuit exclusiv din copiii celor aflati sub dominatia otomana. Situatia care a dus la adoptarea unei astfel de masuri era la acea data deloc roza pentru tanarul imperiu turc.Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati, apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori de dorit chiar si pentru turci….Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.
Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a parut categoria de oaste numita “Pendjik-oglani”, care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat al ienicerilor.
Cruda Devsirme
Mai apoi, sistemul recrutarii de copii crestini se va numi Devsirme, in treducere directa – Transmutatie. Exceptand robii care puteau fi de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica in egala masura tuturor popoarelor crestine de sub influenta otomana. Se apela la inceput la copiii bulgari, greci, armeni iar mai tarziu in fruntea lor vor trece albanezii, sarbii, bosniacii si gruzinii. Evreii erau scutiti considerandu-se ca nu erau buni luptatori si erau folositi doar in comert. In mod foarte ciudat, istoricul turc I. H. Uzuncarsili afirma in lucrarea sa aparuta in anul 1940, Osmanli Impratorlugunda Kapukulu Ocaklari (Ostile de Poarta in Imperiul Otoman) pe data unor baze istorice, ca nici ungurii sau romanii nu au fost incadrati in legea Devsirme. Autorii rapirilor sporadice de copii romani erau akingii razleti care se dedau la astfel de fapte doar cand stiau ca nu risca sa fie observati de capeteniile turce. Pentru aceste fapte se pare ca akingii riscau pedepse corporale serioase. Acesta este, se pare, motivul pentru care relatarile unor cronicari bizantini despre cereri oficiale de copii de la Vlad Tepes nu sunt confirmate de alte izvoare…La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.
Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.
Scoala de lupta a ienicerilor
Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa, dupa exemplul legiunile romane, si aceasta era insasi corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, erau platiti lunar si aveau propriile muzici si marsuri militare. Ienicerii erau singurii soldati care erau platiti de sultan personal, pentru a se evidentia astfel rolul hotarator al acestora in batalii. Tot ei au fost printre primele trupe de soldati din lume care au adoptat armele de foc, inca din secolul al 15-lea , iar in secolul 16 principala lor arma era muscheta care a detronat astfel indragitul iatagan.In taberele de antrenament, tinerii de origine crestina erau supusi unor dure si sistemeatice antrenamente in cadrul carora invatau manuirea combinata a sabiei si scutului, a sulitei si a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parete a antrenamentului cu arme, datorita eficientei prezentate de acest tip particular de sabie. O alta activitate in care tinerii ucenici intr-ale razboiului erau incurajati sa se angajeze era lupta corp la corp denumita Yagli Kures. Acest gen de intreceri asemanatoare cu luptele greco-romane era de oricine centrasiatica.
In aceste scoli denumite Adjemi Oglan (Scoala de boboci, in traducere directa) tinerii erau incurajati ca, cel putin pe perioada uceniciei, sa ramana celibatari pentru a-si pastra si conserva astfel vigoarea necesara pe campul de lupta. In conditiile simple si aspre, aproape monastice, din cadrul Adjemi Oglan, tinerii crestini erau indemnati sa treaca la Islam cu toata inima, in fiecare seara recitandu-li-se lungi pasaje din Coran. Tot ca parte a dezvoltarii spirituale tinerii ieniceri erau indemnati sa respecte perceptele dervisului Hajji Bektash Wali, mistic turc care a binecuvantat prima trupa de ieniceri. Mai tarziu, Hajji Bektash va deveni patronul spiritual al corpului ienicerilor. Ienicerilor li se permitea sa aiba relatii cu femei de alta religie decat musulmana, dar nu le era permis sa se casatoreasca cu o femeie musulmana decat la retragerea din serviciul militar.Pentru totdeauna ei apartineau strict sultanului si purtau in instanta titlul de Kapikulu (sclav al Portii), titlu care indica legatura lor stransa cu suveranul. Cazarma le era casa iar sultanul parinte!
Gloria castigata cu sange
Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200 000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune pe buna dreptate ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitive pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci. In timpul bataliei de la Nicopole, dupa ce spahii si akingii au atras cavaleria grea a statelor europene intr-o cursa, truple de ieniceri au masacrat fara mila armatele regilor crestini, necrutandu-i decat pe nobilii cei mari folositi apoi de sultan drept moneda de schimb.Sfarsitul unei epoci
Pe masura ce ienicerii deveneau tot mai constienti de importanta lor au inceput incet-incet sa se poarte ca un adevarat stat in stat. Anul 1449 a fost martor la prima dintr-un lung sir de revolte ale ienicerilor, atunci au cerut cresterea platilor, cerere care le-a fost indeplinita. In secolul al 17 corpul ienicerilor s-a implicat in tot mai multe lovituri de palat pentru ca in anul 1648 sa ajunga chiar sa il detroneze si sa il ucida pe sultanul Ibrahim I. In anul 1820 ienicerii s-au dovedit incapabili sa inabuse Revolutia Greaca pentru Independenta, in urma acestui fapt atragandu-si dispretul intregii clase politice turcesti in frunte cu sultanul. Anul 1826 avea insa sa le aduca sfarsitul. La acea data sultanul Mahmud II a descis sa formeze o noua armata structurata si echipata dupa model European. Ienicerii au aflat si, plini de furie, au atacat palatul sultanului. Acesta le-a declarat razboi si revolta s-a sfarsit o data cu loviturile tunurilor sultanului asupra baracilor acestora din Istanbul si celelalte capitale ale provinciilor Imperiului Otoman. Majoritatea trupelor de ieniceri au fost decimate, o parte din supravietuitori fiind executati iar restul surghiuniti.Astfel se petreceau din istorie neinduplecatii Copii ai lui Allah…
Facts
- Pe timp de pace Ienicerii erau consemnati in baracile lor avand rol de politisti si pompieri.
- Spre deopsebire de cei nascuti musulmani care purtau in mod traditional barba, ienicerilor le era interzisa aceste podoaba faciala, fiind incurajati in schimb sa poarte mustati. Aceasta a devenit in scurt timp una dintre caracteristicile de baza ale clasei ienicerilor.
- Atunci cand un ienicer murea din diverse cauze, toata averea acumulata de el era mostenita direct de camarazii din regimentul de unde facuse parte. Obiceiul se chema “Mana Mortului”
- Dupa retragerea din serviciul militar majoritatea ienicerilor deveneau administratori sau profesori de scoala primara. De asemeni ei continuau sa primeasca pensii de la statul turc.
- Muzica si marsurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase si spectaculoase in acelasi timp. Instrumentele lor muzicale erau : Dawul- o toba mare, Zurna- un gen de oboi, Naffir-trompeta, Zil-tambalul si numeroase clopote.
- In prezent fractiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasary Istambul se autointituleaza cu mandrie –Ienicerii !
Tag-uri:
ienicer |
sultan |
turcia |
constantinople |
bizant |
roman |
albanez |
gruzin |
circazian |
circumcizie |
iatagan |
razboinic
cea mai puternica bomba atomica detonata vreodata a avut o forta
exploziva de 50 megatone de TNT (trinitrotoluen), de 2.500 de ori mai
mare decat bomba de la Nagasaki? Numita “Tsar bomba”, explozibilul a
fost detonat de URSS in cadrul unui test desfasurat pe 30.10.1961
intr-un arhipelag din Oceanul Arctic, in nordul Rusiei. Forta initiala a
bombei era de 100 de megatone TNT insa a fost redusa pentru a limita
cantitatea de deseuri radiocative rezultate.
cea mai puternica bomba nucleara produsa si testata de SUA a avut o forta prevazuta de doar 5 megatone TNT? Insa, din cauza unei reactii in lant care nu fusese prevazuta in proiect, explozia a fost de 3 ori mai puternica iar deseurile radioactive ce i-au urmat au produs victime umane. Testul a avut loc pe 01.03.1954 in Arhipelagul Marshall din Oceanul Pacific si este cunoscut sub numele de cod Castle Bravo.
bombele nucleare lansate asupra Japoniei in amurgul celui de-Al Doliea Razboi Mondial au provocat, direct sau indirect, moartea a aproximativ 220.000 de oameni, pana la sfarsitul anul 1945? Cele mai multe estimari mentioneaza ca jumatate dintre victime au decedat direct in urma exploziilor in timp ce cealalta jumatate a decedat ulterior in urma arsurilor sau/si radiatiilor. Cele mai multe victime au fost in Hiroshima, aproximativ 140.000.
Atolul Bikini (cel care a dat in 1946 si numele celebrului costum de baie feminin) a fost scena a peste 20 de teste cu arme nucleare, intre 1946 si 1958? Conform investigatiilor economistului Randall Bell, explozia Castle Bravo a produs o gaura de o mila in solul lagunei iar 70 de acri din atol s-au vaporizat. Insula este in prezent nepopulata permanent din cauza radiatiilor inca existente in vegetatie, insa sederile ocazionale sunt posibile.
primul test nuclear cu o bomba atomica a avut loc pe 16.07.1945, intr-o zona nepopulata din statul american New Mexico? Forta exploziei rezultate in urma testului, denumit Trinity, a fost de 20 kilotone TNT, similara celei de la Nagasaki, Japonia, unde a fost folosita o bomba de acelasi tip. Tehnologia necesara construirii primelor bombe nucleare, inclusiv celor din New Mexico, Hiroshima si Nagasaki, a fost dezvoltata de americani in cadrul Proiectului Manhattan.
Stalin, liderul URSS, stia ca americanii detin tehnologia necesara crearii bombelor atomice inaintea presedintelui in exercitiu de atunci al SUA, Harry S. Truman? La 8 zile dupa testul Trinity, in cadrul conferintei liderilor Axei desfasurata la Postdam pe 24 iulie 1945, Presedintele Truman l-a informat pe Stalin ca americanii au dezvoltat o arma foarte puternica insa Stalin nu s-a aratat prea surprins, fapt ce a provocat mirarea liderului SUA, care a notat pe spatele unei fotografii ca, probabil, Stalin nu a inteles ce i se spusese.
aflat initial pe lista oraselor-tinta pentru prima bomba lansata asupra Japoniei, Kyoto, un important centru cultural si turistic, a fost salvat de interventia Secretarului de Razboi al SUA, Henry Stimson, care isi petrecuse luna de miere acolo? Pe lista initiala, alaturi de Hiroshima, se mai aflau Kyoto, Yokohama si arsenalul militar de la Kokura. Kyoto fusese propus pentru ca, fiind un centrul cultural si universitar important, locuitorii lui aveau o inteligenta peste medie care le permitea sa intelegea importanta primei bombe atomice si efectele pe care le produce continuarea razboiului asupra tarii lor.
in prezent, exista opt state care au detonat cu succes bombe nucleare? Acestea sunt: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franta, China, India, Pakistam si Coreea de Nord. Un statut special il are Israelul care este acuzat ca detine arme nucleare insa oficialii acestui stat refuza sa confirme sau sa infirme aceasta informatie. Cel mai mare arsenal nuclear activ estimat il are Rusia, cu 4,840 de focoase, conform Federatiei Oamenilor de Stiinta Americani.
Armata-Politie si Spionaj
Bomba atomica. Stiati ca?
cea mai puternica bomba atomica detonata vreodata a avut o forta
exploziva de 50 megatone de TNT (trinitrotoluen), de 2.500 de ori mai
mare decat bomba de la Nagasaki? Numita “Tsar bomba”, explozibilul a
fost detonat de URSS in cadrul unui test desfasurat pe 30.10.1961
intr-un arhipelag din Oceanul Arctic, in nordul Rusiei. Forta initiala a
bombei era de 100 de megatone TNT insa a fost redusa pentru a limita
cantitatea de deseuri radiocative rezultate.cea mai puternica bomba nucleara produsa si testata de SUA a avut o forta prevazuta de doar 5 megatone TNT? Insa, din cauza unei reactii in lant care nu fusese prevazuta in proiect, explozia a fost de 3 ori mai puternica iar deseurile radioactive ce i-au urmat au produs victime umane. Testul a avut loc pe 01.03.1954 in Arhipelagul Marshall din Oceanul Pacific si este cunoscut sub numele de cod Castle Bravo.
bombele nucleare lansate asupra Japoniei in amurgul celui de-Al Doliea Razboi Mondial au provocat, direct sau indirect, moartea a aproximativ 220.000 de oameni, pana la sfarsitul anul 1945? Cele mai multe estimari mentioneaza ca jumatate dintre victime au decedat direct in urma exploziilor in timp ce cealalta jumatate a decedat ulterior in urma arsurilor sau/si radiatiilor. Cele mai multe victime au fost in Hiroshima, aproximativ 140.000.
Atolul Bikini (cel care a dat in 1946 si numele celebrului costum de baie feminin) a fost scena a peste 20 de teste cu arme nucleare, intre 1946 si 1958? Conform investigatiilor economistului Randall Bell, explozia Castle Bravo a produs o gaura de o mila in solul lagunei iar 70 de acri din atol s-au vaporizat. Insula este in prezent nepopulata permanent din cauza radiatiilor inca existente in vegetatie, insa sederile ocazionale sunt posibile.
primul test nuclear cu o bomba atomica a avut loc pe 16.07.1945, intr-o zona nepopulata din statul american New Mexico? Forta exploziei rezultate in urma testului, denumit Trinity, a fost de 20 kilotone TNT, similara celei de la Nagasaki, Japonia, unde a fost folosita o bomba de acelasi tip. Tehnologia necesara construirii primelor bombe nucleare, inclusiv celor din New Mexico, Hiroshima si Nagasaki, a fost dezvoltata de americani in cadrul Proiectului Manhattan.
Stalin, liderul URSS, stia ca americanii detin tehnologia necesara crearii bombelor atomice inaintea presedintelui in exercitiu de atunci al SUA, Harry S. Truman? La 8 zile dupa testul Trinity, in cadrul conferintei liderilor Axei desfasurata la Postdam pe 24 iulie 1945, Presedintele Truman l-a informat pe Stalin ca americanii au dezvoltat o arma foarte puternica insa Stalin nu s-a aratat prea surprins, fapt ce a provocat mirarea liderului SUA, care a notat pe spatele unei fotografii ca, probabil, Stalin nu a inteles ce i se spusese.
aflat initial pe lista oraselor-tinta pentru prima bomba lansata asupra Japoniei, Kyoto, un important centru cultural si turistic, a fost salvat de interventia Secretarului de Razboi al SUA, Henry Stimson, care isi petrecuse luna de miere acolo? Pe lista initiala, alaturi de Hiroshima, se mai aflau Kyoto, Yokohama si arsenalul militar de la Kokura. Kyoto fusese propus pentru ca, fiind un centrul cultural si universitar important, locuitorii lui aveau o inteligenta peste medie care le permitea sa intelegea importanta primei bombe atomice si efectele pe care le produce continuarea razboiului asupra tarii lor.
in prezent, exista opt state care au detonat cu succes bombe nucleare? Acestea sunt: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franta, China, India, Pakistam si Coreea de Nord. Un statut special il are Israelul care este acuzat ca detine arme nucleare insa oficialii acestui stat refuza sa confirme sau sa infirme aceasta informatie. Cel mai mare arsenal nuclear activ estimat il are Rusia, cu 4,840 de focoase, conform Federatiei Oamenilor de Stiinta Americani.
Armata-Politie si Spionaj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.