Secretele lumilor Astrale blog.

Misterul derivei continentelor
Joi, 31 Martie 2011
Imprimare

terraPlaneta noastră a suportat numeroase modificări în cursul erelor geologice. Continentele s-au îndepărtat şi apoi s-au apropiat de nenumărate ori înainte de a atinge poziţia lor actuală. Acest fenomen intră în cadrul teoriei numită tectonica plăcilor.

Subdiviziunea timpului
Ansamblul perioadelor geologice a fost descompus în 16 perioade. Fiecare din aceste perioade conţine resturi fosilizate caracteristice. Dar asamblul acestor 16 perioade este precedat de o fază zisă azoică adică lipsită de orice viaţă. Cele 16 perioade au fost regrupate în trei ere distincte:

Banner

* Paleozoicul (540-250 milioane de ani) de la grecescul „palaios” (vechi) şi „zoos” (viaţă) cuprinde: Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian.
* Mezozoicul (250-65 milioane de ani) (meso pentru mijloc) cuprinde: Triasic, Jurasic, Cretacic.
* Cenozoicul (65-astăzi) (ceno pentru recent) cuprinde: Paleocen, Eocen, Oligocen, Miocen, Pliocen, Pleistocen, Holocen.

În Paleozoicul superior, şi mai precis la sfârşitul Permianului, continentele s-au unit pentru a forma o masă continentală unică numită Pangeea, diferenţiată climatic în două supercontinete, unul la nord (Euramerica sau Laurasia), altul la sud (Gondwana).

Reunificarea blocurilor continentale coincide cu dispariţia anumitor grupe de nevertebrate marine, printre care trilobiţii şi graptoliţii. În Mezozoic, în perioada Jurasic, continentele au început însa să se îndepărteze unul de altul, şi oceanele s-au format din nou, printre care Oceanul Atlantic. Fosilele vin să confirme aceste mişcări de derivă. De exemplu, fosilele de dinozauri care se găsesc astăzi pe continente separate. Nu se putea înţelege cum au reuşit aceste animale de a traversa oceanele pentru a ocupa insule izolate ca Australia. Misterul a fost dezlegat atunci când s-a stabilit că în epoca în care trăiau aceşti dinozauri, masele continentale erau reunite: acest grup de reptile a putut deci popula zone ale globului la fel de îndepărtate astăzi.

În Cambrian, adică acum 540 milioane de ani, continentele nu existau cum le cunoaştem astăzi, ci formau patru mase izolate, despărţite de mări adânci, şi corespunzând Europei, Americii de Nord, Asiei şi unui bloc constituit din unirea a ceea ce este astăzi America de Sud, Africa, Australia şi India. În Carbonifer, adică acum 355 milioane de ani, existau două mari continente: Euramerica sau Laurasia şi Gondwana. Trei alte părţi de pământ constituiau premizele Asiei. În această perioadă, Europa era unită cu America de Nord şi continentele din emisfera meridională formau o singura masă despărţită de alte continente, în timp ce Asia era izolată. Sudura Asiei şi Europei va duce mai târziu la formarea lanţului muntos Ural. În Permian, adică 290 milioane de ani, continentele încep să se apropie. În Permianul superior, continentele erau unite într-o singură masă numită Pangeea. Acest mare continent era tăiat la est de un golf oceanic (mare primitivă) botezat Tethys.

În Jurasic, adică acum acum 205 milioane de ani, Pangeea a început să se disloce. În Jurasicul mijlociu, culoarele maritime s-au format de-a lungul coastelor de est ale Africii. A apărut Oceanul Atlantic şi America de Nord care a început să se separe de Europa.

În Cretacicul inferior, adică 142 milioane de ani, marea s-a răspândit în jurul puctului de sud al Africii. America de Nord şi de Sud s-au despărţit. La nord apar mări şi separă Europa de Asia. India se desprinde de Gondwana şi-şi începe lungul periplu către nord. În Cretacicul superior, există două blocuri continentale în emisfera de nord. Unul cuprinde Asia şi partea de vest a Americii de Nord în timp ce altul regrupează Europa şi partea de est a Americii de Nord.

În Eocen, adică acum 53 milioane de ani, după dislocarea continentului unic, care a antrenat deschiderea Oceanului Atlantic, dispunerea continentelor este aproape asemănătoare celei din prezent.Totuşi, Antarctica este încă unită de Australia, în timp ce India nu a venit în contact cu continentul eurasiatic.

În Holocen, dispunerea actuală a continentelor derivă fundamental din evenimentele survenite în cursul erei terţiare. Mişcarea blocului african către nord şi celui al Indiei către nord-vest, cât şi sudura lor în blocul eurasiatic, au dat loc unor mişcări care au determinat formarea Alpilor şi Himalayei. În acelaşi timp şi Australia s-a deplasat către nord, pivotând asupra ei-însăşi până şi-a ocupat poziţia sa actuală. Oceanul Atlantic tinde şi astăzi de a se lărgi, în timp ce Oceanul Pacific, din contră, tinde să se îngusteze, din cauza avansării celor două Americi şi a două arcuri insulare asiatice.

Tectonica plăcilor
Această teorie permite de a explica formarea şi evoluţia crustei terestre în cursurile timpurilor geologice. Conform ei, continentele şi fundurile oceanice sunt formate din plăci care plutesc pe asthenosferă. Limitele între fiecare placă sunt locul majorităţii vulcanilor şi ale cutremurelor de pământ.

La scara timpurilor geologice, crusta Terrei nu încetează de a se mişca. Mişcările sale neîntrerupte sapă imense fisuri în fundul oceanelor, împingând continentele şi ridicând mari lanţuri de munţi.

Dacă am decupa pe o hartă Europa şi Asia, America de Nord şi de Sud şi Australia, este uşor de a le regrupa într-un singur ansamblu. Se poate constata de exmplu că Africa se îmbucă în America de Sud. Cândva, Africa de vest şi Brazilia nu formau decât un singur continent... Unele fosile vechi de 200 milioane de ani se găsesc doar pe aceste continente şi nicăieri altundeva. Este un mister.

Plăcile litosferice se deplasează la suprafaţa Terrei de mai multe sute de milioane de ani. Astăzi, ele avansează doar cu 2-20 cm pe an. Atlanticul împinge America spre vest, Arabia se separă de Africa şi India urcă în Asia, ridicând Himalaya.

În Asia de Est, placa pacifică generează seisme puternice...

Plăcile oceanice
Plăcile oceanice sunt create la nivelul crustelor mijlocii oceanice. În aceste locuri, crusta oceanică este foarte fină, groasă de doar câţiva kilometri. Lava ajunge în permanenţă la suprafaţă prin fisuri mari şi lungi de mii de kilometri. Acestea, numite rifturi, se umplu astfel cu lavă, care se răceşte apropriindu-se de zona de contact a apei.

Lavele se cristalizează atunci pe fiecare perete de fisură, fabricând astfel noua crustă oceanică îndepărtând crusta cea mai veche. Dar aceasta se efectuează doar cu viteza de câţiva centimetrii pe an!!

În timpul unei coliziuni, placa oceanică are tendinţa de a trece sub placa continentală, formând o zonă de subducţie. Aceste mişcări se traduc printr-un cutremur de pământ. Marile lanţuri muntoase sunt o expresie foarte vizibilă a mişcării plăcilor. Toate tipurile de coliziuni, fie că au loc între plăci continentale sau plăci oceanice şi plăci continentale, concură la formarea munţilor. Iar Himalaya este bun exemplu al acestui proces complex. Lanţul himalayan este rezultatul coliziunii între placa indiană şi placa asiatica, care a început acum aproximativ 50 milioane de ani şi se continuă cu 5 cm pe an. De fapt, toată marginea de sud a plăcii asiatice este ridicată şi formează înaltele platouri ale Tibetului.

Plăcile terestre
Se disting şase mari plăci continentale care se întâlnesc sub oceane. Există de asemenea zeci de mici plăci, majoritatea fiind total submarine ca a şaptea mare placă, Pacific.

America de Nord este a şasea cea mai mare placă. Ea s-a desprins din plăcile Eurasia, Africa şi America de Sud când super continentul Pangeea a început să se scindeze în timpul Jurasicului. În acel moment, Atlanticul a început să se deschidă între Africa şi America de Sud pe de-o parte, şi America de Nord şi Europa pe de altă parte. Regiunile care vor forma mai târziu Antarctica, India şi Australia au început să se îndepărteze de restul Pangeei.

Climatul era cald, fără calote polare şi nivelul mării era ridicat.

Suprafaţa globală a acestei plăci este 62 milioane de kilometri2. Coliziunea continuă a acestei plăci cu placa pacifică a creat munţi destul de recenţi la vest de America de Nord. La est, masivul Appalache a rezultat din coliziunile survenite înainte de Paleozoic. Subducţia actuală a plăcilor Cocos şi Rivera explică activitatea vulcanică a centurii mexicane.

America de Sud este cea mai mică placă litosferică şi cea mai rapidă dintre toate plăcile. Influenţa Atlanticului şi plonjarea acestei plăci provoacă seisme şi erupţii vulcanice de lungul întregului masiv andin. Suprafaţa sa este de 60 milioane de km2.

Eurasia este placa care adăposteşte 75 % din populaţia mondială, cu o puternică densitate pe subcontinentul indian, în Asia de sud-est şi în China. Suprafaţa sa globală este 90 milioane kilometri2. La vest, placa Americii de Nord se îndepărtează sub efectul expansiunii Atlanticului. La est, subducţia plăcilor Pacificului şi Filipinelor închid o regiune insulară vulcanică care înglobează sudul Japoniei şi Filipine. La sud, deriva către nord a plăcilor indiene şi australiene crează un punct de coliziune activ: această coliziune continuă ridică permanent Himalaya.

Placa Africii prezintă următoarele caracteristice: Riftul Valley s-a deschis în cursul ultimilor 30 milioane de ani, de când continentul a început să se despice. Dorsala medio-atlantică este un lung lanţ de munţi submarini pe marginea de Vest a plăcii africane.

Placa Pacificului. Acum aproximativ 85 milioane de ani, existau mai multe plăci în Pacific. Dar, încet-încet, ele au dispărut sub Americi. Placa Pacificului derivă cu aproximativ 10 cm pe an către nord-vest. Ea este aproape încercuită de un lanţ de vulcani activi numită centura de foc. Zonele care formează centura de foc sunt caracterizate de o mare activitate vulcanică şi seismică.

Această placă este punctată de insule vulcanice ca Hawaii pe care se găseşte Kilauea, unul dintre vulcanii cei mai activi din lume. Ea conţine de asemenea punctul cel mai jos de pe glob care se găseşte în fosa Marianelor, acolo unde ea alunecă sub placa Filipinelor (fosa de la Challanger la 11.033 m adâncime).

Placa Australiei. Acest continent, Noua-Guinee şi Antarctica s-au desprins de celelalte continente acum circa 200 milioane de ani. Dar Australia nu s-a desprins de Antartica decât la sfârşitul Eocenului (33,7 milioane de ani). Australia este unul dintre continentele cele mai stabile.

Antarctica. În pofida unor culmi muntoase continentul Antarctica este aproape în întregime acoperit de o calotă glaciară.

Lanţul transantarctic cuprinde doi vulcani care sunt antrenaţi în erupţie din 1900, în special muntele Erebus. Vârful său acoperit de gheaţă proiectează în fiecare zi bombe vulcanice şi aruncă vapori.