Secretele lumilor Astrale blog.: Romania megalitica, istorie, legenda, adevar. Bisericutele din Pestera Liliecilor. Manastirea Bistrita

Acest articol apartine blogului Romania megalitica -

Moastele Sfantului Grigore Decapolitul si minunile sale.

odorul cel mai scump al Manastirii Bistrita: sfintele moaste ale Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a pazit Tara Oltului de navaliri otomane,

de seceta, de ciuma si alte nenorociri.

Mânăstirea Bistriţa

Ctitorie a boierilor Craioveşti Mânăstirea Bistriţa datează din jurul anului 1490. Însă prima atestare documentară a mânăstirii se păstrează în „Hrisovul de danie” datat 16 martie 1494 aparţinând lui Vlad Vodă Călugărul. Din 1497 marele ban Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842). A fost puternic avariată de expediţia condusă de Mihnea cel Rău în 1509. După înlăturarea acestuia, banul Barbu, cu sprijinul lui Neagoe Basarab o reface între 1515-1519.

Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul

Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (calugarit la batranete sub numele de Pahomie) isi astepta moartea intr-o temnita la Stambul. In noaptea de dinaintea executiei, marele boier s-a rugat necontenit si cu lacrimi amare la Sfantul Grigore. S-a rugat pana a pierdut sirul orelor si al gandurilor negre, cand, deodata, s-a trezit intr-o biserica plina de candele si icoane imbracate in argint. Era peste mari si tari, tocmai la Bistrita, inconjurat de cativa calugari, speriati sa vada un om cu straiele rupte si lanturi la picioare, despre care nimeni nu putea spune cum si cand anume a intrat in biserica. Drept multumire pentru salvarea lui cu totul miraculoasa, Barbu Craiovescu a inceput sa colinde Orientul, pana cand, intr-un tarziu, va gasi moastele Cuviosului Grigore Decapolitul, tinute cu multa cinste de catre un negustor turc, care, desi musulman, vedea si el sporul adus in casa de lucrarea Sfantului. Cu greu s-a lasat convins turcul sa vanda moastele Cuviosului, si asta numai dupa ce boierul oltean i-a propus sa urce racla pe talgerul unui cantar, iar pe celalalt talger sa puna aur. Negustorul a acceptat, nestiind ca Sfantul va mai savarsi o minune: pus pe cantar, trupul lui va deveni atat de usor, incat Barbu Craiovescu a indreptat balanta doar cu o mana de galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: “Bac, bac, ghiaurum”.

Adica: “Ghiaurul la ghiaur trage”.

Intampinat cu mare fala si bucurie la Dunare de catre mitropolitul tarii si un intreg sobor de preoti, Barbu Craiovescu a decis sa-l lase pe Sfant sa-si aleaga singur locul si casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizari de aur si argint, intr-un radvan tras de cai “neinvatati” si a pornit la drum, decis sa-l lase pe Cuvios sa se duca unde va voi in Oltenia. Caii au ocolit Tismana si Cozia, au trecut pe langa multe alte manastiri valcene, si nu s-au oprit decat la portile Bistritei, de unde nu au mai vrut sa plece sub nici un chip.

Sfantul hotarase.

Isi gasise, in sfarsit, locul si linistea.

Nemiscat, cu degetele mainii reunite etern intr-un semn de binecuvantare, moastele Cuviosului Grigore Decapolitul refuza de 500 de ani sa paraseasca maicutele si sfintita lui casa de la Bistrita. Nimeni nu a reusit vreodata sa-i incalce voia. Cand Constantin Serban Voievod a vrut sa-l rapeasca pentru a-l aseza in Mitropolia Bucurestilor, Sfantul s-a impotrivit. Cu greu au ridicat racla dregatorii domnesti, dar si mai greu le-a fost sa treaca apa Oltului, caci

“pe la jumatatea apei, s-a facut din voia Sfantului o furtuna atat de mare, incat n-au putut trece firul Oltului nicidecum. Ci era a se ineca cu totii, de nu s-ar fi intors din drum, reasezand moastele la locul lor”.

Tot asa s-a intamplat si pe vremea domnitorului Ghica, ba chiar si in 1948, cand Sfantul – vazand gandurile de rapire ale oamenilor – se ingreuna peste fire, incat nici o caruta trasa de patru boi nu-l mai putea clinti din loc.

Doar in anumite momente si cu savarsirea mai multor rugaciuni de induplecare, Sfantul dadea voie sa fie purtat, la vreme de seceta, prin sate sau chiar sa ingaduie aducerea lui la Bucuresti, unde la 1765, a salvat Capitala de ciuma, spre bucuria domnitorului Stefan Racovita, care va scuti sub porunca si blestem Manastirea Bistritei de orice dare (asemenea lui Vlad Voievod sau Neagoe Basarab).

Intrarea in Pestera Liliecilor

Pestera Liliecilor sau Pestera lui Grigore Decapolitul, se gaseste la 250 de m de Manastirea Bistrita, pe versantul drept al Cheilor Bistritei, la o altitudine de 850 m si 60 de m fata de vale. Pestera a fost cunoscuta si locuita de pustnici in Evul Mediu.

Pestera Liliecilor este mentionata pentru prima data in 1929 de Emil Racovita

si este in lungime de 250 de m, amenajata si electrificata, pe mai multe niveluri, detinand o bogata fauna cavernicola, cu mai mute specii de lilieci si nevertebrate, sub stratul de guano descoperindu-se in 1952 resturi fosile de Ursus spaeleus. In firida vestica s-a descoperit ceramica arsa apartinand culturii “Cotofeni”, confirmand faptul ca in urma cu 1000 de ani i.Hr., pestera era locuita.

Pestera are 2 deschizaturi spre cheile raului Bistrita.

Inauntru acesteia se intalnesc doua bisericute , cioplite partial in stanca

( Biserica Ovidenia si Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavril ).

La capatul galeriei mari, este situata mai la nord si este mult mai larga; in aceasta galerie se afla Biserica cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, in imediata vecinatate a deschiderii spre exterior.

Accesul se face pe intrarea mica, care are o inaltime de circa 1.2m si o latime de circa 80 cm pe o lungime de aproximativ de 14 m dupa care tavanul se inalta. Galeria se continua pe langa un bloc de calcar suspendat, se coboara o scara de piatra si se ajunge la o ramificatie de unde porneste Galeria Mare, Galeria Izvorului si galeria principala care adaposteste colonia de lilieci si pe care se afla si Biserica Ovidenia ce a adapostit moastele Sfantului Grigore Decapolitul.