Viaţa românilor, aşa cum o plănuieşte Francmasoneria

Viaţa românilor, aşa cum o plănuieşte Francmasoneria www.dezvaluiri.go.ro/

            Atât de grăbiţi încât am uitat de noi înşine...

 

            Puţini dintre noi mai reflectăm profund asupra a ceea ce a devenit la ora actuală viaţa noastră. Unii ne spun că trebuie să ne trăim viaţa, că e mai bine să lăsăm cugetările pentru vremea când vom fi bătrâni. Această situaţie se poate compara cu aceea în care am juca un joc ale cărui reguli le aflăm abia la sfărşit, iar dacă ne păstrăm în această situaţie nu ar trebui să fim surprinşi că, jucând după reguli greşite, am pierdut lamentabil jocul. Totuşi nu este vorba de un joc  oarecare, ci de unul cu totul special, care este chiar viaţa noastră. Paradoxal, chiar dacă nu ştim de unde venim în această viaţă şi unde vom ajunge după ce aceasta se va încheia, nu avem timp să ne oprim şi să ne întrebăm încotro mergem. Prinşi în acest cerc vicios, puţini mai au puterea să spună “vreau să ştiu cine sunt, vreau să-mi trăiesc viaţa cu adevărat liber!” Articolul de faţă ne propune să medităm la întrebarea dacă într-adevăr aceasta este viaţa pe care o vrem, dacă noi ne facem viaţa sau dacă nu cumva un anumit mod de viaţă ne este impus...                           

            Pentru majoritatea românilor, existenţa  este intrată în derivă, iar curgerea timpului se înteţeşte, parcă. Românii nu mai au repere de viaţă memorabile. Viaţa s-a îmbolnăvit de cenuşiu, de monotonie şi   dintr-o dată ne-am dat seama că vremea vieţuirii noastre nu mai are răbdare să ofere zile cu gust demn de aducere aminte, nopţi cu parfum de neuitat, răgazuri înstelate de fericiri imposibil de pierdut prin vreme. În schimb, sunt îmbrăcate, în mod artificial, în haine sărbătoreşti, întâmplări lipsite de însemnătate, doar-doar vom încetini, cumva, fuga secundelor. Oamenii caută să construiască baraje pentru a domoli căderea spre “moartea” sufletească . Dar strădania românilor de a opri decăderea  nu mai are vigoare, deoarece  lecţia conform căreia în unire stă puterea unui popor a fost uitată. Strigătul poetului de odinioară “Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!“ nu se mai aude demult în sufletele oamenilor, ci a rămas închis, între pagini prăfuite (dar care pot fi readuse oricând la viaţă acolo unde oamenii pun suflet).

            Majoritatea românilor merg cu paşi obosiţi pe aceleaşi drumuri, cu aceleaşi scopuri banale, zi de zi, fără să mai fie în stare, fără să mai vrea să deosebească ziua de azi cu aceea de ieri, pe aceea de mâine de cea dinainte. Sufocaţi de rutina unor vieţi fără bucurii, nu mai au curajul de a-şi  încerca norocul pe cărări nebătătorite. Traseele drumului lor amintesc de şinele trenuleţelor electrice cu care se jucau în copilărie. Nu se poate ieşi din ruta prestabilită decât printr-o catastrofă sau, desigur, printr-o minune dumnezeiască. Numai că românilor li s-a atrofiat demult gustul pentru miracol, nădejdea către fericirile care vin pur şi simplu ca o binecuvântare divină. Şi atunci se mulţumesc cu un destin îmbibat de plictis, de monotonie, de apatie, care va duce inevitabil, dacă nu este schimbat, către catastrofă. Totuşi, va trebui să se hotărască foarte curând ce aleg: minunea sau catastrofa...

            În paralel cu timpul lor fugar, politica îşi ia tributul de nelinişte. Altfel trec anii într-o ţară în care nu eşti nevoit să-ţi baţi capul cine ajunge preşedinte sau primar. La români, vacanţele nu mai seamănă a vacanţe, ci a fugă. Toamnele sunt o povară, pentru că smălţuiesc în cenuşiu toate neîmplinirile de peste an. Le alungă aşa cum alungă şi iernile, pentru că viscolul se tânguie ca un muribund, iar sub brad stă ghemuită sărăcia. Primăverile vin spre ei cu atâta fragilitate şi cu atât parfum efemer, încât reîntoarcerea la viaţă devine, de multe ori, tristă şi dureroasă. Canicula verilor le arde buzele, cuvintele, gândurile. Speranţele sunt secate, ca un pârâu de câmpie, în iulie...

            După atâtea iluzii mutilate, orice plan se ofileşte tăcut. Într-un vertij straniu al derutei, ajung să se contrazică în propriile gânduri, visurile se încaieră absurd, răzgândirile curg ca o hemoragie a sufletului.

             Aproape nimeni nu mai are timp de demersuri spirituale. Clinchetul ultimelor monezi din portofel e ca un lacăt care nu te lasă să pătrunzi prin albiile poeziei. E vremea trenurilor care stau prea puţin în gară. Lumea modernă a făcut ca îndemnul “Bate fierul cât e cald !” să prospere.  Supravieţuim într-o viteză care e deja un atentat la drepturile omului. Trăim mult mai repede decât în alte epoci. Obsesia de a umple viaţa până la refuz cu diverse sortimente de senzaţii a declanşat o reacţie paradoxală: nu mai avem timp pentru nimic, în timp ce “hoţii de timp” jubileză căci totul merge încă aşa cum ei au plănuit.

            Pragmatismul vremurilor a impus o lege dură: timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă totul. Oamenii au tăiat de pe lista priorităţilor tot felul de lucruri care ţin de suflet, de încântare, de adevărata fericire. Nu mai citim, nu mai medităm la propriile sentimente, nu mai iubim. Un amestec de grabă şi teamă de ratare a făcut ca trăirile poetice să fie înlocuite cu calcule. Nimic nu se face fără o planificare. Totul trebuie să aibă un “rost”. Tehnica este fascinantă, până în momentul în care răpeşte hrana spirituală. Îţi trebuie zile întregi să vezi Muzeul Luvru, parcurgându-l cu pasul. Dar pe Internet îl expediezi în douăzeci de minute. Dacă citeşti “Anna Karenina”, îţi ia o săptămână. Dacă vezi filmul îţi ia două ore. Treptat, lumea opteză pentru cele mai rapide modalităţi de asimilare, fără să ia în seamă faptul că adevăratele bucurii sunt legate de foşnetul molcom al paginii de carte şi de nuanţele tulburătoare ale unui Van Gogh contemplat în original.

            Cine mai are timp să asculte simfonii întregi? Acum, lumea se limitează la nişte teme clasice cunoscute, de regulă prescurtate drastic şi remixate uneori chiar penibil în ritmuri disco. Oamenii trec pe lângă monumente şi sculpturi ca pe lângă stâlpii de curent electric. Tradiţiile s-au preschimbat în demonstraţii de viteză.

            Nu mai e timp de iubire. Până la abandonarea în faimoasele “mreje ale dragostei”, oamenii se interesează ce meserie are cel vizat, cât câştigă, dacă e o persoană dinamică, dacă poţi avea bază pe el. Dacă toate condiţiile practice  au fost îndeplinite, îşi face loc şi câte un miez de dragoste. Amorurile se consumă fără o stare interioară adecvată. Nici un băiat nu mai curtează o jumătate de an o femeie, pentru a ajunge în alcov. Tandreţea se consumă după principiul văzut-plăcut. Oamenii nu mai au capacitatea de a sesiza sublima atracţie sufletească ce aduce adevărata împlinire afectivă şi dă viaţă unei relaţii de iubire. “Ritualurile” sentimentale au ieşit din garanţie. Totul decurge rapid, goana este principiul fundamental al comunicării.

            Oamenii nu mai au timp pentru ei înşişi. Vor să facă totul deodată. Cândva, fie şi numai băutul ceaiului era o îndeletnicire amplă, tihnită. În prezent, o mână stă pe computer şi cealaltă pe ceaşca de cafea. Apoi, mâna de pe computer se mută o secundă pe genunchiul amantei, iar mâna de pe ceaşcă umblă într-un sertar, după vreun document. Între timp, ochii se mai plimbă şi către televizor, să nu le scape ceva important. Cu o atenţie napoleonică, obsedaţi de timp şi de spaţiu, alergând după autobuz şi după cumpărături, oamenii s-au dezvăţat  dramatic, de umanul din ei...

            La prima vedere tot ceea ce a fost descris anterior pare un tablou trist despre nişte oameni care au uitat de ei înşişi. Românii aproape că s-au obişnuit deja cu el. Totul pare o “întâmplare” nefericită, o “boală” care-i face pe români să sufere. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că totul este de fapt un plan diabolic, foarte abil realizat, este catalogat drept paranoic de către presă, este ameninţat de serviciile secrete şi este treptat scos din viaţa socială prin diverse manevre care pornesc de la nivele guvernamentale. Prin toate aceste măsuri, “cineva” doreşte ca nimic să nu perturbe somnul conştiinţei românilor.

Sărăcia, monstrul care ucide lent, dar sigur România

            Se pare că în mare parte planurile francmasonilor de a îngenunchea poporul român au avut succes. Francmasoneria a reuşit în mare parte să îmbolnăvească România de sărăcie. Dacă sărăcia ar fi doar în exteriorul oamenilor problema nu ar fi chiar atât de gravă, dar când sărăcia pune stăpânire pe suflet, situaţia este cu adevărat dramatică. Astfel, sărăcia nu e numai un disconfort care se manifestă în salturi în această perioadă, ci un mod de viaţă ce declanşează reacţii acute, întunecând mai ales mintea oamenilor.

            Sărăcia declanşează cea mai mare parte din certurile conjugale, care nu o dată degenerează în divorţuri traumatizante. Tracasaţi de o viaţă mizerabilă, oamenii se îmbată şi se ceartă, omorându-şi timpul în veşnica harţă violentă. Femeile blazate şi nemulţumite de viaţă îşi varsă oful în capul bărbaţilor vicioşi şi, de aici începe infernul. Cine mai ştie de la ce a pornit prima ceartă? Sociologii ştiu: de la sărăcie. De la lipsa de speranţă şi motivaţie care este cea mai gravă formă de sărăcie - sărăcia interioară.

            Lumea a început să  priceapă că îi oferă statului mai mult decât  el are  bună-voinţa să returneze către populaţie. Şi atunci, printr-o formă firească de revoltă, apare o lehamite pă-guboasă. Omul nu mai are chef să muncească şi să-şi dedice viaţa unor cauze pierdute din start. Din ce în ce mai multe segmente din populaţie abandonează lupta, căutând refugiu în cele mai inadecvate activităţi extraprofesionale.

            Majoritatea românilor care emigrează o fac din cauza sărăciei. Prea puţini mai au şi alte motivaţii. E o dramă să părăseşti definitiv pământul părinţilor tăi. Dacă s-a ajuns până la acest incredibil exod către ţările dezvoltate, aceasta spune enorm despre dezastrul actual. Foamea e doar unul din chipurile mizeriei umane. În urma ei, ca un cortegiu funebru, vin toate celelalte răzvrătiri: ura, înverşunarea, răzbunarea, invidia, furia. În zadar vor trebălui psihologii  încercând să depisteze sursa acestor tare contemporane. Răspunsul e cu mult mai prozaic şi mai concret decât s-ar fi putut bănui. Suntem atât de săraci, încât ne-am învelit în viciu ca într-o vestă antiglonţ. Păcatul nostru zilnic (ignorarea sufletului) a devenit o absurdă formă de apărare.

           

Mai ştim oare cum arată o carte?

Fac oare yoghinii excepţie de la aceasta?

            Recentul sondaj “C.U.R.S.” a semnalat o realitate dramatică. Apetenţa şi preocuparea românilor pentru cultură  au scăzut atât de dramatic, încât ar trebui să fie găsită rapid o soluţie de oprire a derapajului spre dezastrul numit incultură. Din cercetarea realizată de “C.U.R.S.” se poate afla că 48% dintre români nu mai citesc cărţi. O jumătate din populaţia ţării a abdicat de la exerciţiul minţii, de la “fericita zăbavă” despre care cronicarul spunea că: “nu este alta nici mai frumoasă nici mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”. Există oameni care nu au putut   niciodată străbate până la capăt traseul dificil al unei lecturi complete, care au răsfoit cu silă şi obidă o carte şi apoi au rămas cu gustul eşecului.

            Şcolile nu mai găsesc, se pare, mijloace convingătoare pentru a-i antrena pe copii în “sportul” minunat al cititului. Cu scuza că, după revoluţie, cărţile au devenit inaccesibile din cauza preţurilor imense, oamenii au renunţat să citească. Aceia care nu sunt dispuşi să facă asemenea investiţii în cultură sunt gata să plătească fleacuri de pe urma cărora satisfacţiile sunt înzecit mai mici şi mai puţin durabile.

            În fiecare oraş, în fiecare cartier, în cele mai multe dintre comune se găseşte câte o bibliotecă pentru cei care nu au într-adevăr bani de dat pe cărţi. Dar fişele bibliotecilor din ţară sunt tot mai goale, oamenii nu-şi mai ostenesc paşii până în locurile în care  se află depozitată înţelepciunea marilor cărturari ai pământului. Scuzele sunt mincinoase. Cei care doresc să citească pot găsi cărţi. Mai rămâne să se hotărască să renunţe la obiceiul cronofag al privitului la televizor, patima păguboasă a ultimelor decenii, să renunţe la nepăsare şi să refuze tentaţia comodă a necunoaşterii, pentru a găsi apoi curajul de a căuta comorile spirituale din cărţi.

 

Îngerii Justiţiei Divine

           

            Prin nelegiuirile pe care le comit francmasonii vor ca oamenii să creadă că Dumnezeu a “uitat” de oameni, şi că acum forţele satanice conduc Pământul. Că acest lucru nu este adevărat, o arată numeroase semne divine: miracole (pe care oamenii sunt “educaţi” să nu le creadă), apariţii divine ( ale Fecioarei Maria), informaţii spirituale propagate de mişcările spirituale divin inspirate, etc. Un exemplu zguduitor al faptului că forţele divine sprijină umanitatea pentru a depăşi situaţia de decădere pe care o traversează, este şi cazul pe care vi-l prezentăm în continuare: numeroase incendii (peste 600 de clădiri), a căror cauză nu a putut fi determinată sub nici o formă de anchetatori, au fost semnalate peste tot în lume, stârnind bănuiala că originea lor este legată de intervenţia divină.  Primul care a emis această ipoteză este  preotul italian Marco Galone, care susţine că aceste incendii misterioase care au avut loc începând cu luna iulie a anului trecut în mai multe ţări, printre care Statele Unite, Israel, Irak, şi în alte state ale Orientului Mijlociu, sunt semne ale justiţiei divine.

            Peste 900 de martori au asistat înmărmuriţi la exploziile şi incendiile care au cuprins diverse clădiri şi alte locuri unde poliţia suspecta desfăşurarea unor activităţi necurate. Intrigaţi de legătura evidentă între distrugerea unor astfel de edificii şi manifestarea justiţiei divine, înalţii prelaţi de la Vatican au ordonat deschiderea unei anchete proprii, numindu-l la ”comandă” pe preotul Marco Galone. Acesta, o adevărată autoritate în materie, fiind autorul câtorva tratate despre existenţa şi intervenţia îngerilor, a fost “înzestrat” cu o echipă de alţi cinci anchetatori, printre care un fizician şi un fost comisar-şef de poliţie.

            Pe măsură ce rapoartele despre focuri devastatoare care se iscau “ca din senin” în întreaga lume asaltau Vaticanul, investigatorii se convingeau din ce în ce mai mult că este vorba despre pedeapsa lui Dumnezeu, adusă la îndeplinire de aşa-numiţii “Îngeri ai Justiţiei Divine”. Iată ce declară părintele Galeno: ”Nu poate fi vorba despre acţiunile unor fiinţe umane. Nenumăraţi martori, printre care poliţişti şi militari, au afirmat că au asistat la scene în care imenşi îngeri, purtând săbii de foc, au părăsit în zbor locul incidentelor. Ei au mai descris cum îngerii incendiau clădirile respective, lovind săbiile de pereţii exteriori, până când aceştia luau foc”.

            Dar despre ce gen de clădiri este vorba, mai exact? Un recent caz este cel al exploziei unui depozit de lângă Ierusalim, unde poliţia bănuia că există o fabrică secretă de explozibil, aparţinând teroriştilor arabi. Un alt exemplu este acela al unei case dubioase din zona sudică a oraşului Los Angeles, loc preferat de întâlnire a traficanţilor de droguri din zonă. Pompierii veniţi să stingă incendiul declanşat puteau să jure că au văzut cel puţin zece îngeri, părăsind locul dezastrului, după ce şi-au îndeplinit misiunea. Acelaşi lucru îl susţin şi martori oculari ai unui incident asemănător petrecut în Bagdad (Irak), unde o explozie misterioasă a distrus o clădire suspectă de adăpostirea unor arme chimice. Şi cum numărul incendiilor de acest gen a ajuns la 615, e greu de crezut că totul nu este decât o coincidenţă…

- sfârşit-