Războiul Polono-Sovietic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Războiul polono-sovietic
|
|
| Informații generale |
| Perioadă |
|
| Loc |
|
| Rezultat |
Victorie poloneză
|
| Combatanți |
|
|
|
| Conducători |
|
|
|
| Efective |
800.000
|
738.000
|
| Pierderi omenești |
100-150.000 morți
113.510 răniți
|
60.000 morți
|
|
|
Războiul Polono-Sovietic (februarie 1919 – martie 1921) — în limba poloneză denumit și Wojna bolszewicka („Războiul bolșevic”) — a fost războiul care a dus la stabilirea granițelor între două state nou apărute după încheierea Primului Război Mondial și anume Rusia Sovietică și a doua Republică Poloneză.
Acest conflict armat a fost pe de-o parte rezultatul încercărilor
Poloniei, (a cărei statalitate fusese restabilită după mai bine de un
secol de la ultima împărțire a Poloniei), de a reocupa teritoriile care fuseseră sub controlul ei la sfârșitul secolului al XVIII-lea
sau chiar mai înainte și pe de altă parte al încercărilor Sovietelor de
a recuceri teritoriile care făcuseră parte până la izbucnirea
războiului din Imperiul Rus. Amândouă statele s-au declarat victorioase[1]la
încheierea luptelor. Polonezii reușiseră să-și apere statul, în timp ce
Sovietele se lăudau cu respingerea ofensivei poloneze din cadrul Operațiunii Kiev, care a fost privită ca parte a intervenției străine în războiul civil rus.
În 1919, polonezii controlau cea mai mare parte a teritoriilor în litigiu. Conflictele de frontieră
au crescut în intensitate și gravitate până au ajuns la stadiul unui
război. Cauza a fost încercările lui Piłsudski de a căpăta un avantaj
asupra Rusiei slăbite prin lansarea unui atac (Operațiunea Kiev) în Ucraina la începutul anului 1920.
Contraofensiva sovietică a fost una de succes, reușindu-se alungarea
forțelor poloneze din Ucraina într-o retragere care nu s-a oprit decât
la porțile Varșoviei.
Această avansare a trupelor sovietice până în apropierea frontierelor
germane a crescut implicarea Aliaților occidenti în război. Misiunea militară franceză din Polonia, care era prezentă în țară încă din 1919, a ajutat la îmbunătățirea organizării și logisticii
armatei poloneze. Efectivul Misiunii franceze a fost mărit încontinuu,
ajungându-se la un numeric de aproximativ 600 de consilieri, conduși de
generalul Maxime Weygand.
Pe la mijlocul verii anului 1920, căderea Varșoviei în mâinile rușilor
părea de neevitat. Această posibilitate a generat un optimism exagerat
printre bolșevicii de la Moscova,
care începuseră să consideră Polonia ca pe un pod pe care
traversându-l, comunismul putea pătrunde în Germania , în sprijinului Partidului Comunist German. La mijlocul lunii august, polonezii au câștigat o victorie decisivă neașteptată în bătălia de la Varșovia. După această victorie, forțele poloneze au reluat ofensiva victorioasă către est, un armistițiu fiind semnat în octombrie 1920. Un tratat oficial de pace, Tratatul de pace de la Riga, a fost semnat pe 18 martie 1921, teritoriile aflate în discuție fiind împărțite între Polonia și Rusia Sovietică.
Diferite nume sub care este cunoscut războiul. Data de începere a luptelor
Războiul este cunoscut sub mai multe nume. "Războiul Polono-Sovietic"
este poate cel mai des întâlnit, dar poate produce confuzii, de vreme
ce adjectivul "sovietic" este de obicei folosit în legătură cu Uniunea Sovietică, care, spre deosebire de Rusia Sovietică,
nu a existat în mod oficial până în decembrie 1922. Se mai folosesc și
alte denumiri: "Războiul ruso-polonez [sau Războiul polono-rus] din
1919-1921" (ca să se poată face distincția cu alte războaie ale celor
două națiuni) și "Războiul polono-bolșevic". În unele lucrări istorice
poloneze se mai folosește și denumirea "Războiul din 1920" (în limba poloneză Wojna 1920 roku),
în timp ce unii istorici sovietici au folosit denumirea "Războiul
împotriva Poloniei Albe", pentru ca alții să considere această
conflagrație ca parte a "Războiului împotriva intervenției străine" sau a
războiului civil.
O altă controversă este legată de data de început a războiului. Unii istorici consideră că războiul a început în aprilie 1920, odată cu atacul polonez din Ucraina, (Operațiunea Kiev). Este adevărat că evenimentele din 1919 pot fi descrise drept conflicte de frontieră și doar la începutul anului 1920
amândouă părțile și-au dat seama că sunt de fapt angajate într-un
război în toată regula. Totuși, evenimentele care au avut loc în 1919
sunt o parte esențială a războiului care avea să înceapă anul următor.
Concluzia ar fi că evenimentele din 1920 sunt doar o consecință logică,
deși nu neapărat previzibilă, a preludiului din 1919.
Preludiu
În 1918, odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, harta Europei Centrale și Răsăritene s-a modificat în mod drastic. Cum înfrângerea Germaniei a distrus planurile ei de creare a statelor marionetă din Mitteleuropa și cum Rusia se afunda în vâltorile războiului civil,
noile state apărute pe ruinele imperiilor au văzut o șansă reală de
obținere și consolidare a propriei independențe, de cele mai multe ori
prin luptă. Pe de altă parte, rușii considerau toate aceste teritorii ca
fiind provincii rebele rusești, dar nu au fost capabili să reacționeze
corespunzător, în condițiile în care Rusia era slăbită și în plin proces
de constituire a Uniunii Sovietice prin revoluție și război civil.
Politica externă poloneză s-a aflat sub puternica influență a omului de stat Józef Piłsudski și a viziunii sale asupra unei "Federații Międzymorze" care să cuprindă Polonia (care să aibă rolul conducător), Lituania, Ucraina și alte țări nou apărute pe harta Europei Centrale și Răsăritene după prăbușirea imperiilor europene la sfârșitul Primului Război Mondial. Acest stat federal urma să contrabalanseze orice intenții imperialiste
din partea Rusiei și Germaniei. Piłsudski a apărat în mod special
punctul de vedere conform căruia "Nu poate exista o Polonie independentă
fără o Ucraină independentă". Până în acel moment, forțele poloneze
reușiseră să apere cu succes teritorii vaste în est. Pe de altă parte,
Polonia nu avea nici o intenție să se alăture intervenției occidentale
în războiul civil rus sau să cucerească teritorii rusești.
Polonia renăscută, martie 1919
Războiul polono-sovietic, ca și în cazul altor conflicte din acele timpuri din Europa Centrală și Răsăriteană, a izbucnit mai degrabă accidental decât în mod planificat. În haosul din primele luni ale anului 1919,
este puțin probabil ca cineva din Rusia Bolșevică sau din Polonia
renăcută să fi planificat în mod conștient un război cu vecinii.
Polonia, care fusese unul dintre teatrele de luptă importante ale
Primului Război Mondial, era instabilă din punct de vedere politic și
avea deja unele conflicte de frontieră cu Germania și Cehoslovacia, în vreme ce Rusia era preocupată în special de intervenția puterilor occidentale în războiul civil și de contrarevoluția albilor.
Această stare de fapt a început să se schimbe la sfârșitul anului 1919, când liderul nolui guvern comunist rus, Vladimir Ilici Lenin, a căpătat o stare de spirit exagerat de optimistă, datorată victoriilor Armatei Roșii în luptele cu albii anticomuniști
și cu aliații lor occidentali. Bolșevicii erau ghidați de postulatul
conform căruia procesele istorice aveau să ducă în scurtă vreme la
dictatura proletariatului în întreaga lume și dispariția statului și națiunilor
va duce în cele din urmă la o lume comunistă pe întreg pământul.
Imboldul principal al bolșevicilor era intenția declarată de a lega revoluția din Rusia de așteptata revoluție germană. Lenin vedea Polonia ca pe un pod pe care Armata Roșie trebuia să-l traverseze pentru a lega cele două revoluții și pentru a da sprijin altor mișcări comuniste din Europa Occidentală.
Așa cum a remarcat chiar Lenin "Era momentul în care toată lumea în
Germania, inclusiv cei mai negri reacționari și monarhiști, a declarat
ca bolșevicii vor fi fost salvarea lor."
Ofensiva din Polonia era șansa "să testăm Europa cu baionetele Armatei Roșii."
Ar fi fost prima încercare bolșevică de a pătrunde în chiar inima
Europei, prima încercare de exportare al revoluției comuniste prin
forță. Într-o telegramă, Lenin exclama: "Trebuie să ne îndreptăm toată
atenția pentru prepararea și întărirea frontului vestic. Trebuie anunțat un nou slogan: «Pregătiți-vă pentru războiul împotriva Poloniei!»"[2]. Scopul declarat al Armatei Roșii nu era acela de a cuceri Europa în mod direct, ci acela de a provoca schimbări sociale
și revoluții. Generalul Tuhacevski proclama: "Spre vest! Drumul către
conflagrația universală trece peste cadavrul Poloniei Albe. Mărșăluiți
spre Vilno, Minsk, Varșovia!"[3].
Sovieticii nu s-au așteptat nicodată la o rezistență semnificativă din
partea polonezilor. Deși primele încăierări au avut loc în februarie
1919, va lua cam un an ambelor părți până când iși vor da seama că sunt
angrenate într-un război în toată regula.
Campania militară
1919
Haos în Europa Răsăriteană
În 1918, armata germană din est a început să se retragă către patrie. Zonele abandonate de trupele Puterilor Centrale
au devenit terenuri de lupta pentru guvernele marionetă create de
germani, alte guverne care apăruseră independent după retragerea
germanilor pe de-o parte și bolșevicii care sperau să incorporeze aceste
teritorii în Rusia comunistă. Toate aceste grupuri erau fragmentate, se
uneau pentru a se diviza din nou, formau alianțe precare și aproape
neîntrerupt se luptau între ele. Aproape toată Europa Răsăriteană se
scufunda în haos.
Pe 18 noiembrie 1918, Lenin a dat ordine Armatei Roșii să înceapă marșul către vest, care ar fi trebuit să urmărească trupele germane din Oberkommando Ostfront (Ober-Ost)
aflate în retragere. Ținta principală a operațiunii era să mărșăluiască
prin toată Europa Răsăriteană și Centrală, să instituie guverne
sovietice în statele care abia își câștigaseră independența și să
sprijine revoluțiile comuniste din Germania și Austro-Ungaria. La
începutul anului 1919, au izbucnit lupte aproape accidental și fără nici un ordin din partea guvernelor, când autoapărarea poloneză din Wilno (Samooborona)
a intrat în luptă cu forțele bolșevice, fiecare dintre părți încercând
să-și apere teritoriile. Până la urmă, forțele sovietice mai bine
organizate a zdrobit rezistența poloneză și a alungat rămășițele acestor
forțe spre vest.
În primăvara anului 1919, recrutările sovietice au mărit efectivul
Armatei Roșii la 2.300.000 de oameni. Însă, doar puțini dintre ei au
fost trimiși pe frontul din vest, majoritatea soldaților trebuind să
facă față conflictului cu Armata Albă. În septembrie 1919, armata poloneză avea 540.000 de oameni sub arme, 230.000 find dislocați pe frontul sovietic.
Poster propagandistic sovietic. Se poate citi: "Așa se termină ideile stăpânilor. Trăiască Polonia Sovietică!"
Din 14 februarie, forțele poloneze puțin numeroase asigurau paza frontului de est. Până pe 14 februarie erau apărate pozițiile de-a lungul liniei localităților Kobryn, Pruzhany și a râurilor Zalewianka și Neman.
În jurul acestei date, primele unități regulate poloneze au luat
contactul cu unitățile avansate ale Armatei Roșii și o schiță de linie
de frontieră a început să se formeze din Lituania prin Belarus și
Ucraina.
Afiș propagandistic polonez. Se poate citi: "La arme! Apărăti Patria! Luați aminte care este soarta noastră viitoare"
Începerea luptelor: primele conflicte polono-sovietice
Primele conflicte serioase ale războiului au avut loc pe 14 februarie, când au izbucnit lupte lângă orașele Maniewicze și Bereza Kartuska în Belarus. Până la sfârșitul lunii februarie, ofensiva bolșevică s-a oprit. În conflict au intervenit și forțele ucrainene. În zona Balticii au apărut mișcări de nesupunere. Escaladarea conflictului la nivel regional părea inevitabilă.
În același timp, războiul civil rus era în plină desfășurare. La începutul verii anului 1919, albii au câștigat inițiativa strategică, forțele de sub comanda Anton Ivanovici Denikin se îndreptau către Moscova. Se spune că Piłsudski îi considera pe bolșevici mai puțin periculoși decât pe albi, atâta vreme cât aceștia din urmă nu erau deloc dispuși să accepte independența Poloniei. Bolșevicii, în schimb, proclamaseră tratatele pentru împărțirea Poloniei drept acte nule și neavenite. În lunile care au urmat, Denikin a pierdut lupta cu Armata Roșie, plătind cu vârf și îndesat refuzul de a colabora cu o Polonie independentă.
La începutul lunii martie a anului 1919, forțele poloneze au început o ofensivă, travesând râul Niemen, au cucerit orașul Pinsk și au ajuns până la periferiile orașului Lida.
Atât acțiunile poloneze cât și cele rusești au început cam în același
timp, (în aprilie), ceea ce a dus la creșterea numărului de militari
angajați în conflict în acel sector. În acea luna, bolșevicii au cucerit
orașele Grodno și Wilno,
dar au fost alungați din zonă de contraofensiva polonezilor. Proaspăt
formata armată poloneză s-a dovedit un oponent mult mai dificil de
învins decât se așteptaseră rușii. Încapabili să-și atingă obiectivele
inițiale, trebuind să facă față și ofensivei albilor, Armata Roșie s-a
retras de pe pozițiile cucerite și și-a reorganizat apărarea. În scurtă
vreme, războiul polono-rus avea să se dezvolte la o intensitate de
nebănuit cu doar câteva luni mai devreme.
Forțele poloneze au recucerit importantul oraș Wilno pe 19 aprilie și au continuat în mod hotărât marșul către răsărit. Până pe 2 octombrie, forțele poloneze ajunseseră pe râul Dźwina și stăpâneau toată zona de Dzisna la Dyneburg.
Europa Centrala și de Răsărit în decembrie 1919
Până la începutul anului 1920, ofensiva poloneză s-a dovedit un succes. Au mai avut loc lupte sporadice între polonezi și Armata Roșie, dar forțele bolșevice rusești erau implicate profund în luptele cu albii contrarevoluționari și se retrăgeau încet dar continuu, de pe tot frontul apusean, din Letonia până in sudul Ucrainei
Frontul diplomatic. Alianțele
În 1919, s-au făcut mai multe încercări de negociere între diferitele
facțiuni polono-ruse, dar toate au fost fără rezultat. În acest timp,
relațiile polono-lituaniene s-au înrăutățit, deoarece politicienii
polonezi găseau inacceptabile pretențiile lituanienilor pentru
independența completă ca și pentru o anume configurație a graniței
comune. Era vorba în special de orașul Wilno,
capitala istorică a Lituaniei, locuită, e adevărat, de o majoritate
poloneză. Negocierile polonezilor cu Guvernul provizoriu lituanian au
consemnat unele rezultate pozitive și, la începutul anului 1920, forțele
polono-lituaniene au au efectuat câteva acțiuni militare comune
împotriva bolșevicilor. Cel mai mare succes polonez a fost însă semnarea
unei tratat de alianța militară cu Republica Populară Ucrainiană și cu armata ei condusă de Simon Petliura. Petliura căpătase, după ce guvernul său fusese învins de bolșevici, azil politic în Polonia și acum organiza pe teritoriul aceste țări o nouă armată ucraineană. Războiul polono-ucrainean
se încheiase în iulie 1919 și, din septembrie, ucrainenii loiali lui
Petliura luptau alături de polonezi împotriva bolșevicilor.
1920
Forțele aflate în conflict
Forțele sovietice aveau deja succese importante în luptele cu
armatele albilor, îl învinseseră pe Denikin, semnaseră tratate de pace
cu Letonia și Estonia.
Frontul polonez devenise cel mai important teatru de luptă și
majoritatea forțelor și resurselor sovietice au fost redirecționate
către vest. În ianuarie 1920, Armata Roșie a început concentrarea a unei
forțe de aproximativ 700.000 de oameni în regiunea râului Berezina și în Belarus.
În tot anul 1920, aproximativ 800.000 de soldați ai Armatei Roșii au
fost trimiși să lupte în războiul cu Polonia, din care 420.000 au fost
dislocați pe frontul de vest iar restul pe frontul de sud-vest, în Galiția.
Sovieticii avea la dispoziție numeroasele depozite de arme și muniție
lăsate de armata germană care se retrăsese după terminarea războiului,
precum și o mare cantitate de arme moderne de producție franțuzească
capturate de la albii și de la forțele expediționare aliate pe care
tocmai le învinseseră. Cu aceste noi forțe și dotări, Înaltul
Comandament Sovietic a plănuit o ofensivă nouă în aprilie – mai.
Printre comandanții ofensivei Armatei Roșii s-au numărat: Mihail Tuhacevski, (noul comandant al Frontului de vest), Leon Troțki (organizatorul Armatei Roșii), Iosif Vissarionovici Stalin, (viitorul dictator sovietic), și bolșevicul de origine nobiliară poloneză Felix Edmundovici Dzerjinski, (cel care avea să fie fondatorul CEKA).
Armata poloneză era formată din soldați care luptaseră în armatelor
diferitelor imperii care stăpâniseră regiuni din Polonia, sprijiniți de
voluntari și recruți total lipsiți de experiență. Dotarea era foarte
prostă, în principal echipament rămas de la diferitele armate care
luptaseră în regiune în Primul Război Mondial, sau care fusese capturat.
Armata poloneză folosea tunuri fabricate în cinci țări, și puști
fabricate în șase țări. Fiecare tip de armă folosea un alt tip de
muniție. Efectivele poloneze au crescut de la 100.000 în 1918 la mai
mult de 500.000 la începutul anului 1920. În august 1920, armata poloneză număra mai mult de 737.000 de sodați, fiind aproximativ egală ca forță cu unitățile Armatei Roșii.
Contraspionajul polonez avea destule informații că sovieticii se
pregăteau pentru o nouă ofensivă, acesta fiind motivul pentru care
Înaltul Comandament Polonez a decis să lanseze propria ofensivă și să
le-o ia înaintea rușilor. Planurile pentru Operațiunea Kiev
prevedeau înfrângerea forțelor Armatei Roșii pe flancul sudic polonez
și restabilirea Ucrainei independente în frunte cu un guvern prieten.
Operațiunea Kiev
Până în aprilie, forțele poloneze au avansat încet dar constant către
est. Noul guvern leton a cerut Poloniei ajutorul pentru cucerirea
orașului Dyneburg,
care a căzut după lupte grele în ianuarie și a fost predat letonilor în
ianuarie. Până în martie, armata poloneză separaseră forțele sovietice
din nord (Belarus) de cele din sud (Ucraina).
Pe 24 aprilie, Polonia a început principala ei ofensivă, Operațiunea Kiev, care avea ca scop crearea unei Ucraine independente și care ar fi trebuit să fie parte a Federației Międzymorze
plănuite de Piłsudski. Statul ucrainean independent ar fi devenit
astfel un aliat al Poloniei în lupta împotriva Rusiei Sovietice.
Polonezii erau ajutați în acest demers de forțele Republicii Populare Ucrainene conduse de Simon Petliura.
Armata a 3-a poloneză a căștigat cu ușurință ciocnirile cu Armata
Roșie în Ucraina. Forțele combinate polono-ucrainene au cucerit Kievul pe 7 mai, întâlnind doar o rezistență nesemnificativă. Ofensiva poloneză avea să întâlnească însă în curând contraofensiva Armatei Roșii.
Polonezii, pregătindu-se pentru ofensiva spre Żłobin, au reușit să-i
împingă pe ruși către vest, dar nu au reușit să continue atacul plănuit.
În nord, forțele poloneze s-au descurcat mult mai rău. Armata I-a
poloneză a fost învinsă și a fost silită să se retragă, urmărita de
Armata a XV-a rusă, care a ocupat teritoriile dintre Dzwina și Berezina.
Polonezii au încercat să obțină un avantaj atacând flancurile expuse
ale rușilor, dar forțele de învăluire nu au reușit să stopeze înaintarea
sovieticilor. La sfârșitul lui mai, frontul se stabilizase pe micul râu
Auta, iar forțele sovietice au început pregătirile pentru un nou asalt.
Momentul maxim al ofensivei poloneze spre Kiev, iunie 1920
Pe 24 mai 1920, forțele polono-ucrainene s-au întâlnit pentru prima oară cu faimoasa Armata I de cavalerie a lui Semion Budionnîi, (Konarmia). Atacurile repetate ale cavaleriei cazacilor lui Budionnîi au rupt frontul polono-ucrainean pe 5 iunie.
Sovieticii au atacat în continuare cu foarte mobilele unități de
cavalerie ariergarda poloneză, țintind căile de comunicație și de
aprovizionare. Până pe 10 iunie polonezii se retrăgeau de-a lungul întregului front. Pe 13 iunie, forțele polono-ucrainene au lăsat Kievul să cadă în mâna bolșevicilor.
Șirul victoriilor bolșevice
Comandantul Armatei a III-a poloneză din Ucraina, generalul Edward Rydz-Śmigły,
a hotărât să-și croiască prin luptă un drum spre nord-vest. Forțele
poloneze din Ucraina au reușit să se retragă în ordine și cu efectivele
aproape intacte, dar nu au fost în stare să fie de ajutor frontului
polonez de nord și să asigure întărirea liniei de apărare de pe râul Auta unde urma să aibă loc o bătălie decisivă.
Datorită forțelor insuficiente, frontul polonez lung de 330 de
kilometri era apărat de 120.000 de soldați și de aproximativ 460 piese
de artilerie, fără nici o rezervă strategică. Această abordare tactică
era specifică perioadei Primului Război Mondial,
respectiv de stabilire a unei "linii fortificate de apărare". Ea a dat
unele rezultate pe frontul de vest saturat cu trupe, mitraliere și
artilerie. Frontul polonez, însă, avea puțini oameni sprijiniți de o
artilerie necorespunzătoare și nu avea practic nici o fortificație.
În fața liniilor poloneze, Armata Roșie a concentrat Frontul de nord-vest sovietic condus de tânărul general Mihail Tuhacevski.
Efectivele acestui front depășeau 108.000 de infanteriști, 11.000 de
cavaleriști, și 772 de piese de artilerie și 2.913 mitraliere. În câteva
puncte cheie, sovieticii îi copleșeu numeric pe polonezi în proporție
de patru la unu.
Tuhacevski și-a lansat ofensiva pe 4 iulie de-a lungul axei Smolensk-Brest-Litovsk, traversând râurile Auta și Berezina.
Corpul al III-lea de cavalerie trebuia să învăluiască forțele poloneze
prin nord, pătrunzând prin apropierea granițelor lituaniane și prusace,
(ambele aparținând unor țări ostile Poloniei). Armatele a IV-a, a XV-a
și a III-a trebuiau să atace decisiv către vest, sprijinite dinspre sud
de Armata a XVI-a și de Grupa Mozyrska. Timp de trei zile, sorții
victoriei au oscilat, dar superioritatea numerică rusească și-a spus
cuvântul până în cele din urmă. Datorită apărării eroice a unităților
poloneze, planul lui Tuhacevski de a rupe frontul inamic și de a-l
împinge în mlaștinile Pinsk a dat greș, dar până pe 7 iulie polonezii au fost obligați să se retragă pe întreg frontul.
Polonezii au încercat coagularea unei noi linii de rezistența pe
linia "tranșeelor germane", o zonă puternic fortificată din timpul
Primului Război Mondial, care oferea o posibilitate reală de stopare a
ofensivei rusești. Încă o dată însă, efectivul al trupelor poloneze s-a
dovedit insuficient. Corpul al III-lea de cavalerie, sprijinit de
forțele lituaniene, a cucerit orașul Wilno pe 14 iulie, forțându-i pe polonezi să se retragă din nou. În sud, în Galiția, cavaleria generalului Semion Budionnîi a avansat adânc în spatele frontului polonez, capturând orașul Brodno și apropiindu-se de Lwów și Zamość.
La începutul lui iulie, devenise clar pentru polonezi că obiectivele
Rusiei nu erau doar de a le împinge granițele către apus, ci chiar de a
șterge din nou de pe hartă Polonia independentă.
Forțele rusești au avansat necruțător către apus cu 32-35 kilometri pe zi. Grodno în Belarus a căzut pe 19 iulie, Brest-Litovsk a căzut pe 1 august. Încercările poloneze de a apăra linia râului Bug cu Armata a IV-a și unitățile Grupa Poleska au oprit avansare rușilor doar pentru o săptămână. După forțarea cursului râului Narev pe 2 august, Frontul de nord-vest al rușilor s-a apropiat la 100 de kilometri de Varșovia. Fortăreața Brześć,
care trebuise să fie cartierul general al contraofensivei poloneze, a
fost cucerit la primul atac al Armatei sovietice a XVI-a. Frontul
sovietic de sud-vest îi scoseseră pe polonezi din Ucraina și se apropiau
amenințător de Zamość și de cel mai mare oraș polonez din sud-estul Poloniei, Lwów,
un important centru industrial apărat de Armata a VI-a poloneză. Calea
către capitala Poloniei era deschisă. Lwówul polonez, (în limba ucraineană Lviv), a fost în scurtă vreme asediat și patru armate rusești au început marșul către Varșovia.
Succesele ofensivei rusești, începutul lui august 1920
Forțele poloneze din Galiția din jurul Lwówului au contraatacat cu
succes încetinind avansarea sovietică. Astfel a încetat retragerea
polonezilor pe frontul sudic, dar agravarea situației din preajma
capitalei Varșovia a împiedicat continuarea atacului pe acest front și avansarea către răsărit. După ce sovieticii au cucerit orașul Brześć,
atacul polonez în sud a încetat, toate forțele disponibile fiind mutate
către nord pentru a lua parte la bătălia care avea să aibă loc la
porțile Varșoviei.
Frontul diplomatic. Jocurile politice
Odată cu întoarcerea cursului războiului împotriva Poloniei, puterea
politică a lui Piłsudski a început să scadă, iar oponenții acestuia,
inclusiv Roman Dmowski
au început să urce la putere. Până in cele din urmă, Piłsudski a reușit
să-și recapete infleuța în special asupra militarilor, în timp ce,
odată cu apropierea rușilor de Varșovia, scena politică poloneze a
început să intre în panică. În acest timp, la ordinul Partidului Comunist Sovietic, s-a format în Białystok un guvern marionetă polonez pe 28 iulie - Tymczasowy Komitet Rewolucyjny Polski, (TKRP, Comitetul Provizoriu Revoluționar Polonez) – acesta urmând să organizeze administrația în teritoriile poloneze cucerite de Armata Roșie. TKRP nu s-a bucurat de sprijinul populației poloneze, oficialii acestui guvern fiind recrutați în special dintre bieloruși și evrei.
În afară de aceaste lucruri, au apărut intrigi politice între diferiții
comandanți sovietici, odată cu apropierea momentului unei victorii
socotite certe de toată lumea. Lipsa totală de cooperare între cei mai
importanți lideri militari sovietici i-a costat scump pe aceștia în
bătălia decisivă a campaniei, bătălia de la Varșovia.
Opinia publică occidentală, manevrată de presă și de politicienii de
stânga, era puternic antipoloneză. Mulți observatori străini se așeptau
ca Polonioa să fie învinsă în scurtă vreme și țara să devină următoarea
republică sovietică. Primul ministru britanic, David Lloyd George,
a făcut presiuni asupra Poloniei să ceară pacea de la sovietici în
condițiile oferite de aceștia. De asemenea, britanicii i-au refuzat
Poloniei orice formă de ajutor, care a dus și la înfrângerea albilor în războiul civil rus.
În iulie 1920, britanicii au anunțat că sunt gata să trimită
echipamente militare din surplusurile rămase după încheierea Primului
Război Mondial dar, în fața amenințărilor cu greva generală a Trades Union Congress,
care se opuneau sprijinului britanic pentru "Polonia Albă", nici un fel
de armă sau de muniție nu a părăsit porturile englezești. David Lloyd
George nu a fost niciodată prea entuziast în sprijinirea polonezilor, el
fiind presat să ofere de membrii mai de dreapta ai guvernului său, (în
special de Lord Curzon si Winston Churchill),
să ofere ajutor antisovietic. Amenințarea cu greva generală a fost
scuza convenabilă pentru Lloyd George să nu-și respecte promisiunile. Pe
6 august 1920, Partidul Laburist
a publicat o broșură în care se afirma că muncitorii englezi nu vor lua
niciodată partea polonezilor în război, sindicatele blocând de asemenea
aprovizionarea forței expediționare britanice din Arhanghelsk, care acorda sprijin albilor contrarevoluționari. Socialiștii francezi, în ziarul lor L'Humanité,
declarau: "Nici un om, nici un bănuț, nici o coajă pentru Polonia
capitalistă și reacționară. Trăiască Revoluția Rusă! Trăiască
Internaționala Muncitorilor!" Polonia a suferit înfrângeri și datorită
sabotajelor sau întârzierilor în livrarea de echipamente de război, când
muncitorii din Austria, Cehoslovacia și Germania au refuzat să ajute la transportul a astfel de materiale către front.
Atitudinea Lituaniei
a fost în principal antipoloneză, țara alăturându-se sovietelor în
război, în iulie 1919. Decizia lituaniană a fost dictată atât de dorința
de a ocupa orașul Wilno (în limba lituaniană Vilnius) și zonele adiacente, ca și de amenințarea unităților Armatei Roșii, aflate la granițele țării.
Polonezii au avut puțini aliați. Franța, continuând politica de împotrivire la bolșevism, acum când albii din Rusia erau aproape învinși, a trimis în 1919 mic grup de instructori militari în Polonia, aproximativ 400 de oameni. Acest grup era format în principal din ofițeri francezi, dar printre ei era și un mic grup de instructori britanici conduși de generalul locotenent Sir Adrian Carton De Wiart.
Eforturile franceze au fost vitale pentru organizarea logisticii
armatei poloneze, care până în 1919 folosise manuale, structuri
organizatorice și echipamente diverse, în special din stocurile
puterilor care stăpâniseră până de curând țara. Printre ofițerii
francezi s-a aflat și un viitor președinte al Franței, Charles de Gaulle, care în cursul acelstui război a fost decorat cu cel mai important ordin militar, Virtuti Militari. În afră de acest ajutor, Franța a facilitat tranzitul către Polonia a așa numitei "Armate Albastre",
care era o forța formată în special de luptători de origine poloneză,
dar și voluntari internaționali, care luptaseră sub comanda fraceză în
Primul Război Mondial. Aeastă armată era comandată de generalul polonez Józef Haller.
Generalul Józef Haller (atingând steagul) și Armata Albastră.
la mijlocul anului 1920, Misiunea Aliată a fost extinsă prin sosirea a încă câțiva noi instructori. Printre aceștia se aflau diplomatul Jean Jules Jusserand, Maxime Weygand, (șeful de stat major al mareșalului Ferdinand Foch, Comandantul suprem al Antantei victorioase), și diplomatul englez Lord Edgar Vincent D'Abernon.
Acești noi membri ai misiunii aliate nu au avut o contribuție majoră la
desfășurarea războiului. Practic, bătălia decisivă pentru Varșovia a
fost câștigată de polonezi mai înainte ca membrii misiunii să se
întoarcă în țară și să-și prezinte raportul. Ulterior, pentru o perioadă
lungă de timp, a persistat mitul că doar sosirea militarilor aliați ar
fi salvat Polonia, Weygand ocupând locul central în această poveste.
Schimbarea sorților războiului. Miracolul de pe Vistula
Apărarea poloneză la Miłosna, lângă Varșovia, august 1920.
Pe 10 august 1920, unitățile cazacilor ruși sub comanda lui Gaik Bjișkin au traversat Vistula, plănuind să învăluiască Varșovia prin vest, în timp ce atacul principal urma să se producă din est. Pe 13 august, un prim atac rusesc a fost respins. Armata I poloneză a rezistat unui atac direct asupra capitalei, în același timp oprind și asaltului asupra orașului Radzymin.
Comandantul suprem sovietic, Tuhacevski , crezând că totul merge
conform planului său, a căzut până în cele din urmă în capcana întinsă
de Piłsudski. Înaintarea sovietică din nord s-a făcut vacuum
operațional, de vreme ce nu erau forțe importante poloneze în zonă. Pe
de altă parte, la sud de Varșovia, unde se decidea soarta bătăliei,
Tuhacevski a lăsat numai forțe simbolice care să apere joncțiunea vitală
dintre fronturile sovietice de nord-vest și de sud-vest. Alt factor
care a influențat situația de pe front a fost neutralizarea Armatei I de
cavalerie a lui Budionnîi, care era foarte temută în rândurile
comandanților polonezi. Această armată se complicase luptele din jurul orașului Lwów. La insistențele lui Tuhacevski, Înaltul Comandament Sovietic ordonase Armatei I de cavalerie să mărșăluiască către nord, spre Varșovia și Lublin,
dar Budionnîi nu s-a supus acestui ordin, în principal datorită
dușmăniei dintre Tuhacevski și comandantul frontului de sud-vest, Alexandr Egorov. În plus, jocurile politice ale comisarului politic al frontului de sud-vest, Iosif Vissarionovici Stalin,
au influențat în mod decisiv insubordonarea lui Budionnîi și Egorov.
Stalin, în cautarea propriei măriri, se concentrase pe cucerirea
orașului Lwów – departe în sud-estul Poloniei – oraș asediat de bolșevici dar care rezista eroic atacurilor.
Armata a V-a poloneză de sub comanda generalului Władysław Sikorski a contraatacat la fortăreața Modlin, forțând cursul râului Wkra.
Polonezii au trebuit să facă față Armatelor a III-a și a XV-a
sovietice, superioare numeric și mai bine echipate. După doar o zi,
atacurile sovietic asupra Varșoviei și Modlinului fuseseră oprite și în
final rușii au trebuit să se retragă. Armata a V-a a lui Sikorski au
împins neîncetat forțele sovietice epuizate spre est cu o viteză de 30
de kilometri pe zi, reușind ca prin manevre fulgerătoare să distrugă
toate speranțele bolșevice de reușită a manevrei de învăluire de la
nord. Până pe 16 august,
contraofensiva poloneză a fost completată de atacul "Armatei de
Rezervă" condusă personal de Piłsudski. Executând precis planurile lui
Piłsudski, forțele poloneze avansând dinspre sud au găsit o spărtură
uriașă între fronturile rusești și au exploatat slăbiciunea forțelor
sovietice slabe care se presupunea că ar fi putut apăra acest punct de
joncțiune. Polonezii au continuat atacul către nord cu două armate,
urmărind și distrugând inamicul surprins. Ei au ajuns până în spatele
liniilor lui Tuhacevski, pe care le-au încercuit până pe 18 august. În aceeași zi, Tuhacevski, aflat în cartierul său general din Minsk
la 450 de kilometri depărtare de front, și-a dat seama de proporțiile
înfrângerii sovietice și a ordonat resturilor forțelor sale să se
retragă și să se regrupeze. El a sperat să-și întărească linia întâi, să
oprească atacul polonez și să recâștige inițiativa, dar ordinele date
în acest scop au ajuns prea târziu, ori nu au mai ajuns deloc.
Armatele sovietice din centru s-au prăbușit în haos. Tuhacevski a ordonat o retragere generală dincol de râul Bug,
dar a pierdut contactul cu cea mai mare parte a forțelor bolșevice din
jurul Varșoviei, și toate planurile sovietice s-au pierdut în dezordinea
datorată pierderii comunicațiilor.
Armatele bolșevice s-au retras în dezordine, divizii întregi intrând
în panică și dezintegrându-se. Înfrângerea Armatei Roșii a fost de-o
asemenea amploare și atât de neașteptată încât, ca urmare a instigărilor
detractorilor lui Piłsudski, bătălia de la Varșovia este cunoscută în Polonia și sub numele de "Miracolul de pe Vistula".
Înfrângerea lui Budionnîi
Pe 17 august, înaintarea Armatei I de cavalerie de sub comanda lui Budionnîi spre Lwów a fost oprită în bătălia de la Zadwórze,
când militarii unei forțe mici poloneze s-au sacrificat în luptă pentru
a împiedica cavaleria sovietică să cucerească orașul și să împiedice
întăririle poloneze să se îndrepte spre Varșovia. Pe 29 august, cavaleria lui Budionnîi, străbătând zone slab apărate, a ajuns în dreptul orașului Zamość pe a încercat să-l cucerească. Cum în zonă începuseră să vină întăriri poloneze eliberate din fața capitalei după victoria din bătălia de la Varșovia, Budionnîi au pus capăt asediului Lwówului pe 31 august,
încercând într-un târziu să vină în sprijinul forțelor sovietice care
se retrăgeau după înfrângere. Forțele lui Budionnîi au fost interceptate
de cavaleria poloneză la Komarów, lângă Zamość, în ceea ce este considerată cea mai mare bătălie de cavalerie de după 1813
și una dintre cele mai mari lupte de acest fel din istorie. Cavaleria
lui Budionnîi a reușit să evite încercuirea, dar moralul sovieticilor a
ajuns la cele mai scăzute cote. Rămășitele Armatei I de cavalerie s-au
retras către Włodzimierz Wołyński pe 6 September și au fost spulberate în Bătălia de la Hrubieszów.
Tuhacevski a reușit până la urmă să organizeze retragerea către est
și în septembrie a reușit să stabilească o nouă linie defensivă care se
întindea la nord de la granița polono-lituaniană spre sud, în zona
mlăștinoasă Polesie, având centrul în orașul Grodno din Belarus. Pentru a distruge apărarea sovietică, armatele poloneze au trebuit să lupte în bătălia de pe râiul Niemen.
Polonezii au traversat râul Niemen și au depășit prin flancuri
unitățile bolșevice, care au fost obligate să se retragă din nou.
Polonezii au continuat să avanseze pe toate fronturile, repetând
succesele din anul precedent.
Sfârșitul războiului
După bătălia de pe râul Szczara de la mijlocul lunii octombrie, armata poloneză a atins aliniamentul Tarnopol-Dubno-Minsk-Drisa.
Bolșevicii au cerut încetarea ostilităților, iar polonezii, epuizați și
continuu presați de guvernele occidentale, având însă controlul asupra
majorității teritoriilor în litigiu, au căzut de acord să înceapă
negocierile de pace. Pe 12 octombrie s-a semnat o înțelegere de încetare a focului care a intrat în vigoare pe 18 octombrie.
Urmări
Conform istoricului britanic A. J. P. Taylor,
războiul polono-bolșevic "determinat în mare măsură cursul istoriei
europene pentru următorii 20 de ani sau mai mult. […] Fără să o
recunoască și aproape în mod inconștient, liderii sovietici au abandonat
cauza revoluției internaționale". Înfrângerea bolșevicilor a împiedicat
Polonia să devină o altă republică sovietică și a salvat Germania,
Cehoslovacia și alte state învecinate de o soartă asemănătoare.
Cea mai mare parte a ceea ce a câștigat armata poloneză pe câmpul de
luptă în 1920, a fost pierdut în timpul tratativelor, care au fost
caracterizate de mulți drept lipsite de viziunea viitorului și
prostești. Ca urmare a înfrângerii militare dezastruase, bolșevicii au
oferit delegației poloneze concesiuni teritoriale substanțiale în zonele
cu frontiere aflate în litigiu. Multor obeservatori li s-a părut că
partea poloneză a negociat la Riga de parcă Polonia ar fi pierdut
războiul, nu l-ar fi câștigat. Polonia, la presiunile Ligii Națiunilor, a decis să semneze Tratatul de pace de la Riga, împărțind teritoriile disputate din Belarus și Ucraina între Rusia și Polonia.
În fapt, tratatul încălca termenii acordului militar de alianță cu
Ucraina, care interzicea în mod explicit încheierea unei păci separate
cu Rusia. Pacea a înrăutățit relațiile dintre majoritatea poloneză și
minoritatea ucraineană, care s-a simțit trădată. Acest sentiment avea să
fie folosit din plin de propaganda sovietică, ceea ce a dus la creșterea tensiunilor interetnice și izbucnirea unor acțiuni violente în anii 1930 și 1940.
A doua Republică Poloneză 1921-1939
Succesele militare din toamna anului 1920 i-au permis Poloniei să
obțină stăpânirea asupra orașului Wilno, unde a fost format un Comitet
de Guvernare a Lituaniei Centrale (Komisja Rządząca Litwy Środkowej), un organism marionetă. A avut loc un plebiscit și Seimul orașului a votat pe 20 februarie 1922
pentru alipirea la Polonia. Acest act a înrăutățit relații dintre cele
două state pentru deceniile care aveau să urmeze. Repercursiunile
alipirii orașului Wilno – Vilnius la Polonia mai afectează încă, deși la
o scară mai redusă, relațiile dintre cele două țări vecine.
Urmările războiului polono-sovietic, deși salutate de de unii politicieni precum liderul național democrat Roman Dmowski
— care era în favoarea unui stat mai mic, omogen din punct de vedere
național — au fost o lovitură mortală pentru visul lui Piłsudski pentru
reînvierea puternicei și multiculturalei Uniuni statale polono-lituaniene în forma modernă a "Federației Międzymorze". Un deputat național democrat în Seimul Poloniei, Stanisław Stroński, a făcut celebră expresia "Miracolul de pe Vistula" (în limba poloneză: "Cud nad Wisłą"), pentru a sublinia dezacordul său cu "aventura ucraineană" a lui Piłsudski.
Extresia lui Stroński a fost adoptată de unii polonezi patrioți sau
credincioși, fără să le pese de intenția ironică a creatorului ei.
În timpul acestui război, cele două țări au avut mari dificultăți
socio-economice și au fost incapabile să aibă grijă de populația civilă,
iar tratamentul prizonierilor de război o fost departe de a fi corespunzător[4], mii de oameni din amândouă taberele murind în timpul epidemiei de gripă spaniolă ce a apărut în Europa după încheierea primei conflagrații mondiale.
Strategia militara dezvoltată în timpul războiului polono-sovietic l-a influențat pe Charles De Gaulle, care a fost instructor în Polonia în timpul confruntării. El și Władysław Sikorski
au fost singurii ofițeri care, ca urmare a experienței căpătate în
acest conflict armat, au prevăzut viitorul războiului mecanizat. Deși în
perioada interbelică ei nu au reușit să-și convingă superiorii să țină seama de învățăturile războiului polono-sovietic, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
De Gaulle și Sikorski au ajuns comandanții supremi ai forțelor armate
naționale din exil. Războiul polono-sovietic a influențat doctrina
militară poloneză care, pentru următoarele două decenii, a pus un accent
deosebit pe mobilitatea unităților de cavalerie de elită.
Printre progresel tehnologice asociate cu acest război a fost unul care, peste două decenii, avea să schimbe cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Mareșalul Poloniei Piłsudski și statul său major s-au bucurat de un uriaș avantaj oferit de contraspionajul militar polonez care a reușit decodarea ("spargerea codurilor") mesajelor radio rusești. Mesajele fuseseră codate
într-un sistem simplu de înlocuire a literelor cu cifre, securitatea
lor fiind scăzută și datorită incredibilelor neglijențe ale cifratorilor
sovietici. Criptanaliștii
și comandanții polonezi puteau astfel să "privească peste umărul
comandanților sovietici". Astfel, toate planurile rușilor, începând ce
cele concepute de Mihail Tuhacevski sau de Lev Troțki deveneau imediat cunoscute polonezilor în momentul transmiterii lor.[5]Realizările
decriptorilor polonezi din timpul războiului au fost un preludiu la
reușitele spectaculoase ale Biroului de criptanaliză al Statului Major
al Armatei (Biuro Szyfrów) care, în decembrie 1932, a reușit să spargă cifrul mașinii de codificat Enigma. Spargerea codurilor germane de către Aliații Occidentali la Bletchley Park
a fost extrem de mult ușurată de avansul teoretic și tehnic asigurat de
polonezi care și-au dezvăluit realizările cu o lună înainte de
izbucnirea războiului.[6]Uniunea Sovietică, aliată în august 1939 cu Germania Nazistă prin Pactului Molotov-Ribbentrop, a invadat răsăritul Poloniei pe 17 septembrie 1939, pecetluind soarta Poloniei obligată să facă față și agresiunii naziste.
Ocuparea estului țării de către Uniunea Sovietică a expus populația
poloneză ororilor represiunilor și deportărilor staliniste. S-a sugerat
că înfrângerea usturătoare a bolșevicilor în fața Varșoviei în 1920 a
contribuit în 1940 la luarea de către Stalin a deciziei masacrării ofițerilor polonezi la Katyn.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,
Uniunea Sovietică a reușit să cucerească sau să aibă controlul indirect
asupra unui teritoriu mai vast decât cel pe care îl stăpânise Imperiul Rus vreodată și a împlinit parțial visulul lui Lenin de a aduce revoluția socialistă în Germania.
Până în 1989, câtă vreme comuniștii au avut puterea în Republica Populară Polonia, războiul polono-sovietic era ori omis sau minimalizat în cărțile de istorie poloneze și ale celorlalte țări socialiste, sau era prezentat astfel încât să se conformeze principiilor ideologice comuniste.
Lista bătăliilor războiului polono-sovietic
Pentru o listă cronologică a celor mai importante bătălii ale războiului polono sovietic, vezi Lista bătăliilor războiului polono-sovietic.
Vezi și
Note
^
Asupra consecințelor nu există un consens. Istoricii ruși și polonezi
au tendința să atribuie victoria tărilor lor. Istoricii din alte țări
apreciază în general că victoria a aparținut polonezilor, victorie pe
care ei nu au fost capabili să o exploateze așa cum se cuvine.
^ Lincoln, Red Victory: a History of the Russian Civil War - Victoria Roșie: o istorie a războiului civil rus.
^ Mihail Tuhacevski , ordinul de zi din 2 iulie 1920.
^ Jeńcy i internowani rosyjscy... și Zwycięzcy za drutami...
^ Ścieżyński, Radjotelegrafja... Vezi de asemenea Paweł Wroński, "Sensacyjne odkrycie: Nie było cudu nad Wisłą" ("O descoperire remarcabilă: Nu a fost nici o minune pe râul Vistula"), Gazeta Wyborcza, online
^ Kozaczuk, Enigma.
Biliografie
-
Babel, Isaac, Конармия (original 1926), Red Cavalry, W. W. Norton & Company, 2003, ISBN 0-393-32423-0
Biskupski, M.B., "Paderewski, Polish Politics, and the Battle of Warsaw, 1920", Slavic Review, vol. 46, no. 3/4 (autumn–winter, 1987), pp. 503–512.
Fiddick, Thomas C., "The 'Miracle of the Vistula': Soviet Policy versus Red Army Strategy", The Journal of Modern History, vol. 45, no. 4 (Dec., 1973), pp. 626–643.
Adam Zamoyski, Warsaw 1920, Harper Press, 2008, ISBN 978-0-00-722552-1
Thomas C. Fiddick, Russia's Retreat from Poland, 1920, Macmillian Press, 1990, ISBN 0-333-51940-X
Himmer, Robert, "Soviet Policy Toward Germany during the Russo-Polish War, 1920", Slavic Review, vol. 35, no. 4 (Dec., 1976), p. 667.
-
Kahn, David, The Code-Breakers, New York, Macmillan, 1967.
Seidner, Stanley S., Marshal Edward Śmigły-Rydz Rydz and the Defense of Poland, New York, 1978.
Palij, Michael, The Ukrainian-Polish Defensive Alliance, 1919–1921, University of Toronto, 1995, ISBN 1-895571-05-7
Ponichtera, Robert M. and David R. Stone, "The Russo-Polish War", The Military History of the Soviet Union New York, Palgrace, 2002, ISBN 0-312-29398-4.
Wandycz, Piotr, "General Weygand and the Battle of Warsaw", Journal of Central European Affairs", 1960.
Watt, Richard M., Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918–1939, New York, Hippocrene Books, 1998, ISBN 0-7818-0673-9.
Non-Engleză
Poloneză
Cisek, Janusz, Sąsiedzi wobec wojny 1920 roku. Wybór dokumentów. (Neighbours Attitude Towards the War of 1920. A collection of documents. – English summary), Polish Cultural Foundation Ltd, 1990, London, ISBN 0-85065-212-X.
Czubiński, Antoni, Walka o granice wschodnie Polski w latach 1918–1921 (Fighting for eastern borders of Poland in 1918–1921), Instytut Śląski w Opolu, Opole, 1993
Drozdzowski, Marian Marek (ed.), Międzynarodowe aspekty wojny polsko-bolszewickiej, 1919–1920. Antologia tekstów historycznych (International aspects of the Polish-Bolshevik War,1919–1920. Anthology of historical texts.'), Instytut Historii PAN, 1996, ISBN 83-86417-21-8
Golegiewski, Grzegorz, Obrona Płocka przed bolszewikami, 18–19 sierpnia 1920 r. (Defence of Płock from the Bolsheviks, 18–19 August 1920), NOVUM, 2004, ISBN 83-89416-43-3
Kawalec Tadeusz, Historia IV-ej Dywizji Strzelców Generała Żeligowskiego w zarysie (History of 4th Rifleman Division of General Żeligowki in brief), Gryf, 1993, OCLC 32178695.
Konieczny, Bronisław, Moje życie w mundurze. Czasy narodzin i upadku II RP (My life in the uniform. Times of the birth and fall of the Second Polish Republic), Księgarnia Akademicka, 2005 ISBN 83-7188-693-4
Kopański, Tomasz Jan, 16 (39-a) Eskadra Wywiadowcza 1919–1920 (16th (39th) Scouting Escadrille 1919–1920), Wojskowy Instytut Historyczny, 1994, ISBN 83-901733-5-2
Kukiel, Marian, Moja wojaczka na Ukrainie. Wiosna 1920 (My fighting in Ukraine. Spring 1920), Wojskowy Instytut Historyczny, 1995, ISBN 83-85621-74-1
Łukowski, Grzegorz, Walka Rzeczpospolitej o kresy północno-wschodnie, 1918–1920. Polityka i dzialania militarne. (Rzeczpospolita's fight for the northeastern borderlands, 1918–1920. Politics and military actions.), Wydawnictwo Naukowe Universytetu Adama Mickiewicza, Poznań, 1994, ISBN 83-232-0614-7
Pruszyński, Mieczysław, Dramat Piłsudskiego: Wojna 1920 (The drama of Piłsudski: War of 1920), Polska Oficyna Wydawnicza BGW, 1995, ISBN 83-7066-560-8
Odziemkowski, Janusz, Leksykon Wojny Polsko-Rosyjskiej 1919–1920 (Lexicon of Polish-Russian War 1919–1920), Rytm, 2004, ISBN 83-7399-096-8
Rozstworowski, Stanisław (ed.), Listy z wojny polsko-bolszewickiej (Letters from the Polish-Bolshevik War), Adiutor, 1995, ISBN 83-86100-11-7
Szczepański, Janusz, Wojna 1920 na Mazowszu i Podlasiu (War of 1920 in Mazowsze and Podlasie), Gryf, 1995, ISBN 83-86643-30-7
Rusă
Legături externe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.