O pila electrica, de productie romaneasca, furnizeaza energie de 56
de ani, fara intrerupere. Inventatorul ei, Nicolae Vasilescu-Karpen, om
de stiinta, inginer, fizician si inventator a declarat, cu o jumatate de
secol in urma, ca ea va functiona vesnic. Este vorba despre “Pila
termoelectrica cu temperatura uniforma”, cunoscuta si ca “Pila lui
Karpen”, realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile,
un dispozitiv care genereaza energie la nesfarsit fara interventie din
exterior.
Daca o alta tara ar dispune de aceasta veche inventie ar
perfectiona-o si cu siguranta ar obtine cea mai mare inventie a
omenirii. Dar in Romania degeaba se inventeaza, statul nu sprijina
ideiile bune care ar putea face din Romania o adevarata putere mondiala !
Pila Karpen ar putea fi o baterie inepuizabila pentru orice produs electronic:
Cum ar fi de ex sa ai un laptop fara incarcator cu o baterie care sa te tina vesnic ?
Ei bine se poate dar nimeni nu face nimic !
Desi avem valori adevarate acestea pleaca in strainatate sau se pierd
din cauza statului care gestioneaza prost tot ce se poate in Romania.
„Pila termoelectrică cu temperatură uniformă” a fost imaginată şi
realizată de către fizicianul Nicolae Vasilescu – Karpen şi prototipul
său funcţionează neîntrerupt de 6 decenii.
Pila Karpen are electrozi din aur (lucios) şi platină neagră (poroasă)
cufundaţi în acid sulfuric de înaltă puritate. În ceea ce priveşte modul
de funcţionare, părerile „specialiştilor” sunt împărţite: unii afirmă
că pila nu poate exista pentru că pune sub semnul întrebării principiul
al doilea al termodinamicii, alţii afirmă că în realitate, pila nu
contravine acestui principiul (transformarea energiei),
şi nici principiului zero (echilibru termodinamic cu mediul) în
formularea generalizată. Concluzia celor din urmă ar fi că pila Karpen
funcţionează folosind exclusiv energia termică a mediului ambiant.
După aprecierea profesorului Solomon, preşedintele Societăţii
Franceze de Fizică, savantul român a inventat pila şi după jumătate de
secol oamenii au ajuns pe Lună cu ajutorul ei.
Nicolae Vasilescu – Karpen. Scurtă biografie.
Nicolae Vasilescu – Karpen s-a născut la Craiova pe data de 28 noiembrie 1870.
Aici urmează Colegiul „Carol I” şi se dovedeşte a fi un elev eminent.
Îşi continuă pregătirea la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti pe care o absolvă în 1891 ca şef de promoţie, la aproape 21 de
ani.
Lucrează timp de 3 ani ca inginer la Serviciul de Lucrări Publice, apoi
pleacă la Paris unde frecventează Şcoala Superioară de Electricitate pe
care o absolvă în anul 1900, în paralel cu aceasta, tot la Paris, şi
cursurile Universităţii, Facultatea de Ştiinţe, care îl licenţiază în
1902 în specialităţile fizică, mecanică şi matematică.
În 1904 obţine titlul de doctor în fizică cu teza „Recherches sur
l’effect magnétique des corps électrisés en mouvement”, susţinută la
Sorbona. În acelaşi an devine profesor al Universităţii din Lille la
catedra de Electrotehnică.
Un an mai târziu, în 1905 se reîntoarce în ţară şi inaugurează cursul
de Electricitate şi Electrotehnică la Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti. Face studii şi proiecte pentru ca această şcoală
să fie transformată în Şcoală Politehnică. Este rector al acestei
instituţii universitare timp de 20 de ani, până în 1940.
5 iunie 1919 – devine membru corespondent al Academiei Române pentru ca
pe 6 iunie 1923 să devină membru titular şi membru de onoare al Société
française des électriciens.
1941 este anul în care i se acordă titlul de doctor honoris causa al Politehnicii bucureştene.
Pe 2 martie 1964, la Bucureşti, savantul se stinge lăsând în urma sa o
vastă operă ştiinţifică, şi astăzi exploatată fără a fi însă
recunoscută.
Pile electrice
Pila
electrică este un dispozitiv electrochimic ce transformă energie
rezultată dintr-o reacţie chimică în energie electrică. Este vorba de
generare de electroni şi de asigurarea circulaţiei lor într-un anumit
sens. La origine, termenul desemna un element unic format din doi
electrozi şi un electrolit.
Au fost descoperite pile electrice ce au funcţionat în urmă cu peste
două milenii. Pilele din Bagdad (au fost descoperite sute de astfel de
dispozitive) reprezintă exemple semnificative privind cunoştinţele lumii
antice (controversate pentru că oarecari „specialişti” nu suportă ce nu
stă scris în cartea de istorie). Istoria modernă (cunoscută) a pilelor
începe cu experimentele lui Luigi Galvani (1786) sau Alessandro Volta
(1799). Alţi savanţi şi-au adus aportul la perfecţionarea pilelor: John
Daniell (1836), Wiliam R Grove (1839), Gaston Plante (1859), Georges
Leclanche (1866), Hermann von Helmholtz (1879), Thomas Edison (1901) şi
enumerarea poate continua cu zeci şi sute de cercetători (fizicieni,
chimişti, instituţii, etc), dar ceea ce trebuie remarcat este faptul că
nici o istorie a pilei electrice, fie scrisă de români, fie scrisă de
oricine altcineva, niciuna nu îl aminteşte pe Nicolae Vasilescu – Karpen
!
Clasificarea pilelor
Din punct de vedere constructiv şi al compoziţiei chimice, pilele sunt
sisteme electrochimice autoconduse în care polaritatea electrozilor în
procesul de descărcare este inversă faţă de cea din sistemele conduse,
şi anume: catodul (K), la care are loc reducerea – electrod pozitiv şi
anodul (A), la care are loc oxidarea – electrod negativ.
Diversificarea pilelor s-a făcut în funcţie de tehnologii, de
necesităţi, de specificitatea fiecărei aplicaţii, astfel încât o
societate bazată preponderent pe consumul de energie electrică a condus
la apariţia unei vaste game de pile diferind constructiv atât de mult
încât o clasificare unică este practic imposibilă. Catalogarea acestora
se poate face în funcţie de mai multe criterii. Clasificările,
împărţirile şi catalogările sunt în general lipsite de orice utilitate
şi ele par a fi concepute doar ca subiecte de examene sau sunt rodul
plictiselii intendenţilor militari. De aceea vom trece succint prin
acest subiect şi doar cu scopul de a aşeza pila de concentraţie printre
suratele ei.
Prin urmare, pilele pot fi:
- după modul de funcţionare: primare (reversibile – folosesc o
singură dată masa activă fără posibilitatea regenerării ei – pila
Leclanché), secundare (reversibile – masa activă se poate restabili prin
reîncărcare, inversarea sebsului curentului – acumulatorul cu Pb) şi de
combustie (funcţionează doar alimentate cu un combustibil – pila O2/H2),
- după starea de agregare a electrolitului, cu electrolit: solid (pila
Ag/AgX/X2), lichid (pila Volta) şi gazos (pila Mg/AgCl/NH3),
- după starea de agregare a depolarizantului (substanţa oxidantă ce
se adaugă în vecinătatea electrodului pozitiv pentru a preveni
polarizarea – depunere şi aglomerare), cu depolarizant: solid (pila
Leclanché), lichid (pila Daniell) şi gazos (pila Zn/ O2),
- după compoziţia chimică a substanţei active: primare şi secundare (acumulatori),
- după natura reacţiilor chimice: chimice (pila Daniell) şi de concentraţie,
- o ultimă clasificare, după polarizare (fenomenul prin care electrodul
se îmbâcseşte, se creează depozite, ceea ce duce la scăderea
randamentului sau la distrugerea pilei): polarizabile, nepolarizabile
(nu sunt alterate proprietăţile electrochimice ale ansamblului), cu
depolarizant şi de concentraţie.
Există şi alte clasificări, mult mai puţin utile (formă, dimensiuni,
tensiune, capabilitate de curent, tehnologie, utilizare, amplasare,
etc).
Pila de concentraţie
Pilele de concentraţie sunt dispozitive electrochimice alcătuite din 2
soluţii ale aceleiaşi substanţe şi o punte salină; soluţiile au
concentraţii diferote iar energia produsă este datorată diferenţei de
concentraţie. Are aplicaţii în galvanizare şi studiul coroziunii.
Electrozii sunt şi ei din acelaşi material. Acestea sunt pile de
concentraţie de electrolit. Există şi pile de concentraţie de electrod
(cu electrozi gazoşi la presiuni diferite sau amalgame având Hg ca
solvent).
Pila Karpen a fost catalogată drept pilă de concentraţie, deşi
electrozii sunt diferiţi, din Au şi Pt, iar soluţia este una singură –
acid sulfuric concentrat, ceea ce este mult prea departe de definiţie.
Mai mult, între cele două vase nu există acea punte salină ceea ce
înseamnă că sunt două elemente distincte.
Muzeul
Muzeul Naţional Tehnic „Profesor inginer Dimitrie Leonida” este
denumirea completă iar adresa este: strada General Candiano Popescu nr. 2
(intrarea se face prin parc).
Muzeul (…) a fost înfiinţat în anul 1909 de către Dimitrie Leonida (1883
– 1965), primul muzeu tehnic din România, pe lângă Şcoala de
electricieni şi mecanici.
Parcul Carol a fost proiectat şi construit în 1906 în vederea
expoziţiei aniversare naţionale închinate celor 40 de ani de domnie a
regelui Carol I. Clădirea muzeului a făcut parte din complexul
expoziţional, deci are o vechime de peste 100 de ani, a rezistat cu bine
marilor cutremure din 1940 şi 1977 şi nu a fost niciodată consolidată.
În ultimii ani i s-a meşterit o intrare nouă (care arată mai degrabă a
panou publicitar) şi a fost puţin mâzgălită tencuiala. Se spune că
muzeul are şi o zonă de expunere exterioară, dar asta doar din auzite.
Personalul este plictisit, explicabil printre atâtea exponate
ancorate în trecut, fiecare cu povestea sa. Despre numărul exponatelor
unii spun că ar fi 5.000, alţii 6.500, dar asta este mai puţin
important. Valoarea fiecăruia în parte însă, ar trebui să aducă mult mai
mult decât cei 15.000 de vizitatori anual. Se pare că la deschiderea
muzeului, la începutul secolului trecut, acesta avea 1,5 milioane de
vizitatori. Dezinteresul vizitatorilor este oglinda dezinteresului
forurilor competente, uitare şi gestionare proastă, ineficientă şi
lipsită de profesionalism, la fel precum fenomenele de agatonizare şi
udreatizare din turismul românesc.
Un exponat foarte
interesant, aflat chiar la intrare este aparatul individual de zbor
brevetat de Justin Capră în 1958 şi pe care îl ştim doar din filmele
americane, ca o invenţie a lor. Acest „rucsac zburător”
i-a înlesnit inventatorului un drum până la Miliţie, nu pentru că
acesta ar fi un oficiu pentru invenţii şi mărci, ci pentru a petrece
două săptămâni de odihnă şi recreere dormind pe ciment şi urmând o dietă
de un sfert de pâine pe zi.
Primul autovehicul aerodinamic brevetat de Aurel Parşu în 1924, alte
vehicule, velocipede, motociclete şi maşini de epocă. Bunicii
spectrofotometrului, motoare şi generatoare electrice, o lume extrem
interesantă, structurată pe domenii şi colecţii. O lume din care
lipseşte însă acea minunată invenţie, pila Karpen. De fiecare dată,
aceeaşi motivaţie: Poliţia nu permite expunerea din motive de
securitate, prin urmare este ţinută în seiful instituţiei. Poliţia este
Miliţia cu nume nou, deci este plauzibil, dar totuşi există motive de
suspiciune …
Pila Karpen
În literatura de specialitate pila Karpen se întâlneşte (foarte rar) şi
sub denumirea de pila K sau pila VK. Această pilă, spun „specialiştii”,
este o pilă de concentraţie, în pofida faptului că inventatorul a
denumit-o „pilă termoelectrică cu temperatură uniformă”. Şi spre
deosebire de ceea ce se numeşte pila de concentraţie ce are două vase cu
electrolit de concentraţii diferite, pila Karpen este alcătuită din
două pile legate în serie. Acestea alimentează un motoraş ce acţionează
un microîntrerupător, astfel ca la jumătate de rotaţie a rotorului
circuitul este deschis şi la cealaltă jumătate este închis. Astfel
motoraşul este alimentat în impulsuri cu factor de umplere ½, pe
perioada a jumătate de rotaţie, cealaltă jumătate permiţând pilei să se
regenereze, să reîncarce energia consumată. Şi treaba asta o face de 60
de ani.
Concluzii
Pila Karpen nu se poate studia, nici măcar nu poate se poate vedea.
Pila Karpen funcţionează folosind exclusiv energia termică a mediului ambiant, acesta fiind un seif sau un gât.
Pila Karpen a fost catalogată ca pilă de concentraţie fie dintr-o
înţelegere greşită a fenomenului, fie din necunoaştere,evident, fie în
mod voit, dezinformativ pentru a nu putea fi reprodusă şi utilizată pe
scară largă. Se crede totuşi că este folosită, nedovedit însă, de
agenţii spaţiale şi în aplicaţii militare.
Dezinformarea este completată cu extraordinar de slaba informare.
Vechi articole au dispărut, cele rămase conţin informaţii
contradictorii, foarte multe greşite şi se folosesc metode de
„pierde-urma” cum ar fi rebotezarea inventatorului: astfel el poate fi
găsit sub numele de Carpen sau chiar Carpan.
Locul unde se află pila Karpen se bănuieşte a fi seiful muzeului, dar
platina şi argintul pot fi foarte bine şi la gâtul unei farmaciste sau a
unei europarlamentare.
Nicolae Vasilescu – Karpen a descoperit ceva ce nu trebuie ştiut. În
„Annales de l’Academie Roumaine” din 1944 el scrie articolul „Nouvelle théorie des piles électriques. Rôle des électrons. Piles contredisant le second principe de la thérmodynamique”
(Noua teorie a pilelor electrice. Rolul electronilor. Pile ce contrazic
principiul al II-lea al termodinamicii). Oare de ce ne este atât de
greu să ne dezbărăm de concepţii învechite, de preconcepţii
îndoctrinate, de blocaje mentale, de buchia manualului tipărit în primă
ediţie în 1956 ? După Newton a urmat Einstein, dar puţini sunt cei ce
ştiu asta.
Şi o ultimă concluzie: România este singurul mediu ostil dezvoltării inteligenţei româneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.