Prin credinta a fost mutat Enoh de pe pamânt, ca sa nu vada
moartea. Si n-a mai fost gasit, pentru ca Dumnezeu îl mutase. Caci
înainte de mutarea lui, primise marturia ca este placut lui
Dumnezeu. Evrei 11:05
Pagini
▼
vineri, 12 octombrie 2012
Descoperă istoria românilor
Negru Voda – Cel mai misterios personaj din istoria romanilor
De mai
bine de sapte secole, istoria ne vorbeste despre Intaiul Domn al Tarii
Romanesti, Intemeietorul (sau Descalecatorul daca preferati) Negru Voda.
Cu totii am invatat despre el inca din clasele primare si, daca ne este
permis, l-am asemuit cu un erou legendar capabil sa infrunte toate
imperiile vremii si sa ii uneasca pe valahii munteni intr-un singur
stat. Stie, insa, cineva cine a fost acest enigmatic personaj? Ii
cunoastem originile, numele real sau macar fizionomia din vreo gravura
medievala? Stim despre el mai mult decat faptul ca i-a supus, cel mai
probabil prin forta armelor, pe voievozii si cnejii locali din Muntenia
si ca s-a autointitulat „Mare voievod”?
Legendele si povestirile cu privire la "descalecarea"
Negrului Voda in Muntenia, undeva in jurul anilor 1290-1310, apar
nu numai in hrisoavele medievale valahe ci si in cele straine, fapt
ce scoate din discutie lipsa de autenticitate a acestei
realizari. Este cert ca un personaj important a venit
atunci din "Tara Ungureasca" pentru a-i supune pe liderii locali
sub o unica stapanire, eveniment favorizat, probabil, si de
tensiunile politico-militare din Europa (Ungaria era cuprinsa de
puternice tulburari interne, in timp ce tatarii isi continuau
ofensiva catre Portile de Fier). De ce trebuie sa acceptam o astfel
de teorie? Un motiv important il constituie chiar Diploma
Ioanitilor, document intocmit in anul 1247, la numai cinci decenii
distanta de presupusa "descalecare", document prin care regele
ungur Bela al IV-lea vorbeste, printre altele, de prezenta
voievozilor locali Litovoi si Seneslau, precum si de cea a cnejilor
Ioan si Farcas. Este cert ca orice personaj din afara
sferei de influenta a coroanei ungare care ar fi incercat sa se
impuna in fata acestor lideri locali, nu ar fi putut fi decat unul
care sa o faca prin forta armelor si mai putin prin
diplomatie.
Un argument in plus al luptelor duse de misteriosul Negru Voda cu
voievozii si cnejii munteni il constituie si scrisoarea
ambasadorului regelui Dusan al Serbiei, Nicolo Luccari, cel care
scria, in anul 1352: "Negro Voeuoda din natione Ungaro
padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di
Valachia" - Negru Voda, de natiune ungara, tatal
lui Vlaicu, cucerise in 1310 acea parte din Valahia. Vom reveni
asupra acestui citat.
Inainte de a aprofunda aceasta afirmatie, trebuie sa mentionam si
numele personajelor asupra carora planeaza banuiala "intemeierii
Tarii Romanesti". Este vorba de cunoscuta dinastie domnitoare:
Thocomerius/Tihomir (cca 1290 - cca 1310), Basarab I (1310 - 1352),
Nicolae Alexandru (1352 - 1364) si fiii acestuia din urma, Vlaicu
(1364 - 1377) si Radu I (1377-1383). Ei sunt cei care domina
politica interna valaha pe toata durata secolului al XIV-lea, deci,
doar unul dintre ei poate fi misteriosul Negru Voda.
Revenind la scrisoare ambasadorului Nicolo Luccari, nu putem decat
sa concluzionam ca diplomatul in cauza se afla in fata unei grave
erori ( nu singura, din pacate, Luccari facand grave confuzii intre
geti si goti si intre daci si dani). Vlaicu, cel la care face
referire italianul, este fiul lui Nicolae Alexandru dar, nici macar
acesta din urma nu putea cuceri Valahia in anul 1310 (an asupra
caruia italianul pare destul de sigur), atata vreme cat a fost
asociat la domnie cu tatal sau de abia in anul 1342. Mai mult ca
sigur ca, in anul 1310, Nicolae Alexandru nu era decat un copil.
Ramane astfel, prezumptia ca doar Basarab I sau tatal sau,
Thocomerius/Tihomir, ar fi putut fi acel atat de enigmatic Negru
Voda.
In aceeasi ordine de idei, patriarhul Macarie de Antiohia trimite
data descalecarii in anul 1290, in vreme ce un hrisov din vremea
lui Matei Basarab indica anul 1292 ca an al intemeierii Tarii
Romanesti.
Si totusi, cine este Negru
Voda?
Cu siguranta ca, pana la descoperirea unor noi documente
medievale care sa faca lumina in acest caz, misterul va continua sa
planeze asupra personajului atat de controversat, Negru Voda.
Istoricul Neagu Djuvara afirma in a sa "Thocomerius -
Negru Voda, un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii
Romanesti", ca doar tatal lui Basarab I putea fi acel
Intemeietor. Ca argument, istoricul aduce in discutie
faptul ca anul 1310 este, de fapt, anul mortii lui Thocomerius si
cel al urcarii pe tron a lui Basarab I. Nici vorba de lupte in acel
an. Mai mult, Neagu Djuvara afirma ca Basarab a fost recunoscut ca
primus inter pares (Mare voievod intr-o traducere libera) de catre
toti voievozii si cnejii munteni, fapta ce ar fi ramas in memoria
boierilor valahi ca adevarata data a descalecarii. Cu
siguranta ca o astfel de recunoastere nu ar fi putut veni decat ca
urmare a unor merite deosebite ale tatalui sau.
Numele lui Thocomerius il cunoastem dintr-un document intocmit de
catre regele ungur Carol Robert de Anjou, in anul 1332, la doar doi
ani dupa dezastrul armatei ungare de la Posada. Prin acest
document, monarhul recunoaste faptele de vitejie ale lui Laurentiu,
comite de Zarand, si ale fratelui sau in batalia mai sus amintita:
" ...Si mai ales atunci cand, pornind oastea noastra
stransa prin porunca regala, am ajuns in niste tinuturi de margine
ale regatului nostru, ce erau tinute pe nedrept in Tara Romaneasca
de catre Basarab, schismaticul, fiul lui
Thocomerius". Este, practic, unica sursa din care
aflam numele tatalui voievodului Basarab. Important este, insa,
modul in care monarhul ungur face referire la acest Thocomerius.
Faptul ca numele lui este retinut intr-o cronica regala nu poate
decat sa confirme ipoteza conform careia Thocomerius era un
personaj important si recunoscut, cel mai probabil, o capetenie
razboinica. De asemenea, lipsa unor titluri (voievod, cneaz si, cu
atat mai mult, mare voievod) sustine ideea ca nu el a fost
Intemeietorul ci, poate, cel care a pregatit terenul venirii
acestuia.
Nu sustinem ca Basarab I ar fi, 100%, Negru Voda, desi
istoria si putinele dovezi adunate de istorici sustin aceasta
ipoteza. Cel mai probabil, insa, Basarab ar fi venit pe tronul
Valahiei din postuira fiului unei mari capetenii si ar fi fost
recunoscut de catre majoritatea liderilor munteni drept unic
stapanitor. Iar faptele sale aveau, cat de curand, sa confirme o
atare titulatura.
Batalia de la Posada - actul de nastere al Tarii
Romanesti
Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe
documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune
fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de
Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul
bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o
actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte
ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de
acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb
Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil,
acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o
lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la
domnie.
Trecusera doar cateva saptamani de la infrangerea vlaho-bulgarilor
de la Velbuzd si Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a
Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri
unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni.
Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania
indreptata impotriva lui Basarab. Cu toate acestea, circa 30.000 de
cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul
Tarii Romanesti. Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, si
voievodul Transilvaniei, Tamas Szecsenyi, se aflau alaturi de rege.
Primului ii fusese promis Severinul, in timp ce al doilea urma sa
primeasca o mare parte din Valahia. In fata unei asemenea
forte, Basarab cere pacea si ofera in schimbul ei Severinul, plus o
suma importanta in bani. Carol il refuza, insa, si il ameninta
teatral, anuntand ca "il va scoate de barba, din muntii
lui, ca pe un urs pe acel Bazarada…"
In timp ce Basarab isi aduna oastea, circa 10.000 de osteni, tarani
si cavaleri, preferand sa se ascunda in munti si sa duca o tactica
de hartuire, mandra armata ungara marsaluia catre Castru, Argys
(Curtea de Arges) resedinta domnului muntean. Severinul cade primul
iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator.
Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea
pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa
ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o
dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o
inteleaga odata pentru totdeauna. Drumul de intoarcere al
invingatorilor nu este cunoscut nici astazi, Posada ramanand o
locatie enigmatica pentru absolut toti istoricii. Cert este ca
Basarab, intelegand ca aceasta este singura lui sansa de a invinge
floarea cavalerilor unguri, actioneaza fara sa stea in dubii.
In misterioasa trecatoare de la Posada, el taie copacii astfel
incat sa poate fi pravaliti peste dusmanii sai la o simpla
impingere. Mii de pietre sunt stranse cu acelasi scop pe marginea
prapastiei. Prin paduri, arcasii si calaretii sai nu asteptau decat
semnalul de atac. Iar acesta nu a intarziat sa apara. La 9
noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor.
Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau
invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din
prima zi a luptelor. Zdrobiti sub pietre si trunchiuri de copaci,
strapunsi de miile de sageti valahe, ei vad cum victoria lor se
transforma intr-o infrangere catastrofala. Macelul dureaza
pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de
Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii
valahi (nicidecum taranii) au sarjat in mod repetat asupra
supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii
garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele
cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l
insusi regele l-au ucis cu cruzime".
Important de mentionat este ca, desi in gravurile vremii, valahii
apar imbracati in sumane si purtand straie taranesti, este greu de
crezut ca doar cu o armata de tarani, Basarab ar fi putut invinge
una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabila ne
pare ipoteza in care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati si
echipati asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei
regulate. Ca o dovada, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat
pe monede in armura vestica. Tot el comandase de la Venetia 11.000
de camasi de zale (echivalentul platii lor de astazi s-ar ridica,
cu siguranta, la zeci de milioane de dolari), ori astfel de armuri
nu erau destinate unei armate formata exclusiv din tarani.
In aceeasi ordine de idei, sa ne reamintim ca Basarab
luptase alaturi de Mihail Sisman impotriva bizantinilor si
sarbilor. Sa fi facut oare aceste expeditii de lupta cu o armata de
tarani? Putin probabil…
Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei,
oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase
infrangeri din istoria Ungariei. Regele Carol Robert de
Anjou nu a mai intrat niciodata in Valahia si nici nu a mai
incercat sa lupte impotriva lui Basarab. Tara Romaneasca se nascuse
iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru
totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani,
avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda
Intemeietorul.
Greu
de gasit in intreaga istorie nationala un episod la fel de controversat
si inconjurat de mister precum abdicarea fortata a primului lider modern
de etnie pur romaneasca. Modul in care s-au precipitat si desfasurat
faptele ridica interesanta intrebare: Cum ar fi evoluat statul roman
daca Domnul Unirii ramanea pe tron si consolida probabil un regat?
Despre cel pe care istoria nationala il cunoaste sub titulatura de
"Domnul Unirii" se stiu surprinzator de putine lucruri. Mai ales
daca tinem socoteala ca a fost un personaj care a trait in perioada
moderna, in plin secol XIX... Cronologic vorbind, cel care avea sa
reuneasca dupa indelungata vreme, Tara Romaneasca si Moldova, a
vazut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 in targul moldovenesc
al Barladului. Inca din pruncie, Alexandru Ioan a apartinut
elitelor traditionale de boieri din Moldova. Tatal sau era
ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pamanturi in
judetul Falciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, facea parte din
familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini
fanariote.
Parintii isi doreau un viitor maret pentru fiul lor. In aceasta
directie nu precupetesc niciun efort. Micul Alexandru are parte de
o educatie de tip european, invata mai multe limbi straine si se
dovedeste atras de studiul istoriei. Inca din tinerete dovedeste
aptitudini pentru o cariera militara, spre care se si indreapta de
altfel, devenind un apreciat ofiter in armata moldoveneasca unde
promoveaza pana la rangul de colonel. In aceasta ipostaza, A.I.
Cuza a fost surprins de efervescenta momentului 1848, cand Moldova
si Tara Romaneasca au fost cuprinse, la randul lor, de tavalugul
revolutiilor de inspiratie masonica care au zguduit Europa. Din
acest moment, viata si destinul sau aveau sa sufere transformari
dramatice. Daca in Moldova revolutia a fost repede
suprimata, dincolo, peste raul Milcov, in Valahia, revolutionarii
care au preluat puterea politica si militara au reusit sa guverneze
pana la sfarsitul anului. Propriile vederi liberale, tendintele
nationaliste, alaturi de curajul de a lupta deschis pentru
propasirea romanilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat
destui dusmani puternici. In consecinta, este capturat,
devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge sa fie
eliberat totusi cu ajutor britanic (gurile rele spun si astazi ca
fratia masonica a functionat si atunci pentru salvarea unui membru
marcant...)
A.I. Cuza revine in Moldova unde domnea pe atunci Printul Grigore
Ghica. In urma intrevederilor dintre cei doi, Cuza avanseaza serios
in cariera devenind Ministru de Razboi al Moldovei. Sentimentele
sale nationaliste si unioniste devin din ce in ce mai puternice,
colonelul fiind atras din ce in ce mai mult de scena politicului.
In aceasta directie in anul 1858 il gasim in ipostaza de
reprezentant al Galatiului in divanul ad-hoc de la Iasi.
Re-Unirea si legendarele reforme
Deja remarcat atat in ochii elitelor conducatoare moldovene, Cuza
cucereste rapid si increderea fratilor sai din Valahia. Prin
urmare, ajunge sa fie ales de Partida Nationala care actiona pentru
Unirea Pricipatelor sub un lider roman, nu un print strain cum
doreau unele loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste.
Conform istoriei cunoscute, Partida Nationala a profitat de suita
de neclaritati juridice din textul Tratatului de la Paris pentru
a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei in ziua de 5 ianuarie 1859, si
pentru a deveni Domn la Tarii Romanesti peste cateva zile mai
tarziu in data de 24 ianuarie. Unirea a avut radacini
adanci in constiinta romanilor din cele trei tari. De fapt, prin
exploatarea acestui puternic sentiment nationalist peste care se
adaugau prigonirile, jaful si abuzurile strainilor, au reusit
artizanii din umbra ai momentului 1848 sa starneasca lupta armata a
romanilor. Chestiunea Unirii provinciilor romanesti
devenise intre timp o problema serioasa care nu-i preocupa doar pe
romani, ci si cancelariile marilor puteri, ambasadorii de la
Constantinopol, alaturi de consulii acestor tari de la Iasi,
Bucuresti si alte orase. Spre exemplu, in Franta, ideea
Unirii principatelor romane a fost adusa la cunostinta cercurilor
masonice de catre cei mai ferventi militanti ai Unirii, bursierii
romani trimisi la studii alaturi de exilatii politici de origine
romana. Gratie relatiilor facute de acestia cu
conducatorii europeni, Unirea romanilor ajunge sa figureze chiar pe
primele pagini ale proiectelor de politica externa ale marilor
puteri. Asa ajunge sa fie trimis de Franta cu insarcinarea de a
ocupa postul de consul la Iasi, celebrul si harsitul politician,
Victor Place. Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky,
Ministrul de Externe francez asupra sanselor si posibilitatilor
moldovenilor pentru Unire. Pe de alta parte, misiunea sa secreta
era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slabi
astfel in zona influenta subredului Imperiu Otoman.
Actul Unirii, simplu in aparenta si superficial studiat, prezinta
si o latura ascunsa, care cu siguranta merita investigata. Pe baza
documentelor existente, alaturi de coincidente istorice si politice
ale vremii, in prezent putem afirma fara tagada, ca unirea de la
1859 a fost pana la un anumit nivel, opera masonilor romani
sprijiniti de confratii de loje cu vederi si simpatii similare. Ei
bine, in ciuda tuturor argumentelor si intelegerilor, pregatirea
etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibila
privita prin prisma strategiei lojelor din acea perioada. In plus,
deoarece trebuia pastrata senzatia respectarii tururor clauzelor
politice impuse de marile puteri, unirea prezenta numeroase
impedimente. Aici intervine hotarator interesul Masoneriei, dupa
cum mentioneaza intr-un text o loja din Paris:
"Teritoriul romanilor este alcatuit din mai multe
provincii diferite, locuite de romani din cele mai vechi timpuri,
fiecare cu istoria sa dureroasa. Transilvania, cea mai intinsa
regiune, se afla sub dominatia ungurilor de aproape 800 ani,
Bucovina cunoaste stapanirea austro-ungara de un secol, Basarabia a
fost ocupata temporar, partial sau total de imperiul tarist, iar
Moldova si Valahia sunt controlate de turci, neintrerupt de peste
400 ani. Si pentru noi este o surpriza sa realizam ca romanii au
supravietuit acestor presiuni in mod neasteptat. Sprijinirea lor
poate fi cel mai important argument in
Balcani".
Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care
a inclinat definitiv balanta in favoarea unirii. In final, patru
dintre puterile garante- Franta, Sardinia, Prusia si Rusia -, au
silit in cele din urma Imperiul Otoman si Austria sa recunoasca
evenimentul istoric. Epoca lui Cuza este caracterizata prin
misiunea grea avuta de colonel. El a fost declansatorul trecerii de
la o oranduire sociala depasita istoriceste, la o noua oranduire
superioara celei anterioare. Marile sale reforme au avut un larg
ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a reformat si
modernizat primul serviciu secret de informaii autentic romanesc.
Reformele sale fara precedent au fost mai importante si mai bune
pentru popor chiar decat cele luate de Carol I-ul. Nu degeaba
Domnitorul a ramas cel mai iubit si apreciat lider din perioada
moderna a romanilor. Putini romani stiu, spre exemplu, ca prima
sectie de medicina veterinara din tara a fost inaugurata de
Domnitorul Cuza. Cea mai insemnata in urmarile ei pe plan social si
economic a fost, fara indoiala, reforma agrara din anul 1864, prin
care taranimea clacasa a fost eliberata de opresiunile de tip
feudal, ajungand sa fie improprietarita din pamanturile pe care le
munceau de generatii. A infaptuit si o necesara reforma fiscala
concretizata prin instituirea impozitului personal, a contributiei
pentru drumuri si instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca
Principatele Romane Unite sa fie incadrate unui sistem fiscal
modern si eficient.
Ajungem astfel si la cea mai controversata reforma, care din optica
multor istorici este responsabila partial de abdicarea fortata a
lui Cuza. Anume secularizarea averilor si proprietatilor
manastiresti. Manastirile din tarile romane unite detineau
in proprietate, prin numeroase danii domnesti si boieresti, mai
mult de 25 % din suprafata agricola. Legea lui Cuza lua toate
proprietatile anumitor biserici si manastiri si le trecea in
proprietatea statului pentru a spori "avutia tarii". Pe
langa acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10 % pentru
veniturile nete ale manastirilor si bisericilor. Nemaivazuta masura
a provocat numeroase valuri de proteste in acele vremuri. De fapt,
si astazi o serie de istorici lanseaza numeroase speculatii in care
se avanseaza ideea ca domnitorul a actionat astfel la ordinele
Masoneriei care dorea astfel sa dea o lovitura fatala clerului
bisericesc, unul din dusmanii declarati ai lojelor masonice din
secolul XIX. Adevarul nu a fost inca stabilit cu exactitate si
probabil nici nu se doreste acest lucru...
Demisie, Abdicare,
Mazilire?
In urma secularizarii averilor manastiresti, jumatate din
terenurile acestora apartineau de fapt manastirilor de la Sfantul
Munte Athos, averi daruite pe drept acestor lacasuri sfinte cu mult
timp in urma de catre voievozi precum Stefan cel Mare, Mihai
Viteazul, Vlad Tepes si multi altii. Furiosi, grecii au lansat o
campanie dura impotriva lui Cuza si a Principatelor. Avand
influenta la Constantinopol prin relatiile pe care le detineau, au
apelat in egala masura si la legaturile pe care si le facusera cu
diversi oameni politici din Europa, totul pentru zadarnicirea
punerii in practica a secularizarii. Arhimandritul Nylos a
mers pana intr-atat incat a pus la cale asasinarea lui Cuza in
aprilie 1864, intentia sa fiind stopata de faptul ca agentii
secreti romani de la Stambul au aflat de plan si l-au alertat pe
domnitor din timp. Vazand ca a dat gres cu asasinarea, o
parte a clerului grec a cerut despagubiri banesti in valoare de
peste 82 milioane lei-aur. Se asociaza asadar cu Sir Henry Bulwer,
ambasadorul britanic la turci. Agentii secreti romani afla si de
acest tertip si reusesc sa-l influenteze favorabil pe ambasador,
gratie serviciilor sexuale oferite acetuia de frumoasa grecoaica
Eleni Aristarhi.
Comploturile organizate de personajele conservatoare si reactionare
fata de proiectele domnitorului se acutizeaza in asemenea grad
incat Cuza este obligat sa abdice. Totul a fost facut intr-o
asemenea graba umilitoare incat domnitorul este fortat sa abdice
semnand decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre
ofiterii complotisti... Dramaticul act a avut loc la ora 5
dimineata in noaptea de 22 spre 23 februarie 1866, dupa care A.I.
Cuza a fost obligat sa se imbrace in haine civile si a fost scos
din palat, printre doua randuri de soldati care primisera ordin
strict sa stea intorsi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul
domn. Atat de mari erau temerile complotistilor in privinta unei
eventuale reactii violente a soldatilor, cu totii fii de tarani
improprietariti de Cuza... La adapostul complice al
intunericului, domnitorul proaspat mazilit a fost urcat intr-o
trasusa cu geamuri negre si transportat urgent la casa unui anume
Constantin Cocarlan din Piata Sfantul Gheorghe din
Bucuresti. In trasura a fost acompaniat de capitanul
Costiescu din grupul complotistilor. In paranteza spus, merita
mentionat faptul ca toate partidele politice de atunci s-au raliat,
impotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau
si in interesele financiare ale politicienilor. Primii care
au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au
aliat cu conservatorii acuzandu-l pe Cuza ca vrea sa insituie un
regim dictatorial. Asa s-a nascut "Monstruoasa Coalitie".
Complotistii au atras de partea lor o parte din armata romana
reprezentata de colonelul Haralambie si maiorul Lecca. Oricat de
ciudat sau greu de crezut ar parea, abdicarea fortata a lui Cuza
are stransa legatura cu alegerea sa ca Domnitor ale celor doua
provincii romanesti.
Conform istoricului Stan Apostol, Cuza nu ar fi primit
drept de domnie permanent sau succesiune filiala la tron, colonelul
primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a
infaptui Unirea plus cateva reforme in favoarea modernizarii
principatelor. Totul trebuia sa aiba concursul si acceptul
celorlalte puteri ale statului, dupa care A.I. Cuza ar fi trebuit
sa cedeze de bunavoie tronul unui domnitor strain. De altfel,
aproape toate fortele politice ale vremii doreau impamantenirea
unei dinastii straine, chestiunea in sine reprezentand una dintre
cele 4 dispozitii finale ale programului de guvernare nationala
adoptat in octombrie 1857 la Adunarile ad-hoc de la Iasi si
Bucuresti. Solutia aducerii unui print strain era la mare moda in
Europa, in special in Balcani. Constient de regimul
provizoriu al domniei sale, Cuza in persoana declarase in cateva
randuri (ultima data la 5 decembrie 1865 in Parlament) ca este gata
sa se retraga de la tron in favoarea unui print strain. Ce trebuie
retinut este ca A.I. Cuza a fost provocat de nenumarate ori in
timpul domniei sale. Marii sai dusmani din partea
familiilor de boieri fanarioti si anti-unionisti, au complotat
impotriva sa inca din prima saptamana de domnie. In fata
interventiilor si uneltirilor dusmanilor sai, Domnitorul a fost
obligat sa instaureze un regim autoritar care a dus in cele din
urma la scadera prestigiului sau in randul opiniei publice.
Reformele sale i-au infuriat pe marii mosieri care, cu toate ca
erau masoni colegi de loja cu domnitorul, s-au pornit impotriva sa.
Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea
unuia dintre cei mai buni spioni in serviciu romanesc. Este vorba
de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il
numise sef al telegrafului roman, dandu-i astfel posibilitatea de a
intercepta informatii interne si externe. Problema a
aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l
urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in
Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht
adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu. Spre
satisfactia familiilor boieresti din opozitie, Librecht a produs
astfel o disensiune de proportii intre Cuza si primul sau ministru.
Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliati. Restul,
dupa cum spune o expresie celebra, este Istorie...
“Logofete
– i-au spus boierii – noi cu totii pohtim sa ne fii domn. – Dar ce asi
vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sint la casa mea, nu-mi
trebuieste sa fiu; ear ei zisera: Ne rugam nu lasa teara sa intre alti
oameni, sau rai sau nebuni, sa o strice, ci fii! Si-l luara de mani si-l
impingea de la spate si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru
trebi imparatesti, il dusease si pre el la Mitropolie; si dusera caftan
la capegi-basa al imparatului de au cetit molitvele de domnie si au
mers de i-au sarutat mana, zicandu-i: Multi ani!”
Asa a inceput una dintre cele mai luminate si indestulate domnii
din istoria Tarii Romanesti. Contextul politic al acelei vremi
facea ca domnitorul unei tari, indeosebi al uneia din Balcani, sa
se asemene cu un acrobat care practica mersul pe sarma sub o
prapastie adanca. Pozitionarea geografica a tarii ii aducea la
granita unele dintre cele mai de temut popoare ale vremii: pe de o
parte imperialii, pe de cealalta parte, turcii si tatarii.
Printul
aurului
Intr-o atare situatie, intelepciunea celui care fusese vel logofat
a oferit solutia ideala: compromisul. Brancoveanu avea grija sa
satisfaca cererile imperialilor, furnizandu-le informatii si
nerefuzandu-le serviciile solicitate, toate acestea fara a deranja
fragilele relatii cu Poarta otomana. Insa austriecii nu se
multumesc doar cu atat si urmaresc sa supuna Tara Romaneasca,
manati de speranta ca resursele acesteia i-ar fi putut ajuta sa isi
sustina nevoile materiale generate de lungile razboaie cu turcii.
In final, expeditia austriaca condusa de generalul Heissler
a fost zdrobita de trupele romanesti ajutate de cele turcesti si de
un corp de ostasi unguri numiti "curuti". In acel an, 1690, s-a dat
prima si ultima batalie de sub Constantin Brancoveanu.
Austriecii au fost nevoiti sa se multumeasca numai cu ceea ce le
daruia domnul roman, insa relatiile dintre acestia si Tara
Romaneasca au inceput sa se imbunatateasca: Brancoveanu le oferea
stiri despre ceea ce se petrecea la turci si ii aproviziona, iar
imperialii i-au recunoscut titlul de "principe al imperiului" in
data de 30 ianuarie 1695.
Nici turcii nu erau neglijati. Brancoveanu le platea darile si
ajuta ori de cate ori era solicitat, cum se intampla deseori, cu
precadere in cazul intaririi sau ridicarii unor cetati importante
din punct de vedere strategic. Insa obligatiile domnitorului roman
fata de Poarta nu se invarteau doar in jurul chestiunilor banesti.
Sultanul era informat permanent cu privire la situatia
tarilor crestine din jur, iar pentru a obtine informatiile acestea,
Brancoveanu isi crease o adevarata retea de informatori si de
spioni raspanditi in toate punctele fierbinti ale tarii, dar si ale
straintatii: Viena, Venetia si chiar Moscova. Nu este de
mirare de ce darnicia si generozitatea sa, induse de imprejurari de
vreme ce aceasta era singura metoda de a tine la distanta lacomii
dusmani, i-au adus denumirea de Altan-beg sau "principele aurului".
Bogatia si darnicia sa il facusera celebru, de aceea la Stambul,
mai-marii se intreceau intre ei pentru a avea de-a face cu printul
Valahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia linistita, insa
tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brancoveanu
impreuna cu cei patru feciori ai sai.
Multumita averii sale pe care o impartasea cu bunavointa, dar si a
serviciilor aduse Portii, Brancoveanu a reusit sa isi pastreze
domnia, iar in anul 1699 sa o primeasca pe viata. Si,
intr-adevar, domnia sa s-a incheiat cu putin timp inainte de a-si
pierde viata. Chiar daca reusea sa mentina un echilibru precar in
relatiile cu imperialii si cu turcii, Brancoveanu nu a uitat
niciodata ca se afla pe teren minat si si-a luat toate masurile
posibile pentru a-si asigura existenta sa si a familiei sale, fara
a banui macar ca cea mai crunta soarta ii era rezervata.
Domnul Tarii Romanesti obtinuse cetatenia transilvana inca de pe
vremea boieriei sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea,
impreuna cu mosiile pe care le stapanea in Transilvania si
depozitele de bani din Venetia, trebuiau sa garanteze securitatea
familiei sale.
Relatiile cu
Moldova
Desi Dimitrie Cantemir a ramas in paginile istoriei romanesti ca
unul dintre cei mai eruditi domnitori romani, familia din care
provenea nu a fost pe placul conducatorului Tarii Romanesti, un alt
cunoscut iubitor de cultura. Mai exact, intre 1685 si 1693, domnul
Moldovei a fost Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie si al lui
Antioh. Relatiile dintre cele doua tari erau foarte tensionate, cu
atat mai mult cu cat Brancoveanu il considera pe Constantin
Cantemir un om de rand, in vreme ce acesta din urma era contrariat
de atitudinea superioara a vecinului sau. Prin urmare, cei doi au
crezut de cuviinta sa se sape reciproc la Poarta. Ceea ce
nu a luat in considerare Constantin Cantemir este puterea aurului,
care cantarea mai mult decat orice barfa rautacioasa. Asa se face
ca la un moment dat, un grup de boieri romani se refugiaza in
Moldova, pe langa Cantemir, plangandu-se de Brancoveanu.
Cantemir crede ca a gasit momentul prielnic pentru a-si defaima
vecinul si ii trimite pe boieri la Stambul cu jalba. Argumentele si
pozitia fata de Poarta a lui Brancoveanu se dovedesc a fi mai
puternice decat nemultumirile si uneltirile unor boiernasi, prin
urmare acestia sunt trimisi domnului Traii Roamnesti intru
judecata. Judecata se face, iar boierii sunt spanzurati la marginea
orasului Bucuresti, pentru a servi de pilda si altora.
Ostilitatatea fata de Cantemir sporeste si se revarsa si asupra
feciorilor sai care ii vor urma la tronul Moldovei. Desi mari
iubitori de arta si de cultura, Brancoveanu si Dimitrie Cantemir
vor fi pentru totdeauna separati de interesele politice si
personale. Prima domnie a lui Dimitrie Cantemir in Moldova
nu este recunoscuta de catre sultan, tocmai ca urmare a
interventiilor lui Brancoveanu. Antioh va simti si el represaliile
pe propria piele. O impacare are totusi loc, in anul 1705, in urma
infiriparii unei aliante prin casatorie, insa aceasta nu va fi
defintiva. Anul 1711, cand are loc a doua domnie a lui
Dimitrie, ii gaseste pe cei doi iar in relatii tensionate.
Aversiunea lui Brancoveanu fata de Cantemiresti mai are o
explicatie, de natura personala si egoista, am putea spune, desi in
acea perioada era un lucru normal ca domnii sa doreasca sa aiba
aliati la conducerea tarilor invecinate. Brancoveanu isi dorea un
astfel de aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul perfect era
Constantin Duca, care ii era si ginere, precedat in ordinea
preferintelor de Mihai Racovita, ce-i venea var de-al doilea.
O domnie pe
viata…scurta
O confirmare pe viata a domniei ar fi trebuit sa echivaleze cu o
garantie a pastrarii tronului, insa la acea vreme, tot aurul din
lume nu putea sa sustina terenul alunecos pe care se afla acesta.
Brancoveanu nu avea numai prieteni castigati cu bani grei la
Stambul, ci avea si dusmani care s-ar fi imaginat pe tronul
acestuia. Unul dintre acestia era marele dragoman Alexandru
Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul tarii pentru fiul sau,
Nicolae. Brancoveanu nu era strain de interesele acestui
reprezentant al Portii, prin urmare, a incercat sa isi ia din timp
masuri de prevedere, incuscrindu-se cu acesta. Ilinca, una dintre
fiicele sale s-a casatorit cu unul dintre fiii Exaporitului,
Scarlat. Asa cum era de asteptat, zestrea miresei a fost
mai mult decat generoasa, iar aceasta noua relatie de rudenie prin
alianta, l-a potolit pentru o vreme pe Mavrocordat. Incuscrirea
avea sa tina doar un an si jumatate, terminandu-se odata cu decesul
prematur al lui Scarlat. Odata cu ruperea relatiilor de
rudenie, Mavrocordat a lasat orice maniera la o parte si si-a
continuat "sapaturile" la Poarta. Un moment critic se petrece in
anul 1703, cand noul vizir Rami Mehmed il cheama pe domnul roman la
poarta "sa sarute poala imparateasca". Departe de a avea
semnificatii pozitive, acest lucru echivala de cele mai multe ori
cu o mazilire. Aurul il salveaza inca o data pe Brancoveanu, care
accepta sa plateasca dari mai mari.
Odata depasit si acest hop, urmeaza una dintre cele mai frumoase
perioade din domnia lui Brancoveanu. Si cum vremurile linistite
incurajeaza spiritul uman catre meditatie si dezvoltare spirituala,
in aceasta epoca au loc cele mai mari transformari culturale si
manifestari artistice. Se ridica palate, se construiesc biserici si
manastiri, iar tiparul ia avant, ceea ce echivaleaza cu un acces
mai larg al maselor catre slova scrisa.
Naframa de matase neagra
Izbucnirea razboiului dintre rusi si turci in 1711 avea sa puna
capat linistii. Armata ruseasca condusa de catre nimeni altul decat
tarul Petru cel Mare a ajuns pana in Moldova, unde domnul Dimitrie
Cantemir li se alatura imediat. A venit randul lui Brancoveanu sa
decida de partea cui va fi. In acelasi spirit echilibrat si
prevazator, Brancoveanu pune in balanta sortii de izbanda a
fiecarei parti. Alege si de aceasta data prudenta si isi aseaza
tabara intr-un punct strategic, care ii permitea "sa pazeasca tara
fara primejdie, de catre amandoua partile, adica si de catre turci
si de catre muscali", dupa cum mentioneaza cronica. Cum socoteala
de acasa nu se potriveste cu cea din targ, nici macar prevederea
extrema a lui Brancoveanu nu a putut anticipa comportamentul
boierilor sai. Asa se face ca spatarul Toma Cantacuzino, ruda de-a
lui Brancoveanu, decide sa actioneze dupa bunul plac, decizie ce
l-a costat pe domnitorul roman viata sa si a celor patru feciori ai
sai.
Toma Cantacuzino trece cu o parte din calarime la rusi, in
incercare de a-i ajuta sa cucereasca Braila, neglijand astfel
indicatiile domnului sau. Rusii au castigat doar o batalie, nu si
razboiul. In final, au fost bucurosi sa cada la pace cu turcii,
insa acestia din urma au inceput sa il banuiasca pe domnitorul
roman de tradare. Puternicii reprezentanti ai Portii nu au
vrut sa creada ca un spatar ar fi actionat de capul sau, prin
urmare, aceasta actiune, cumulata cu toate intrigile de la Stambul,
avea sa semnifice inceputul sfarsitului. "Miezul actiunii" la
Stambul a fost chiar o ruda de-a lui Brancoveanu, stolnicul
Constantin Cantacuzino, care dorea la conducerea Tarii Romanesti pe
fiul sau, Stefan. Legaturile bune cu Poarta, averea lui
Brancoveanu, cat si cei patru descendenti ai sai pe linie
masculina, erau tot atatea motive pentru a-si vedea visul
spulberat.
Actiunea nesabuita a spatarului Cantacuzino le oferea acum
momentul ideal sa unelteasca impotriva domnului roman. Se afla
despre mosiile si despre depozitele de bani din afara, ceea ce
intareste suspiciunile turcilor. Nu mai putin, acestia din urma,
visau sa intre in posesia aurului pe care Altan-beg il stapanea,
prin urmare indepartarea acestuia i-ar fi multumit pe
toti. De aici pana la decizia de mazilire nu a mai fost
decat un pas. Fara a banui nimic, in data de 14 aprilie 1714,
Brancoveanu il primeste la Bucuresti pe trimisul sultanului,
capugi-basa Mustafa-aga. Primit in divan, acesta ii pune pe umar
domnitorului roman naframa de matase neagra, semnul maziliei.
Amenintati cu navalirea tatarilor, nici unul dintre boierii
prezenti nu a schitat nici un gest. In vreme ce unul dintre cei mai
destoinici domnitori ai Tarii Romanesti lua drumul maziliei, la
tron se instala triumfator nimeni altul decat Stefan
Cantacuzino.
Sub o tortura cumplita, Brancoveanu si-a declarat intreaga
avere, inclusiv mosiile si depozitele de bani din strainatate. In
afara de proprietatile din Transilvania, familia Brancovenestilor
fusese expoliata de orice bun. Se parea ca lucrurile se vor opri
aici si chiar domnul mazilit scrisese in Ardeal sa i se pastreze
bunurile de acolo. Nimeni nu banuia ca sadismul vizirului
Gin Ali Pasa va intrece orice limita. Acesta hotaraste pedeapsa
capitala pentru Brancoveanu, cei patru fii ai sai si pentru
clucerul Ienache Vacarescu, sfetnicul de incredere al fostului
domn. Ca o ironie, executia a fost hotarata pentru 15 august, exact
data in care Brancoveanu implinea varsta de 60 de ani. In acea zi
neagra, a cazut intai capul clucerului, apoi ale feciorilor, iar
Brancoveanu, obligat sa treaca prin tortura infioratoare de a-si
vedea copiii ucisi, este condus ultimul catre esafod. O moarte
care, in acele conditii, venea ca o eliberare. Mult mai tarziu,
trupurile Brancovenestilor au fost aduse in tara si ingropate in
biserica Sfantul Gheorghe cel Nou din Bucuresti, insa venerarea lor
ca sfinti martiri a inceput la scurta vreme dupa uciderea lor
miseleasca.
Acum
mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile
balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat
pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul
la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in
prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au
fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii,
iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…
Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre
cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice
pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi
interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru
un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante
direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi
singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii
supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat "stat" independent,
cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda
proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o
personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac,
fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat,
vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin,
razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al
unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol
19.
Baiatul din
Balcani
Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din
vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va
straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care
zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea
incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul
Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter
pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele
vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei
familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul
motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de
turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de
ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme
ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse
parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici
rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o
derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul
sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea
radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi,
evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!
Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului
sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele
notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice
credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict
interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data
in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de
autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In
urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta
judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din
inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre
gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai
tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele
Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii,
datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate
escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de
apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae
Mavrogheni.
Politichie, smecherie, talharie…
Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care
parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de
ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se
angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si
serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia
nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu
avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de
arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte
o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si
sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine
aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor
romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este
respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o
depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin
de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care
va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf
efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii
sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de
varsta sau rang social.
Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in
frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii
fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de
furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita
undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier
bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre
interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma
considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului
Mavrogheni. Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o
banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic
Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma
considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim,
impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul
trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar
Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai
scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la
insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate
colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a
sultanului Selim al treilea.
Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat
independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat
de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate
tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in
Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un
teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului
si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata
moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea
gravata puscaria din Sofia.
Jaf si durere in
Valahia
Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui
Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara
de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein
Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul
si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata
acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara
Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a
aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa
plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de
mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la
indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara
aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se
hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de
ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.
Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde
unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din
intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se
multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea
acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea
barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre
romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci,
organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul
1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza
Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300
fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt
straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru
Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii
sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele
spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de
arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei,
fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in
anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza
cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia
sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care
restabilesc ordinea.
Mort de mana Jianului?
Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica.
Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin
cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse
de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor
pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu
Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire
dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se
lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea
rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante,
de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit
de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala.
Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade,
celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform
versurilor, Jianu ar fi strigat :
"Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te
omor, caine de pagan!". Marele nostru haiduc nu se
opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca
Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si
Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la
actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele
din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua
turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de
incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde
fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma
acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea
vreunui edificiu musulman in Valahia.
Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care
precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante
moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu
al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila
datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a
birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale
in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil
ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel,
dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare
nici o referire la Pazvante Chioru', decat o simpla expresie, des
folosita si in zilele noastre…
In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi
moscheea, biblioteca si cazarma construite… pe vremea lui
Pazvante.
Cum ar
fi aratat oare istoria fara tradatori si tradari? De la Burebista la
Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e
presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de
personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat
mersul istoriei si soarta romanilor.
In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului
I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma
victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la
Argedava - a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins
intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana
si impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si,
in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit
insa - asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot - inainte
de a apuca sa porneasca spre regatul dac.
Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a
cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si
autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu
disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in
mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe
Burebista si le-au impartit intre ei.
Vlad Tepes: tradat de
propriul sau frate
Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar.
Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care
voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii
acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai
plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese
trimisa sa-l pedepseasca - aproape 25.000 de oameni. Astfel
provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului
1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie
de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra
incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata
cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta
era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.
S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in
persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care
uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate.
Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si
mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de
firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de
manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin
de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata
pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai
ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes
(probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in
urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera
cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei.
Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat
Brasovul si cateva sate sasesti).
Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, considera
istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care
rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al
II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin
a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad
Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la
Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a
recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.
Asasinat de cei care ar fi
trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati
Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si
1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara
trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi
pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului
inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina
vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti.
Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de
fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta
perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea
mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese
turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia
sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!).
Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie
de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul
Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.
Si aici i se incheie povestea - si totodata viata. Tragicul sau
sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C.
Giurescu; sa-l citam, asadar: "Recunoscut de turci si sprijinit
de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu
cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o
suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei
familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta,
surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit
sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si,
nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il
ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai
preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima - unica prin
imprejurarile ei in istoria noastra - in ziua de 2 ianuarie 1529;
ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea
vreme."
Tradat de boieri: Petru
Rares
Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru
Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei
dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi
drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de
ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse
(printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de
mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai
nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel
moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata
simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost
favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a
incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea
Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate
de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in
1530).
Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si
care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi
oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor
si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de
firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care
s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor
(victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica)
l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui
Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls
Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu - Tighina si Bugeacul.
Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a
reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In 1541,
dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la
Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a
recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari
razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa
cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in
1546.
Singur impotriva Imperiului
Otoman: Ioan Voda Viteazul
Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca)
sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan
cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar
istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i
marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era
foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de
soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler.
Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era
un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii
si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda
a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei
din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de
ocrotire.
El obtinuse tronul Moldovei in 1572 - unde se obtinea la
acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in
tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In 1574,
insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan
Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se
impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa
natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii
zaporojeni - o populatie din zona Nistrului - care i-au trimis in
ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de
moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un
sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au
inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o
armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari
si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda
pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul
valah Alexandru.
Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine
asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise
pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i
impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu
evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca
ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe
domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci
si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima
tradare. Pe baza acestor informatii false, - in lipsa
altora mai exacte - Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor.
Batalia s-a dat la Oblucita, "langa iezerul Cahulului". Poate ar fi
avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si
apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri,
avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de
partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului,
"Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca
steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor,
trecu si ea de partea dusmanului" (Constantin C. Giurescu, Istoria
romanilor).
Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti
in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul
Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista
asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea.
Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru,
pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata
tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul
capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat
capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati.
Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.
Petru Cercel, frumosul
aventurier din Apus
Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print
neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au
perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga.
De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea
insotitorilor sai - propriile sale garzi, in care avusese deplina
incredere - i-a retezat sansele de a recapata domnia.
Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce
castigase "cursa" pentru domnie invingandu-si potrivnicul - pe
Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel si-a inceput
"mandatul" sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la
Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari
arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere
occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si
progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi
cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au
impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne,
occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa
intre in conflict cu acestia.
In 1585 - dupa mai putin doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie
mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre
Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din
escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de
sprijin, a fost arestat si inchis. Cativa ani mai tarziu,
dupa ce evadase din inchisoare, a "candidat" din nou pentru domnie
dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului
sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a
izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima
mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism,
ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.
Mihai Viteazul: puternicul
si temutul voievod al celor trei tari romanesti
In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la
apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar
aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat
in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit
foarte curand dupa acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului
Constantin C. Giurescu, "Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o
parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul
imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor."
Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale
imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului
Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa
centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in
vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului
Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului
in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele
trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn
al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si
sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.
In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma
- cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri
din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu.
Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in
jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor
acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea
aceluiasi mare istoric citat mai sus:
"La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui
Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia
si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru
libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le
convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu
prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de
maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin
orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand
voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el
trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia
din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau
ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se
si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: "esti
prins". Mihai rosti un singur cuvant: "ba", si dadu sa puna mana pe
sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii
strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele".
Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si
glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat,
totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari
romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei
veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp,
nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase
ca se poate.
Lunga domnie si tragica
prabusire a lui Constantin Brancoveanu
Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui
Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in
chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de
catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si
aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude.
Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in
cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult
timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor -
cei de care depindea mentinerea lui pe tron - si interesele
Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre
Rasarit.
Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care
ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar
cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina
Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica
remarcabila.
Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de
lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe
viata - un privilegiu rar - parea ca nu mai are a se teme de
nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in
care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini
artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in
liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a
mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul
au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el,
spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului,
ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru
care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea
pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau,
stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe
propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care
i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii
turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia "pe
viata", n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit,
ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in
timpul lungii sale domnii.
Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai
sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe
batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data
de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il
silisera sa asiste la executia celor patru fii. I-a urmat la tron
Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia
dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o rasplata dumnezeiasca,
i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie.
Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau
foarte batran. "
Tradati pentru rasplata:
Horea, Closca si Crisan
Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara),
rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national
si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal,
disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de
suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii
decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi
si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de
galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor -
constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi
capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare.
S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat
la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii
romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna
banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a
cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata
imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.
La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si
Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul
Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa
vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au
napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor.
Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A
urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o
pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata. Trupul lui Crisan,
care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel.
Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu
paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in
parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator
rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat
de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata
iobagia.
Alexandru Ipsilanti, omul
pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca
aliat
Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse
de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se
aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria,
organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor - si
indeosebi a grecilor - de sub stapanirea otomana - a avut filiale
in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a
manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din
1821. Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub
apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape
de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat
idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul
acesteia, Alexandru Ipsilanti.
Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat
miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit;
trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe
gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti.
Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop
general al Eteriei - si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii
in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti - dupa ce trecuse prin
Moldova si Muntenia - sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu
starni o reactie dura si o interventie armata din partea
turcilor. Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era
un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a
ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se
descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin
tradare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul il numea deja "domnul
Tudor", - a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la
Targoviste.
Ca
orice lucru care vine din trecut, lupta pentru existenta a romanilor
pare incarcata de acea maretie care prezentului ii lipseste. Este o
lupta care fascineaza, deopotriva, pe cei care isi revendica o istorie
petrecuta in interiorul frontierelor lor si pe cei care traiesc, uneori
convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Departe de a fi fost o
istorie pasagera, lipsita de evenimente marete, asa cum este cea
occidentala, istoria romanilor se pierde in lupte surde, uneori
glorioase, pentru dreptul de a fi prezenti acolo unde destinul ne-a
harazit... intr-unul dintre cele mai „incinse” teritorii ale lumii. In
acest scop, va prezentam cateva dintre cele mai mari batalii pe care
stramosii nostri le-au purtat de-a lungul timpului si, cum o
cuantificare a importantei acestora este greu de stabilit, criteriul
dupa care au fost clasificate este, simplu, acela cronologic...
10) Clanul Asanestilor
impotriva Imperiului Bizantin (sec. XII -
XIII)
In Bulgaria, nu veti auzi prea multe despre originea valaha a
fratilor Asan (Asen dupa unele surse) si asta pentru ca, evident,
localnicii ii considera unii de-ai lor si ii trateaza cu un respect
demn de marii imparati ai lumii. Istoria vorbeste insa despre cei
trei frati valahi care s-au ridicat din Muntii Hemus pentru a-si
cere drepturile in fata lui Isaac II Anghelos, imparatul
Bizantului. Era anul 1185, cu aproape un secol si jumatate inainte
ca Basarab I sa isi asume rolul de prim voievod al vlahilor din
Muntenia, atunci cand Ioan si Petru Asan porneau rascoala care avea
sa duca la infrangerea bizantinilor si la aparitia celui de al
doilea Imperiu Vlaho-Bulgar.
Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates
Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea
evenimentelor din acea vreme. Nicetas consemneaza ca un nou
bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si
bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la
cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli,
alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan,
fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in
seama, cei doi sunt, insa, palmuiti, umiliti in fata curtii
imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata
rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a
poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si
bulgari. Momentul nici ca putea fi mai bine ales.
Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada
tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de
unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care
repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul,
Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.
Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari
externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari
ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile dar, la prima
infruntare serioasa cu bizantinii lui Isac Anghelos al III-lea,
armata vlaho-bulgara este infranta, dar cei doi frati reusesc sa
fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de
victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor,
imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de
precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan
politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta
cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata
lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de
ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a
doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre
conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in
primavara anului 1187. Petru si Ioan si-au continuat
planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa
organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta
nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui
Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati,
printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si
viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult
pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si
Balcani.
Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care
le-a generat, Ionita Asan (Caloian), cel de al treilea
frate, a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe
din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea
si a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe
cea a papei. De la acesta din urma a obtinut recunoasterea
titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul
bisericii noului stat. Valahii creasera, pentru prima data de la
disparitia Daciei, un stat al lor, si asta chiar in coasta celui
mai mare imperiu al vremii… Imperiul Bizantin.
9) Batalia de la Posada (9 - 12 noiembrie
1330)
Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe
documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune
fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de
Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul bulgar
Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o actiune ce
incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte ani
mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de
acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb
Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil,
acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o
lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la domnie.
La doar cateva saptamani de la acest ultim eveniment, Carol da
ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate
acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau in
Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni. Este evident ca nu
toata armata a putut fi stransa in campania indreptata impotriva
lui Basarab. Insa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decat putea
strange valahul, luau drumul Tarii Romanesti. Severinul cade primul
iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator.
Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea
pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa
ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o
dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o
inteleaga odata pentru totdeauna. In misterioasa
trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza
atacul surpriza asupra ungurilor. Si ce mai surpriza a fost pe cei
care se considerau invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata
inca din prima zi a luptelor.
Macelul dureaza pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile
regelui Carol Robert de Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela
in care cavalerii valahi au sarjat in mod repetat asupra
supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii
garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele
cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l
insusi regele l-au ucis cu cruzime". Aproape toti
cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei, oferind
posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase infrangeri
din istoria Ungariei. Tara Romaneasca se nascuse iar visul Ungariei
de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru totdeauna. Pe tronul
tarii Romanesti, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astazi
il banuim a fi… Negru Voda Intemeietorul.
8) Batalia de la Rovine (10
octombrie 1394 sau 17 mai 1395)
Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci
cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta
de la Kossovopolje (Campia Mierlelor). Lazar convocase la lupta
impotriva "necredinciosilor" toata crestinatatea, insa raspunsurile
au fost intarziate sau absente in cea mai mare lor parte.
La inceput, sortii au parut a fi de partea crestinilor mai
ales ca fanaticul sarb, Milos Obilici, l-a ucis pe insusi sultanul
Murad. Fiul acestuia insa, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua
imediat comanda armatei turcesti si va schimba retragerea initiala
intr-o stralucita victorie. Crestinii au fost zdrobiti iar
cneazul Lazar insusi isi va pierde viata. Asteptandu-se la
razbunarea turcilor pentru implicarea sa in lupta, Mircea ia
masuri, consolidand linia Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra
la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul
Mic). Voievodul va incheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de
alianta cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act
semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie si de suveranul
ungur Sigismund.
Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide
sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca
asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al
Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges.
Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si
Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul
unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Batalia a
fost crunta si sangeroasa, ambele ostiri dand dovada de mare
inversunare si ura in incrucisarea armelor. Desi izvoarele sunt
categorice in privinta biruintei lui Mircea asupra "paganilor", ea
nu a putut impiedica inaintarea armatei turcesti mult superioara
numeric, asa incat romanii s-au retras spre Arges unde o noua lupta
a avut loc, de aceasta data defavorabila lui Mircea.
Tocmai din acest motiv sunt istorici care opineaza ca, desi batalia
de la Rovine este privita ca un episod de mare cutezanta a
romanilor de sub Mircea cel Batran, importanta sa nu s-a ridicat
chiar la proportiile atribuite in manualele de istorie. Cert este,
insa, ca Mircea era primul european care infrunta Imperiul Otoman
si care iesea cu capul sus dintr-o asemenea infruntare.
7) Atacul de noapte al
lui Vlad Tepes: (17 iunie 1462)
Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce razboaie iarna,
voievodul trece prin foc, sabie si mai ales teapa, tot malul stang
al Dunarii, de la Zimnicea in Delta. Cronicarii de curte ai
lui Vlad noteaza cu sfintenie si frica, recordurile personale ale
domnitorului. La Oblucitia si Nevoselo 1350 turci trasi in teapa,
la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414,
Rahova 1460, Novigrad si Sistov 749 si Marotiu cu doar 210 de turci
de ambele sexe si toate varstele. Inceputul era cum nu se
putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atat de mare incat pasalele
si dregatorii din Rumelia se intreceau in a mitui vizirii de la
Stambul in speranta ocuparii unui post similar in Anatolia sau
Armenia, doar-doar vor reusi sa scape de infricosata vecinatate a
omului cu tepe.
Furia lui Mahomed nu intarzie sa se arate. Intr-un acces de groaza
amestecata cu furie neputincioasa, suveranul turc ordona strangerea
celei mai mari armate musulmane de pana atunci. Pentru a-si
imbarbata incercatii ieniceri care incepusera sa simta amenintarea
varfului ascutit al tepei, sultanul se decinde sa paraseasca
Stambului si sa conduca personal campania de pedepsire si lichidare
a curajosului voievod. Ordia cea grozava s-a pornit spre
Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un numar de 250.000 de
razboinici marsaluiau spre Dunare. Numai corpul de elita al
ienicerilor numara 25.000 de luptatori. In fata colosului musulman,
Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit
niciodata. Raportul lui Balbi, ambasadorul venetian la
Stambul ne spune ca Vlad detinea o armata de maxim 30.000 de
soldati, in timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii aveau doar
22.000 de razboinici. Pentru a zadarnici traversarea batranului
fluviu de catre turci, voievodul se foloseste de o serie de tactici
militare vizionare care apar in Europa de-abia in perioada moderna.
Vlad intentiona sa-l prinda pe Mahomed in padurile dese si
intunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci
(de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii
Orman-padure nebuna).
Apogeul conflictului se petrece in noaptea 17-18 iunie 1462
undeva la mijlocul drumului intre Nicolope si Bucuresti. Atunci,
intr-o demonstratie de curaj unica in istoria omenirii
(niciun alt lider militat inainte sau dupa el, nu s-a deghizat si a
atacat o tabara dusmana din interior), Vlad Tepes si cei mai buni
osteni se imbraca in straie turcesti si se infiltreaza intre
otomani. Tinta sa era cortul sultanului. In plina noapte, socati si
buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este macelarit de valahi,
marii viziri Mahmud si Isac fiind ucisi in lupta. Din nefericire,
sultanul turc nu dormea in cortul cel mare, valahii in frunte cu
Tepes scapand ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih.
Ostenii lui Vlad se retrag in viteza, iar dimineata avea sa arate
proportiile dezastrului. Imensa armata era in agonie. Vlad continua
sa hartuiasca armata turca. In lupta finala de la Chilia domnitorul
zdrobeste un intreg corp de armata turc, pierderile otomanilor
atingand numarul de 50.000 de oameni. In fruntea unei armate
distruse, in randurile careia foamea, setea si bolile isi luau
tribut din ce in ce mai mare, sultanul hotaraste sa-si salveze
ostenii ramasi, retragandu-se pe Dunare din orasul Braila.
Acoperit de rusine, cu o armata bolnava si injumatatita,
Mahomed se intoarce in Adrianopol. Pentru a ascunde infrangerea,
cronicile albaneze afirmau ca sultanul a ordonat manifestari de
veselie si petreceri, pentru ca supusii sai sa creada ca s-a intors
victorios. In acelasi timp, Vlad zdrobeste armata fratelui
sau Radu care se salveaza prin fuga. 30.000 turci nu au acelasi
noroc...
6) Lupta de la Baia (14 -
15 decembrie 1467)
Lupta de la Baia dintre viitorii aliati in lupta impotriva
Imperiului Otoman, Stefan cel Mare si Matei Corvin, are la baza
conflictul dintre Aron Voda, ucigasul domnitorului moldovean,
refugiat la curtea regelui maghiar, si dorinta Ungariei de a impune
pe tronul Moldovei un domnitor aservit intereselor sale.
Astfel, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de
cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de
care Stefan nu era strain. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja
la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre
Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul
se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din
trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si
totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul
Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si
preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin
avea sa ia si Suceava.
Anticipand urmatoare miscare a ungurilor, la 15 decembrie
1467, Stefan cel Mare, alaturi de 12.000 de osteni, asediaza
Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase
orasul din toate partile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe
victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa
se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit
grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance.
Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase
Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa
ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era
decat inceputul. Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc
deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in
Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta
de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul
Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana si ca
nicio putere medievala nu avea sa ia usor mica natiune romana din
mainile celui mai mare voievod al ei…
5) Batalia de la Vaslui
(10 ianuarie 1475)
Constient ca atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti
se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut
turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin
doua parti. Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un
domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta
impotriva necredinciosilor. Astfel, au loc loc luptele cu Radu cel
Frumos si inscaunarea lui Laiota Basarab in anul 1471.
Tradarea acestuia din urma duce la noi conflicte, conflicte in care
se implica turcii lui Mahomed al II-lea. Infrangerea acestora si
inscaunarea unui nou aliat al lui Stefan pe tronul Munteniei,
Tepelus Voda, il convinge pe sultan ca doar o actiune in forta
poate opri ambitiile In consecinta, Mohamed al II-lea, cuceritorul
Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de
oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie
rebela sub vesnica ascultare.
Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor
vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce
Matei Corvin nu trimite decat 1.800 de cavaleri. In graba, din
Ardeal, domnitorul strange inca 5.000 de secui, alaturi de cei
40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a
Moldovei. Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea
atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp
pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina
inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul
Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in
negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor.
Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta
surda, moldovenii incep sa bata in retragere. Este momentul in care
insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii
si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau,
din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere,
navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii
nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in
speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel
mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de
victime. Fugariti pana la Dunare, putinii supravietuitori isi pierd
viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare
infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!
4) Batalia de la Codrii
Cosminului (26 octombrie 1497)
Raspunsul turcilor dupa infrangerea dezastruoasa de la Vaslui nu
s-a lasat prea mult asteptat. Mohamed venea el insusi, in fruntea a
160.000 de soldati pentru a-l pedepsi pe indraznetul Stefan.
Astfel are loc batalia de la Paraul Alb, acolo unde
domnitorul moldav este infrant. Doar pentru scurt timp, caci el
revine in fruntea unei noi armate si il impinge pe cuceritorul
Bizantului pana la Dunare. Acesta parasea Moldova fara sa fi
cucerit un singur oras, o singura cetate, asemenea unui
invins... Un alt atac turcesc ii ia Moldovei Chilia si
Cetatea Alba, poarta lui Stefan catre rasarit si catre aurul
negutatorilor. Singura speranta a domnitorului ramane o alianta
militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in
conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost
nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir.
Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a
fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de
soldati pentru recucerirea celor doua cetati. Mai mult,
Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in
voia sortii. In plus, fiul defunctului Cazimir patrunde in
Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni.
Pretextul? Recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe. Adevaratul Motiv?
Inscaunarea pe tronul Moldovei a fratelui sau
Sigismund.
Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata
de bunele intentii ale polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta
decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan
Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava.
Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati
intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan
cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor. La 24 septembrie,
polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt
zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi
cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii
se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni. Afectati de
lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea,
dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan.
Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de
tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo
asezare de pe teritoriul Moldovei.
Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici
de aceasta data nu isi tin promisiunea. Constient de o noua
incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu
circa 40.000 de osteni. In "apropiere de fagetul Cosminului",
voievodul ii ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa
inconjoare padurea. Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa
poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan
dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a
fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga.
Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte
crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi
permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il
trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri
veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau
invingatori. Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de
morti lasati in pamantul Moldovei. Suferise una dintre cele mai
mari infrangeri din istoria sa medievala.
3) Batalia de la
Calugareni (23 august 1595)
Steagul luptei impotriva Imperiului Otoman a fost ridicat de Mihai
Viteazul la 13 noiembrie 1594, la Bucuresti, printr-o rascoala
impotriva celor doua componente ale combinatiei straine in capitala
tarii: creditorii domnesti si o mica oaste otomana. Urmeaza
Giurgiul care este asediat, dar rezista in fata armatei lui Mihai.
In schimb, La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii
sufera infrangeri zdrobitoare. In Moldova, Aron Voda macelerea pe
toti otomanii din Iasi si dadea semnul unei rascoale generale in
cele doua tari romane. Din Istanbul pornea, insa, temutul
ordin. O armata de circa 40.000 de oameni, in frunte cu Ferhat
Pasa, porneste catre Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu in fata
celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se razgandeste
inexplicabil si il inlocuieste pe incercatul general cu vizirul
Sinan Pasa chiar inainte de a trece Dunarea. Intre timp, Mihai nu
reuseste sa stranga mai mult de 8000-14.000 de osteni, carora li se
adauga un contingent de 2000 de unguri si circa 200 de cazaci. Se
parea ca totul se va sfarsi intr-o baie de sange pentru valahi.
La 13/23 august 1595, la Calugareni, langa Giurgiu, valahii
isi incep ofensiva. Primul lor atac are darul de a ii duce pana
aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor ii
face sa se retraga peste Nealjlov, lasand in urma 11 tunuri.
Ungurii nu iau parte la lupta, preferand sa se foloseasca doar de
artilerie impotriva trupelor ce inaintau amenintator. Este momentul
in care Mihai alege sa puna totul in joc. In fruntea ostasilor
ramasi el se regrupeaza si porneste un contraatac
fulgerator. Doi pasi sunt ucisi chiar de catre domnitor,
in timp ce detasamentul unguresc decide, in final, sa loveasca din
flanc. Cazacii si un mic grup de ardeleni, dupa ce invaluisera
armata turceasca, ataca din spate creand un haos general printre
turci. Totul se transforma intr-o retragere dezorganizata, insusi
Sinan fiind la un pas de a-si pierde viata in tumultul de oameni si
animale. 3000 de turci pier in lupta, iar romanii reusesc sa
recucereasca tunurile pierdute. Turcii erau, insa, mult
prea multi. Intaririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai il
avertizasera deja de iminenta sosirii lor. Pierderile in
randul armatei muntene erau uriase, astfel ca domnitorul alege sa
se retraga in Transilvania, lasand liber invaziei otomane. La fel
ca la Rovine, victoria pe campul de lupta ramasese a romanilor,
turcii fiind, insa, cei care ocupau Muntenia.
2) Batalia de la
Selimbar (28 octombrie 1599)
Chiar daca alianta din 27 mai 1595 a voievodului Mihai cu Sigismund
Bathory era clara, intre cei doi relatiile s-au deteriorat an de
an. In 1597 se produsesera schimbari insemnate in Transilvania.
In baza unui tratat bilateral, Sigismund Bathory ceda
imparatului Rudolf al II-lea Transilvania in schimbul ducatelor
Opole si Ratibor din Silezia. Locul sau era luat de cardinalul
Andrei Bathory, un sustinator deschis al polonezilor si al pacii cu
turcii. Sustinut de Rudolf al II-lea si de generalul
acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeste acceptul de a
lupta impotriva lui Andrei Bathory cel care, asa cum se temuse
domnul muntean, incheiase pacea cu turcii.
La 5 octombrie 1599, Mihai patrunde in Ardeal prin pasul
Buzaului. In acelasi timp, pe Olt, o alta armata munteana condusa
de fratii Buzesti si Baba Novac, venea in ajutorul domnitorului.
Jonctiunea s-a facut la 16 octombrie in satul Selimbar, iar armata
lui Mihai, mare parte formata din mercenari, secui, valahi si
haiduci balcanici numara aproape 20.000 de oameni. Andrei
Bathory ii opunea un numar egal de ostasi. Primul atac este dat de
neobositul Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei
cardinalului. Valahii se repliaza si ataca din nou, dar sunt
respinsi pentru a doua oara si se parea ca vor pierde batalia. Este
momentul in care Mihai, la fel ca in batalia de la Calugareni,
intra personal in lupta, in fruntea propriei armate, moment care
decide sortii bataliei, transformand infrangerea iminenta intr-o
victorie rasunatoare. Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins
de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau
avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca.
La 1 noiembrie 1599, Mihai patrundea in Alba Iulia asemenea
unui mare invingator. Ardealul se afla la picioarele sale. Nu mai
ramanea decat Moldova pentru ca Dacia sa fie refacuta, si nu
formal, ci prin forta armelor.
1) Razboiul de
independenta (1877 - 1878)
La 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin care
se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul
teatru de razboi cu Imperiul Otoman, cu mentiunea speciala prin
care Tarul se obliga sa respecte drepturile statului roman, si sa
mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei. La
12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei
dupa ce, cu doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul
intrerupsese orice relatie diplomatica cu Inalta Poarta, actiune
care se soldeaza cu puternice represalii otomane asupra
localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si
Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de
artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar
la 10 mai, in acelasi an, era proclamata - la Bucuresti -
independenta Romaniei.
Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata
tarista. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa
esueaza lamentabil, aducand pierderi grele trupelor comandate de
Marele Duce Nicolae. Zece zile mai tarziu, cel de al doilea atac
sufera aceeasi soarta. Este momentul in care Ducele Nicolae ii
scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita trupele
romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana
comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si
inainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura
pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul
ostasilor romani cazuti in sangerosul asediu asupra Plevnei este
considerat cel mai mare din intregul razboi care a avut loc intre
1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un srapnel, Osman Pasa,
generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda
neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail
Cerchez, gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.
Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova,
Smardan, Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au
cazut rand pe rand in fata armatei ruso-romane comandate
ireprosabil de Carol I. In semn de omagiu, abnegatia
principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de marele poet
George Cosbuc: "Domnitorul a plecat la tabara indata
ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus
Osman Pasa de-a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a
plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo
sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a
fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile
razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai
bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de
ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele
tarii."
Dupa victorie, Carol s-a incoronat rege (in 1881),
punandu-si pe frunte coroana de otel turnata din metalul unuia
dintre tunurile turcesti capturate la Grivita la 30 august
1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in 1878 si Cadrilaterul
in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A fost
insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul
national al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918.
La ani
de zile dupa ce am terminat liceul, unde am invatat despre marile
evenimente din istoria Romaniei, ce (mai) stim si ce nu stim despre
cele mai importante dintre aceste evenimente? Adesea, ele sunt
prezentate, in manuale, intr-o forma simplificata si concisa care,
uneori, pune accentul pe date precise, dar nu aseaza intotdeauna
lucrurile intr-o perspectiva mai larga si nici nu consemneaza amanunte
inedite ori macar pitoresti. Ce mai stim, de pilda, despre revolutia din
1821? In mare, desfasurarea evenimentelor care au alcatuit ceea ce
numim, familiar, “revolutia lui Tudor Vladimirescu” ne este, desigur,
cunoscuta...
Figura centrala a revolutiei a fost Tudor Vladimirescu, pe care
poporul l-a indragit, l-a sustinut si l-a aclamat ca pe
conducatorul - pentru scurt timp - al Valahiei, sub numele de
domnul Tudor - desi, asa cum veti vedea, el nu intentiona sa fie
"domn", domnitor, in acceptia de atunci a termenului. Rascoala a
fost infranta dar, paradoxal, una dintre cele mai importante
revendicari ale revolutionarilor si-a gasit implinirea: din anul
urmator, jugul domniilor fanariote a fost inlaturat, iar
Principatele Romane au dobandit "domni pamanteni".
Revendicarile revolutionarilor au fost cuprinse in
cunoscuta Proclamatie de la Pades, dar si in scrisori adresate
Inaltei Porti, in care se cereau imbunatatiri sociale si schimbari
politice in ceea ce priveste numirea conducatorilor Tarii
Romanesti. Miscarea a capatat amploare odata cu afilierea
la miscarea de eliberare a grecilor - Eteria.Tudor Vladimirescu a
incercat sa coopereze, in plan militar, cu Alexandru Ipsilanti,
conducatorul Eteriei in Principatele Romane si devenit, ulterior,
epitrop general al miscarii.
Eteristii sperau sa capete sprijinul Rusiei; ajutorul politic si
militar al acestei mari puteri europene ar fi fost hotarator pentru
sporirea sanselor de reusita. Dar Rusia a dezaprobat miscarea de
eliberare a romanilor si a grecilor. In ciuda faptului ca acum nu
se mai puteau baza decat pe ei insisi, cei doi conducatori nu au
reusit sa colaboreze. In urma conflictului, Alexandru
Ipsilanti, care s-a dovedit un aliat primejdios, in care nu se
putea avea incredere, a hotarat sa scape de Tudor Vladimirescu.
Prin tradare, acesta a fost luat de la Golesti si ucis miseleste la
Tragoviste. Alexandru Ipsilanti, lipsit de sprijinul populatiei,
nemultumita de debandada si jafurile eteristilor lui, a fost invins
de turci la Dragasani, si-a vazut oastea destramata, miscarea de
eliberare a grecilor infranta si, in cele din urma, a fugit la
Viena unde, dupa cativa ani, a murit in inchisoare - nebun,
zice-se. Asa s-au desfasurat, in linii mari, evenimentele,
asa este descrisa revolutia de 1821 in cartile de istorie si cam
asta ne mai amintim din ceea ce am invatat la scoala.
Tudor Vladimirescu - tablou de Theodor Aman
Insa aceasta revolutie, pe cat de scurta, pe atat de insemnata,
datorita contextului in care s-a petrecut, personalitatii
conducatorului ei si urmarilor pe care le-a avut, desi pare doar
"de interes local", de fapt are un loc al ei in istoria Europei si
a lumii. De aceea, nu e lipsit de interes sa adaugam si cateva
lucruri pe care poate nu ni le mai amintim "de la orele de istorie"
- sau nu ne-au fost predate niciodata - si care largesc perspectiva
noastra asupra acestui eveniment.
Contextul
international
Privind de la departarea pe care le-o da trecerea timpului,
istoricii considera azi ca Revolutia de la 1821 nu a fost
doar o scurta miscare de revolta petrecuta intr-o marunta tara
europeana (asta era, pe atunci, Valahia). Ea se inscrie intr-o
miscare revolutionara mult mai larga, care s-a manifestat in lume
la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a
secolului al XIX-lea. In Europa, aceluiasi val
revolutionar ii apartin revolutia din 1830 din Franta si insasi
Eteria. Iar in lumea larga, aceeasi ampla miscare a dus la marile
revolutii din statele Americii de Sud, in urma carora numeroase
tari sud-americane si-au capatat independenta, emancipandu-se de
sub dominatia spaniola. Un fir istoric de solidaritate il leaga,
astfel, pe Simon Bolivar, figura centrala a miscarii de
independenta sudamericane, de Tudor Vladimirescu, eroul scurtei,
dar intensei miscari revolutionare prin care Romania s-a mai
apropiat cu un pas de obtinerea independentei fata de Imperiul
Otoman.
Simon Bolivar
Tudor
Desi ramas in istorie cu acest nume, neaos romanesc, el se iscalea
Theodor; daca vreti, aceasta diferenta marcheaza trecerea sa de la
starea in care s-a nascut (intr-o familie de tarani; ce-i drept,
instariti) la ceea ce a devenit prin educatie. Nascut in
jurul anului 1780, la Vladimiri (Gorj), Tudor Vladimirescu a fost
un om cu multa carte, dupa standardele de atunci.A urcat,
incet-incet, de la starea de copil de taran la cea de arendas de
mosii, apoi functionar al statului ("vataf de plai", echivalentul
functiei de subprefect), iar ulterior a devenit negustor, apoi
locotenent de panduri, pentru a ajunge, din pacate pentru foarte
scurt timp, in postura de carmuitor al Munteniei. Cariera
sa militara, datorita careia numele sau a ramas legat de cel al
pandurilor - trupe neregulate, un soi de "trupe de guerilla" - a
inceput prin participarea sa la razboiul ruso-turc din 1806-1812,
in fruntea unui corp de panduri olteni; acestia aveau sa formeze,
mai tarziu, nucleul ostirii cu care Tudor Vladimirescu a intrat in
Bucuresti pentru a sustine revendicarile miscarii revolutionare pe
care a condus-o.
Ofiter arnautgrec
Mai apoi, calatorind, a invatat mai multe limbi straine si a
dobandit, astfel, acces la invatatura Apusului, luand contact, in
acest fel, si cu ideile revolutionare care circulau pe atunci in
Occidentul Europei si care l-au inspirat sa porneasca miscarea de
desprindere a Valahiei de sub dominatia otomana. Desi numit
de popor "domnul Tudor", de fapt el nu a intentionat sa fie
domnitor al Valahiei. In prima Scrisoare catre Poarta, se prevedea
ca domnitorul tarii sa fie numit in continuare de Inalta Poarta -
cu singura conditie de a fi "pamantean" - si sa conduca tara
impreuna cu Adunarea norodului - echivalentul unui Parlament -, iar
Tudor urma sa exercite guvernarea efectiva, avand deci functia unui
prim-ministru.
Documentele
revolutiei
Desi actul de care se aminteste cel mai des in legatura cu
revolutia din 1821 este Proclamatia de la Pades, el nu este
singurul important. In afara lui, revendicarile revolutionarilor
sunt cuprinse in mai multe documente: o scrisoare catre Inalta
Poarta, intitulata Cererile norodului romanesc (datata 23
ianuarie/4 februarie 1821 si care urma sa devina, practic,
viitoarea Constitutie a Tarii Romanesti), alte doua Proclamatii
(16/28 martie, 20 martie/1 aprilie 1821) si o a doua scrisoare
catre Poarta, precum si alte declaratii si scrisori ale lui Tudor
Vladimirescu, in care sunt consemnate obiectivele miscarii
revolutionare. Aceste documente cuprind principiile pe
care urma sa se intemeieze viitoare guvernare a Munteniei, daca
cererile revolutionarilor ar fi fost acceptate si s-ar fi produs
marile schimbari sociale si politice sperate. Ele cuprind
revendicari si propuneri privind fiscalitatea, invatamantul,
organizarea armatei, alegerea si numirea functionarilor. Din
analiza lor reiese existenta unui program pe termen lung, ce viza
modificari treptate ale ordinii politice si sociale existente,
realizarea gradata, in etape, a unor schimbari care sa largeasca
autonomia tarii.
Alexandru Ipsilanti
Daca Proclamatia de la Pades este redactata intr-un limbaj plin de
patos si de elan razboinic - menit sa mobilizeze poporul pentru a
participa la miscarea revolutionara - in schimb tonul altor
documente - si in special al scrisorilor catre Poarta - este
surprinzator de moderat si prevenitor. Desi cererile, prin
continutul lor, zguduiau ordinea stabilita, grija de capetenie a
lui Tudor Vladimirescu a fost aceea de a impiedica, prin orice
mijloace, o riposta armata din partea turcilor. El spera sa capete
ceea ce dorea pe cale diplomatica, bizuindu-se si pe sprijinul
altor state europene - privilegiile obtinute ar fi urmat sa fie
garantate de Rusia si Austria - si a incercat, pe cat a putut, sa
nu starneasca mania marii puteri suzerane.
Conflictul cu Alexandru Ipsilanti isi are originea si in
acesta preocupare. Intelegerea prevedea ca acesta, cu trupele sale,
sa treca Dunarea, iesind din tara, spre a nu starni furia
turcilor, in caz contrar romanii urmand, cu orice risc, sa se
dezica de eteristi, alungandu-i ei insisi din tara. Intre
armata de stransura a lui Ipsilanti - adunata de acesta in
Basarabia si formata din greci, albanezi, bulgari si altii, toti la
un loc alcatuind o oaste prea nedisciplinata si prea putin demna de
incredere - si imensele trupe militare pe care le-ar fi putut
trimite turcii in cazul in care ar fi fost provocati, este evident
ca Tudor Vladimirescu avea motive sa se teama mai mult de turci. La
cea mai mica greseala, tara ar fi putut fi ocupata, trecuta prin
sabie si transformata in pasalac, pierzandu-si si bruma de
autonomie de care se bucurase pana atunci.
Razboinic eterist
Avand nevoie de sustinerea boierilor, Tudor a evitat sa abordeze
frontal spinoasa problema a improprietaririi taranilor, temandu-se
ca aceasta i-ar putea determina pe boieri sa ii retraga sprijinul.
Ca sa ii tina aproape, Tudor a insistat, in documente, asupra
problemelor in care si boierimea autohtona avea un interes, in
special dreptul de a avea domni pamanteni.
Urmarile
Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu a fost, intr-un
fel, paradoxala: desi a fost infranta, cel mai insemnat dintre
scopurile ei politice a fost atins. Incepand din 1822, atat in Tara
Romaneasca, cat si in Moldova, s-a ispravit neagra epoca a
domniilor fanariote, iar cele doua principate au capatat dreptul
de a avea - din nou, dupa mai bine de un secol - domni
pamanteni. Primii dintre acestia au fost Ioniţă Sandu
Sturdza, in Moldova (1822 - 1828) si Grigore Dimitrie Ghica
(Grigore al IV-lea Ghica, 1822-1828) in Tara Romaneasca. Desi
"mandatele" lor au fost marcate de un context politic european
foarte agitat si incheiate brusc si dramatic de razboiul ruso-turc
din 1828-1829, urmat de o perioada de ocupatie ruseasca in
principate, trecerea de la domniile fanariote la cele pamantene a
fost una dintre cele mai importante izbanzi politice din istoria
Romaniei - inca un pas catre independenta.
Dintre
figurile ilustre ale romanilor implicati in Revolutia de la 1848 se
detaseaza net personalitatea celui pe care motii din Apuseni l-au iubit
si glorificat ca pe tanar zeu dacic, sacrificat pe altarul libertatii
strabune. Mult, tare mult i-a iubit si Iancu pe motii sai. Pentru ei a
luptat si a sangerat ca un leu, pentru ei s-a umilit la portile inchise
ale Vienei, pentru ei a murit trist si neimpacat de atata ura si
nedreptate la adresa celor mai vechi locuitori ai Ardealului. Astazi,
mai mult decat oricand. sacrificiul si lupta sa nu trebuie date
uitatarii! El si numai el a fost si a ramas Craisorul Muntilor!
Conducatorul motilor s-a nascut in comuna Vidra de Sus din Muntii
Apuseni, in casa gornicului Alisandru Iancu. Copilul a vazut lumina
zilei in anul 1824, ca al doilea fiu al sotilor Alisandru si Maria. Nici
pana astazi nu se cunoste luna si ziua in care s-a nascut Craisorul,
cronica bisericii din localitatea a fost pierduta, iar registrele
scolare de mai tarziu pastreza doar anul nasterii. Familia sa
era una relativ bogata, comparativ cu restul familiilor de romani din
Ardeal care se zbateau la limita subzistentei. Alisandru Iancu nu era
numai gornic in padurile nemesilor, ci indeplinea si functia de jude.
Slujbele-i aduceau unele avantaje si il scuteau de corvezile umilitoare
cu toate ca simtea, la randul sau, lanturile rusinoase ale serbiei in
care se zbateau ceilalti moti. Copilul Iancu isi petrece primii ani de
viata intr-un cadru mirific, departe de necazurile si luptele cu care va
da piept mai tarziu. Bunastarea relativa a parintilor le permite
acestora sa-l hraneasca indestulat si sa-l imbrace. Din putinele surse istorice aflam ca Avramut era un pescar pasionat inca din anii fragezi ai copilariei.
La indemnul familiei care dorea ca primul naascut sa se faca preot, iar
al doilea invatator, Iancu urmeaza calea cartilor. La varsta de 13 ani
il gasim inscris la gimnaziul catolic din Zlatna. Cu toate ca scoala are
caracter unguresc, copiii fiind indoctrinati si de cahehismul militant
catolic, Iancu nu renunta la credinta sa ortodoxa. Copil dotat
intelectual, stapaneste in scurt timp atat limba maghiara cat si cea
latina in care va conversa mai tarziu cu imparatul austriac. In
anul 1841, Iancu urmeaza clasa umanista la liceul piarist din Cluj, unde
mai termina si doua clase de filozofie. Atunci, tanarul mot rebel are
primele confruntari ideologic-politice cu colegii unguri animati de
ideea ca Ungaria trebuie sa devina un stat unitar national exclusiv
maghiar. Iancu se regaseste in scurt timp printre fruntasii
junimii romanesti transilvane. Tanarul din Apuseni se remarca prin
vointa si inclinatia inascuta pentru lupta, nedovedind aptitudini
literar-filozofice precum Papiu Ilarian sau Neagoie Popea. Satul de
refuzurile si dispretul venit din partea aristocratiei maghiare,
rosteste la prima sa cuvantare publica faimoasa sa sentinta: "Nu cu argumente filozofice si umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea".
Chemarea...
"Uitati-va pe camp romanilor, suntem multi, ca cucuruzul brazilor, suntem multi si tari, ca Dumnezeu e cu noi "
Anii agitati ai Revolutiei de la 1848 il surprind pe Iancu in postura de
fruntas al intelectualitatii romanesti din Ardeal, alaturi de
personalitati precum Timotei Cipariu si Aron Pumnul. Craiul Muntilor de
mai tarziu se evidentiaza astfel in initierea si organizarea tuturor
adunarilor de la Blaj in care romanii isi cereau drepturile milenare.
Acolo, pe Campia Libertatii, el s-a adresat in principal oamenilor de
rand care sufereau crunt de pe urma iobagiei. Pe atunci, romanii
suportau cu greu statutul in care erau obligati sa traiasca. Pe langa
faptul ca aurul si lemnul Apusenilor se scurgea spre Pesta, oamenii erau
obligati sa munceasca fara bani pe mosiile nenumarate ale grofilor si
nemesilor. Motii care posedau car si vite de jug trebuiau sa
plateasca taxe foarte mari. Dreptul de a folosi moara din sat trebuia
platit cu bani grei catre aceiasi grofi straini. Romanii nu aveau voie
sa pescuiasca, nici sa vaneze. Carciumile si dreptul de a vinde bauturi
alcoolice apartineau tot domeniilor nemesesti care le exploatau cu
profit. Daca vreun mot dorea sa creasca porci sau sa se ocupe de
stuparit, trebuia sa plateasca anual o taxa peste puterile sale.
Din postura de lider regional, Iancu intra in conflict cu tabara opusa
ideologic condusa de Simion Barnutiu, adversarul sau politic.
In scurt timp, Iancu il acuza pe Barnutiu si pe cei din grupul sau ca nu
sunt altceva decat unionisti cu numele, carora le repugna lupta.
Autoritatile maghiare afla de renasterea spiritual-politica a romanilor
si actiuneaza pripit si cu mare cruzime. La Mihalt sunt ucisi
multi romani. La Turda, soldatii secui batjocoreau populatia autohtona,
taind parul fetelor si zdrobindu-i in batai pe taranii romani.
Groful Nemegyei il ameninta deschis pe Iancu, promitandu-i ca, in cazul
in care motii nu se vor intoarce la taiatul padurilor, va trimite
soldatii secui deja vestiti pentru salbaticia lor. Avand inca in memorie
martiriul motilor Horea, Closca si Crisan, Iancu-i raspunde ca motii
vor deveni mai salbatici decat orice secui... Aproape 1.200 de ani de
ura si resentimente reciproce nu mai pot fi staviliti. Burghezia
maghiara se autoconstituie in garda nationala. Popa Simion Balint din
Rosia Montana cere ungurilor sa renunte la acest gest provocator.
Formatiunile paramilitare menite sa terorizeze miscarile romanesti erau
insa incurajate atat de guvernul din Budapesta cat si de nobilimea
maghiara locala. Loc de pace nu mai era. Aveau sa vorbeasca
armele. Inca o data romanii din Ardeal se vad nevoiti sa lupte impotriva
aceleiasi natii straine care profita de impactul international al
Revolutiei de la 1848, atat pentru a se rupe din Imperiul Austro-Ungar,
cat mai ales de a scapa de populatia majoritara autohtona.
Apostolul motilor
"Deie-si
parerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptam pentru
libertatea noastra asuprita de a veacurilor nedreptate"
Dupa
o serie de victorii mici, Kossuth Lajos, conducatorul Revolutiei de la
1848 din Ungaria, reuseste sa proclame pe moment independenta natiunii
maghiare fata de Imparatul de la Viena. In prima instanta, in
cautare urgenta de aliati in fata trupelor imperiale austriece, Kossuth
Lajos incearca o apropiere de Iancu si romanii pe care incearca sa-i
atraga de partea sa. La inceput, romanii par interesati de idealurile
revolutionare dar, in momentul in care Iancu afla ca liderii maghiari nu
vor sa recunoasca natiunea romane, tiraniile si atrocitatile
aristocratilor maghiari din Ardeal, plus neacordarea de drepturi si
libertati egale romanilor, ruptura este definitva. Iancu ia decizia
dureroasa de a-si inarma poporul si de a se lupta pana la unul cu
garzile lui Kossuth. Conjunctura politica creata l-a fortat pe
Iancu sa se alieze cu Viena, asigurandu-l pe imparat de sprijinul sau in
fata rebeliunii maghiarilor, in schimbul recunoasterii unor drepturi
fundamentale pentru natiunea romana. Liderii maghiari ataca
primii. La ordinul guvernului din Pesta, comisarul Vay executa la Targu
Mures pe tanarul tribun Vasile Pop din Nasna, iar in Cluj pe tribunii
Batraneanu si Simonici. Infuriate, masele de romani cauta razbunarea.
Alba Iulia cade, iar garda maghiara este dezarmata violent, circa 600 de
soldati unguri fiind linsati de multimea de romani furiosi. Avram Iancu
intervine personal pentru a calma situatia si a organiza rezistenta
motilor in fortareata naturala de piatra a Apusenilor.
La data de 19 octombrie 1848, Craisorul isi mobilizeaza oamenii in trei
tabere principale: la Bistra, sub conducerea tribunului Alexandru
Bistran, la Campeni sub tribunul Nicolae Corches si la Bucium, sub
vicetribunul Dionisie Popoviciu. Pe data de 25 octombrie a
aceluiasi an, o forta de atac maghiara, compusa din husari si secui si
condusa de contele Bethlen, baronul Banfy si capitanul Baumgarten,
porneste spre Cricau pentru a distruge legiunea viceprefectului Balas.
Datorita tacticii de lupta desavarsite aplicata de Iancu, corpul
expeditionar dusman este zdrobit. Romanii aproape nu mai pot fi
opriti, oriunde intampinau rezistenta, se infuriau si se dedau la
razbunari. In comunele Sard, Ighiu si Bucerdea, macelul se dezlantuie,
foarte putini nemesi scapand cu viata din fata maselor populare furioase
care plateau razbunarea unei tiranii seculare. In plus, motii nu au
uitat macelul de la Mihalt. La sfarsitul lui martie 1849, motii lui
Iancu erau insa inconjurati din toate partile de fortele armate ale
guvernului maghiar. Biruitori momentan, ungurii nu au invatat insa nimic
din lectia razboilului. In loc sa se impace cu natiunea romana, Kossuth
trece la amenintari, optand pentru o campanie de lichidare a oricarui
element romanesc.
La sugestia proaspatului consilier
Edmont Beoty, el instituie crudele "tribunale de sange"precum si "echipe
de vanatoare", adevarate politii politice insarcinate cu represiunea si
pedepsirea revolutionarilor romani. Zeci, sute, mii de romani vor fi
ucisi de aceste echipe ale mortii. Nu exista petec din Ardeal care sa nu
inregistreze victime valahe. Familii intregi au fost exterminate.
Echipele lui Iosif Teney din Targu Mures si Ludovic Szabo din Turda se
lauda ca au executat fara judecata sute de romani... Presa maghiara de
la Pesta noteaza cu mandrie despre vanatorile de romani din comunele
Bichis, Cecalaca, Ozd, Geogiu, Sacaramb, Balsa, Ocna Sibiului, Secas.
Adapostit in munti, Avram Iancu intocmeste o replica pe masura.
Constienti de faptul ca daca romanii din Apuseni nu vor fi lichidati,
razbunarea acestora nu va intarzia, garzile maghiare se decid sa atace
frontal Apusenii. Decizie foarte prost inspirata, deoarece, motii erau
cunoscatori excelenti ai terenului, iar ura lor impotriva cruzimilor
nemesilor nu mai putea fi stinsa de nimic.
Leul din cetatea cu brazi
"Nu stiu alta modalitate decat sa se extermine cu desavarsire romanii si sa se arda toate satele romanesti de la munte" - Colonelul Cztetz - roman maghiarizat
Intre
muntii Huedin si Gilau, cetele de gardisti maghiari au parte de prima
confruntare cu motii. La Marisel, lupta capata proportii mitice. Ungurii
sunt prinsi in capcana de femeile motilor conduse de legendara Pelaghia
Rosu, mama capitanului Indreiu Rosu. Imbracate in alb si inarmate cu
topoare si furci, motoganele infuriate, asemenea unor amazoane
legendare, ataca trupele maghiare de pe versanti. Confuzi,
nemesi dau sa se retraga, dar sunt atacati de barbatii moti care le taie
retragerea din trei puncte separate. Ungurii fug pe loc dupa ce
comandantul Geley este grav ranit. La Huedin are loc o ciocnire
asemanatoare. La Varful Batranii, motii ataca o alte trupa ungureasca,
lupta dureaza nu mai putin de 6 ore, romanii reusind sa infranga
invazia. Prefectul favorit al lui Iancu, legendarul preot Simion Balint
este delegat de Craisor sa apere Valea Ariesului, punct strategic de
maxima importanta pentru accesul in Apuseni. La Iara se da una
dintre cele mai eroice batalii din istoria Ardealului. Cetele romane
conduse de Clemente Aiudeanu, Dionisie Telechi si Ion Galgoti lovesc
avangarda gardista. Atacul lancierilor moti este decisiv. Honvezii si
husarii fug lasand in urma 121 morti si 15 raniti. Atacurile
ulterioare ale gardistilor sunt respinse in totalitate de popa Balint si
oamenii sai alaturi de tribunul Balaceanu venit din Muntenia.
Ungurii se razbuna pe populatia civila romaneasca, incendiind sate si
biserici si ucigand pana si copiii sau batranii care nu avusesera timp
sa fuga. Pentru a da o ultima lovitura rezistentei organizate de Iancu,
Kossuth Lajos il insarcineaza pe maiorul Hatvani cu comanda celei mai
mari parti a armatei maghiare. Dupa cateva mici victorii in care
soldatii sai incendiaza satele de romani, Hatvani sufera o infrangere
dureroasa la Abrud. Incet-incet, armata sa este magistral incercuita de
Iancu, orice incercare de retragere fiind aspru pedepsita de motii cei
cranceni. Un numar de 5.000 de honvezi aveau sa isi lase oasele
in Tara de Piatra. Hatvani fuge cu groaza mortii, trezindu-se cu oastea
distrusa. "Sa fuga fiecare cum poate" a fost ultimul sau ordin catre
armata sa. Printr-o minune a reusit sa scape cu viata, ajungand la Brad
insotit doar de o mana de soldati si cativa ofiteri. Dar cosmarul
gardistilor nu s-a sfarsit aici. Tribunul Ioan Gombos si preotul Simion
Groza a urmarit ramasitele armatei dusmane pana dincolo de Muntii
Zarandului.
Pentru a scapa de raspundere, maiorul Hatvani
arunca vina pe umerii celor 57 de supravietuitori sasi din legiunea
germana cu care era in alianta. Nu-l mai crede nici macar Kossuth.
In urma asasinarii bunului sau prieten, capitanul Buteanu, Iancu isi da
seama ca razboiul avea sa mai dureze. O noua batalie avea sa aiba loc
la Abrud, unde armata contelui Kemeny sufera o infangere categorica.
Atat de categorica incat la masa de seara Kemeny a exclamat furios
"Dracu' sa se mai bata cu popii". Adevarul este ca cei mai duri
conducatori din ramata lui Iancu erau intr-adevar preoti: Balint,
Moldovan, Vladutiu, Groza, Gombos si Fodoreanu. La Fantanele, Avram
Iancu reputeaza probabil cea mai importanta victorie din cadrul
razboiului purtat in Apuseni.
Omul cu fluierul
"Draga
Iancule, libertatea nationala nu poate veni de la curtile imparatesti
si din mila imparatilor, ci numai dintr-o unire stransa dintre toti
romanii si dintr-o ridicare a tuturor impreuna si in solidaritate cu
popoarele impilate" - Nicolae Balcescu
Nesteptatele victorii ale motilor aprind flacara sperantei peste munti,
in Valahia, acolo unde Nicolae Balcescu spera la eliberarea tarii cu
ajutorul fortelor conduse de Avram Iancu. Ideea moare in fasa, deoarece
Kossuth dorea sa vada stramutate in Muntenia legiunile lui Iancu,
Ardealul devenind astfel o tinta usor de cucerit. Kossuth
exploateaza trairile nationaliste si unioniste ale Craiului Muntilor,
propunandu-i prin Balcescu gradul de general in armata maghiara
regulata. Iancu simte manipularea si nu primeste. Balcescu si
Iancu se intalnesc la Brad, unde capetenia motilor explica prietenului
sau valah istoria adevarata a raporturilor dintre cele doua popoare,
alaturi de refuzul sistematic al guvernului condus de Kossuth de a
acorda drepturi egale pentru romanii din Ardeal. Spre a doua jumatate a
lunii iulue 1849, revolutia maghiara este definitiv infranta atat in
campia Pannoniei, cat si in Transilvania. Armatele tarului Rusiei
chemate in ajutor de imparatul austriac Franz Joseph au zdrobit grosul
armatei maghiare la Sighisoara. Slabite de luptele cu motii, coplesite
de armatele austriece si rusesti peste care se adauga tradarea unor
generali maghiari, trupele revolutionare capituleaza la Siria, Arad, pe
data de 13 august 1849.
Dupa dovada de credinta aratata regimului habsburgic, Iancu spera ca
imparatul sa recunoasca si sa intareasca stapanirea Ardealului de catre
romani. In aceasta directie, intreprinde numeroase calatorii spre Viena,
atat singur cat si insotit de tribunii sai credinciosi. Tanarul imparat
este un diplomat perfect, acordand o bunavointa aparenta capetenilor
romane. In realitate, austriecii urmareau refacerea auroritatii
monarhice absolutiste, nerespectand nici macar depozitiile din
Constitutia decretata de ei insisi. Perfida atitudine a
imperialilor zguduie intreaga fiinta a lui Avram Iancu. Armata imperiala
se teme de forta romanilor coalizati pentru prima oara in jurul unui
lider autohton cu o forta carismatica atat de mare. In consecinta, le
ordona predarea armelor. Romanii nu au incredere, secolele in care
pentru ei cuvantul strain se tranformase in dusman isi spun cuvantul.
Precipitati, austriecii il aresteaza pe Craisor la Halmagiu, dar
poporul afla si ameninta garda cu linsarea, ofiterul care era la comanda
fiind nevoit sa-l elibereze, declarand ca totul era o greseala...
Iancu ia din nou drumul Vienei doar pentru a se convinge inca o data de
soarta cea trista. Nici autonomia, nici integrarea intr- o singura tara a
teritoriilor locuite de romani nu se incadreaza in conceptia rigida a
habsburgilor imperiali. Austriecii raman surzi si la rugamintile de a le
da castig de cauza motilor in privinta "Cauzei padurilor" sau a
infintarii unei academii de drept pentru romanii ardeleni. Necazurile
si umilintele se dovedesc atat de grele incat psihicul eroului cedeaza.
Boala i se agraveaza spre pragul anului 1870. Halucinatiile si
viziunile chinuitoare, alaturi de boli si avitaminoze, pun stapanire pe
organismul sau slabit. Iancu este bolnav de inima rea. Incet-incet pierde contactul cu realitatea, gasind linistire doar in plimbari dese prin paduri si nesfarsite cantari la fluier.
Pe data de 10 septembrie 1872 s-a culcat pe o rogojina in casa
prietenului sau Ion Stupina. Dimineata era mort in urma unei hemoragii
puternice. Nu avea asupra lui decat fluierul sau de cires, jalba catre
imparat si o naframa rupta. La inmormantare au plans Apusenii. Toti motii au tinut sa fie prezenti pentru a-si saluta viteazul comandant.
Prohodul a fost incheiat de 36 de preoti in frunte cu prietenii sai
apropiati Mihalteanu si popa Balint. Alaiul mortuar a strabatut Tara de
Piatra pana la biserica Tebei, unde Iancu a fost inhumat sub gorunul lui
Horea, celalat mare erou al motilor.
Bacsis,
robie, bir, mazilire, coruptie, pesches, lasitate, caftan, abuz,
ciubuc, halal, complot, aga, jaf, lefegiu, liguseala, alai, lulea,
anteriu, trandavie, camatarie, mojicie, calicie, samavolnicie, vizir,
caimacam, politichie, talharie, capuchehaie, viclenie, pricopsire,
firman, lichea, basbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalac,
protipendada, taifas, cardasie, agie, taclale. Si cu voia
dumneavoastra...geamparale si manele! Toate de mai sus s-au napustit cu
urgie peste Moldova si Valahia secolelor trecute, contribuind cu varf si
indesat la o decadere spirituala si materiala fara precedent in istoria
romanilor. Faptasii? Imperiul Otoman, evident, alaturi de hulpavii
reprezentati ai unor familii grecesti din Stambulul de odinioara...
Intrebare : -Ce iese din
incrucisarea dintre un om si o capusa ?
Raspuns : -Un fanariot...
Cartierul Fener (Fanari in greaca...) din Istanbulul de astazi a
dat Turciei moderne una dintre cele mai iubite echipe de fotbal din
acesta tara. Acum peste 300 de ani, din exact acelasi loc,
adevarate dinastii de daunatori si-au intins aripile in zbor pentru
a parazita, la propriu si figurat, doua tari mici, dar viteze care
se chinuiau sa supravietuiasca inconjurate de dusmani puternici si
lacomi, undeva la o raspantie de imperii din estul Europei.
Oricat de incredibil pare, insasi civilizatia, cultura,
fiinta nationala, caracterul, viata si chiar genetica romanilor din
acea perioada au fost afectat iremediabil de invazia acestor
trantori umani. Nu o spune doar autorul acestui articol, ci si o
ilustra suita de cercetatori si istorici care au analizat in
detaliu toate aspectele fenomenului istoric reprezentat de
fanarioti. Revenind la cartierul de pe malul drept al
Bosforului, in aste locuri rau famate apare o specie noua de om
care a dus al perfectiune concepte negative precum avaritia,
parvenirea, ticalosia sau tradarea...
Mihail Sutu
Dupa cutremurul creat de caderea Constantinopolului, o serie de
famili grecesti nobiliare, si-au revenit foarte repede, ba chiar au
cautat sa profite din plin de noua schimbare politico-sociala care
lovise subredul Imperiu Bizantin. Scormonind prin istorie, apar
numeroase marturii conform carora, grecii din capitala Bizantului
nu aveau o reputatie foarte buna nici macar in ochii semenilor lor.
Odata cu stapanirea turceasca, sultanii au realizat dezamagiti ca
proprii cetateni turci nu stiau sa faca nimic altceva decat sa duca
razboaie. Abili si atenti, grecii din Fanar au mirosit
repede ocazia aparuta. S-au facut rapid evidentiati in randul noii
stapaniri, deoarece aveau deja experienta seculara a conducerii
unui stat. Negustori, bancheri si camatari iscusiti, au pus din nou
mana pe aparatul administrativ in care se impotmolisera
cuceritorii. otomani. Ca si cum nu ar fi fost indeajuns,
inspre cladirile inghesuite ale metropolei urmau sa curga siruri,
siruri de afaceristi, carieristi, fripturisti, profitori si
aventurieri de pe tot necuprinsul Imperiului Otoman. Influenta lor
a devenit intre timp atat de mare, incat la apogeu isi permiteau
chiar sa faca legea in administratia Patriarhiei. Istoricii greci
sunt de parere ca inclusiv fiinta nationala a Greciei a fost lovita
de fanarioti, deoarece devenisera peste noapte elita unui popor
care traia la randul sau sub crunta asuprire turceasca. Grecii
acuza pe buna dreptate clasa fanariota de subordonarea si diluarea
identitatii nationale pentru asigurarea unor interese
materiale.
Grigorascu Ghica
Pentru noi romanii, la fel ca pentru greci, albanezi, sarbi,
bosniaci sau bulgari, fanariotii au intrupat, la propriu, esenta
coruptiei, tradarii si perfidiei politice. Raul nu a fost doar
acesta. Deoarece au stapanit indelungat in tara noastra si in
Balcani, au reusit sa infesteze comportamental elitele politice
nationale ale tarilor pe care le parazitau. Vechea elita
conducatoare romaneasca reprezentata de familiile boieresti a fost
iremedicabil afectata, valorile sale etico-traditionale de tip
autentic romanesc bazate pe Legea Pamantului si Dreptul Cutumiar
taranesc fiind, la randul lor, pervertite si influentate de
principii straine fiintei nationale romanesti. Datorita
acelorasi fanarioti, inca din acea perioada imaginea romanilor a
fost compromisa in ochii tarilor europene. De fapt, daca este sa
analizam serios fenomenul propagarii in timp a unor trasaturi
negative in cadrul unei populatii de oameni, nu trebuie sa blamam
atat de mult pentru starea Romaniei de astazi, nici perioada
comunista, nici pseudo-capitalismul salbatic in care ne impotmolim
astazi. Semintele raului au fost aruncate atunci, in dezastruoasa
si decadenta perioada fanariota...
Grigore Matei Ghica
Dinastii de lacuste umane
Istoriceste vorbind, epoca fanariota a poluat tarile romane
incepand cu anii 1711 in Moldova si 1714 in Tara Romaneasca.
De-abia in anul 1821, romanii au putut sa rasufle oarecum usurati,
odata cu revenirea domnilor pamanteni la conducerea celor doua tari
surori. Atentia fanariotilor in privinta Tarilor Romane a fost
alimentata de la bun inceput de lacomie. Lacomie pura am putea
spune deoarece, in perioada medievala, voievodatele romanesti erau
deosebit de bogate si prospere. Primul domn roman care a
intrat in contact cu fanariotii a fost Mihai Viteazul. Intamplarea
este una de pomina. In fata liotei chiraitoare a datornicilor si
strangatorilor de biruri din Fanar trimisi de sultan la Bucuresti,
viteazul voievod aplica cea mai buna solutie. Sub pretextul
platirii tuturor dobanzilor si birurilor, plus promiterea unor
dregatorii inalte, Mihai Voda le da lipitorilor grecesti drept
punct de intalnire o cladire unde reuseste sa-i stranga pe toti.
Odata adunati, marele Mihai ordona ostasilor sa blocheze usile si
ferestrele, dupa care da foc cladirii cu tot cu capusele din
Fanar.
Alexandru Sutu
Totusi acest eficient episod de lichidare nu are darul sa opreasca
invazia fanariota pe meleagurile noastre. Multe familii fanariote
gasisera pe meleagurile noastre conditii mult mai favorabile pentru
afaceri si negot, comparativ cu cele din teritoriile de sub
stapanirea turcilor. Adevarata instaurarea a fanariotilor a fost
definitivata de nefericita inspiratie a ultimilor domni pamanteni,
Constantin Brancoveanu si Dimitrie Cantemir, de a scapa de jugul
otoman cu ajutorul taratului Rusiei. Dupa esecul Campaniei
ruse de la Prut si dezastrul bataliei de la Stanilesti, Inalta
Poarta nu mai vrea sa riste domni romani in coasta sa si, prin
urmare, accepta mita si peschesurile fanariotilor care se intreceau
sa devina domni. Multi dintre acesti paraziti penetrasera
deja boierimea valaha sau moldoveneasca prin casatorii si aliante
de rudenie. Intr-atat de ravnite erau voievodatele romanesti de
catre parvenitii din Bosfor incat, pe intreaga perioada fanariota,
nu mai putin de 31 de domni din 11 familii s-au inghesuit si s-au
luptat pe viata si pe moarte pentru privilegiul de a se imbogati pe
spinarea romanilor. Dintre cele 11 familii, doar doua au fost
romanesti, Racovita si Calmasul, devenita Callimachi prin
grecizare. Alta familie ne-greaca a fost Ghica, la origine un clan
albanez ai carei membri au fost pana la urma romanizati. Restul
familiilor erau de sorginte greceasca, printre cele mai faimoase
fiind gruparile Caradja, Cantacuzino, Moruzi, Mavrocordat,
Ipsilanti, Rosetti si Sutu.
Nicolae Mavrogheni
Adevarul este ca regimul fanariot a fost mai mult unul
politico-economic decat un regim eminamente etnic. Turcilor nu le
pasa prea mult cine conducea bogatele state vasale romanesti, atata
timp cat din ele se scurgeau spre Stanbul cat mai multi bani si
bogatii naturale. Constienti de regulile jocului, fanariotii s-au
desavarsit in arta intrigilor si mituirii inaltilor functionari
turci (sultanul, marii viziri, eunucii, dragomanii, pasalele,
valide-hanuma, adica mama sultanului). Domnitorii proaspat
numiti de Stanbul intrau in tara cu o adevarata suita de rude,
creditori, datornici si prieteni, toti acestia sperand la randul
lor sa se capatuiasca pe spinarea populatiei bastinase. Veneau ca
lacustele! Numai Mihail Sutu a venit pe tronul Moldovei inconjurat
de 80 de rude si 800 de prieteni apropiati. Avem de a face
cu o adevarata masura de prevedere luata de fanariotii care se
temeau sa fie tradati de catre boierii autohtoni. Asa iau nastere
pe meleagurile noastre hidrele protipendatei si camarilei de mai
tarziu!
Atunci au luat nastere in tara noastra nefastele si rusinoasele
traditii ale nepotismului si cumetriei. Totusi, mentinerea tronului
nu era deloc o treaba usoara in ciuda alaiului de masuri luate.
Credeti ca Fanarul dormea? Nici pomeneala ... Zeci de alte familii
concurente trudeau zi si noapte in uneltiri si comploturi care
vizau mazilirea actualului domn fanariot pentru a se chivernisi o
alta familie de capuse. In fata unui astfel de pericol, domnitorii
fanarioti deja disperati dupa putere si mentinerea tronului,
procedau la impilarea si marirea numarului impozitelor. Cum
clerul si marile familii boieresti erau scutite de biruri,
dezastrul si jaful se abateau asupra taranilor si crescatorilor de
animale romani. Pentru mai multa siguranta in privinta circularii
banilor, vipera fanariota incredinta perceperea darilor doar
propriilor rude. Scaunul tarilor romane era cea mai
ravnita comoara, cronicile ne asigura ca doar cele mai bogate si
influente dinastii fanariote se luptau intre ele pentru stapanirea
sa. Sumele de bani puse in joc pentru stapanirea Moldovei sau
Munteniei atingeau cifre incredibile. Pentru mituirea marelui
vizir, in scopul scaunului de la Bucuresti sau Iasi, fanariotul se
prezenta la usa acestuia cu 1-2 milioane de lei-aur...
Ioan Theodor Calimah
Viata dintr-o caleasca
trasa de cerbi
Odata ajuns pe tronul tarii, cea mai mare grija a trantorului cu
anteriu si caciula inalta consta in strangerea unui bir cat mai
mare care sa-i asigure atat lui cat si familiei sale mult ravnita
continuitate la domnie. Nu precupeteau nimic, dadeau dovada de o
cruzime si o nemernicie greu de egalat. La ordinul lor, bandele de
arnauti care initial se ocupau de ordinea interna si paza
domnitorului erau trimise sa jefuiasca satele romanilor. Generatii
de tarani si mestesugari au cazut victime batailor si torturilor in
scopul stoarcerii birurilor prin orice metoda. Se inventeaza dari
si taxe incredibile, care sfideaza atat ridicolul cat si simtul
realitatii. Romanilor li se cereau taxe pe numarul de
copii, pe hainele de pe trup, pe dreptul de a purta palarie sau
caciula, chiar si pe fumul de pe horn sau numarul de usi si
ferestre care il avea casa... Conform unui cronicar
contemporan, atat barbatii cat si femeile, plus copiii, erau
inchisi in incaperi si inecati cu fum iute de ardei si gunoi, fara
apa si mancare. Erau biciuiti ca pe niste animale, erau legati si
batuti la talpi pana unii dintre ei deveneau infirmi. Sadismul
autoritatilor straine nu se oprea aici, multi romani find tinuti
iarna cu picioarele in apa inghetata sau in zapada...
Alexandru Hangerli
Cei care mai aveau o bruma de avere erau inchisi in beciurile
agiilor si batuti pana plateau tot si ramaneau, in consecinta, pe
drumuri. De atunci s-a impamantenit in limba noastra termenul de
calic. In fata unei asemenea existente zilnice, multe familii
romanesti si-au luat lumea in cap, plecand fie peste munti la
fratii din Ardeal, fie in stepele de peste Nistru sau in muntii
inaccesibili din Balcani. Alti romani s-au organizat in fratii de
arme al caror scop era pedepsirea si atacarea familiilor fanariote.
Asa se naste pe meleagurile noastre, nobila si pretuita
indeletnicire a haiduciei! De teama renumelui de darji si
nesupusi luptatori a romanilor, fanariotii interzic bastinasilor
portul armelor. Se estimeaza de catre specialisti ca 6-7 generatii
de valahi nu au mai continuat traditia militara, cu exceptia
haiducilor care ne-au mai salvat din onoarea de popor viteaz si de
temut, pe care o aveam in trecut. In vremurile de glorie
ale voievozilor pamanteni se obisnuia ca orice barbat valah sa
poarte arme si sa se antreneze. Doar robii tigani, tatari sau
evreii erau scutiti de serviciul militar obligatoriu, deoarece
voievozii nu se incredeau in calitatile lor militare.
Fiecare valah era obligat sa-si asigure arme si echipament de
lupta, in caz contrar pedepsele fiind extreme de aspre. Aceasta
situatie de dezarmare silita de stapanirea din Fanar a fost, din
nefericire, suficienta pentru ca romanii sa se transforme intr-unul
dintre cele mai pasnice si inofensive popoare din lume. De atunci
ni se trage etichetarea de popor bland, indelung indurator si
indiferent. Tot atunci a aparut si paguboasa zicala "Capul ce se
pleaca, sabia nu-l taie", transformata din nefericire in motto
pentru multi romani. Ca si cum napasta nu era indeajuns de mare,
fanariotii care traiau de generatii rupti de realitate se
dezlantuiau intr-o viata de huzur si excese comparabila, probabil,
doar cu dezmaturile din perioada Romei Antice. Megalomania,
nebunia si sfidarea ajunsesera la un asemena nivel incat domnitorul
Nicolae Mavrogheni, unul dintre cei mai reprezentativi fanarioti,
avea o caleasca personala trasa de o pereche de cerbi
dresati. Nesocotitul fanariot calatorea astfel printr-un
Bucuresti mizer, spre uimirea calicilor, podareselor si talanitelor
care nu mai pomenisera un asemenea spectacol ireal...
Sfarsitul unei boli
indelungate. Sau nu?
Napasta venita pe capul fanariotilor s-a tras tot de la lacomia lor
proverbiala. Nesatui de bogatii si privilegii, s-au implicat in
revoltele grecilor de dupa 1821, mirosind si aici un rost de
castig. De fapt, nu erau animati deloc de vreun sentiment national,
nici nu urmareau emanciparea si eliberarea societatii grecesti. Pur
si simplu, marea lor majoritate a fost orbita de lacomie sperand ca
miscarea Eteriei sa reusesca infrangerea si alungarea turcilor
pentru ca ei sa se instaureze in rolul de noua clasa conducatoare
in Balcani. Nu a fost deloc asa. Dupa inabusirea in sange a
Eteriei, turcii s-au razbunat pe majoritatea familiilor fanariote.
De fapt, loviturile de moarte date fanariotilor, au survenit in
urma cresterii puterii statelor Europei pe fondul disolutiei
interne a Imperiului Otoman. In est, Rusia avanseaza
contopind posesiunile turcesti din Caucaz, anexand pentru sine
hanatul tatarilor crimeeeni. In Africa si Asia, turcii pierd
succesiv Algeria, Tunisia, Egiptul, Sudanul, Arabia si Libia, in
favoarea Angliei, Frantei, si Italiei care, pe atunci, erau in
plina dezvoltare economica si consolidare coloniala. Peste tot
acest substrat politic se suprapune aparitia la scena deschisa a
Masoneriei care, prin asa-zisele ei idei iluministe, a grabit
Revolutia Franceza, urmata de suita de Revolutii de la 1848 din
majoritatea statelor europene. Un alt cui in cosciugul perioadei
fanariote a fost reprezentat de exacerbarea sentimentului
nationalist in Balcani, sentiment alimentat fara indoiala de
abuzurile savarsite atat de turci cat si de slugile lor din
Fanar.
Constantin Mavrocordat
Dupa momentul 1821, reprezentat de Revolutia Domnului Tudor din
Vladimiri, fanariotii parasesc tronurile celor doua tari romanesti.
Perioada urmatoare pana la Unirea savarsita de Alexandru Ioan Cuza
a fost una tulbure, presarata de ocupatia si dominarea tarista.
Moravurile sunt si ele influentate, noua generatie de
boieri adoptand orbeste o subcultura frantuzita, atat de bine
ironizata de Caragiale, Eminescu sau Creanga. Cat despre
caracterul fanariot, ei bine, nu a disparut deloc... Precum un
balaur din povesti, caruia daca-i tai capul, creste altul, stilul
de viata fanariot nu a disparut nici in perioada urmatoare. Ba din
contra, il vedem si astazi la orice colt de strada si pe toate
canalele TV...
In
zilele apogeului sau, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta
militara care zdrobea fara drept de apel orice armata europeana. Frica
si groaza semanate de turci au dat de fapt un imbold fara precedent
dezvoltarii diplomatiei in Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de
osti care infrunta cu vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a
fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un
batran haiduc sarb care l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte,
legende si inimile oamenilor.
Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul avusese
de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor
crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub
dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de
transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu
instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat
prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente
imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor
armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie
drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in
Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in
Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai
apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca
din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16,
pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu
caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace
forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor
populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o
adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de
redobandirea independentei propriilor state.
Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie
de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara
margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile
in serie ale lui Mihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un
reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30
calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea
propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic.
Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau
chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui
Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul
ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de
la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece
Dunarea, " sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi
religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el".
Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa
externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul
Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul
pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului
valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige
Imperiului Otoman.
Baba Novac - General la 80
de ani
Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere
cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit
documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul
Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608),
Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o
insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din
Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba
Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in
satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada
traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste
de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori
straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor
din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona.
Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarat
aparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i
fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam.
Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul
intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit
tragicul sau destin.
Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui
razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe
langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba
Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea
de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe
campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de
vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani
inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie
si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor
inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8
000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de
general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea,
banul Manta si banul Udrea.
Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum
si datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la
ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la
pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele
care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc,
este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care
nu "scotea caciula in fata nimanui". Autoritatile turcesti au
trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt
pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a
repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de
apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de
pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta,
tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o
banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari.
Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare,
Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana
Florentin si la Vidin.
O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia,
pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P.
Hasdeu arata ca "Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a
petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo
20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era
octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat
speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt
camp de lupta, intr-o alta Romanie" Dupa cativa ani de lupte in
Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac
este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta
sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i
si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana
in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu
care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza
dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se
reapuca de haiducie.
"Pe unde Novac
mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu
coasa"
In aceeasi perioada, in Balcani, isi desfasura
activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia,
raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup
de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa
prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub
comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei,
Mihai, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la
urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi
are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai
Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion
si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile
sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul
Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa
echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta,
domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. "Ne
sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile
turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor",
explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.
La sfarsitul adunarii, voievodul Mihai a primit juramantul de
credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a
sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile
la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia
asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de
episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost
puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul
sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman.
La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din
haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul
regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar
marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe
Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini
care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac
se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca,
polonezul Valentin Walawski si secuii Moise Szekely si Albert
Kiraly nu erau, in fond, decat niste mercenari, lefegii interesati
doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan
ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de
pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor
acestuia.
In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era
in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de
superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi
de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi
prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatului pasa
Mohamed Mihailoglu. "Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci"- cum
spune cronicarul Balthasar Walther - turcoaica si copii sai sunt
rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In
primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba
Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde
asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a
face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o
amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca
luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de
bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.
Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul
sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui
Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei
momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a
fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti
capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter
Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti
de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt
depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul
1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de
lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa
aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasiul. Lupta neobosit
pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni,
repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta
cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim
plan.
Nedreapta moarte a unui
erou
In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601,
nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel,
conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman
personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin
surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta
miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb
pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca
urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al
sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si
preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si
condamnati la moarte. Sadismul nobililor unguri iese inca
o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si
prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din
mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca.
Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat
mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta
mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o
dementa neomeneasca.
La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe
platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin
jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de
doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din
cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La
fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca
torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de
durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care
infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani,
cronicarul italian Ciro Spontoni consemneaza ca supliciul si
moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul
nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in
teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi, dupa care
aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi
compun o poezie intitulata "Cand a rabdat Baba de frig in gerul
iernii", in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au
mancat din cadavrul lui Novac…
Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca:
"Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au
fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi
calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa
pentru Baba Novac, 20 de florini" .
Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe
Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara
poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj
se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de
moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin
lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al
Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o
pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor
din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in
lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a
impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind
intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia
sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri
lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre
Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui
Novac.
Batranul si
legendele
"Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde
zace un turc legat/ Si-altu-n talpa alinat"
Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului
sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si
inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de
altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si
cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a
pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe
sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul
dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic,
Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai
panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba
Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului
sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti
este relatat episodul caderii in prizonierat al lui Gruia, cel care
este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre
eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din
inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul
evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta
scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si
fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.
Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni
in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin
de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se
printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul
epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor
impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de
acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se
petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In
aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia,
acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform
lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al
megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic
bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte
personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de
Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al
Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate
intregi de tarani bulgari.
Eroii crestini din aceasta parte a lumii au un statut apropiat
sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru
credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci.
Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul
spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor
naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai
indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu
trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor
din Romania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina,
Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta
numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in
balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra
poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele
Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci
(Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe
alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In
istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in
aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5
000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii
Romanesti . Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura,
istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi
pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului,
a dragostei de tara si credinta…
„In
tara mea as fi putut sa raman linistit si sigur, fara nici o teama, daca
nu m-ar fi chemat credinta mea fata de crestinatate. Io Mihail voievod
al Ungrovlahiei, al Ardealului si al Tarii Moldovei” - Memoriu al lui
Mihai Viteazul din anul 1601 catre imparatul Rudolf al II-lea.
Pentru multa vreme i s-a mai spus si Mihai Patrascu, fiul
voievodului Patrascu cel Bun (si, implicit, frate al domnitorului
Petru Cercel), atribuindu-i-se, in mod eronat, o filiatie nobila
care sa ii legitimeze prezenta pe tronul Tarii Romanesti si, apoi,
al Ardealului si Tarii Moldovei. Izvoarele istorice sustin insa
falsitatea unei asemenea teorii. Cert este ca Mihai s-a
nascut undeva in apropierea Ialomitei, in localitatea Piua Pietrii
de azi, in anul 1558, la un an dupa moartea lui Patrascu cel Bun.
Chiar si ideea ca el ar fi fost un fiu nelegitim si postum al
domnitorului valah este putin probabila, atata vreme cat Patrascu a
murit in anul 1557 in urma unei grele si indelungate suferinte,
acesta fiind si motivul pentru care a fost dus de catre medicii sai
la aerul curat al Valcei. Cunoastem, in schimb, numele
mamei sale, Tudora (sau Teodora) Cantacuzino, "o vaduva frumoasa si
bogata din zona Ialomitei", o femeie de neam grec din impresionanta
familie a Cantacuzinilor.
Tineretea lui Mihai este una marcata de treburile negustoresti,
acolo unde viitorul voievod da dovada de o abilitate innascuta. O
cronica polona il prezinta ca fiind negustor de vite, in timp ce o
alta spaniola il arata ca pe un comerciant de bijuterii. Alaturi de
influentul sau unchi Iane Cantacuzino, zis si Epirotul, Mihai
invata turceste si greceste, si dovedeste un real talent pentru
stiintele vremii. Tot prin unchiul sau, capuchehaia
(reprezentant al domnului la Stanbul), Mihai incepe o fulminanta
ascensiune pe scara sociala. Bazandu-se pe averea stransa in anii
tineretii si pe relatiile lui Iane, tanarul este numit banisor de
Mehedinti in anul 1588, moment in care incepe achiztionarea
primelor sate. Doi ani mai tarziu, in 1590, el este numit mare
stolnic, pentru ca dupa alti doi ani, in 1592, sa devina mare
postelnic. Mai trec doar cateva luni si ambitiosul tanar este numit
mare aga. In tot acest timp, Mihai indeplineste si functie de
ispravnic in locul unchiului sau care locuia la Istanbul. Sub
domnia lui Alexandru cel Rau (1592-1593), acelasi Mihai devine ban
al Olteniei in locul lui Iane.
Portret al lui Mihai Viteazul
Averea sa era deja una considerabila, dupa propriile declaratii,
viitorul domn detinand 23 de sate numai in judetul Romanati, altele
fiind aduse ca zestre de sotia sa, Stanca, fiica lui Dobromir, fost
ban al Olteniei, in timp ce alte sate de mosneni le daruise mamei
sale. Este evident ca Mihai rivaliza cu insusi domnitorul
si, chiar in aceste momente, sunt lansate zvonurile ca ar fi nimeni
altul decat fiul lui Patrascu cel Bun. Poate ca acesta este motivul
pentru care Mihai este arestat si obligat sa jure in prezenta a 12
boieri si a domnitorului Alexandru cel Rau ca nu are legaturi cu
defunctul voievod, fapt pe care noul ban al Olteniei il
indeplineste fara cracnire. Credibilitatea, insa, a unei
asemenea intamplari este pusa sub semnul intrebarii, mult mai
credibila fiind aceea in care Mihai a fost condamnat la moarte in
lipsa datorita implicarii intr-un complot prin care urmarea sa ia
tronul Valahiei. Cert este ca Mihai scapa cu fuga si,
pentru doua saptamani, se ascunde in Ardeal. Ia apoi drumul
Constantinopolului acolo unde, cu ajutorul unchiului sau Iane, al
lui Andronic Cantacuzino, fiul lui Seitanoglu, al lui Sigismund
Bathory si al agentului englez Barton, reuseste sa il induplece pe
sultan si sa obtina tronul Tarii Romanesti. Sumele pe care
Mihai le ofera atat sultanului cat si nobililor turci care sa ii
faciliteze intrarea la suveran sunt fabuloase, el fiind nevoit sa
cheltuie aproape tot ce agonisise de-a lungul anilor si chiar sa
imprumute sume exorbitante. Astfel, in octombrie 1593, noul
domnitor al Valahiei intra in Bucuresti insotit de un alai de
creditori dornici sa isi recupereze cat mai repede investitia si
dobanzile aferente, bani pe care Mihai nu ii putea obtine decat din
satele populate de valahi.
Birurile devin insuportabile, taranii aleg sa fuga de pe mosii
lasand locul turcilor care prinsesera " a se aseza" si a inlocui,
in multe locuri, populatia locala. Tara Romaneasca se transforma
incet-incet intr-o provincie turceasca in toata regula, iar banii
necesari creditorilor nu puteau fi stransi cu una- cu doua.
Dovedind o intuitie caracteristica doar marilor lideri
militari si politici, Mihai nu ramane indiferent la miscarea
antiotomana ce cuprinsese Europa si, atras de mirajul eliberarii
tarii de catre turci si, nu in ultimul rand, de datoriile grele
catre creditorii sai, el alege sa se alature Ligii Sfinte
europene. Astfel, el nu asteapta sa fie invitat ci, fapt
ce il caracteriza din plin, ia initiativa si trimite el insusi soli
in Ardeal si Moldova, precum si la boierii Buzesti, pe care ii
cheama alaturi de el in lupta antiotomana. Rezultatul a fost o
intelegere deplina intre cele trei tari. La 13 noiembrie
1594, la doar un an dupa inscaunarea sa, Mihai cheama pe toti
creditorii la vistieria domneasca pentru a "incheia socotelile".
Dar socotelile sale erau mai mult decat sangeroase. Tunurile lovesc
in plin in multimea celor adunati sa isi primeasca banii.
Supravietuitorii sunt masacrati de armata domneasca. Au urmat circa
2000 de ieniceri, intreaga garnizoana turceasca din Bucuresti, in
frunte cu emirul. Giurgiul este asediat, dar rezista in
fata armatei lui Mihai. In schimb, La Harsova, Silistra si Targul
de Floci, turcii sufera infrangeri zdrobitoare. In Moldova, Aron
Voda macelerea pe toti otomanii din Iasi si dadea semnul unei
rascoale generale in cele doua tari romane.
Oastea lui Mihai Viteazul
La Istanbul, sultanul decide inlocuirea "hainilor" si, in
fruntea a doua armate conduse de Hasan Pasa si Mustafa Pasa,
trimite inlocuitorii: Bogdan, fiul lui Iancu Sasul in Moldova, si
Stefan Surdul in Tara Romaneasca. In acelasi timp, suveranul turc
asmute asupra lui Mihai pe tatari. Mihai ii intampina la
14 ianuatrie 1595, in apropierea satului Putinei, apoi, la 16
ianurie la Stanesti. In ambele infruntari el iese victorios dar nu
poate impiedica unirea celor doua armate musulmane. Domnitorul isi
surprinde, insa, adversarsul la Marotin, dupa ce trecuse Dunarea pe
gheata si reuseste o victorie stralucita. Ambii pasi sunt ucisi,
iar inlocuitorul sau este pus pe fuga. Armatele sale continua
inaintarea pana la Muntii Balcani, iar populatiile locale (bulgari,
sarbi, albanezi, greci) i se alatura. Rascoale pornesc peste tot si
era evident ca sultanul nu va tolera o atare stare de fapt.
Calugareni - victorie sau
infrangere a lui Mihai?
Rascoala lui Mihai si a lui Aron Voda trezise in sanul
popoarelor din balcani speranta eliberarii de sub jugul otoman.
Haiducii sarbi si bosniaci, unii dintre cei mai sangerosi
si mai temuti adversari ai turcilor stabiliti in Balcani, i se
alatura lui Mihai Viteazul fara nicio conditie. Printre ei se afla
inclusiv temutul Baba Novac, un razboinic feroce chiar si la varsta
de 80 de ani. Din Istanbul pornea, insa, temutul ordin.
O armata de circa 40.000 de oameni, nici pe departe
150.000-300.000 atat cat se vehicula in manualele de istorie
postdecembriste, in frunte cu Ferhat Pasa, porneste catre
Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu in fata celor care
mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se razgandeste inexplicabil
si il inlocuieste pe incercatul general cu vizirul Sinan Pasa chiar
inainte de a trece Dunarea. Mihai nu reuseste sa stranga mai mult
de 8000-14.000 de osteni, carora li se adauga un contingent de 2000
de unguri si circa 200 de cazaci. Se parea ca totul se va sfarsi
intr-o baie de sange pentru valahi.
Mihai Viteazul - imagine de epoca
Constient ca nu poate infrunta o asemenea armata in camp deschis,
Mihai Viteazul alege aceeasi tactica pe care si marele Stefan
voievod o folosise la Vaslui, anume alegerea unui teren prielnic
care sa nu permita desfarsurarea trupelor otomane. Iar acest loc a
fost satul Calugareni din apropierea Giurgiului. La 13/23
august 1595, valahii isi incep ofensiva. Primul lor atac are darul
de a ii duce pana aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva
ienicerilor ii face sa se retraga peste Nealjlov, lasand in urma 11
tunuri. Ungurii nu iau parte la lupta, preferand sa se foloseasca
doar de artilerie impotriva trupelor ce inaintau amenintator. Este
momentul in care Mihai alege sa puna totul in joc. In fruntea
ostasilor ramasi el se regrupeaza si porneste un contraatac
fulgerator. Doi pasi sunt ucisi chiar de catre domnitor, in timp ce
detasamentul unguresc decide, in final, sa loveasca din
flanc. Cazacii si un mic grup de ardeleni, dupa ce
invaluisera armata turceasca, ataca din spate creand un haos
general printre turci. Totul se transforma intr-o retragere
dezorganizata, insusi Sinan fiind la un pas de a-si pierde viata in
tumultul de oameni si animale. 3000 de turci isi pierd viata in
lupta, iar romanii reusesc sa recucereasca tunurile pierdute. Dar
victoria lui Stefan de la Vaslui nu mai putea fi repetata.
Scena din batalia de la Calugareni
Turcii era inca mult prea multi. Intaririle se aflau pe drum iar
spionii lui Mihai il avertizasera deja de iminenta sosirii lor.
Pierderile in randul armatei muntene erau uriase, astfel ca
domnitorul alege sa se retraga in Transilvania, lasand liber
invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe campul
de lupta ramasese a romanilor, turcii fiind, insa, cei care ocupau
Muntenia.
Intre timp, dupa o noapte a nuntii care se dovedise un
fiasco, Sigismund Bathory alege sa isi paraseasca mireasa, pe Maria
Cristina, si, cu inima franta, alege sa isi aline durerea in
razboi. Era semnul pe care il asteptase atata vreme Mihai.
Sigismund aducea cu el 22.000 de secui, 15.200 de soldati ardeleni
si 63 de tunuri. Moldova raspundea si ea chemarii domnitorului
muntean cu 3000 de oameni si 22 de tunuri. Lor li se alaturau si
300 de italieni, experti in asedii si arme de artilerie trimisi de
ducele din Toscana. Sinan, fara sa stie ce il astepta, alege sa
treaca Dunarea si sa lase la Giurgiu doar ariegarda si o prada
uriasa. Un advesar prea marunt pentru armata crestina. Giurgiul
cade in urma unui atac violent, tranformand expeditia de pedepsire
ordonata de sultan la stadiul unui esec rasunator. Cronicarul turc
Naima, nota cu amaraciune: "O asemenea retragere
dezastruoasa si infrangere n-a mai fost pomenita in
istorie". In schimb, Muntenia, in frunte cu
Bucurestiul, era o ruina. Razboiul transformase orasele in gramezi
de resturi fumegande, iar satele se destramau in lipsa oamenilor
care alesesera fuga sau moartea in lupta.
Batalia de la Giurgiu
Unirea Tarilor Romane -
Actul lui Sigismund Bathory sau al lui Mihai?
Revenind la batalia de la Calugareni, trebuie mentionat ca Mihai
Viteazul era constient de iminenta unui atac turcesc la scara mare.
Astfel, el trimite soli care sa ceara ajutorul aliatului sau,
Sigismund Bathory. Ajunsa la 2 mai 1595 la Alba Iulia, delegatia
boiereasca a muntenilor se loveste, insa, de refuzul categoric al
principelului transilvan. Era evident ca Bathory dorea sa
se foloseasca de un vis de veacuri al romanilor, acea "Restitutio
Daciae" (Refacerea Daciei), si sa creeze un stat tampon intre
Imperiul Otoman si Europa Apuseana. Iar acesta era
momentul cel mai potrivit. Siliti de imprejurari, boierii valahi
accepta conditiile suveranului din Ardeal semnand actul care
insemna, practic, desfiintarea statului muntean. Mihai devenea,
astfel, un simplu loctiitor al lui Bathory pe tronul Valahiei,
acelasi lucru intamplandu-se si cu noul domnitor moldovean, Stefan
Razvan Voda. In documentele vremii aparea, astfel, primul
carmuitor ale celor trei provincii de la moartea ultimului rege
dac, Sigismund Bathory… "Prea luminatul domn
Sigismund, din mila lui Dumnezeu, principele Transilvaniei,
Moldovei si Valahiei transalpine si al sacrului Imperiu roman,
domnul partilor regatului unguresc si comitele secuilor, domnul
nostru prea milostiv". In acelasi timp, Mihai era numit
"respectabilul si magnificul domn Mihai, voievodul tarii
noastre transalpine, credinciosul nostru iubit".
Sigismund Bathory
Conditiile erau mai mult decat umilitoare. Mihai nu putea incheia
nici un tratat fara stirea lui Sigismund, nu putea condamna boierii
si nu putea demite dregatorii. Taranii fugiti de pe mosiile
boieresti urmau sa fie adusi inapoi si doar o cerere pusa de
boierii munteni, anume ca bisericile sa ramana sub jurisdictia
mitropolitului de la Targoviste, a fost acceptata. Stefan
cel Mare cunoscuse un moment asemanator la Calomeea. Raspunsul sau
a fost victoria din Codrii Cosminului. Pentru Mihai, raspunsul s-a
aflat la Selimbar si, apoi, la Guruslau.
Lipsit de aportul "suveranului" sau, domnitorul valah continua de
unul singur luptele cu turcii, si asta in ciuda unei vistierii
golite de multa vreme. Mihai, alaturi de Baba Novac si de
fratii Buzesti, ataca necontenit Balcanii, pradand Babadagul,
Vidinul, Plevna, Sofia si arzand, conform cronicilor vremii, peste
2000 de sate. Crestinii apuseni fusesera, insa, invinsi la
Kerestes, iar Mihai intelegea ca singur nu se putea opune uriasei
masinarii de razboi care era Imperiul Otoman. Armata sa de
mercenari, o inovatie pentru Valahia, necesita circa 100.000 de
forinti pe luna, suma pe care, in ciuda jafurilor, domnitorul nu o
putea asigura. In Tara Romaneasca izbucneau tot mai des lupte intre
mercenari si taranii care se vedea jefuiti chiar de cei care ar fi
trebuit sa ii apere. Nu ramanea decat o solutie… pacea cu turcii.
Astfel, la 7 ianuarie 1597, Pasa Hasan din Belgrad ii
confirma lui Mihai ca vasalitatea sa fusese acceptata de sultan
"pana la sfarsitul zilelor sale", totul in schimbul unui tribut
consistent. In schimb, Viteazul de pe tronul Munteniei nu
renunta la ideea luptei antiotomane. In acelasi timp, el incheie un
tratat de alianta si cu imperialii lui Rudolf al II-lea, cerand si
primind de la acestia bani pentru intretinerea unei armate de 5000
de oameni si promisiunea unor subsidii pentru inca 5000 de ostasi
in cazul unei lupte cu turcii. Tot in tratatul incheiat cu Rudolf,
Mihai accepta suzeranitatea acestuia si primea, in cazul in care ar
fi vrut sa paraseasca tronul, un castel in Ungaria sau
Transilvania, acolo unde ar fi urmat sa traiasca pe banii
monarhului conform rangului sau.
Intre timp, schimbatorul Sigismund Bathory
accepta sa predea puterea imperialilor in schimbul a doua ducate in
Silezia (1598). Dupa doar cateva luni intelege, insa, ca Ardealul
ii oferea o situatie financiara mult mai buna si, intors pe furis,
se proclama din nou principe si aresteaza oamenii lui
Rudolf. Mihai isi permite de acum sa trateze de pe picior
de egalitate cu Sigismund. El intervine pe langa Rudolf al II-lea
pentru a-l mentine in functie pe principele ardelean, trimitandu-i
acestuia din urma o solie amenintatoare prin care ii arata lui
Sigismund adevarata sa fata. Mihai cerea ajutor in vesnicele sale
lupte cu turcii altfel, in cazul unei paci secrete, ar fi tinut loc
" de pagan si turc destul".
Portret contemporan al lui Mihai Viteazul
Sigismund se dovedeste, insa, acelasi caracter instabil si
paraseste pentru a doua oara domnia, lasand in loc pe varul sau,
cardinalul Andrei Bathory (29 martie 1599), un protejat al
polonilor, aliatii turcilor, iar Mihai se vedea pentru a doua oara
in situatia de a se recunoaste vasalul familiei Bathory.
Din nou, cele trei tari romane, Ardealul, Muntenia si Moldova (pe
tronul careia se afla un alt supus al polonilor, Ieremia Movila) se
inchinau aceluiasi domn. Nu era insa, decat o formalitate. Sustinut
de Rudolf al II-lea si de generalul acestuia, albanezul Giorgio
Basta, Mihai primeste acceptul de a lupta impotriva lui Andrei
Bathory cel care, asa cum se temuse domnul muntean, incheiase pacea
cu turcii.
La 5 octombrie 1599, Mihai patrunde in Ardeal prin pasul Buzaului.
In acelasi timp, pe Olt, o alta armata munteana condusa de fratii
Buzesti si Baba Novac, venea in ajutorul domnitorului. Jonctiunea
s-a facut la 16 octombrie in satul Selimbar, iar armata lui Mihai,
mare parte formata din mercenari, secui, valahi si haiduci
balcanici numara aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory ii opunea
un numar egal de ostasi. Primul atac este dat de neobositul Baba
Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului.
Valahii se repliaza si ataca din nou, dar sunt respinsi pentru a
doua oara si se parea ca vor pierde batalia. Este momentul in care
Mihai, la fel ca in batalia de la Calugareni, intra personal in
lupta, in fruntea propriei armate, moment care decide sortii
bataliei, transformand infrangerea iminenta intr-o victorie
rasunatoare. Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins
de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau
avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca,
cea care se spune ca murmura mereu "saracul popa, saracul
popa". La 1 noiembrie 1599, Mihai patrundea in Alba Iulia
asemenea unui mare invingator. Ardealul se afla la picioarele sale.
Nu mai ramanea decat Moldova pentru ca Dacia sa fie refacuta, si nu
formal, ci prin forta armelor.
Predarea capului lui Andrei Bathory
Mihai Viteazul intentionase cucerirea Moldovei inca din anul 1597,
doar demersurile lui Sigismund Bathory facand ca aceasta campanie
sa fie amanata. La motivele initiale, care insemnau slabirea
influentei turcesti si evitarea unui atac direct asupra Ardealului
din Moldova, se adauga si ura voievodului fata de Ieremia Movila,
cel care incercase in repetate randuri sa il ucida pe Mihai
"cu otrava sau prin tradare", pentru a pune pe
tronul Valahiei pe fratele sau, Simion Movila. Era, insa, o decizie
grea. Polonia nu dorea ca Moldova sa iasa de sub sfera ei de
influenta si ar fi luptat fara rezerva impotriva lui Mihai.
Valahul isi asuma, totusi, riscurile si patrunde, in primavara
anului 1600, prin pasul Oituz, in fruntea a 17.600 de oameni la
care se adauga, spre surprinderea lui Ieremia Movila, un contingent
de 2000 de moldoveni. Campania este una fulgeratoare. La 10 mai,
Mihai ocupa Bacaul, la 11 mai Romanul, iar polonezii pierd lupta in
mod dezastruos. Cetatea Neamtului si Suceava se predau fara lupta
in fata lui Mihai Viteazul. Urmeaza batalia din fata Cetatii
Hotinului, acolo unde Ieremia Movila era invins si scapa cu fuga
peste Nistru. Nu trecusera nici trei saptamani si Mihai
Viteazul stapanea si ultima provincie a vechilor daci, Moldova. Din
Constantinopol si pana la Roma nu se vorbea decat de faptele
sale. Multi l-au asemanat cu Alexandru Macedon, in timp ce
altii vedeau in el "Steaua rasaritului". Regele Frantei, vestitul
Henric al IV-lea spunea intr-o scrisoare: "se zice ca
romanul e foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu
izbanzile". Iata ce se scria si intr-o publicatie a
vremii din Roma: "Daca a fost vreodata un principe in
lume demn de glorie pentru actiuni eroice, acesta este signor
Mihai, principele Valahiei".
Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba Iulia
Mihai insusi se intitula "Io Mihai voievod, din mila
lui Dumnezeu, domn al Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata
Tara Moldovei". Romanii stapaneau din nou, dupa
veacuri, din Maramures pana la Dunare si de la Nistru pana in
Banat.
Infrangerea si moartea
domnului Mihai
In nici un alt moment al istoriei romanesti, marirea nu
a fost urmata atat de repede de decadere. Victoriile din Ardeal si
Moldova nu mai insemnau mare lucru, atata vreme cat Rudolf al
II-lea vroia sa preia Transilvania si sa o transforme intr-o
provincie austriaca. Domnul Mihai nici nu se gandeste si insista sa
ramana stapanitorul de drept al Ardealului. Moldova se afla sub
amenintarea polona, in timp ce in Tara Romaneasca, turcii pregateau
inscaunarea lui Simion Movila. In plus, incapabil sa isi
plateasca mercenarii, Mihai se vede pus in fata rebeliunii
nobililor unguri, apasati de darile grele necesare intretinerii
armatei dar, mai ales, de umilinta de a fi supusii unui valah. In
consecinta, generalul Giorgi Basta alege sa intre in conflict de
partea rasculatilor, impotriva domnitorului muntean. La 18
septembrie 1600, 18.000 de cavaleri apuseni, dintre care 6000 de
calareti germani si flamanzi, purtand cuirase, alaturi de
muschetari valoni si francezi se pregateau sa infrunte o armata
stransa in pripa de Mihai, o armata ce nu depasea 10.000 de
oameni.
Generalul albanez Giorgio Basta
La fel ca la Calugareni, voievodul valah isi alege o pozitie
strategica in apropierea satului Miraslau, o pozitie ce nu ar fi
permis lui Basta sa il atace din flancuri, ci doar frontal. In
acelasi timp, albanezul era un razboinic incercat si, constient ca
ar fi picat in capcana asemenea lui Sinan Pasa, simuleaza o
retragere. A fost momentul hotarator al luptei. Mihai crede ca
adversarii sai se retrag si ataca frontal. Prea tarziu isi da seama
ca nu a fost decat o pacaleala. Soldatii sai sunt spulberati de
catre cuirasierii germani si maturati de gloantele muschetarilor
francezi. Mihai insusi, insotit doar de trei cazaci, trece
Muresul inot ca sa scape cu viata. La 20 septembrie, Basta intra in
Alba Iulia si ucidea pe toti italienii, grecii, sarbii si romanii,
aliatii valahului. Furiei nobililor unguri ii pica, apoi, insusi
Baba Novac, cel care este jupuit, ars de viu si tras in
teapa. In acelasi timp, polonii, profitand de infrangerea
lui Mihai de la Miraslau, ocupau Moldova. Efortul domnului muntean
de a recuceri aceasta veche provincie romaneasca ar fi fost
zadarnic. Domnul Mihai nu mai incerca acum decat sa isi apere tara,
acolo unde polonezii pregateau inscaunarea lui Simion Movila. Iar
putinele trupe stranse de Nicolae, fiul lui Mihai, se dovedesc
insuficiente. Voievodul este infrant in mai multe randuri
si vede cum si Valahia era inchinata de polonezi turcilor. Nu ii
mai ramanea decat calea pribegiei si singura speranta de a primi
ajutorul imperiarilor. In drumul sau catre Europa, din cetatile pe
care le cucerise prin lupta, se trage in deradere cu tunul asupra
sa.
Pentru Mihai urmeaza indelungi peregrinari la Viena si Praga, acolo
unde sta prin hanuri si asteapta o audienta la Rudolf al II-lea.
Cand, in sfarsit o primeste, afla ca situatia din Ardeal ii
devenise din nou favorabila. Sigismund Bathory venea pentru a treia
oara pe tronul Ardealului, ungurii il arestasera pe Basta din cauza
exceselor sale sangeroase, iar haosul stapanea din nou
Transilvania. Nu exista decat un singur om capabil sa
remedieze situatia, iar acesta era Mihai. Parea ca steaua sa
norocoasa stralucea din nou. Rudolf ii ofera 100.000 de
taleri pentru ridicarea unei armate de mercenari si ducatul
Konigsberg din Silezia. Cei mai mari pictori se inghesuie sa
realizeze portrete eroice ale domnitorului, el insusi fiind privit
ca o curiozitatea de catre nobilii prea putin obisnuiti cu teatrul
de lupta.
Portret al lui Mihai realizat in timpul sederii sale la
Praga
La 3 aprilie 1601, Mihai parasea Praga spre Viena si apoi spre
Casovia. Acolo il intalneste pe Basta cel care, din ordinul
imparatului, ar fi urmat sa il asiste in batalia impotriva lui
Sigismund. Pentru Mihai Viteazul nu mai exista insa cale de
targuiala. Stia probabil ca aceasta ar fi fost unica sa sansa sa
recapete ceea ce pierduse atat de usor. Si astfel, la 3 august
1601, in apropierea satului Guruslau (Goraslau) Mihai dadea ultima
sa batalie. Cu tunuri care bateau gresit si cu o armata mai
dornica sa se retraga din calea temutilor mercenari ai romanului
decat sa lupte, Sigismund scapa cu o fuga rusinoasa. Din Valahia
veneau vesti bune. Afland ca domnul lor vine cu oaste mare din
Ardeal, fratii Buzesti stransesera o armata si izgonisera pe Simion
Movila de pe tronul Tarii Romanesti. Acestia ii
trimisesera solie lui Mihai ca il asteptau cu bratele deschise pe
tron. Lupta valahului putea reincepe. La Turda, el alege sa se
desparta de armata, grabit fiind sa ajunga mai degraba la Fagaras,
acolo unde il astepa sotia sa, doamna Stanca. Giorgio Basta stia,
insa, ca imperialilor le-ar fi convenit mai degraba un control
direct asupra Ardealului decat unul mijlocit printr-o
personalitatea covarsitoare asa cum era cea a lui Mihai. In
consecinta, el ia decizia de a scapa de fostul sau aliat, ale carui
realizari pe plan militar ii rascolisera destul orgoliul, si
trimite in secret un detasament de 300 de cavaleri germani si
valoni, condus de ofiterii Jacques Beauri si Mortague, pentru a
"aresta sau a ucide" pe Mihai. Soarta domnului fusese hotarata
printr-o miseleasca tradare.
Intrand in cortul sau, Beauri ii striga atunci lui Mihai:
"Da-te prins!". Domnitorul nu a rostit decat un singur cuvant:
"Ba!", si a incercat sa isi apuce sabia pentru a lupta chiar si de
unul singur cu atacatorii sai. Era, insa, prea tarziu. Un glont
pornit din muscheta unui soldat valon il tintuieste pe loc.
Imediat, un mercenar ii strapunge pieptul cu sulita, in timp ce
multimea ucigasilor se repde asupra sa cu halebardele.
Urmeaza un spectacol ingrozitor. Viteazul este hacuit si batjocorit
prin praful din fata cortului sau. Trupul sau gol este aruncat iar
capul, dupa ce ii este taiat, este lasat prada cainilor si corbilor
ce ar fi trecut pe acolo.
Asasinarea lui Mihai Viteazul
"Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru ca
nu stiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea
viteaza", spune cu amar cronica Tarii Romanesti.
Viteazul isi gasise un sfarsit nedemn, in mana tradatorilor
infamului Basta. Cu el se stingea pentru mai bine de trei veacuri
si visul romanilor de a se reuni pe teritoriul Daciei mandrului
Decebal. Prececentul fusese, insa, creat…
Dimitrie Cantemir, primul promotor al Romaniei in Europa
Dimitrie
Cantemir “erudit de faima european, voievod moldovean, academicean
berlinez, print rus, cronicar roman, cunoscator al tuturor placerilor pe
care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru " ( G. Calinescu
) reprezinta figura celui mai mare umanist din perioada feudala a
literaturii romane. El este voievodul carturar prin care poporul roman a
inscris, pentru prima oara, numele unuia din fii sai in panteonul
gloriilor universale. Caci daca si mai inainte din mijlocul neamului
nostru au rasarit carturari ce au atras atentia asupra lor, cucerind
admiratia si stima contemporanilor si a urmasilor, Cantemir este
,,intaiul om de stiinta roman” a carui opera face autoritatea in epoca
si a carei personalitate impresioneaza ca un simbol reprezentativ pentru
umanitatea intreaga.
Dimitrie nu ramane omul unei singure carti, el scrie istorie,
geografie, face versuri si compune proza, leaga intre ele
diferitele preocupari printr-o incercare de sinteza, trage
concluzii politice si sociale din faptele trecutului si ale
prezentului, se indreapta plin de curiozitate creatoare spre
muzica, matematica si fizica.
Secolul nostru si-l revendica pe Cantemir dupa o serie de
distantari. N. Iorga ii judeca la inceput inconsecventele si ii
critica detasarea, pentru a ajunge apoi la o inalta pretuire
entuziasta. Pentru Blaga, principele este "inorogul alb" al
gandirii romanesti, faptura stranie si pura, de o geniala claritate
in previziuni. Considerat unul dintre cei mai eruditi
umanisti, el s-a situat cu mult deasupra carturarilor vremii sale.
Si-a format cultura dinspre antici catre moderni, preluand limba
latina drept instrument esential al expresiei, alaturi de alte
limbi de amplu suflu cultural. O mare pasiune pentru cercetare a
fost ajutata de contactul cu carturari de exceptie, prin sederea la
Curtea Otomana in timpul careia a avut privilegiul descoperirii
unor inalte valori universale. Carturar umanist, deschis catre lume
si progres, Dimitrie Cantemir a prefigurat iluminismul si nu in
zadar Scoala Ardeleana si-l va lua ca model si inspiratie.
Un ostatec privilegiat
Bizade (fiu de print), Dimitrie a fost al doilea copil al lui
Constantin Cantemir, voievodul Moldovei intre 1685 si 1693. S-a
nascut la Silisteni, la 26 octombrie 1673, iar educatia i-a fost
data de catre eruditul grec Ieremia Cacavela, care i-a predat
slavona, greaca, latina, teologie si filosofie. Numele de Cantemir
a fost preluat de tatal sau de la un vestit sultan tatar.
Constantin Cantemir a fost ales de catre marii boieri
Domnitorul Moldovei pentru ca intrunea toate calitatile cerute unui
instrument docil al oligarhiei boieresti: era batran, fara mosie,
fara carte, fara sprijin la rudele de neam mare, conducatorul
ostirilor de paza la granita, deci bun luptator, cu decoratii
militare. Un singur lucru nu-l pusesera la socoteala
boierii moldoveni: avea doi fii, care vor nutri mari ambitii in
viitor, care au simtit nemultumirea adanca a felului cum era
asezata stapanirea Moldovei si care au fost dati la scoala, caci
stiinta de carte insemna o putere a carei lipsa o simtea batranul
domn.
Incepand cu anul 1688, la varsta de 15 ani, Dimitrie va trai in
capitala Imperiului Otoman, Istambul, anticul Constantinopol,
metropola politica si culturala a Imperiului Roman de Rasarit si a
Imperiului Bizantin. Desi ostatic la curtea sultanului, are
posibilitatea sa-si continue invatatura la Academia Patriarhiei
constantinopolitane. In foarte bogata-i biblioteca afla o pleiada
de lucrari din cele mai diverse ramuri ale stiintei si culturii:
logica, filozofie, geografie, istorie, medicina, chimie, limbi
orientale (turca, araba, persana). Diplomatii statelor occidentale
- trimisul Frantei, Châteauneul si reprezentantul Olandei,
Coullier, au incurajat si sustinut interesul tinarului moldovean
fata de literatura si stiintele occidentale.
Domnitorul nedorit
Dupa circa douazecisidoi de ani de studii in Constantinopol s-a
intors la Iasi, fiind coparticipant la domnia tatalui sau. La
moartea acestuia, in martie 1693 va fi ales domn de marii boieri,
dar sultanul, platit de Constantin Brancoveanu, nu il va recunoaste
si il va impune dupa numai trei saptamani la tron pe Constantin
Duca. Se intoarce la Constantinopol spre a-si continua studiile. Cu
prilejul unui razboi turco-austriac efectueaza o calatorie in
Europa Centrala, ocazie care ii calauzeste pasii si prin Banat, la
Timisoara. Are astfel prilejul de a se convinge de unitatea
lingvistica a poporului roman.
Antioh, fratele mai mare, isi insuseste intreaga mostenire,
lasandu-l intr-o situatie financiara precara. In 1699 Dimitrie se
insoara cu Cassandra, fiica lui Serban Cantacuzino, domnitor
muntean, pentru ca in 1710 sa ajunga cu ajutorul acestuia, din nou,
domnitorul Moldovei. Candideaza la tronul tarii si obtine
confirmarea Portii Otomane la 14 noiembrie. El va avea insa o
misiune precisa. Anume aceea de a il tine sub supraveghere si a il
prinde, la momentul potrivit, pe Constantin Brancoveanu, banuit ca
ar avea planuri sa treaca de partea rusilor. In urma staruintelor
lui Carol al XII-lea, refugiat la Tighina, si ale lui Ludovic al
XIV-lea, un razboi serios se pregatea impotriva Rusiei. Data fiind
aceasta situatie, tarile noastre aveau nevoie in fruntea lor de
domni siguri, cu o credinta neclintita fata de Poarta. Tomai din
acest motiv misiunea de iscoada ii si fusese incredintata lui
Cantemir, considerat, dupa aproape intreaga sa viata in sanul
turcilor, ca fiind devotat.
Spion
incomod
Dar tocmai pentru ca avut acces atat de profund in sanul stilului
de viata turcesc si cunostea prea bine liderii acestei lumi, noul
voievod avea serioase indoieli cu privire la viitorul Imperiului
Otoman, simtindu-se ispitit sa isi indrepte nadejdea catre puterile
crestine. Dezastrul din 1697 de la Zenta - una dintre cele mai
semnificative infrangeri din istoria turcilor - la care participase
ca tanar ostas in anturajul vizirului, l-a impresionat mult si i-a
subtiat respectul fata de valoarea militara a ostirii otomane. Nu
este, deci, foarte surprinzator ca, in ciuda tuturor asteptarilor
de atunci, Dimitrie Cantemir va trece de partea rusilor. Aliindu-se
cu tarul Rusiei Petru cel Mare (1682- 1725), ia parte la razboiul
ruso-turc.
Pierzand batalia de la Stanilesti pe Prut, se ajunge la tratatul de
la 23 iulie, de "langa vadul Husilor", prin care tarul restituia
Azovul, darama o serie de cetati de la hotarul Ucrainei, platea o
despagubire de razboi si ingaduia lui Carol al XII-lea
reintoarecerea netulburata in Suedia prin Polonia. Dimitrie
Cantemir, pe care turcii il cerura in zadar, isi lua familia de la
Iasi si, impreuna cu o suma de dregatori si ostasi, intre care si
hatmanul Ion Neculce, viitorul cronicar, porni pe calea pribegiei,
insotind pe Petru cel Mare al Rusiei. I se acorda aici un
intins domeniu feudal si este investit cu inaltul titlu de Principe
Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. Aici a trait el inca
doisprezece ani, mai intai la Harkov, apoi la Moscova si in
Petersburg. In mai 1713 ii moare sotia, Casandra, fiica lui Serban
Cantacuzino; dupa sase ani, in 1719, se casatoreste cu frumoasa si
tanara Nastasia Trubetkoi. Tarul ii da la inceput cincizeci de
sate, sase mii de ruble anual si doura randuri de case la Moscova;
il face apoi consilier intim si-i arata intotdeauna o deosebita
pretuire.
Cantemir pleaca in campania impotriva Persiei insa pe drum se
imbolnaveste - suferea de diabet - si trebuie sa se intoarca. Ajuns
la mosia sa, in satul Dimitrovca, unde-si avea asezarea, mai
traieste cateva luni de zile, inchizand ochii la 1 septembrie 1723,
la varsta de 50 de ani. A fost inmormantat in "biserica de jos" a
manastirii grecesti din Moscova, acolo unde odihnea si prima sa
sotie, el fiind este chiar ctitorul acestei biserici. A mai
ridicat, facand insusi planurile, inca doua biserici in satele de
pe mosia sa, precum si o manastire la Dimitrovca. Osemintele lui
odihnesc in prezent la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.
Primul academician
roman
Inca din 1714 Dimitrie Cantemir fusese ales membru al Academiei din
Berlin si la indemnul membrilor acestei adunari de invatati s-a
apucat sa scrie cartea cu titlul "Descriptio Moldaviae" (
Descrierea Moldovei ). Acesta lucrare cuprinde trei parti: partea
geografica, partea politica si cea intitulata "Despre cele
bisericesti si ale invataturii in Moldova", in care intra capitole
despre religie si biserica, limba si literatura romana.
Nici una din geografiile vremii, in Europa, nici cea
folosita de Dimitrie Cantemir, " Geografia Universala " a lui
Philippe Cluvier, nici cea greceasca a lui Meletie de Arta, fostul
profesor al lui Cantemir la Academia din Constantinopol, nu sunt
alcatuite pe un plan asa de larg; ele privesc numai tara si
organizarea statului, dar nu si obiceiurile stapanirii, vorbesc de
nobilime, clasa conducatoare, dar nu si despre popor.
Singur, istoricul si geograficul polon din veacul al XVI-lea,
Martin Cromer, se apropie de conceptia descrierii unei tari, asa
cum este inteleasa in Descrierea Moldovei .
In special atentia data poporului, descrierea obiceiurilor de la
nunti si inmormantari, enumerarea tuturor figurilor fabuloase din
traditia populara ( paparudele, dragaica, zanele si zburatorii ),
jocurile si ceremoniile (turca si calusarii, descantecele),
legendele locale, de pilda a Ceahlaului si altele formeaza
originalitatea acestei scrieri. Atentia deosebita data vietii
populare in cadrul descrierii tarii, este dovada nu numai a unei
conceptii largi, din punct de vedere stiintific, dar si a unei
atitudini progresiste a scriitorului, fata de problemele sociale si
politice. A introduce viata populara intr-o carte de stiinta despre
statul feudal, inseamna un pas inainte in intelegerea rosturilor
statului general. Fiind scrisa in latina, " Descrierea Moldovei" nu
face parte nemijlocit din literatura romana, dar prin subiectele
tratate, prin locul pe care il ocupa in creatia culturala a lui
Dimitrie Cantemir, prin ideile sociale se leaga de istoria
literaturii noastre.
O alegorie a adevarului
Principalele idei politice ale lui Dimitrie Cantemir erau lupta
impotriva jugului otoman, precum si lupta pentru formarea in
Moldova a unui stat autoritar domnesc, care sa inlocuiasca formula
statului nobilar. Aceste idei, sunt cuprinse in tratatul incheiat
la Lutk intre Moldova si Rusia, in 1711 care prevedea independenta
statului moldovenesc si stabilirea unui regim centralizat domnesc
in aceasta tara, sub garantia Rusiei . Descrierea Moldovei formeaza
o completare si un comentariu stiintific al tratatului incheiat de
Cantemir cu tarul Petru I . Era necesar sa se arate ca, inainte de
cotropirea turceasca, Moldova era o tara independenta, a carei
libertate a fost inabusita treptat prin calcarea tratatelor. Pe de
alta parte, autorul "Descrierii Moldovei" cauta sa dovedeasca
existenta unui regim centralizat domnesc datand de la intemeierea
tarii si care a fost rasturnat in chip abuziv de boierime. Se
stabileau astfel temelii istorice, argumente trase din cunoasterea
trecutului, pentru ideile politice urmarite de Cantemir in
activitatea lui ca domn.
Opera literara a marelui carturar este constituita cu
deosebire de "Istoria ieroglifica". Ea a fost catalogata drept "cel
dintai roman romanesc de realitate istorica" de catre Nicolae
Iorga. S-a afirmat chiar ca ar fi roman social-filosofic cu
caracter patriotic, apropiindu-se de pamfletul politic.
Fara indoiala ca "Istoria ieroglifica" este lucrare alegorica ce
infatiseaza o intreaga epoca - inceputul secolului al XVIII-lea,
sub semnul "luptei dintre inorog si corb", patrunzand de fapt epoca
respectiva in toate sensurile sale." Semnele " (hieroglifele )
esentiale ale lui Cantemir sunt animale care simbolizeaza
rivalitatea dintre familia Cantemiristilor si cea a lui
Brancoveanu, cu prelungire catre expunerea relatiilor dintre doua
tari - Moldova ("Tara Patrupedelor") si Muntenia ("Tara Pasarilor"
). Actiunea propriu-zisa a operei este relativ simpla: "Corbul"
(Brancoveanu) vrea sa-si extinda influenta si asupra Moldovei si
pune la cale urmarirea "Inorogului" (Dimitrie Cantemir). Dupa
cateva situatii aventuroase, inorogul este tradat de ai sai, este
prins si inchis. Finalul va anunta eliberarea lui . Dar o asemenea
actiune ii permite lui Cantemir sa patrunda realitatea politica a
epocii si nu doar din Moldova si Muntenia ( cu incrancenata lupta
pentru putere, cu aplecarea spre umila conditie a poporului de
"muste" sau "albine", cu prezentarea revoltei "mustelor" etc.), ci
si din Imperiul Otoman. Spre exemplu, prezinta o importanta
alegorie care vizeaza posibila descrestere a acestuia: un urias
cazan care fierbe la flacarile revoltelor populare si care foarte
curand ar putea da pe dinafara.
Cetateanul european
Destul de greoaie la lectura, " Istoria ieroglifica " are in partea
finala si un glosar ( primul in literatura noastra ), caci autorul
a banuit greutatea intelegerii "hieroglifelor" sale si le-a dat
explicatiile cuvenite. In literatura medievala se folosea frecvent
ca procedeu literar prezentarea vietii omenesti sub forma de
povestire din lumea animalelor. La Cantemir, fantasticul, alegoria
au o aura de originalitate (in forma si in continut). "Istoria
ieroglifica" apare ca un roman si un pamflet, in care naratiunea,
fabula, basmul cu personaje se impletesc cu o profunzime de
proverbe, versuri si cugetari orientale si clasice, chiar si
populare romanesti. Din mijlocul sud-estului de traditie
ortodoxa si bizantina, Cantemir incepea edifdicarea unui pod spre
Europa de Sud si de apus, completand si mai ales finalizand ideea
de romanitate emisa de predecesorii sai .
Era inca un mod de a sugera prabusirea iminenta a imperiilor,
prabusire se care se legau nadejdile tuturor popoarelor mici
oprimate. Cantemir adauga uneori istoriei noastre atat de
ciudate fragmente care lipsesc in documente, dar pe care le pune la
locul potrivit cu o intuitie adanca a adevarurilor
integrate. E inca o proba a felurilor in care intelegea
dezvoltarea ingemanata a istoriei si spiritului, ca un initiat care
a invatat sa foloseasca facultatea integratoare a spiritului, sa
imbratiseze fenomenele in unitatea lor originara, de reconstituit
din suma fragmentelor inteligibile . Ceea ce a izbutit Cantemir si
ceea ce intereseaza astazi poate mai mult decat talentul, eruditia,
multilateralitatea sa uimitoare, este faptul de a fi intreprins cu
toate mijloacele sa demonstreze spatiul S-E european, si mai cu
seama tara sa de obarsie, ca parte integranta a Europei, fecundata
de spiritul european si una din sursele acestui spirit insusi .
Admirate
sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptatite de istorici,
cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de contemporanii lor si
nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din istoria
noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si
artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte
vreme, ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al
purtarilor si felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca
istoria le-a pastrat in memorie mai degraba pe cele care s-au implicat
in domenii considerate multa vreme, prin traditie, “treburi de-ale
barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…
Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in amintire ca
niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei sau
victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu
discretie, facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de
seama la mersul istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de
tiptil incat abia tarziu posteritatea le-a facut dreptate,
recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar altele n-au mai stat sa
aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la iveala de
imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care abia
mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si
consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie,
iata sapte, unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele
foarte influente la vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri
reprezentative.
Doamna Chiajna
Doamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba
scriitorului Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a
facut din ea "un tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si
dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul
Constantin C. Giurescu o descrie ca pe o femeie "energica, de mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna
a fost fiica domnitorului Petru Rares si sotia lui Mircea Ciobanul, de
doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si 1558-1559. Era pe vremea
cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita Inaltei Porti
otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului anual si
de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul
impotriva "concurentei."
A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari;
"una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste
acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale
scurte, intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri;
fiscalitate apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si
exiluri, saracirea si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia,
cum ii spuneau contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit
adevarata conducatoare a Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel
Tanar care, la moartea tatalui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul
aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut mentine pe tron aproape noua
ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu domneau decat un
an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor conflicte armate
cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii sprijinului
de la Constantinopol.
Mama si favoritele sultanului au sustinut-o pe Mirceoaia, dar
sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au putut fi adunati decat
prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii utile printre
puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a maritat
cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la a trimite
pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In 1568,
Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna
cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a
supravietuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa
ce se luptase sa capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti
pretendenti pe care i-a sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae
Iorga, de o "nestinsa patima de a stapani".
Doamna Elina
Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta noua, dar
care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de mare
insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata
ce aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei
Istorii a romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de
seama ale neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub
numele de Elina - era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui
carmuire, lunga de peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat,
imbogatindu-se cultural, intarindu-se politic, ridicandu-se economic.
"Matei Voda, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile
acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara, harnic la rasboaie, asa
neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari si vestiti osteni
ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron Costin.
Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul,
aceasta inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a
avut-o alaturi timp de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara
ostentatie, ea si-a vazut de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea.
Nicolae Iorga, in Istoria romanilor in chipuri si icoane, ii lauda
evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de gospodina si de buna
organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina ctitoreste
biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste
Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina
dezvoltarea tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de
infrumusetare a casei si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a
tarii: "Femeie indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul
ei, care-si luase scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si
capete intarirea […]" A avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a
ramas vreme indelungata alaturi de sotul ei, imbatranind impreuna, pana
cand moartea i-a despartit, ea murind in 1653, urmata de el dupa numai
un an.
Ana Ipatescu
Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei
gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare,
subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii
privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului
ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de
revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra
Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva
invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la
schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau
puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda,
incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de
situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe
militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida
rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare,
lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se
resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la
1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o
singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul
progresist pe care pornisera.
Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: "Poporul
devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in
retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca
de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu
putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la
un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul
Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile:
"Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!".
Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar,
numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel
electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa
putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare
europeana pentru liberatate si dreptate.
Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi despre Ana Ipatescu era un
amestec de fapte obiective si pareri subiective, informatii si
speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care tinea o
cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de
nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o
femeie care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o
prima casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar
dupa moartea tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost
slujitor al acestuia. Despartindu-se de primul sot, Ana s-a
casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau,
pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu, functionar la
Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea
ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre
tinerii intelectuali.
Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost
motivat de patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de
iubirea - extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre
membrii guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si
sechestrat dimpreuna cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la
mijloc o poveste de amor, important e ca urmarile politice au fost
fericite. La urma urmei, si Ana Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de
mult oale si ulcele, dar revolutia de 1848 a avut, totusi, importanta
ei benefica pentru istoria Romaniei.
Regina Elisabeta
Ii datoram acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I,
sotul ei - trecerea tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva,
spre marginea Europei si mai aproape de portile Orientului, la cel al
unui stat european, acceptat si respectat ca atare de catre puterile
continentale ale vremii. La 26 de ani, printesa germana Elisabeth
Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul pentru a se stramuta
in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a principelui german
conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla in 1869, iar
in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei, Elisabeta
devenea regina. Iubitoare si protectoare a artelor, ea insasi
autoare de poezii, romane si nuvele in engleza, franceza, germana,
principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, insa, mult mai mult
decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand aspectele
oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama
regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta,
propriile ei campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a
misiunii politice cu care s-a considerat investita, a inceput o
staruitoare munca de a-si face cunoscuta si admirata in Europa tara
peste care domnea. A facut ceea ce ii sade bine unei regine sa faca, dar
nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus despre ea ca avea o
conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se: oarecum
lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.
Si totusi, asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de
eficient. A stiut sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era
regina, si a stiut sa profite in mod inteligent de avantajele locului
in care o asezase soarta - si a obtinut succese! Sustinand artele
frumoase, literatura romaneasca si mestesugurile, organizand
participarea artizanilor romani la expozitii internationale, sprijinind
turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a reusit sa prezinte si
sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn de admiratie
civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din inaltul
tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in
Europa.
Ecaterina Teodoroiu
Ecaterina Teodoroiu (sau Catalina Toderoiu) e o prezenta
insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei distinse
"oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine anonime care
vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie numele si
faptele. Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi
Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari -
moartea fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea
lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea
soldat - sau, poate, curajul pe campul de lupta era o trasatura de
familie. Podul Jiului, Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt
nume ale unor locuri in care armata romana a dat, in 1916, batalii la
care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in varsta de 22 de ani.
Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele Ferdinand, a primit, pe
langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si comanda unui pluton
de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Marasesti. Aici a
murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip tragic si eroic,
scurta viata de femeie-ostas.
Regina Maria
Regina Maria a avut, ca si predecesoarea ei, o viata plina de
preocupari personale, bine cunoscute, care ii hraneau spiritul creator
si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai putin stiuta, insa
prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei. Castelul
Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta,
povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de
regina-artista, plina de haruri, parte dintre multele sale calitati.
Dar, atunci cand, dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de
la Paris s-au impotmolit in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei
recunoasterea si rasplata participarii la conflict, regina Maria si-a
revelat si marele ei har politic, pe care il avusese mereu, dar care,
pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in umbra celorlate preocupari,
mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si artista. A plecat ea
insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez Clemenceau au
indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut
implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate
in masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a
reginei Maria.
Elena Lupescu
Elena Lupescu e una dintre acele amante regale a caror influenta a fost
atat de mare incat te intrebi cum ar fi aratat istoria daca ele n-ar fi
aparut, intr-o buna zi, in calea monarhului pe care l-au sedus. Viata ei
insa are multe puncte intunecate, informatiile sunt neclare si
contradictorii. Data la care ar fi inceput legatura ei cu regele Carol
al II-lea si chiar anul nasterii sunt sursa de controverse, alimentate
de informatiile contradictorii ce reies din presa contemporana lor si
din cartile scrise despre ei. Multa vreme privita doar ca o
pacoste, denigrata si urata atat de politicienii vremii, cat si de
popor, ea a fost un soi de inamic public nr. 1, personajul negativ,
malefic, din umbra tronului. Recent, insa, au inceput sa fie publicate
si dezvaluiri ce descopera o alta fata a ei, prezentand-o, neasteptat,
intr-o lumina mai buna. Ca si timpul vietii ei, e greu sa cerni
adevarul de scorneli. Oricum ar fi, pare sa fi avut o fire complexa,
masura a unei inteligente ascutite, care a ajutat-o sa-si croiasca
drumul in viata, sa se adapteze si sa reziste in viata agitata si
presarata cu intamplari dramatice a curtii regale din timpul perioadei
interbelice.
Ca a avut o mare influenta asupra lui Carol al II-lea si, prin acesta,
si asupra evenimentelor politice care au jalonat istoria interbelica a
Romaniei, e neindoienic, dar e greu de spus ce a fost mai mult - sau ce a
fost in realitate: era doar o curtezana de lux dornica de
mariri? Era o femeie atasata sincer de persoana regelui? A fost o
eminenta cenusie, o putere oculta care a manipulat, cu o inteligenta
rece, viata de curte, politica si pe rege insusi? Legatura
dintre ea si Carol al II-lea a fost, in orice caz, foarte puternica.
Inceputa inca de cand acesta era doar principe mostenitor si continuata
si dupa abdicarea din 1940, urmata de exilul definitiv, relatia lor a
fost remarcabila prin statornicie, mai ales deca tinem de seama de
faptul ca partenerul masculin din acesta relatie era un om care, din
pricina vietii amoroase agitate duse in tinerete, fusese poreclit
"regele-playboy." Femeia care i-a stat alaturi acestui rege-playboy din
1922 si pana la moartea lui, in 1953, ca amanta si apoi sotie (s-au
casatorit in Brazilia, in 1947), a fost categoric, unul dintre cele mai
celebre personaje ale vremii ei.
Mai degraba detestata de contemporani, prezentata adesea drept
cea vinovata de cele mai multe dintre relele abatute asupra tarii,
urmarile acesteri proaste reputatii castigate in tinerete au urmarit-o
inca decenii intregi dupa plecarea ei din tara, pana la moarte. Si azi,
ceea ce se stie despre ea e alcatuit din informatii care se bat cap in
cap: unii o considera drept "femeia nefasta", cum era poreclita in
cercurile adversarilor politici, in vreme ce altii, care au cunoscut-o
indeaproape, mai ales in timpul vietii ei in strainatate, vorbesc despre
o persoana afectuoasa, prietenoasa, grijulie fata de cei apropiati…
departe de imaginea de scorpie vicleana si fara scrupule cu care ne
obisnuise presa timp de cateva decenii. La peste 20 de ani de
la moartea ei (a murit in 1977, in Portugalia, unde ea si fostul rege se
stabilisera dupa casatorie) Elena Lupescu - Magda Lupescu, cum mai era
cunoscuta; Duduia, cum o numeau cei apropiati tronului sau Lupeasca, asa
cum ii ziceau cei care n-o agreau - este, in continuare, un personaj
destul de misterios.
Vlad Tepes - Prima victima a unei campanii de presa
Ca o
culme a ironiei cu care istoria ne-a lovit pe noi romanii de nenumarate
ori, avem surpriza sa descoperim ca personalitatea celui mai faimos
voievod de-al nostru pe plan mondial a cazut victima unei campanii
continue de denigrare din partea presei apusene. De la cronicile si
gravurile mincinoase ale sasilor si svabilor din Transilvania, trecand
prin romanul lui Bram Stoker si poposind in preajma industriei Dracula
din prezent, omenirea nu cunoaste inca personalitatea abisala a
singurului lider militar care l-a ingrozit vreodata, la propriu, pe
cuceritorul Constatinopolului.
Pentru a-l cunoaste mai bine pe cel care prin groaza si teroare a reusit
sa mentina Valahia in afara ghearei lacome a Imperiului Otoman, merita
zabovit putin asupra distinsei sale origini. Rareori marile
personalitati ale Istoriei au fost la randul lor descendentii unor alti
mari oameni. In cazul voievodului care i-a ingrozit atat pe crestini cat
si pe musulmani, soarta i-a harazit sa aiba parte de un bunic legendar
si de un tata sa-i zicem, "plin de imaginatie". Vlad I Dracul era fiul
natural al lui Mircea cel Batran si vlastar al marii familii a
Basarabilor. Vlad Dracul, tatal lui Vlad Tepes, a avut la randul
sau o personalitate complexa care, din nefericire, nu a beneficiat de
studii amanuntite din partea istoricilor. Cu toate ca era
recunoscut drept urmas legitim al marelui Mircea, avand asadar dreptul
nativ de domnie, tatal lui Tepes s-a remarcat in primul rand ca un
luptator si cavaler dedicat campaniilor anti-otomane ale vremii.
Datorita urii si intrigilor clanurilor boieresti, este nevoit sa-si
paraseasca tronul si sa caute adapost in Transilvania.
Acolo a trait intre anii 1428-1436, beneficiind astfel de protectia
Imparatului Sigismund de Luxemburg. Tatal temutului Tepes era o
cunostinta mai veche de-a regelui, deoarece inca din tinerete s-a facut
remarcat datorita curajului si indemanarii in lupta. Pe baza
acestor doua calitati pretuite, fiul lui Mircea cel Batran a fost
invitat sa intre in randurile Cavalerilor Ordinului Dragonului (Ordinis
Draconis). Gruparea in sine era una deosebit de exclusivista si secreta,
scopul sau principal fiind acela de aparare a catolicismului alaturi de
alungarea turcilor din Europa. Blazonul ordinului infatisa un
dragon al carui trup forma un cerc, fiara inghitindu-si astfel coada.
Simbolul in sine este unul mult mai vechi decat crestinismul, in
acceptiunea Europei pagane, acest animal fantastic era consacrat zeitei
Atena, semnificand ideea ca ratiunea si intelepciunea nu dorm niciodata,
atente fiind la aparitia Celui Rau...
Pe cand Mircea cel Mare se afla la Nurenberg impreuna cu fiii si suita
sa, ca invitat al regelui Sfantului Imperiu Romano-German si rege al
Ungariei, Sigismund de Luxemburg remarca abilitatea in lupta a printului
Vlad Intaiul. Atunci, tatal sangerosului Tepes a avut dreptul de a
purta la ceremonii costumul rosu intunecat cu mantie verde, la gat avand
simbolul din aur al dragonului. Revenind la momentul fugii sale in
Ardeal, Vlad Intaiul primeste de la puternicul rege Sigismund cladirea
corpului de paza din cetatea Sighisoarei, alaturi de functia de
comandant al ostilor imperiale din sudul Transilvaniei. Acolo se
casatoreste cu una din fiicele lui Alexandru cel Bun, femeie de rang
inalt din familia Musatinilor. Astfel, viitorul Vlad Tepes, copil
legitim nascut din aceasta legatura, era var direct cu Marele Stefan al
Moldovei.
Cei doi lideri au copilarit partial impreuna, devenind prieteni foarte
buni. In heraldica si genealogia voievozilor valahi, Vlad Tepes apare
sub numele de Vlad al II-lea Draculea, mostenind numele tatalui
transformat in renume, odata cu acesti doi voievozi, tata si fiu, Tara
Romaneasca cunoaste familia boiereasca a Draculestilor. In limba romana,
termenul pompos de dragon, mostenit de Vlad Intaiul, are drept
corespondent pe cel de Drac si Balaur, astfel impamantenindu-se in
constiinta nationala numele de Vlad Dracul sau Draculea. Nu trebuie sa
ne miram prea mult daca tinem cont ca in Europa aveau sa circule nu mai
putin de 57 de variante ale numelui voievodului, printre cele mai
uzitate fiind cele de Dracole, Dracuglia, Dracol, Draco, Dragula,
Dragulios, Dragulia, Trakulam, Tarac Oglu, sau Kazikil, Kazakil si
Cassiclu, dupa cum il numeau infricosati turcii.
Singur printre turci
Dupa o copilarie petrecuta pe strazile Sighisoarei, viata tanarului Vlad
avea sa se schimbe radical si dramatic in acelasi timp. Moartea regelui
Sigismund, protectorul tatalui sau, petrecuta in anul 1437, este
interpretata de turci drept o slabiciune a frontului antiotoman creat in
estul Europei. Cu un an inainte, Vlad Dracul fusese nevoit de noile
conjuncturi politice sa merga la Brusa in inima Imperiului, pentru a
jura credinta sultanului Murad al II-lea. Constient de
problemele create de Mircea cel Batran, sultanul nu a dorit sa riste in
privinta urmasilor acestuia. Prin urmare, Vlad Dracul a trebuit sa
traiasca in apropierea sultanului alaturi de cei trei fii ai sai,
Mircea, Vlad si Radu. Domnul muntean si-a lasat fiii zalog
sultanului in timpul expeditiei militare intreprinsa de turci in
Transilvania. Tristul atac musulman in Ardeal s-a soldat conform
cronicilor cu devastarea cetatiilor Alba Iulia, Sighisoara, Medias, plus
asediul Sibiului si Brasovului. Alaturi de prada, turcii au luati robi
circa 30.000-40.000 oameni, o cifra imensa pentru acele vremuri...
Vlad Dracul revine la tronul Valahiei in anul 1433, dar pentru a
controla un astfel de vasal turbulent si periculos, turcii continua sa-i
pastreze pe Vlad si Radu drept ostatici -garanti ai propriului lor
tata. Cei doi copii au parte de o educatie militar-politica in spirit
turcesc, undeva in podisul arid din Anatolia. Acolo, la umbra Muntilor
Kociadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va ramane pana in anul
1438, cand tatal sau este decapitat din ordinul nejustificat al fostului
sau camarad de arme, Iancu de Hunedoara. Singur printre turcii
cei dumanosi, viitorul Tepes isi continua studiile militaro-tactice,
devenind un manuitor expert al iataganului si al sulitei de lupta.
Caracterul sau agresiv si privirea-i crunta, l-au tinut departe de
sicanele si avansurile turcilor. Nu la fel se poate spune despre fratele sau, Radu, care datorita infatisarii, ajunge sa se aleaga cu porecla cel Frumos.
Exista
unele marturii istorice care merg pana intr-atat incat se pare ca Radu
ar fi fost violat de viitorul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui,
mai tarziu cei doi avand chiar o relatie intima de durata...Scarbit
de calea pe care o alesese fratele sau, Radu, Vlad isi gaseste refugiul
exclusiv in stiinta armelor. In rastimp, ura sa contra turcilor crestea
arzand mocnit... Cum in urma bataliei de la Varna in care cruciada
crestina europeana este zdrobita farta drept de apel de turci, Tarile
Romane se aflau din nou singure in fata Semilunei, in mintea lui Vlad a
incoltit un plan cumplit. Avea sa castige cu orice pret tronul Valahiei.
Cunoscator excelent al moravurilor si mentalitatii turce, Vlad stie ca
acestia nu pot fi tinuti departe de tara decat cu ajutorul fricii
primare, instinctuale care salasluieste in ungherele ascunse din
sufletul oricarui om. Aliantele viitoare ale voievodului nu vor mai fi
nevolnicele state crestine, ci cumplitele fiice ale Disperarii :
Teroarea, Groaza, Spaima si Durerea!
Doua domnii si multe fapte de pomina!
"El domni cu o rigoare necunoscuta pana atunci in principatele romane" - (August Treboniu Laurian)
Dupa moartea tatalui si a fratelui sau mai mare, Mircea, Vlad viitor
Tepes era urmatorul indreptatit sa ocupe tronul valah. Tron ocupat intre
timp de Vladislav al II-lea, varul sau din familia Danestilor. Intre
cele doua familii nobile valahe, Draculestii si Danestii existand o ura
fara margini. Profitand de dezastrul suferit de armatele lui
Iancu de Hunedoara si Skanderbeg la Kossovopolje in anul 1448,
legendarul voievod de mai tarziu pune mana pe tronul tatalui sau, ajutat
fiind de o serie de pasale de la Dunare, in frunte cu pasa de Nicopole
si beglerbeiul Karadja-bei, conducatorul armatei Rumeliei. De
partea tanarului domn mai erau si o serie de boieri valahi adunati
intr-o alianta potrivnica lui Vladislav Danescu. Asa si-a dobandit Vlad
prima domnie. O domnie care avea sa dureze doar cateva luni, mai precis
intre lunile august 1448 si ianuarie 1449. Cu toate acestea, exacerbarea
politici interne concretizata prin luptele tot mai dese intre clanurile
boieresti, coroborata cu lipsa unei armate personale credincioase, fac
ca tanarul voievod sa-si piarda tronul in favoarea lui Vladisalv
Danescu. Fara niciun fel de ajutor, Vlad fuge in Moldova unde leaga o prietenie puternica cu viitorul domn, Stefan cel Mare.
Datorita acutizarii luptei pentru putere, cei doi veri se vad nevoiti
sa se refugieze peste munti, la curtea lui Iancu de Hunedoara, devenit
intre timp voievod al Transilvaniei. Situatia in Europa avea sa se
inrautateasca fara precedent odata cu caderea Constatinopolului. Devenit
intre timp om de incredere al lui Iancu de Hunedoara si insarcinat de
acesta cu paza hotarului de sud al Ardealului, Vlad intreprinde un atac
fulgerator in Valahia, in decursul caruia il prinde pe Vladislav la
Targsor si il decapiteaza. Urmeaza cea de-a doua si cea mai importanta
domnie, desfasurata intre anii 1456-1462.
Dupa ce Vlad si-a luat tronul, s-a inconjurat de un mare numar de
soldati alesi si de mare incredere "carora le dadea bani si avere si
cealalta stare si situatie a celor ucisi" dupa cum amintesc cronicile.
Intarit impotriva unei eventuale tentative de asasinat, Vlad Voda se
concentreaza pentru inceput asupra boierilor. Scopul era de fapt
consolidarea si cresterea puterii voievodale. In plus, tagma boiereasca
era un stat in stat, iar forta sa era imensa datorita bogatiei si
influentelor personale. Vlad avea o ura mai veche impotriva boierilor in
care nu avea incredere nici cat negru sub unghie. In afara tendintei
apoape "naturale" pentru uneltiri si tradari, o mare parte a boierimii
era vinovata de moartea tatalui sau. Documentele istorice
sugereaza ca eliminarea boierilor a fost facuta succesiv, in mai multe
episoade, Vlad dand iama nu doar in boierii de rand, ci si in elita
conducatoare. Astfel, in cea de-a doua domnie, voievodul valah
executa drept masura de prevedere un numar de 11 boieri din cei 23 de
mari dregatori ai sfatului domnesc. Celebrul episod al uciderii
boierilor adunati are la mijloc un dialog tragico-comic intre domnitori
si clica nobiliara. Cronicile ne spuc ca Vlad i-a invitat frumos la masa
pentru a-i aduna intr-un singur loc. Dupa care a inceput judecata. In
stilul si uzantele sale...
I-a intrebat sincer pe fiecare in parte cati domni cunoscusera pe
scaunul Tarii Romanesti. Boierii au raspuns diferit. Unii 10, altii 20,
fiecare in functie de varsta. Indignat, domnitorul cere sa i se explice
cauzele atator schimbari anormal de dese. Neprimind raspuns, Vlad le
striga furios: "Vina o poarta rusinoasele voastre dezbinari!".
Instantaneu, moartea si-a intins lunga ei aripa neagra ticsita de tepe
deasupra palatului...Un numar de 500 de boieri, mari si mici, cu
familiile si slujitorii lor au fost trasi de vii in teapa in curtea
domneasca. Atat tarile romane cat si lumea intreaga nu mai pomenisera un asemenea lider!
Clanurile boieresti ramase s-au temut intr-atat incat au organizat la
randul lor o riposta concretizata in strangerea in graba a unei armate
de lefegii, cu care au purces spre prinderea si uciderea domnitorului.
In fruntea gupului rebel se afla puternicul si vestitul boier Albul cel
Mare. Nu au avut nicio sansa in fata copilului de alta data care
crescuse mancand strategie militara pe painea amara a turcului. Vlad a
iesit cu oastea inaintea lui. Albul cel Mare a fost taiat in bucati de
viu, aceeasi soarta avans-o nevasta , copiii si toti lefegii prinsi. Pe
fondula asa-zisei terori infaptuita de domnitor, Valahia crestea, se
imbogatea si prospera. Vlad incuraja comertul, construirea de drumuri si
sate, ocrotindu-i pe negustori si pe taranii care alcatuiau grosul
armatei. Nimic nu graieste mai sugestiv depre atmosfera
instituita de noul domnitor cu mana de fier decat nemumaratele documente
istorice:"Asa de mult ura raul din tara lui, incat daca cineva
facea rau, furt, talharie, nedreptate sau siluia vreo muiere sau fata
mare, acela nu ramanea viu".
Blamatul si batjocoritul Dracula era, de fapt, iubit de popor, fiind
considerat un mare si intelept stapanitor. Cetatile si manastirile sunt
reconstruite si intarite. Vlad nu-i suporta pe vagabonzi si
cersetori care erau in opinia sa sunt doar niste hoti. Intr-o cronica
autohtona se povesteste ca Tepes Voda i-a adunat intr-o mare casa pe
toti parazitii din Valahia, acolo i-a ospatat si le-a dat de baut pe
saturate. La sfarsit, voievodul i-a intrebat daca vor sa le mai
fie foame si frig de-acum incolo. Nu Maria Ta, a strigat incantata
intr-un singur glas gloata de milogi ghiftuiti. Bine, le-a raspuns
voievodul care a ordonat sa fie inchise usile si ferestrele dupa care
casa plina cu cersetori a fost incendiata. Dupa cum le-a promis
voievodul, nu le-a mai fost frig niciodata...
Hotia, jaful si minciuna fiind eradicate (exista marturii despre drumuri
intregi marginite de hoiturile celor trasi in teapa), prosperitatea
tarii atinsese culmi mai mari decat in timpul domniei ilustrului sau
bunic. Toate acestea au atras insa ochiul lacom al Semilunei...
Aventurile unui sultan prin Valahia!
"Nu pot sa iau tara unui barbat care face lucruri asa de
mari si mai presus de fire...acest barbat care face astfel de ispravi ar
fi vrednic de mai mult daca ar avea o armata mai mare"- Sultanul Mahomed al II-lea
Voievodul nu a pierdut din vedere atat pericolul otoman cat si ura sa
impotriva turcilor ale caror obiceiuri, traditii si religie nu le putea
inghiti cu niciun chip. Politica sa antiotomana a fost alimentata de
cresterea tributului impus Valahiei. Refuza asadar plata oricarei forme
de haraci, fie acela in bani, vite, grane sau robi. Turcilor nu le venea
sa creada ca un vasal crescut si educat dupa moravurile lor, prezinta
semen de rebeliune. Isi stapanesc furia si trimit o solie care sa-l
roage personal sa nu mai intarzie cu tributul. Dar domnitorul avea un
alt plan. Satul de tupeul turcesc, nu scapa din vedere ca
membrii soliei nu-si descopera capetele la vedera sa. Le fixeaza
acestora turbanele in oasele testei cu ajutorul unor cuie, dupa care-i
trimite pe jos spre Stambul.
Inteligentul si ambitiosul sultan Mahomed al II-lea pricepe imediat cu
cine are de a face. Ocupat in prima instanta cu rascoala din Moreea si
luptele cu hanul hoardei Ak Koyunlu, se gandeste sa-l inlature pe Vlad
prin viclesug. Sultanul lasa acesta cursa in seama perfidului
Catavolinos, un sfetnic grec, si a lui Hamza Pasa, soimarul personal al
sultanului. Cele doua personaje machiavellice concluzioneaza ca Dracula
este greu de scos din tara si se decid astfel sa-l prinda in Valahia.
Foarte proasta inspiratie au avut. Loviti prin surprindere pe cand se
aflau in cetatea Giurgiului, cei doi dregatori ai Portii sunt trasi de
vii in teapa in fata unei alte suite de tepi unde se zbateau in agonie
proprii lor soldati. Om cu respect pentru ranguri,Vlad i-a tras in doua
tepe mai mari decat cele destinate ienicerilor. Nu era decat inceputul
pentru groaza care a cuprins atat Europa crestina cat si Imperiul
Otoman. Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce razboaie
iarna, voievodul trece prin foc, sabie si mai ales teapa, tot malul
stang al Dunarii, de la Zimnicea in Delta. Cronicarii de curte ai lui
Vlad noteaza cu sfintenie si frica, recordurile personale ale
domnitorului. La Oblucitia si Nevoselo 1350 turci trasi in teapa, la
Dirstor, Cartal si Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova
1460, Novigrad si Sistov 749 si Marotiu cu doar 210 de turci de ambele
sexe si toate varstele. Inceputul era cum nu se putea mai bun.
Groaza turcilor ajunsese atat de mare incat pasalele si dregatorii din
Rumelia se intreceau in a mitui vizirii de la Stambul in speranta
ocuparii unui post similar in Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reusi
sa scape de infricosata vecinatate a omului cu tepe.
Furia lui Mahomed nu intarzie sa se arate. Intr-un acces de groaza
amestecata cu furie neputincioasa, suveranul turc ordona strangerea
celei mai mari armate musulmane de pana atunci. Pentru a-si imbarbata
incercatii ieniceri care incepusera sa simta amenintarea varfului
ascutit al tepei, sultanul se decinde sa paraseasca Stambului si sa
conduca personal campania de pedepsire si lichidare a curajosului
voievod. Ordia cea grozava s-a pornit spre Valahia, conform
cronicarului Chalcocondil, un numar de 250.000 de razboinici marsaluiau
spre Dunare. Numai corpul de elita al ienicerilor numara 25.000 de
luptatori. In fata colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei
Corvin, ajutor care nu a venit niciodata. Crancenul vultur
valah dispunea de o armata infima, dar compusa din soldati la fel de
cumpliti ca el. Merita amintit ca voievodul era in penurie de calai cand
venea vorba de tragerea unui numar atat de mare de turci in teapa,
multi dintre soldatii sai raspunzand cu bucurie cererii voievodului de
a-i ridica in tepe pe dusmani.
Raportul lui Balbi,
ambsadorul venetian la Stambul ne spune ca Vlad detinea o armata de
maxim 30.000 de soldati, in timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii
aveau doar 22.000 de razboinici. Pentru a zadarnici traversarea
batranului fluviu de catre turci, voievodul se foloseste de o serie de
tactici militare vizionare care apar in Europa de-abia in perioada
moderna. Vlad intentiona sa-l prinda pe Mahomed in padurile dese si
intunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de
aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii
Orman-padure nebuna). In calea puhoiului turcesc, aplica stravechea si
eficienta tactica strabuna de ardere a satelor si proviziilor, otravirea
apelor si incendierea holdelor. Oastea stransa in graba de voievod era
compusa doar din tarani si oameni apartinand paturilor mijlocii,
ambasadorul venetian la Stambul scriind ca Vlad, pentru a-si injgheba
oastea, "chemase sub arme pana si copii de 12 ani".
Inainte de a ataca trupele sultanului, temerarul voievod le-a cerut
soldatilor ca "Cine gandeste la moarte, acela sa nu mearga cu mine, sa
ramana aici". Cu mica sa oaste, voievodul hartuieste neincetat armia
turceasca. Lipsa hranei si somnului stricat de atacurile neasteptate ale
valahilor, isi spun incet-incet cuvantul. Turcii simt povara presiunii
psihologice, apare foamea, incep sa isi arate coltii si molimele. Apogeul
conflictului se petrece in noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul
drumului intre Nicolope si Bucuresti. Atunci, intr-o demonstratie de
curaj unica in istoria omenirii (niciun alt lider militat inainte sau
dupa el , nu s-a deghizat si a atacat o tabara dusmana din interior),
Vlad Tepes si cei mai buni osteni se imbraca in straie turcesti si se
infiltreaza intre otomani. Tinta sa era cortul sultanului. In
plina noapte, socati si buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este
macelarit de valahi, marii viziri Mahmud si Isac fiind ucisi in lupta.
Confuzia, dezordinea isi spun cuvantul si turcii nu se mai deosebesc
unul de altul si se macelaresc de-avalma. Din nefericire, sultanul turc
nu dormea in cortul cel mare, valahii in frunte cu Tepes scapand ocazia
de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Precauti si disciplinati, ostenii lui
Vlad se retrag in viteza. Dimineata avea sa arate proportiile
dezastrului. Imensa armata era in agonie. Vlad continua sa
hartuiasca armata turca. In lupta finala de la Chilia domnitorul cu
teapa zdrobeste un intreg corp de armata turc, pierderile otomanilor
atingand numarul de 50.000 de oameni. In fruntea unei armate
distruse, in randurile careia foamea, setea si bolile isi luau tribut
din ce in ce mai mare, sultanul hotaraste sa-si salveze ostenii ramasi,
retragandu-se pe Dunare din orasul Braila. Acoperit de rusine, cu o
armata bolnava si injumatatita, Mahomed se intoarce in Adrianopol.
Pentru a ascunde infrangerea, cronicile albaneze afirmau ca sultanul a
ordonat manifestari de veselie si petreceri, pentru ca supusii sai sa
creada ca s-a intors victorios.
Minciuna nu dureaza mult, in scurt timp fiind nevoit sa paraseasca
orasul in graba datorita protestelor si ocarilor primite. Inainte de a
fugi din Valahia, sultanul il lasa la Braila pe Radu cel Frumos, in
speranta ca acesta va reusi sa-i ademeneasca pe romani de partea sa.
Speranta turcului a fost desarta. In septembrie 1462, Vlad zdrobeste
armata fratelui sau Radu care se salveaza prin fuga. 30.000 turci nu au
acelasi noroc...
Presa te ridica, presa te doboara
"Dracula este probabil cel mai frumos roman din toate timpurile" -Oscar Wilde
Invidia si mandria sunt pacate primordiale, de fapt, cele doua atribute
negative sunt printre cele mai frecvente greseli in care cade un
conducator. Nu a fost ocolit de ele nici regele Ungariei romano-ungurul
Matei Corvin. Indiferent in aparenta, dar profund invidios pe curajul si
succesul valahului, regele Matei recurge la o stratagema obscura care
avea sa-l acopere de rusine pana in zilele noastre. Profitand de
faptul ca Vlad venise personal in Ardeal sa-i ceara ajutorul, Matei il
prinde langa Muntii Piatra Craiului si il intemniteaza fara nicio
explicatie. Fiul lui Iancu de Hunedoara redacteaza o scrisoare falsa la
data de 7 noiembrie 1462 in orasul Cisnadie. In falsa scrisoare
atribuita pe nedrept lui Vlad, la ordinul mincinos al lui Matei Corvin,
secretarii acestuia scriu ca voievodul valah cere sultanului sa-l ierte
pentru victoria sa, dupa care il asigura ca-i va preda Transilvania si
chiar il va sprijini sa cucereasca Ungaria. Scrisoarea
mincinoasa este trimisa papei Pius al II-lea, in incercarea regelui
maghiar de a-l discredita pe valahul a carui glorie pe campul de lupta o
intuneca cu mult pe a sa...
Capturarea si intemnitarea lui Tepes in momentul in care intreaga Europa
astepta relansarea luptei antiotomane a fost greu de inteles chiar si
pentru supusii lui Matei Corvin. Unele surse istorice spun ca Vlad a
stat inchis 4 ani, alte cronici slave sustinand ca a fost intemnitat 12.
Adevarul despre durata detentiei nu se stie nici astazi. Campaniile de
presa negative la adresa aparatorului crestinatati erau de-abia la
inceput.
Inca din timpul vietii sale, cronici defaimatoare si exagerate circulau
in toata Europa. In marea majoritatea a a documentelor medievale il
gasim pe voievod portretizat ca un monstru inuman, sadic si insetat de
sange. Primele texte tiparite despre personalitatea lui Vlad Tepes,
alaturi de exagerarea cu buna stiinta a faptelor si cruzimii sale,
apartin tot lui Matei Corvin care a exploatat conflictul legitim si
indreptatit al voievodului valah cu cercurile de comercianti sasi din
Ardeal. Povestea cu sasii si svabii este ultracunoscuta. Sasii care
faceau negot in Valahia, au refuzat sa plateasca taxele pe care le
plateau orice alti negustori, fie ei valahi, armeni, moldoveni, polonezi
sau evrei. Infumurarea germanica nu l-a impresionat deloc pe
voievod, acesta hotarand pentru sasi acelasi tratament cu lemn lung de
4-5 metri pe care-l recomanda tuturor hotilor, tradatorilor, pungasilor,
viclenilor, turcilor sau tatarilor. In plus, Vlad nu a uitat
ajutorul si adapostul oferit boierilor tradatatori si complotisti de
sasii din Cetatile Brasovului, Rasnovului sau Sibiului. Replica
razbunatoare a urmasilor saxonilor din Ardeal nu intarzie sa apara. In
mai putin de 100 de ani, Europa apuseana este impanzita de povestile
oripilante despre viata si personalitatea lui Vlad. Pana in anul 1568,
circa 15 texte circulau pe la curtile regale, ingrozindu-i pe cei care
le citeau. Pavaza crestinatatii este portretizata drept un sadic care
bea sangele dusmanilor, care se amuza torturand oameni, care serveste
linistit masa la umbra unei paduri de tepe in care se zbateau trupuri
umane.
Colac peste pupaza, intr-unele relatari despre Vlad se povestea
ca manca frecvent carne de om. Insulta mai grava nu exista pentru un
voievod crestin ortodox care tinea toate posturile din an la fel ca
faimosul sau var din Moldova. Tonul denigrator se propaga peste
secole, astfel incat un adevarat tiran sadic cum era Ivan cel Groaznic,
devine fanul declarat al lui Tepes, cronicile rusesti amintind ca
sangerosul tar poruncea deseori sa i se citeasca din cronicile
mincinoase aparute la Nurnberg, Leipzig, Bamberg sau Ausburg. Putini
stiu cum a ajuns scriitorul irlandez Abraham (Bram) Stoker sa intre in
contact cu personajul fantastic care a inspirat cel mai celebru roman de
groza al tuturor timpurilor. Totul a avut o motivatie
nationalist-politica. In plin secol 19, cercurile xenofobe unguresti
duceau o politica de deznationalizare, sovina, de genocid etnic si
cultural la adresa romanilor din Ardeal. Unul dintre cei mai vehementi
membri ai acestor cercuri unde ura la adresa romanilor era la ordinea
zilei a fost scriitorul maghiar Arminius Vambery.
In
studiile si cautarile sale in domeniul mitologiei est-europene la adresa
vampirilor si a mortilor vii, Bram Stoker il cunoaste pe Arminius
Vambery. Acesta i-a ascuns irlandezului povestea adevarata a
contesei-vampir Erszebeth Bathory, alegand cu buna stiinta sa-i
povesteasca despre inchipuita natura de bautor de sange a voievodului
valah. "Greseala" intentionata s-a propagat prin carte, apoi in
sutele de filme cu vampiri, pana in zilele noastre cand exista mii de
site-uri si forumuri despre vampirism pe Internet. Toate continuand
asocierea profund gresita dintre domnitorul Vlad si personajul fictiv
Dracula cel iubitor de sange si amator de ambiante gotice presarate cu
lilieci, cupe pline de sange si lupi...
Cum te-au ucis Maria Ta?
Multe izvoare istorice marturisesc depre tragica si nedreapta moarte a
celui care i-a creat cosmaruri lui Mahomed Cuceritorul. Prin compararea
faptelor reiese ca Vlad a cazut victima unui act de tradare la care au
contribuit atat turcii, cat mai ales cercurile de boieri ostile
domnitorului. Un document de-al lui Stefan cel Mare din 1477 relateaza
ca " El m-a rugat sa-i las pentru paza lui oameni de-ai nostri, caci in
munteni nu se prea incredea". Faptele s-au precipitat odata cu
reintorcerea lui Basarab Laiota cu ajutor turcesc. Vlad,
impreuna cu garda sa de moldoveni, a purtat o ultima batalie in preajma
comunei Voluntari de astazi, undeva pe soseaua Stefanesti, in apropierea
Codrilor Vlasiei care inconjurau Manastirea Snagov. Cei zece soldati
moldoveni care au supravietuit din contingentul de garda care numara 200
de osteni de elita trimisi de varul sau, s-au intors pe furis in
Moldova aducandu-i lui Stefan vestea cea trista. Varianta slava
a sfarsitului eroului a fost redactata la cativa ani de la moartea lui
Vlad, si relateaza despre o tragica confuzie. Conform acesteia, in
timpul atacului turcilor, oastea lui Dracula a inceput sa-i taie fara
mila si i-a gonit. Dracula, bucuros s-a urcat pe un deal sa vada
desfasurarea luptei. Departe de oamenii sau, apropiatii sai luandu-l
drept turc, unul l-a lovit in spate cu o sulita. Vazandu-se lovit de ai
sai, Tepes banuieste o tradare si ucide la randul sau cu sabia un numar
de cinci atacatori, inainte de a fi lovit cu mai multe sulite.
Cronicarul austriac Jacob Unrest nota, la randul sau, ca " Dracula a
fost omorat cu mare tradare din cauza pagubelor cele multe pe care le
pricinuise Semilunii. Caci iata ca un turc a fost pus sluga langa el
sa-l ucida in timp ce tinea sfatul. S-a intamplat asa ca el i-a taiat
capul pe la spate pe cand calatoreau impreuna, si pe loc s-a refugiat la
tabara turceasca". Unica sursa sarbeasca care povesteste despre
eveniment este Letopisetul sarbesc de la biserica Sfantul Nicolae din
Bjelo Polje. Documentul arata ca Vlad a murit de mana lui Laiota
Basarab. Umanistul german Sebastian Munster, alaturi de cronicarul
italian Antonio Bonfino, scrie ca "a fost ucis in lupta cu turcii din tradarea alor sai, iar capul sau taiat a fost trimis in dar lui Mahomed". Capul
voievodului a fost pentru turci o distinsa si nesperata prada de
razboi, imbalsamat si uns cu uleiuri, capul a fost purtat si expus de
turci prin orase pentru ca supusii sultanului sa nu mai tremure de frica
teribilului valah. Trista si tradatoare soarta...
Trupul i-a fost luat si spalat de calugarii credinciosi, care l-au
inmormantat mai apoi intr-un loc asupra caruia pluteste si astazi
misterul. Cea mai cunoscuta si acceptata varianta cu privire la locul de
odihna al crancenului voievod este cea sustinuta de arheologul Dinu V.
Rosseti, care afirma ca in decursul sapaturilor din anii 1934-1935 a
gasit un mormant asezat pe axa intrarii, in fata usii Manastirii Snagov.
De-asupra oaselor degradate s-au pastrat bucati de matase precum si
ornamente brandemburgice. Scheletul nu avea craniu. S-a descoperit in
schimb o cununa realizata din fragmente din faianta, unite de un fir din
aur. Dinu V. Rosseti sustine ca acesta este fara indoiala mormantul
celebrului voievod. Cununa descoperita confirmand faptul ca Vlad Tepes
castigase mai multe turniruri la Buda sau Nurenberg. Astfel de cununi
erau inmanate castigatorilor. Sa fi fost aceasta cunnuna primita in dar
de la misterioasa sa iubita germana? Cununa care i-a fost asezata in
mormant de cei ramasi credinciosi?
Nu vom afla prea curand... Misterul se adanceste odata cu ocuparea
Bucurestiului de trupele Germaniei naziste. Exista mai multe surse
conform carora, un inalt general german ar fi ordonat scoaterea de
urgenta din tara a unor lazi sustrase din Manastirea Snagov. Furherul
era printre altele, foarte interesat de personalitatea lui Tepes. Ce
contineau lazile duse peste granita, nu se stie nici pana in prezent.
Cum era cu trasul in Teapa...
"Ajungand
intr-un loc frumos, marele sultan vede mii si mii de pari saditi in
pamant, incarcati in loc de fructe cu turci morti, si in mijlocul lor pe
Hamza in imbracamintea de in subtire si purpura ce-o purta, tras in
teapa" - Cronica lui Chalchondil
Cumplitul supliciu al tragerii de viu in teapa a ramas cea mai celebra
metoda de pedeapsa a voievodului. Cu toate acestea, patentarea atrocelui
mod de executie nu-i apartine deloc lui Vlad. Nici ca numar de victime,
voievodul nostru nu iese campion. Datele istorice ne spun ca turcii,
rusii, polonezii sau chiar germanii au tras in teapa de-a lungul
timpului mult mai multi oameni decat a "reusit" Vlad in scurta sa
domnie. Primii care au dezbatut serios asupra gasirii unei torturi cat
mai dureroase au fost asirienii, cele mai vechi reprezentari grafice
apartinandu-le fara tagada. Metoda a fost adoptata cu entuziasm de
suveranii persani deoarece in acele vremuri moartea prin tortura era un
subiect preferat in discutiile capetelor imparatesti. Astfel,
Darius Intaiul, dupa ce cucereste Babilonul, trage in teapa circa 3000
de babilonieni. Dupa persani, urmatorii care au adoptat tragerea in
teapa au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metoda era la concurenta cu
faimoasa crucificare. Tragerea in teapa a fost facuta celebra, de fapt,
de catre turci. Natiunile europene nu se lasa la randul lor
mai prejos. Polonezii au considerat-o cea mai potrivita metoda de
executie pentru o perioada de 400 de ani.
Suedezii, care astazi sunt un exemplu de multiculturalitate, democratie
si pluralism politic, au tras oameni in teapa pana in anul 1643 cand, in
urma insistentelor clerului local, s-au orientat spre decapitare.
Tragerea in teapa este regasita in toate colturile lumii. Malaezienii o
considerau pedeapsa potrivita pentru viol, in timp ce zulusii trageau in
teapa (ukujoja) pe soldatii care dadeau dovada de lasitate, alaturi de
cei dovediti ca se ocupau cu Magia Neagra. Ultimii care au pus in
practica tragerea in teapa au fost francezii. Trupele franceze
care au ocupat Egiptul l-au executat astfel, in data de 14 iunie 1800,
pe studentul arab Suleiman al Halabi, care il injunghiase la randul sau
pe generalul Jean Baptiste Kleber. Metoda in sine este oribila,
iar durerea indescriptibila. Victimele erau dezbracate complet, dupa
care erau de obicei intinse pe pamant cu picioarele desfacute si legate
pentru a nu se zbate. Un stalp subtire de lemn a carui lungime varia,
era asezat in anusul sau perineul victimei. Daca era vorba de o femeie,
in rasetele bolnave ale calailor, teapa era pusa in vagin...
Teapa era apoi batuta cu un ciocan de lemn pana cand strapungea
maruntaiele. Ajutoarele de calai tineau trupul nemiscat astfel incat
teapa sa treaca printre ficat, plamani sau inima, organe care odata ce
erau atinse, urma moartea instantanee. Iar calaii nu vroiau asta...
Teapa urma sa iasa prin gatul sau chiar gura condamnatului. Oricat
de incredibil ar parea, victimele nu mureau. Plamanii continuau sa
traga aer, iar inima sa pompeze sange, deoarece nicio artera majora nu
era atinsa. Apoi, teapa era ridicata vertical si ingropata in pamant.
Gravitatia si zbaterile convulsive ale celui strapuns faceau ca acesta
sa alunece lent de-a lungul stalpului de lemn. Moartea venea abia dupa
2-3 zile de chinuri cumplite. Cateodata, pentru a adauga si mai
multa durere, victimele erau trase intr-o teapa cu varful bont,
rotunjit. Adeptul acestei metode era Ivan cel Groaznic.
Imaginea padurii de tepe in care tronau vitejii ieniceri a adus o
adevarata groaza nu doar in randul armiei otomane, ci si in sufletul lui
Mohamed Fatih. Istoricul bizantin Chalchondil relateaza ca numarul de
turci trasi in teapa era de aproximativ 20.000, o adevarata padure a
mortii care se intindea pe 3 km patrati. Fin cunoscator al psihologiei
musulmane, Vlad stia de frica atavica a acestora de penetrarea anala, si
mai ales de moartea prin teapa, pedeapsa cea mai crunta la turci.
Militaro-tactic vorbind, nu exista o alte metoda care sa-l demoralizeze
pe sultan, el insusi, fiind vestit pentru propriile cruzimi. Cronicarii
turci povestesc ca intreaga ordie de peste 200.000 de oameni s-a
cutremurat. O parte din turcii intepeti erau inca vii. Imaginea de
cosmar in care acestia dadeau spasmodic din picioarele care alunecau pe
tepele pline de sange si fecale, l-a bantuit pe sultan pana in momentul
mortii...
Oricat
veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator
Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in
Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul
care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea
aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai
Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.
Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul
Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si
consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul
Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul
rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in
porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si
sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi
definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de
revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa
de miscarea hughenotilor. Taratul moscovit era o imensa pustietate
asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare,
Ivan cel Groaznic pe numele sau.
Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul
Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel
Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor
inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la
Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase
in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual
interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu
in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In
aceste conditii, intr-un marunt voievodat romanesc, apare un mare
conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o
tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.
Armeanul cel Cumplit de
Viteaz
Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat
vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma,
Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de
urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din
flori al lui Stefan cel Mare . In scurta sa perioada de domnie,
Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic,
Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga
iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui
Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas
intiparite chiar si in literatura romaneasca, sub pana lui Costache
Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui
Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de
ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei.
Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan
sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al
lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam armean din familia
Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si
neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris
in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter
bataios. De la mama sa, Ioan Voda a mostenit o fizionomie tipic
armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si
lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des
si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor armeni care
strabateau Moldova.
Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi
dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in
taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit
Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele
de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in
aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui
Stefan cel Mare. In anul 1561, la varsta de aproape 40 de
ani traiti in anonimitate, Ioan Armenul se face remarcat pentru
prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei
politice nefavorabile, paraseste regatul polon si apare drept
refugiat in Crimeea, la curtea hanului tatar Mehmet Kalga, a carui
admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste
pe tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo,
intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange
rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls
strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia
lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o
scrisoare regelui polonez Sigismund-August : "Te rog
foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn
din Moldova". La acea data regatul polonez tremura de
frica tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan
Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui
Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei
ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei
si Poloniei, precum si sultanului turc. Profitand de situatia-i
favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge
in sfarsit Voievod al Moldovei.
Doi ani cat o
eternitate
Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit
doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut
deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie
au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul
polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova
cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din
acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in
Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la
ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de
ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi
inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca
astfel ar fi devenit suveran al Chinei.
In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute
pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor turca,
greaca, polona si armeana, domnitorul aplica controlul personal al
actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei
de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub
jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa
fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si
argint. Prima inscripitie in limba romana apartine banilor
de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze "Teara
Moldovei". Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale
ale oricarui moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate
aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a
clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan
Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel,
pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul
sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola,
Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda
trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe
veci in Gheena. Pe un boier care tradase trei domnitori
anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in
pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai
pamantul putea inghiti un asemenea ticalos.
Ura sa impotriva boierilor si preotimii nu cunoaste margini, in
opinia voievodului aceste doua clase sociale fiind vinovate de
slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a
tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile
boierimii si influenta clerului, Ioan Voda face o miscare
politica fara precedent pana atunci in istoria interna a
principatelor romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia
mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa
procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile
boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor
manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre
preotime si boieri se tineau lant. Succesul voievodului era de o
simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa nici pe boieri nici pe
preoti sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria
armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic.
Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se
temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la
situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar
o zecime din cat le luau boierii. Prin acesta metoda, a reusit in
scurt timp sa umple vistieria tarii si totodata sa devina eroul
maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan
numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un
cronicar mitropolit.
Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale
Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se
vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau
Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri
care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada,
Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni.
Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si
aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea
accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la
adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in
persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istoriei romanesti
platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul
cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau
Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei
asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului
boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui
cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta
situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte
militare din vremea sa.
Moldoveni si Cazaci - Luptatori fara egal
Ioan Voda studiase arta militara a turcilor, tatarilor,
polonezilor si germanilor, astfel incat cunostea atat punctele
tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici
intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul
revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a
infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt
suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea
data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc.
Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense,
greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient
de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si
mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4
sau 6 cai, un tun modovenesc patentat de voievod putea fi deplasat
cu o singura pereche de cai. Modovenii se distingeau prin
revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae
Balcescu care declara: "Artileria la romani a fost mult mai in
buna stare decat la cele mai multe neamuri". Cu nimic
mai prejos se prezenta armata moloveneasca compusa in mare masura
din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in
lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de
sute de ani cu turcii, tatarii, ungurii si polonezii au dus la
desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii
moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor
occidentali.
O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele
ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite
la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile
vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos moldovenesc
aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au
ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european,
folosite indeobste de polonezi si unguri. Fiecare grup de
infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite
pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de
conjunctura luptei. Caii moldovenesti erau o rasa unica, din
nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii
tatari sau pasalele turcesti, caii moldavi nu au fost foarte
aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea
manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul
respiratiei accelerate pe timp de galop. Codul martial al
moldovenilor se rezuma la un singur alineat: "Fugarul carele va
lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita
decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea
vrajmasului".
Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al
romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: "Ei se bat cu o
asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea
incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari
armate ale vecinilor" spune Graziani. "E un popor totdeauna foarte
ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o
data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace" citim la
Vigenere. "Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar
foarte ager in arta militara" declara Reichersdorf.
"Ostasii moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta,
desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug" ne
spune Bielski. "Sunt oameni groaznici si foarte viteji;
si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria
razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai
multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara
incetare" zice si Orzechowski.
In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia
teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile
tatarasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati
din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba
amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte
pe musulmanii turci si tatari precum si pe polonezii cei catolici.
Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si
pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la
gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de
barci cu care jefuiau negutatorii turci si genovezi. Erau luptatori
rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o
cruzime nemaintalnita nici macar la tatari. Ingroziti, turcii i-au
denumit Cozaq, adica "nebun liber". Bazandu-se pe credinta comuna
ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa
lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti
aliati, polonezii si ungurii, vecinii crestini ai Moldovei,
tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si
Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.
Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la
Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de modoveni si
sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 turci,
40.000 de munteni si 2.000 de secui, practic intreaga armata a lui
Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se
sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu,
refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza
pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda.
Napraznicul voievod se indreapta apoi spre Braila unde se angajeza
in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O
solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece
gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia
amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile turcilor dupa
care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le turcilor ca
aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i
deschideau portile. Turcii se incapataneaza. Voievodul
ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile
moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru
musulmanii din cetate. "Nimeni nu fu crutat; sangele
curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si
cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra. Focul
mistui ce nu a ucis sabia" ,aminteste cronicarul
polonez Gorecki.
Dincolo de infrangere,
dincolo de moarte, dincolo de uitare
Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea
Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv
Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde
valurile de turci si tatari pribegi alungasera deja populatia
romaneasca. Batalia de la Lopusna a fost un nou exemplu de
strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele
turco-tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati
construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se
instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea
Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti.
In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii,
demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi,
singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge,
tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta
colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti.
Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in
maini potcoave de cai.
Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara
anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa
din turci, tatari si munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se
indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului
Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de tatari se pregatea sa-l
atace pe voievod. Impotriva armatei turcesti care se apropia de
Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de
incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia
sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul
Cahul, Golia impreuna cu cavaleria moldoveana tradeaza si trece de
partea turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…Sosirea unei
noi armate de tatari copleseste oastea moldo-cazaca si o obliga sa
se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta
romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce moldovenii
resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit in lina intai pe
Ieremia Golia si oamenii sai. Tradatorii sunt macelariti de sageti
si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, turcii incerca un nou
asalt. Dezastrul vine insa din partea naturii. Seara se porni o
ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti.
Furia romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile
turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula
ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni.
Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de
dusmani.
Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau
unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai.
Primul pas il fac turcii care-i trimit o solie in cea de a patra
zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii
moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa
se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie
trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira.
Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea
Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai
plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la turci. Voievodul
lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In
cortul turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului,
declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infioara
pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe
numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de
Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse
cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii
incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara
puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara
in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se
inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca
ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi
umezesc iataganele in sangele sau, rugandu-se lui Allah sa le dea
si lor curajul si puterea lui Ion Voda.
In fata unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmati din
suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucisi pana la
ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa
se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin turcii
cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar
12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura
zaporojenilor, turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe
cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul
dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau,
Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si
ocupa vremelnic tronul Modovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe
nedrept trecuti in uitare…
Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului
Romani!
Ridicati capetele plecate! Indreptati spinarile incovoiate! Alungati
tristetea si lipsa de sperante din aste zile. Nu mai stati timorati si
complexati in fata unei Europe care ne datoreaza insasi existenta.
Amintiti-va din nou de Marele nostru Stefan. De toti mosii si stramosii
care nu au lasat neamul sa piara. Cu sute de ani inainte de Americi,
teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si atentate regizate, Stefan cel Mare si
Sfant administra Islamului cea mai mare infrangere suferita vreodata de
vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici macar
victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga
european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si
dramatism cu baia de sange si noroi in care s-a cufundat cea mai
puternica armata a vremii. Nimeni altul decat cel mai bun corp
expeditionar al teribilului Mahomed al doilea, avea sa sfarseasca drept
ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului…
Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV
si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni
statale romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari forte a
vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare, putem
spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram
acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta
armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei... Nu-i asa ca va pufneste
rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate
de situatia Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv
militar, trebuie sa ne amintim macar ca eram intr-atat de
neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri umilitoare
puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta
si spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta
comparatie intre proportia de forte intalnita intre "marile"
batalii ale Europei Apusene si confruntarile militare ale
voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o suta de ani,
bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari
intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele
chiar mai putin de 5.000...
In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata
inaintarea cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat
corpuri de armata de 10.000, respectiv 16.000 soldati.
Vreti mai mult? Ei bine, in perioada Razboiului celor Doua Roze,
efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de
actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In
celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino
infrange armata papala, au murit...100 de oameni si au fost raniti
circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc
"batalie cumplita" (Atrox Dimicato)!
Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi
luptele intre principii elvetieni si regele Carol cel Curajos.
Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se
ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si
gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau eminamente
rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu
geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele
din regiune. Progresele in domeniu ale Europei de Vest se
inregistreaza mult mai tarziu, impulsionate fiind de folosirea tot
mai frecventa a armelor de foc si a prafului de pusca in razboaie.
In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele
si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara,
regatul polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a
dreptul falimentare de import apusean (merita dat exemplu,
impasul polon de la Marienburg si aparitia providentiala a trupelor
moldovensti care au intors rezultatul luptei). La fel,
nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de lupta.
Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista
rezistenta in fata fortei Semilunei.
Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra
turcilor intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de
acestia. Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale,
bravul razboinic transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare
campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect
ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul
Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi
conducatori crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este
dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje, Iancu de
Hunedoara este infrant dupa o inclestare catastrofala care durase
trei zile si trei nopti... Singurii care s-au adaptat cu succes si
au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente
au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti.
Conduse de voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran,
Vlad Tepes si marele Stefan, valahii au fost singurii europeni care
au tinut la respect hidra otomana. Turcii erau la apogeu.
Condusi de cumplitul Mahomed al doilea, supranumit Fatih
(Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele doua
cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de
rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa
le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor
spre Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti...
Moldova dacilor
liberi
In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii,
ci si ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o
hoarda a tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului
cel mare, porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de
prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan cel
Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite....
Stefan strange in graba o oaste de curteni si razesi din
Tara de Sus (actuala Bucovina) si porneste dupa tatari. Acestia au
parte de ghinionul vietii lor, cand sunt prinsi in ziua de 20
august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda tatarasca
este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este
facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran de pe Volga,
tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite
sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni (exact
cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul sa-i
ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si
...despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si
nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare
ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de
tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati.
Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis
calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele
noutati...
Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap...
Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul
obstacol in invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea
turcilor supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de
consolidarea unei viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat
pe otomani pe baza religiei comune. Nu in ultimul rand,
sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni
militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi
care puteau fi angajati ca mercenari de partea Semilunei.
Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor
sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea
turcilor dupa caderea tarilor respective)... Un alt aspect
politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era
incercarea continua a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara
Romaneasca de sub autoritatea Portii. Cu peste 150 ani
inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui Stefan
incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare
si importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad
al doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul
marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le plati
tribut, alimenteaza furia lui Mahomed. El, cuceritorul
Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari
mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de
generatii de sultani turci.
Vin
Turcii!
"In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile negre,
zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii
flamanzi " - Nicolae Iorga
Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca
insolenta lui Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar
Moldova cea rebela sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea
Profetului si bunul plac al turcilor. In acest scop,
Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale
Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele
cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman
Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru
a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului
oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus
corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se
adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis
de turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.
Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a precupetit niciun
efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor izvoarelor
vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul
expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li
se adaugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era
deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic
aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara ajutor
militar la curtile Europei. Primeste in schimb... laude si
incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa
stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un
contingent de secui de circa 5.000 de oameni. In calea
urgiei musulmane, Stefan cel Mare opune eficienta tactica a
parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei, otravirii
fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai
foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine
treaba repede. Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de
uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea o singura lupta in
care sa decida soarta campaniei in favoarea sa. Convins ca armata
Semilunii va cauta orice prilej pentru a da inclestarea finala,
Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege o zona
strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care
inconjoara lunca Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile
erau impadurite, turcii nu puteau sa surprinda oastea Moldovei
printr-un atac din flanc.
Apus
de...Semiluna
In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru
prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii
Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi
peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i
ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile inainte de
batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa
se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se
putea impotmoli si un soarece. Conform cronicarului turc
Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia
cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de
paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile
moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos.
Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii
ies avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod.
Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii
liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie
otomana a organizat un "buluc" compus din ieniceri de elita "pentru
al caror suflet batalia era o placere", si s-a avantat in fruntea
lor asupra moldovenilor.
Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment,
ienicerii patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma
intr-o inclestare cumplita. Cum orice batalie are un moment critic,
un punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este
momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest
lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel
Mare pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient.
Pentru a-i deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca
satenii plasati pe dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai
mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca momeala crezand ca
vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se pregatesc de
aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in
spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere.
Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor
continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa
amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii
un adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase,
palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de
ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului,
este zdrobita fara drept de replica.
Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana
nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce
afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si
spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri. Socul
psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta cruda-i
macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor
turci intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de
a organiza o rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai
asculta de nimeni. "Niciodata o oaste turceasca n-a mai
suferit o astfel de infangere", bocea intr-o cronica
mama sultanului Mahomed Fatih. In timp ce cronicarul polonez, Jan
Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la randul sau:
"Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin
fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care
au scapat si au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de
moldoveni care aveau cai mai iuti, sau au fost
inecati". Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai
sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa
incheierea bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar
de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei.
Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de
cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de cadavre turcesti
care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi
dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea
hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc...
Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai
fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau
sub asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din
Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile
de rit religios si il numeste "Atletul lui Christos". Cronicile se
intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului.
Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa
scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si
Europei!
Dintre
toate regiunile care formeaza Romania de astazi, Transilvania este cea
care a trecut, probabil, prin cele mai mari transformari sociale si
politice, fiind in acelasi timp locul in care identitatea nationala s-a
format tardiv, iar elementele etnice au fost sufocate permanent de cele
straine.
Romanilor nascuti in Ardeal nu li s-a permis vreme indelungata
sa-si dezvolte o cultura si o religie specifica, in consens cu cea
a "fratilor" de peste granita. In general, transilvanenii erau
priviti si tratati ca niste musafiri in propriul lor stat condus de
straini si ctitorit de o biserica straina. In spiritul acestei legi
nescrise, orice reprezentat al poporului roman trebuia sa faca
concesii si sa adopte cutumele religioase si culturale ale
stapanitorilor. Asa se face ca Ardealul a dat istoriei
elemente valoroase in domenii diferite, fie militare, politice sau
culturale, insa ele au fost pierdute pentru noi. Ascensiunea
ierarhica a fost platita cu un pret, iar astazi, istoria maghiara
ii revendica in paginile ei.
Una dintre cele mai ilustre figuri romanesti este Iancu de
Hunedoara (Ioan, care a devenit Iancu pentru a evita confuzia de
nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara), iar nobila sa familie
reprezinta unul dintre cele mai graitoare exemple ale asimilarii
elementelor romanesti de catre alte culturi. Acest proces a
dat statului ungar pe unul dintre cei mai mari generali ai sai,
Iancu de Hunedoara, pe unul dintre cei mai straluciti regi, Matei
Corvin si un ilustru arhiepiscop si diplomat: Nicolae
Olahul.
Vitejia le curgea in
sange…
Descendenta romaneasca a Corvinestilor este, pentru istoricii
romani, mai presus de orice indoiala. Tatal lui Iancu era Voicu,
care era, la randul sau, fiul lui Serb. Cum se pare ca
vitejia era o trasatura de caracter gravata in tiparul ADN al
Corvinestilor, Voicu primeste in anul 1409 de la regele Sigismund
domeniul regal al Hunedoarei, ca o rasplata pentru "stralucitele
sale merite". Acest mic teritoriu este doar primul dintre
cele care vor intra in anii urmatori in posesia familiei. Data de
nastere a viitorului mare om politic si de arme este incerta, insa
documentele istorice indica anul 1386 ca fiind anul nasterii lui
Ioan sau Iancu. Desi acesta nu apare in clar, ea poate fi dedusa
din descrierea faptelor si campaniilor acestuia. Astfel, intre anii
1431-1432, il aflam in subordinea Episcopului de Zagreb, avand in
comanda sa 12 calareti. Mai departe, isi desavarseste cunostintele
tehnice militare timp de doi ani sub comanda ducelui Milanului,
Filip. Se reintoarce in tara, iar in 1435, primeste din partea
Imparatului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat din Banat,
ca o garantie pentru suma de 1500 de florini pe care o impumutase
regelui. Trei ani mai tarziu, Iancu devine Ban de
Severin. Situatia materiala infloritoare a familiei le
permite sa-si imprumute conducatorii, avizi de fonduri pentru
sustinerea materiala a luptelor in care erau angajati.
Astfel incat, in 1439 il gasim pe noul rege Albert dator celor doi
frati, Iancu si Ioan, cu 2757 de florini, reprezentand cheltuielile
facute cu apararea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia.
Drept garantie pentru aceste sume mari, primesc in custodie alte
targuri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le
investesc in echipamentul militar si in costurile de expeditie, cei
doi primesc zalog districtul Icus din Timisoara, targul Marginea si
alte donatii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei si
domeniul Bosar din Banat, impreuna cu toate satele si veniturile
sale. Aceasta ultima donatie este o rasplata si un semn de
apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovada in timpul
luptelor cu turcii din Muntenia.
In fruntea regatului
Ungariei
In 1441, o noua donatie, de data aceasta, facuta numai lui Iancu,
prin care ii revine targul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot in
acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei si comite de
Timisoara. Iancu avea sa paseasca pe cea mai inalta treapta
ierarhica abia cinci ani mai tarziu, in 1446, cand moartea regelui
Vladislav il propulseaza in functia de guvernator al Ungariei, ales
la data de 5 iunie. Personalitate chibzuita, Iancu de Hunedoara isi
da demisia din aceasta functie sase ani mai tarziu, din cauza
acelorasi nobili care ii propusesera scaunul. Regele care
i-a urmat, Ladislau Postumul, nu poate inchide ochii in fata
meritelor acestui nobil roman, prin urmare, ii ofera, in semn de
recunostinta pentru meritele sale si serviciile pe care le adusese
statului maghiar, orasul si districtul Bistritei, precum si
demnitatea de comite perpetuu al Bistritei.
Tot ca o incoronare a faptelor sale meritorii, regele
Ladislau hotaraste ca la blazonul Corvinestilor sa se adauge, pe
langa corbul cu un inel in cioc (de unde si numele familiei), si
stema unui leu in picioare tinand o coroana de aur, un simbol al
vitejiei familiei si o incununare a serviciilor aduse
statului. Un an mai tarziu, i se intareste posesiunea unor
cetati si districte si primeste titlul de capitan suprem al armatei
unguresti. Dupa cum indica documentele vremii, nici unul dintre
contemporanii sai nu era mai vrednic sa poarte acest titlu in
timpul neostoitelor lupte cu armatele turcesti conduse de catre
Mahomed al II-lea.De altfel, indelungata problema turceasca l-a
tinut ocupat pe Iancu de Hunedoara pentru mai bine de doua decenii.
Din 1437, cand il intalnim luptand impotriva acestora la
Semendria, Iancu devine o prezenta nelipsita pe campul de lupta. In
1441, lupta impotriva pasei Isak, la Belgrad, un an mai tarziu
poarta o victorie impotriva lui Mezed pasa, distruge un detasament
turcesc la Portile de Fier si mai tarziu, decimeaza o mare parte
din armata dusmana, luand cu sine o prada uriasa. Marea
expeditie impotriva turcilor pe care o conduce in 1443 il poarta
chiar in inima Balcanilor. Insa nu intotdeauna sortii s-au aratat
de partea marelui comandant. In 1444, armata lui Iancu este
infranta, iar regele Vladislav este ucis pe campul de lupta. Peste
trei ani, armata ungara reia ofensiva de alungare a turcilor din
Europa si de cucerire a Constantinopolului, insa cu aceleasi
rezultate.
Cea mai mare victorie, o
infrangere definitiva
Ultimul razboi si, in acelasi timp, ultima victorie rasunatoare
purtata de Iancu, s-a dat la Belgrad, in anul 1456. In acea
perioada, Belgradul era considerat a fi "cheia regatului Ungariei",
ceea ce il transforma intr-o tinta importanta pentru inamici,
reprezentand in acelasi timp si o pozitie strategica pe harta
luptelor militare in scopuri politice. In acel an, Mahomed
al II-lea purcede la realizarea dorintelor sale care vizau marirea
Imperiului Otoman, astfel incat pleaca in cucerirea Belgradului. O
armata uriasa a fost mobilizata in acest scop. Sursele indica un
efectiv de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 200 de
vase.
Experimentat in luptele cu turcii, Iancu nu se lasa cu nimic mai
prejos. Intareste garnizoana orasului, o pune sub comanda
cumnatului sau, Mihail Szilagyi, si aprovizioneaza armata cu toate
cele necesare. Batalia de la Belgrad nu a durat mult. Datorita
ingeniozitatii comandantului roman, turcii dau bir cu fugitii,
lasand in urma lor o prada uriasa. Vestea infrangerii grozavului
comandant turc, Mahomed al II-lea, produce un val de bucurie si de
speranta in intreaga Europa, ingrijorata de soarta care o pastea. O
eventuala cucerire a portilor Europei de catre turci ar fi schimbat
pentru totdeauna harta politica si administrativa a "batranului
continent".
Faptele de vitejie si de eroism ale comandantului roman nu mai
atinsesera niciodata asemenea culmi, iar recunoasterea suprema a
venit din partea Papei, care l-a numit "atletul cel mai
puternic - unic - al lui Hristos".
Bucuria tuturor fu de scurta durata. In fond, "atletul cel mai
puternic al lui Hristos" nu era decat un om, un om supus greseilor,
dar si bolilor. In acea perioada, Moartea Neagra, ciuma, umbla
printre oameni, arzandu-i cu rasuflarea sa grea, aducatoare de
moarte. O asemenea boala necrutatoare nu facea concesii si nu tinea
cont de statutul social al celor pe care ii alegea. In decursul a
cateva luni, bucuria s-a transformat in tristete, iar locul
culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. In data
de 11 august 1456 Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a
mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun, fiind plans de intreaga sa
armata pe care o comandase cu atata pricepere. Dupa
dorinta sa, este inmormantat la Catedrala Alba-Iulia, alaturi de
fratele sau. Un omagiu pe masura vietii pe care o lasase in urma
comandantul roman, scrie Ioan de Capistrano, un calugar-ostas care
luptase alaturi de Iancu de Hunedoara: "a cazut coroana
regatului; s-a stins lumina lumii".
Iancu de Hunedoara, romanul
Asa cum am aratat, Iancu, fiul lui Voicu, a trebuit sa se respecte
regulile si cutumele unei societati majoritare, pentru a putea
creste in scara ierarhica. De altfel, acest politician si om de
arme a avut norocul de a se naste intr-o familie buna, unde
abilitatile pe care altii le deprind in armata, erau integrate in
mosteniterea culturala si, de ce nu, genetica, a familiei
Corvinestilor. Atat Iancu, cat si fratele sau, Ioan, nu au facut
decat sa duca mai departe bunul renume al tatalui lor, Voicu, si sa
sporeasca averea materiala si spirituala a familiei.
Ca Iancu este fiul lui Voicu si al Elisabetei o stim, iar
descendenta sa romaneasca este un fapt aproape de la sine inteles.
Mai departe insa, Iancu ia in casatorie pe Elisabeta Szilagyi, o
femeie din mica nobilime ardeleana, cu care are doi copii: Ladislau
si Matei. Desi ambii frati calca pe urmele tatalui sau, cariera lui
Ladislau va fi de scurta durata. In urma unui complot care viza
indepartarea definitiva a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi
urmasi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemati la curte. In loc sa
fie primiti ca niste oaspeti de seama, cei doi frati sunt
incarcerati. Ladislau este ucis, insa Matei scapa ca urmate a
miscarilor populare de revolta impotriva regelui. Tronul ramane
vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase
alaturi de el in multe razboaie contra turcilor, ramane vigilent si
doreste sa isi aduca nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a
fost ca in anul 1458, Matei Corvin, in varsta de numai 15 ani, a
fost ales in fruntea Ungariei. Parca fara a insela asteptarile
tatalui sau, acesta are o domnie echilibrata si indelungata (pana
in 1490), in timpul careia Ungaria cunoaste una dintre cele mai
mari infloriri culturale. Insa, din pacate pentru ceea ce
ar fi putut sa reprezinte pentru cultura romana, acest capitol
apartine de drept istoriei Ungariei si mai putin celei
romanesti.
„O,
barbat minunat, cu nimic mai prejos decat comandantii eroici pe care
atata ii admiram, care in vremea noastra a castigat, cel dintai dintre
principii lumii, o biruinta atat de stralucita asupra turcului! Dupa
credinta mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si
stapanirea lumii, si mai cu seama cinstea de capetenie si conducator
impotriva turcului, cu sfatul, intelegerea si hotararea tuturor
crestinilor, de vreme ce ceilalti regi si principi catolici se
indeletnicesc cu trandavia si placerile ori cu razboaiele civile” –
cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480)
In noaptea de 17 octombrie 1451, Moldova cunostea o crima ale carei
repercusiuni nu ar fi putut nimeni sa le intuiasca. Ar fi parut,
poate, doar o alta crima din lunga serie fratricida ce a insangerat
monarhiile europene dar, de data aceasta, moartea unui monarh avea
sa schimbe pentru totdeauna mersul istoriei. Domn in
Moldova era la acea vreme Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel
Bun si tata al unui tanar cu evidente calitati de lider militar si
politic, un tanar scolit la curtea lui Iancu de Hunedoara, de care
se lega speranta continuitatii la tron a familiei domnitoare,
Stefan. Petru al III-lea Aron, frate vitreg al lui Bogdan,
un avid pretendent la tronul Moldovei, patrunde in noaptea tarzie
de toamna pe domeniul de la Reuseni, acolo unde se afla familia
domnitorului si, cu ajutorul a circa 100 de mercenari, il
captureaza si il decapiteaza pe loc pe domnul Moldovei. De acum,
puterea se afla in mainile sale. Nu mai ramanea decat un singur
amanunt, prinderea tanarului de numai 18 ani, Stefan, cel care,
ingrozit de moartea brutala a tatalui sau, fugise intr-una dintre
padurile din apropiere. Pentru Petru Aron, uciderea posibilului sau
inlocuitor nu mai era, probabil, decat o problema de timp.
Voievodul, de acum, Aron impinge la moarte un alt urmas al lui
Alexandru cel Bun, pe Alexandrel, zis si Olehno, pe care il invinge
in lupta de la Movile, in martie 1455. Stefan era de negasit, dar
Aron nu parea sa mai dea mare importanta acestei probleme. In
schimb, el se inchina turcilor acceptand sa plateasca un tribut de
2000 de galbeni (o suma imensa la acea vreme), tribut ce ar fi
trebuit sa creasca anual, totul in schimbul protectiei Curtii
Otomane.
Urat de boieri si parasit de cei apropiati, Petru Aron afla
cu stupoare ca, la sase ani dupa uciderea miseleasca a lui Bogdan,
Stefan se indrepta spre Moldova cu o armata de 6000 de oameni, mare
parte munteni pusi la dispozitie de varul sau, Vlad Tepes, cerand
tronul si razbunarea sangelui varsat la Reuseni. Cu o
armata stransa in pripa, Aron este, insa, incapabil sa se opuna
mult mai tanarului sau oponent, si este infrant la 12 aprilie 1457
la Doljesti pentru ca, la scurt timp, la Orbic, oastea sa sa fie
imprastiata definitiv. Petru scapa cu viata si ia drumul pribegiei
spre Polonia, acolo unde spera sa primeasca ajutor grabnic in
inlaturarea "obraznicului Stefan", iar pe locul numit Direptate, pe
Siret, tara il aclama ca domn pe fiul lui Bogdan al II-lea. Pentru
Moldova incepuse cea mai glorioasa pagina din toata istoria
ei.
Lupta de la Baia si
dezastrul Semilunii de la Vaslui
Victoria asupra lui Petru Aron nu rezolva nicidecum
problema stapanirii Moldovei. Stefan stia ca ucigasul tatalui sau
ar fi putut veni oricand asupra sa cu oaste polona si, pentru a
impiedica un atare risc, el accepta suzeranitatea regelui polon
Cazimir si ii cedeaza acestuia Hotinul. In schimb, Polonia se
angaja sa nu permita lui Petru Aron sa mai calce vreodata pamantul
Moldovei. Aron constientizeaza inutilitatea prezentei sale
la curtea lui Cazimir si se refugiaza in Ardeal, acolo unde spera
la ajutor din partea regelui maghiar, Matei Corvin. Fara a se lasa
intimidat de una dintre cele mai impunatoare armate ale Europei,
Stefan, sustinut tacit de polonezi, ataca cetatea Chiliei, domeniu
aflat sub protectie ungara inca de pe vremea lui Petru al II-lea.
Atacul esueaza, iar domnul Moldovei paraseste teatrul de lupta cu o
rana la glezna ce nu avea sa se mai inchida pana la sfarsitul
vietii sale. Nu era, insa, decat o amanare. Trei ani mai tarziu, in
1465, Stefan avea sa cucereasca mult ravnita "poarta" a Moldovei.
Intre timp, recuperase Hotinul de la polonezi.
Constientizand ascendentul dat de sustinerea Poloniei, chiar daca
acesta era doar unul formal, Stefan ataca localitatile secuiesti
din Ardeal in speranta de a-l captura pe Aron. Aceasta scapa din
nou cu fuga si se refugiaza la curtea lui Matei Corvin, acolo unde
cere insistent o interventie armata a Ungariei in Moldova. Drept
raspuns, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de
cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de
care Stefan nu era strain. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja
la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre
Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul
se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din
trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si
totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul
Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si
preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin
avea sa ia si Suceava.
La 15 decembrie 1467, Stefan , alaturi de 12.000 de osteni asediaza
Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase
orasul din toate partile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe
victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa
se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit
grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar
indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan
voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga,
alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat
inceputul. Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis
jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal,
pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se
fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei
urcase un principe demn de orice natiune europeana. Petru
Aron este momit cu o scrisoare falsa si adus in fata lui Stefan.
Soarta sa avea sa fie aceeasi cu a victimei sale de la Reuseni,
Bogdan al II-lea, tatal domnitorului moldav.
Dar problemele lui Stefan erau departe de a fi rezolvate.
Asupra sa apasa inca birul acceptat de Petru Aron, iar cutezanta de
a nu-l plati Inaltei Curti de la Stambul ar fi insemnat asmutirea
asupra Moldovei a celui mai puternic imperiu al vremii.
Stefan isi calculeaza, insa, bine miscarile. Stie ca, atata vreme
cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui
Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi
putut lovi Moldova din cel putin doua parti. Nu ramanea decat ca
Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care
sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, intre
1470-1474, voievodul moldav cucereste Braila, cel mai important
port valah, Cetatea de Floci si Ialomita. Radu cel Frumos nu i se
poate opune. Cere, in schimb, tatarilor sa invadeze Moldova. La 20
august, la Lipniti, Stefan ii infrange si pe acestia intr-o lupta
sfarsita catastrofal pentru tatari. Insusi fiul hanul este capturat
si ucis atunci cand tatal sau ameninta pe domnitorul Moldovei cu
noi pradaciuni.
Radu decide sa actioneze, dar este infrant chiar la intrarea in
Moldova. In anul 1471. Doi ani mai tarziu, la 18 noiembrie, Stefan
il infrunta din nou pe domnitorul muntean si il invinge iarasi la
Ramnicu Sarat. In locul sau, voiedovul in inscauneaza pe Laiota
Basarab. O incercare a turcilor de a remedia situatia se termina
dezastruos. Toata armata lor, circa 13.000 de oameni, este
nimicita, iar 2300 de prizonieri sunt trasi in teapa. In
acelasi an, insa, Laiota il tradeaza pe Stefan si trece de partea
turcilor. Un altul ar fi renuntat, dar nu si domnitorul moldovean.
El isi alege un nou protejat, pe Basarab cel Tanar, zis si Tepelus,
pe care il trimite cu o armata impotriva lui Laiota. Tepelus nu se
ridica, insa, la asteptarile lui Stefan si, la 5 octombrie 1474,
este infrant de tradatorul Laiota. Doua saptamani mai tarziu, dupa
ce cucerise cetatea Teleajenului, Stefan il invige si pe fostul sau
aliat si reinstaureaza domnul pe care si-l dorea.
In schimb, actiunile sale rascolisera suficient mandria turcilor.
Decis sa puna odata pentru totdeauna capat spinoasei probleme a
Moldovei, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o
armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu
Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica
ascultare. Nu stia, insa, ca isi trimisese cei mai multi dintre
osteni la moarte.
Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor
crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin
nu trimite decat 1800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul
strange inca 5000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni,
atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei. Urmand
vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor,
ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege
locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il
gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie
1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal
uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara
violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata
in retragere. Este momentul in care insusi voievodul se avanta in
prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de
gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in
padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o
panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa
se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul
se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata
cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la Dunare, putinii
supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii.
Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate
crestine!
Drept raspuns, Stefan, pe care polonezii il numeau deja
"cel Mare", este numit de catre papa de la Roma "atlet al lui
Hristos", in timp ce Matei Corvin isi aroga drepturile victoriei.
Aurul necesar unei noi rezistente in fata turcilor pleaca spre
tronul Ungariei, in timp ce voievodului Moldovei nu ii parvin decat
felicitarile curtilor europene. Impresionanta ramane
scrisoarea lui Stefan cel Mare catre monarhii apuseni, scrisoare
redactata la 25 ianuarie 1475, la doar 15 zile de mareata sa
victorie:
"Prea luminatilor, prea puternicilor si alesilor domni a
toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi
aratata sau de care eaq va fi auzita. Noi, Stefan voievod, din mila
lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua
tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun
domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de
multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in
fiecare zi se gandeste cum sa nimiceasca toata crestinatatea. De
aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta,
mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra
o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, ala carei capitan de
frunte era Soliman Pasa beglerbegul… Auzind si vazand noi acestea,
am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeul nostru
atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am
biruit si i-am calcat in picioare, si pe toti i-am trecut sub
ascutisul sabiei noastre, pentru care lucru sa fie laudat Domnul
Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al
turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vina, in luna lui
mai, cu capul sau, si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa
supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care
Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care e tara
noastra, va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -,
atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie. De aceea, ne
rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri
intr-ajutor impotriva dusmanilor crestinatatii, pana mai este
vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate
partile are de lucru cu oameni ce-i stau impotriva cu sabia in
mana. Iar noi, din pareta naostra, fagaduim, pe credinta noastra
crestineasca si cu juramantul domniei mele, ca vom sta in picioare
si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul
nostru. Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce,
cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, noi i-am taiat mana
dreapta. Deci fiti gata fara intarziere. Data in Suceava, in ziua
de Sfantul Pavel, luna ianuarie in 25, anul Domnului 1475. Stefan
voievod, domnul tarii Moldovei".
Lupta de la Razboieni si
umilirea Poloniei in Codrii Cosminului
Era evident ca marele Mahomed al II-lea nu putea accepta o rusine
asa cum fusese cea de la Vaslui. De aceasta data, decide sa ia
problema in propriile maini si sa scape de incomodul domnitor
moldovean. Astfel, la 13 mai, 1476, sultanul pleaca din Adrianopol
in fruntea unei armate de-a dreptul uriase, 150.000 de oameni,
carora Laiotas Basarab le promisese ajutorul a inca 12.000 de
munteni. Stefans e vede din nou singur in fata Imperiului Otoman.
Fara sa dispuna de rezervele uriase de oameni de care se bucura
Mahomed, el strange doar 20.000 de osteni. 20.000 in fata a peste
160.000 de turci.
Singura solutie este intarirea unui fort la Paraul Alb, sau Valea
Alba, acolo unde Stefan isi maseaza mica armata. Spre uimirea lui
Mahomed, voievodul moldav ataca primul, la 26 iulie, si chiar
reuseste sa respinga primele valuri ale turcilor. Numarul acestora
era insa urias, iar Stefan se vede nevoit, intr-un final, sa se
retraga, lasand in urma un numar mare de morti dintre proprii sai
osteni. Sultanul este sigur de victorie si se indreapta spre
Suceava, cetatea de scaun, acolo unde esueaza in fata aparatorilor
condusi de Sendrea, cumnatul lui Stefan. Hotinul, aparat de
starostele Vlaicu, rezista si el. Neamtul, aflat in grija
hatmanului Arbore iese invingator in luptele cu Mohamed. Cat despre
Chilia si Cetatea Alba, turcii nu se mai gandesc sa le cucereasca.
O furtuna puternica le distrusese o mare parte a flotei din Marea
Neagra. Si astfel, cuceritorul Bizantului, se intorcea din
Moldova neinvins, dar fara sa fi cucerit nimic, hartuit din spate
de noua oaste a lui Stefan, asemenea unui fugar si nu unui
invingator, asa cum se pretindea. Drept raspuns, Stefan
cel Mare il aduce pe tronul Valahiei pe Vlad Calugarul. Tepelus
urmase gestul lui Laiota si tradase si el.
Dar nici acest al treilea protejat crestin al lui Stefan nu rezista
prea mult in fata turcilor. Mai mult, el se alatura acestora in
ceea ce avea sa fie cea mai mare lovitura peste domnitorul
Moldovei, pierderea Chiliei si a Cetatii Albe din anul 1484.
Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu
Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare
pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze
si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a
polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu
a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati. Mai mult, Cazimir
incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voie sortii.
Drept raspuns, domnitorul cauta ajutor in Ungaria si, asigurat de
protectia acestora, invadeaza Polonia si ocupa Pocutia, teritoriu
asupra caruia Stefan avea drepturi de mostenire de la Petru al
Musatei si Alexandru cel Bun. Cazimir nu reactioneaza si, la numai
doi ani dupa atacul moldovenilor, se stinge din viata lasand locul
fiului sau Ioan Albert. Un alt fiu al sau Vladislav, conducea
Boiemia, in timp ce un altul, Alexandru, era mare duce al
Lituaniei. Ramanea cel de al patrulea fiu, Sigismund cel fara de
tara, pe care Ioan Albert decide sa il aseze in fruntea Moldovei.
Astfel, sub un pretext mincinos, recucerirea Chiliei si a
Cetatii Albe, Ioan Albert patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in
fruntea a 100.000 de osteni. Prima solie a lui Stefan este
primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale
polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia.
Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia
se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand
mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui
vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si
ardelenilor.
La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar
incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata
ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp
ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni.
Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi
sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile
impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe
aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara
ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei.
Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de
aceasta data nu isi tin promisiunea. Constient de o noua incalcare
a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa
40.000 de osteni. In "apropiere de fagetul Cosminului", voievodul
in ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare
padurea. Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi
pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca
odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost
distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea
fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand
loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi permite chiar sa se
lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva
unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si
din nou moldovenii ieseau invingatori. Polonia isi lingea ranile
deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Era
una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala.
Pocutia ramanea a Moldovei pana dupa moartea lui Stefan,
survenita la 2 iulie 1504, si asta pentru ca nimeni nu mai cuteza
sa il infrunte pe Sfantul Luptator si ctitor de biserici de pe
tronul de la Suceava.
„Multa
lume isi inchipuie navalirile barbare ca la cinematograf: apare
barbarul scrasnind din dinti, invartind niste ochi rosii, cu parul
valvoi si facand semne de zdrobire si decapitare indata ce vede un
colonist roman. Si atunci stramosii nostri, persoane foarte delicate, se
speriau si luau cel dintai tren ca sa treaca dincolo de Dunare, caci
evident podurile erau destule pentru inlesnirea circulatiei”, Nicolae
Iorga.
Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la
evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se
datoreaza, spun istoricii, unei asa numite "taceri a surselor
istorice", motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei
migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o "Terra
deserta" odata cu retragerea administratiei romane de la nordul
Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe
teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de
izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot
teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele
inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in
secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub
Basarab I.
Despre retragerea aureliana
si continuitatea daco-romanilor
Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive,
in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa
abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii.
De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un
element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales,
dupa moartea imparatului Traian - fapt ce vine sa contrazica
scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la
sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona
fusese redusa la maxim 40 de indivizi. Data retragerii
romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in
literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru
anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271,
in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia
intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este
evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la
care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele
urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii
romane.
Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de
singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana
in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul
330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala
imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe
malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai
putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat
si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu
cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta
realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura
economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie
dacica.
Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua
sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in
Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie
folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos
mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre
Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul
Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult,
imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui
pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana,
precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus,
lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi,
practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia,
teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.
Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia
Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in
literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata
continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.
Desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie
care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez
la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu
exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de
amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele
vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a
populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune
care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea. Nu trebuie
uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine
dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama
"transdanubiana", termen referitor la fosta populatia daca din
provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit
de catre cei apropiati, Armenterius - Ciobanul - referire mai mult
decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel,
populatiei romane de origine daco-getica. La fel de
important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei
dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat
de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi
cu dacii liberi si cu sarmatii.
Continuitatea crestina si
culturile de la nordul Dunarii
Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului
roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca
proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua
parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor
vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice
dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea
populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele
III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata
cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua
circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de
cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor
comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri
(agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana)
sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata
se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in
plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile
de la nordul Dunarii.
Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei
provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care
iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta
numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul
Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi
componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc
autoritatea bulgara. Secolele XI-XII aduc o alta cultura,
Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare,
ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei
populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai
importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona
montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza
si cresterii demografice.
Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei
autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca
romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat
activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti
crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai
mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa
obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina.
Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe
teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si
mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte
daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau
chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si
bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu
cea romana este si mai evident, primul nume romanesc "Petre", fiind
descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul
III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.
Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin,
Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza
pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe
care o numeste barbara:
:"[...] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o
campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care
cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si
Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se
foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am
trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece
locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si
anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc
localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o
bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos...Apoi, dintr-o
regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo
ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din
trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au
trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci
pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in
cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe
teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi
sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am
trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de
aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o
campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea
noastra...Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat
foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre
toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri
frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de
lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta
regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o
imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu
turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o
baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa
Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din
partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de
material adus de aiurea".
Aparitia valahilor pe scena
istoriei
"Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un
onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si
sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci
nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria
reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor
bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de
tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile,
inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc,
dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede
scadere?". Astfel isi argumenta marele nostru istoric
raspunsul la o intrebare care dusese la nasterea unei disensiuni de
veacuri si care privea marile migratii in spatiul european, in asa
numitul mileniu intunecat de dupa retragerea aureliana.
Originile termenului de valah se regasesc cu mult
inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de
origine germanica in ale caror idiomuri, "walha" desemna celtii din
triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea
straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau
Welsh. Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea
isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia
odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica
strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a
descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine,
incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe
teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va
intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care
pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor,
valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.
Descoperita sub forma unei copii, in 1746, la Biblioteca
familiei imperiale din Viena, si publicata pentru prima data in
1765, de catre Johannes Georgius Schwandtner, sub titlul
Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica, Cronica
Notarului Anonymus a facut subiectul multor dezbateri controversate
de-a lungul timpului. Prezentata initial de catre
istoricii occidentali, in special cei din Austria si Ungaria, drept
o dovada incontestabila a istoriei glorioase a Regatului Ungar la
inceputul acestuia, Cronica a cazut prada, secolul trecut, unui
veritabil tir al celor care o considerau un fals bine elaborat.
Controversa, asa cum era de asteptat, este reprezentata de desele
mentiuni ale prezentei valahilor in spatiul transilvanean si in
Pannonia si, mai mult, a prezentei principilor vlaho-slavi si a
primelor formatiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii
Dacia.
Prin cenusa
imperiului
Daca la sfarsitul secolului al VII-lea e definitivata marea
migratie bulgara prin stabilirea grupului lui Asparuh in nord estul
Peninsulei Balcanice, secolul al IX-lea gaseste un alt popor
migrator, ungurii, la nordul Marii Negre. Conflictul din anul 896
dintre bulgari si pecenegi, pe de o parte, si unguri, pe de alta
parte, duce la infrangerea celor din urma si ii sileste pe acestia
sa se refugieze in Pannonia prin pasul Verecke din Carpatii
Padurosi si nu prin trecatorile din Carpatii Orientali sau
Meridionali, asa cum se crezuse initial. Urmeaza o serie de
incursiuni armate in vestul Europei, incursiuni stopate in batalia
de la Lechfeld, langa Augsburg, aceasta fiind, de altfel, si ultima
tentiva de expansiune in vest a ungurilor, ei concentrandu-se, din
acest moment, asupra raidurilor in partea rasariteana a Batranul
Continent.
Odata cu incetarea atacurilor asupra popoarelor din vestul Europei,
ungurii isi indreapta atentia catre teritoriile de la est de Tisa,
teritorii pe care, asa cum mentioneaza Anonymus, existau deja
primele formatiuni prestatale ale ducilor vlaho-slavi: "…Tara
aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite
izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus,
Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident
latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care
fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia,
principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde
si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si
Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei,
bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor
si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara
care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu
(Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase
pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu
Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia
(Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui
urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa
aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca,
nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece
a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..", "Tuhutum,
tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa
auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un
oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la
aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai
tara foarte paduroasa."
Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite
conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la
aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903. Acesta
va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo,
afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada
incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in
schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri. Odata cu
ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de
Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu
Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara
lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolului,
dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre
suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre
soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare. Dupa
mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant, el
acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe
fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii,
valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in
schimb, vasalul regelui ungur.
La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu
Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad,
primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului
Gelu ( nume derivat, se pare, din latinescul Julius sau, in opinia
istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara).
Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori
este una dintre cele mai crancene dintre cele inregistrate pe
teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi
priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa
de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand
salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un
final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona
Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul
retragerii.
Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor
ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai
probabil in jurul anului 934. Infruntarea celor doua
armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul
Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si
cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea
Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare,
devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este
numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa,
impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final,
de catre generalul maghiar Chanadin.
Dincolo de aspectele sangeroase ale confruntarilor dintre valahii
transilvani si triburile ungare, din Cronica Notarului Anonymus
reiese clar faptul ca pe teritoriul fostei Dacii exista o numeroasa
populatiei daco-romana, puternic legata de Imperiul Roman de
Rasarit, a carei vasala se recunoaste. Mai mult, Gesta Hungarorum
are meritul de a mentiona primele continuitati dinastice in Evul
Mediu romanesc, cea a lui Morut si Menu Morut, precum si cea a lui
Glad si Ahtum.
FACTS
Diploma Cavalerilor Ioaniti si cnejii de la sudul
Carpatilor
La sud de Carpati, primele formatiuni prestatale sunt mentionate la
1247 in Diploma Cavalerilor Ioaniti:
-"in numele casei ospitalierilor, s-a indatorat de buna voie,
pe sine si casa ospitalierilor sa ia arme pentru ajutorarea
regatului nostru in vederea apararii credintei crestine, potrivit
cu actul scris mai jos, si sa se supuna si la celelalte indatoriri
ce se vor arata indata in aceasta scrisoare, ii dam si ii daruim
lui, si prin dansul numitei case, intreaga tara a Severinului
impreuna cu muntii ce tin de ea si cu toate celelalte ce atarna de
ea, precum si cnezatele lui Ioan si Farcas pana la raul Olt, afara
de pamantul cnezatului voievodului Litovoi, pe care il lasam
romanilor asa cum l-au stapanit acestia si pana acum. Totusi [le
dam] in asa fel, incat jumatate din toate foloasele si veniturile
si slujbele din intreaga tara a Severinului, amintita mai sus, din
cnezatele numite mai sus sa o pastram pe seama noastra si a
urmasilor nostri, cealalta jumatate cazand in folosul casei
pomenite mai sus, afara de bisericile cladite si cele ce se vor
cladi in toate tarile sus-zise, din veniturile carora nu pastram
nimic pe seama noastra - ramanand totusi neatinse cinstea si
drepturile arhiepiscopilor si episcopiilor, pe care stie ca le au -
lasand deoparte si toate morile dintre hotarele tarilor amintite,
atat cele cladite cat si ce se vor cladi - in afara de cele din
tara Litua - precum si toate cladirile si semanaturile facute pe
cheltuiala fratilor zisei case, si fanetele si pasunile pentru
vitele si oile lor, si pescariile de la Dunare si iazurile de la
Celei, pe care le pastram impreuna pe seama noastra si a
lor."
Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord
dunareana se numara:
Scrierile cartografului armean
Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii
Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
Scriitorul bizantin Kinnamos,
care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii
romani;
Preotul Goderfius von
Viterbium, cel care in 1120, in "Gesta Henrici", pomeneste Blachina
- Tara Blahilor - printre cuceririle Romei;
Literatul persan Gardizi, care
in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de
origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si
ungurilor;
Cronica imparatului german
Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite
Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
Cronica turceasca din secolul
al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a
valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana
la Nipru;
Mentiunea din cronicile khazare
a Tarii Ardil - Ardeal - nume preluat de triburile ungare si
transformat in Erdely
Conform surselor istorice, primii voievozi cunoscuti in Tara
Romaneasca pana la infiintarea acesteia sunt:
Seneslau -cca
1247 - (voievod asupra unui tinut din estul Oltului)
Litovoi -
(1247-1277) - voievod pe malul vestic al Oltului
Barbat
(1277-1290) - frate al lui Litovoi
Thocomerius (
sau Tohomir) (1290 -1310) - tatal lui Basarab I
Intemeietorul
Basarab I
(1310 -1352) - Intemeietorul Tarii Romanesti si fondatorul primei
dinastii de domnitori romani
Material realizat cu sprijinul Muzeului National de Istorie
a Romaniei
Multumim doamnei muzeograf si specialist in arheologie medievala,
Dr. Irina Ene
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.