RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE

Vladimir Rosulescu - Istorie

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE

Rzboiul celor două roze

Preludii

          Dincolo de grozăviile distructive pe care le poartă cu el, dincolo de moarte, de sălbăticie, de sânge, de cruzime, de devastare şi de tot felul de nenorociri, războiul este o stare, o condiţie de existenţă a societăţii umane. Nicicând războiul nu a fost provocat de popoare, grupuri umane sau mulţimi anonime. Nicicând în existenţa umanităţii cei mulţi nu au acţionat, nu au luptat, nu au devastat şi nu au creat ceva nou în societate fără a urma îndemnurile, exemplul şi comenzile unor diriguitori, în mare parte personalităţi ale istoriei.

          Mulţimea incomensurabilă a celor de pe treptele jos ale societății a suportat nu numai povara purtării războaielor ci şi suportarea consecinţelor acestora. Soarta populaţiilor a fost legată şi condiţionată de calităţile, de ţelurile, de spiritul şi de agresivitatea personalităţilor. Personalităţile au determinat cursul istoriei bazându-se pe convingerea şi puterea celor mulţi, dar de foarte multe ori, chiar şi împotriva voinţei acestora. Personalităţile au influenţat, sau au plămădit istoria, atât prin participarea şi acţiunea lor directă, cât şi prin simpla lor existenţă, sau gândire. Niciodată, însă, istoria nu a putut fi separată de forţa spirituală, sau activă, a religiei. Religia, prin reprezentanţii ei, sau prin conştiinţa conducătorilor, şi-a găsit un rol activ, sau subversiv, în evoluţia confruntărilor, s-a implicat direct, sau a fost folosită numai ca paravan al intenţiilor războinice reale.

          In ultimele patru secole ale evului mediu, lumea apuseană a Europei și-a consumat o parte din energiile şi precarele resurse materiale și umane într-o suită de trei mari războaie, memorabile pentru posteritate, războaie provocate, stimulate şi conduse de personalitățile feudale și clericale ale timpului.

        Aceasta nu înseamnă că în afara arealului lor de cuprindere, restul întinderilor europene, fărâmițate statal, sau restul lumii civilizate cunoscute, nu cunoştea convulsii continue şi sângerări greu de imaginat. Dorinţa de cucerire, de jaf şi de dominaţie stăpânea întreaga suflare umană, iar războiul era aproape singura soluţionare şi preocupare. Diplomația își făcea apariția numai atunci când forța armelor nu era sigură, sau când inamicul trebuia întârziat în acțiune, sau când trebuia înșelat în așteptările sale. Ca totdeauna în istorie, diplomația era un ghem de viclenii, mai mult, sau mai puțin mârșave, între state, sau între suzerani și vasali.

         Cele trei războaie s-au produs în cascadă, alimentându-se unul după altul, ca urmare a unui păienjeniş de intrigi feudale, de viclenii, de trădători şi alianţe, de încrucişarea aproape nebuloasă a relaţiilor de suzeranitate şi vasalitate. Ele s-au deosebit prin extinderea teritorială, etnică, prin motivaţie, prin scopuri şi prin amploarea forţelor antrenate. S-au asemănat prin dependenţa lor totală față de personalităţi şi de aspiraţii feudale.

          Primul, Marele război al cruciadelor, care a avut ca scop declarat stăpânirea Pământului Sfânt, a durat aproape două sute de ani, susţinut pe valurile a opt cruciade principale. A avut un caracter multinaţional, sau, mai bine zis, multietnic, pentru că adevăratele naţiuni s-au format mult mai târziu. Prin el s-au antrenat mase mari de civili credincioşi, sau dornici de aventură, precum şi floarea războinicilor din apusul european, însoţită de slujitori şi mercenari. In acea mare aventură a istoriei, aventura cruciadelor, religia s-a afirmat ca factor primordial, atât ca iniţiator, ca factor activ, cât şi ca paravan al unor dorinţe de aventură, de înavuţire şi, de ce nu, de glorie personală ale personalităţilor nobiliare, ale corpului cavalerilor şi chiar ale ostaşilor de rând. Forţele armate antrenate în lupteau fost covârşitoare pentru evul mediu, asemănătoare uneori cu unele confruntări din antichitate, atât ca efective, cât şi ca nivel de pregătire.

        Cel de al doilea război memorabil a fost Războiul de 100 de ani, dintre regatele Franţei şi Angliei, război ai cărui germeni au încolţit pe timpul cruciadei a II-a (1147-1149), condusă de regele Franţei Ludovic al VII-lea cel Tânăr, însoţit de frumoasa şi bogata lui soţie, Alienor de Aquitania. Datorită unor divergenţe de interese feudale, ale unor intrigi şi orgolii, relaţiile din sânul familiei regale franceze s-au deteriorat profund, chiar pe Pământul Sfânt, conducând, trei ani mai târziu, la o despărţire oficială. Despărţirea a înlesnit trecerea fostei regine în altă partidă feudală, destinând-o a deveni repede regina Angliei. Odată cu schimbările din viaţa tinerei Alienor încrengătura de relaţii de vasalitate şi suzeranitate dintre cele două regate s-a complicat în asemenea măsură încât s-a transformat într-o confruntare de ambiţii rezolvabilă numai pe calea armelor, după scurgerea a două secole.

        Războiul de 100 de ani a avut un caracter mult mai restrâns teritorial şi etnic decât cel al cruciadelor. Asemănător celuilalt s-a desfăşurat fracţionat, în patru mari etape, caracterizate numai de câteva bătălii însemnate şi de mulţimea unor confruntări mărunte şi dezordonate. Factorul religios s-a lăsat implicat de ambele părţi beligerante, dar a păstrat un rol secundar, rol diplomatic şi de împăciuire. Dimensiunea forţelor militare implicate a fost minusculă în raport cu a celor din cruciade şi mai ales în raport cu bătăliile antichităţii.

       Cel de al treilea război memorabil din seria amintită a fost Războiul celor Două Roze, război cu caracter naţional, război civil feudal din interiorul regatului insular al Angliei, război care a contrapus două mari case nobiliare în lupta pentru tron, case nobiliare de altfel puternic înrudite. In acest caz rolul religiei şi al clerului nu s-a afirmat semnificativ, deşi în acele vremuri mulţi înalţi prelaţi se implicau total în luptele politice şi chiar participau la confruntări armate. Mulţi demnitari din înalta nobilime purtau însemnele poziţiilor ecleziastice şi spada la brâu.

        Amploarea luptelor dintre trupele partidelor rivale şi a forţelor implicate s-a dovedit proporţională cu puterea unor simple partide nobiliare, lipsite de adeziunea populaţiei civile, populaţie ce suportase apăsarea materială a unor nesfârşite războaie în Franţa, în Războiul de 100 de ani. Puterea trupelor trimise spre Pământul Sfânt în unele cruciade şi pe pământ francez devenise o amintire, un vis, pentru regatul Angliei aflat într-o perioadă de sărăcie de epuizare a mijloacelor de întreținere unei armate importante.

        Ca şi în cazul Războiului de 100 de ani, seminţele războiului civil englez au încolţit în afară, în trupul unui alt război, al celui care tocmai se apropia de sfârşit pe pământul francez.

        Războiul cruciadelor a dat naştere Războiului de 100 de ani, iar acesta Războiului celor Două Roze. Intre primii şi ultimii protagonişti nobiliari s-a întins un lanţ lung de înrudiri, lanț cu zale contorsionate de vasalităţi şi suzeranităţi schimbătoare, zale ruginite de viclenii, trădări şi răzbunări. Este de remarcat că toate cele trei războaie au avut ca protagoniști principali nobili și dinaști de viță franceză, aflați de ambele părți ale confruntărilor. In Marele război al cruciadelor războinicii francezi, nobili, simpli cavaleri, sau simpli ostași, au constituit elementul preponderent al forțelor creștine. In Războiul de 100 de ani conducerea ambelor părți în confruntare a fost tot de viță franceză, purtând ambiții și răzbunări franceze pe spinarea a două popoare total diferite. In  Războiul celor două roze, război civil englez, regii și nobilii ce s-au măcinat între 1455-1485 au provenit toți din vița franceză a Plantageneților. Se poate afirma că spiritul războinic al francezilor medievali a provocat, a susținut și a dominat esența celor trei războaie.

        Uraganul neiertător al suitei celor trei războaie a afectat treisprezece generaţii, lăsând în urmă câmpuri pline de victime, ţinuturi mizere, terenuri în paragină, localităţi ruinate, populaţii sărăcite, abrutizate şi speriate. El a înghiţit devastator şi surplusul de războinici de rang nobiliar, sau cavaleresc, din apusul Europei, surplus care constituise una din premizele iniţierii cruciadelor. Masa aceea de războinici îşi avea originile în aristocraţia gentilică a popoarelor barbare, ce invadaseră fostele teritorii ale Imperiului Roman de Apus, ajungând în jurul anului 1000, aristocrație gentilică ajunsă o castă socială destabilizatoare pentru societatea europeană, cu idealuri exclusiv militare, caracterizată prin agresivitate excesivă, mai totdeauna nejustificată.

        Nobilimea feudală de la mijloc de ev mediu era războinică aproape în exclusivitate, prin definiţie şi prin vocaţie. Era atât de bine antrenată şi educată psihic pentru război încât nu întrevedea alte scopuri ale vieţii. Energiile războinice se consumau în conflicte locale, în răzbunări şi jafuri, mai mult sau mai puţin locale. Dar aceste energii depăşeau cu mult necesităţile şi posibilităţile de absorbţie ale Apusului european.

      Codul războinicului apusean de elită avea o structurare unică, bogată în cutume barbare şi bogat în reminiscenţe păgâne şi accepta diverse grade de subordonare în faţa puterii pontificale, sau clericale. Secolele de existenţă şi de dezvoltare a nobilimii de origine gentilică au dat naştere unui păienjeniş specific de relaţii, de subordonări, de vasalităţi în trepte, unor duble sau triple vasalităţi concomitente, unor relaţii matrimoniale deosebit de încrucişate, unor moşteniri şi unor răzbunări prin crimă, sau război. Acest păienjeniş de relaţii feudale era izvorul unor abuzuri şi a unor anarhii greu de imaginat.

         In acel câmp relaţional al celor ce puteau purta războaie, obligaţiile vasalului faţă de senior şi ale seniorului faţă de vasal, plămădiseră un sistem de garanţii, inventat expres pentru a oferi nobilului maximum de libertăţi, cu maximum de garanţii de securitate. Răspunderile vasalului în faţa seniorului erau limitate, iar seniorul avea obligaţia să-şi apere vasalul, în cazul când acela era atacat, sau ofensat. Puterea efectivă era aşa de bine împărţită încât sistemul feudal apusean se transformase într-o anarhie bine organizată.

       Tinerii din clasele avute se îndreptau cu predilecţie spre arta armelor şi spre mândria războinică. Din clasele de jos se desprindeau tineri ce îngroşau trupele capilor feudali din propriul ţinut, din propriul stat, sau din state străine. Aceia depăşeau, prin risc şi sânge, condiţia de iobagi, sau de haimanale ale oraşelor, cu speranţa înavuţirii prin recompense de la nobilii pe care îi serveau şi mai ales pe căile jafurilor armate, jafuri din care erau plătite şi soldele lor.

        Veacurile peste care s-au întins cele trei războaie înlănţuite ale Evului Mediu dezvoltat, războaie cu aureolă legendară în lumea apuseană, au reflectat nu numai o lume excesiv de agresivă, violentă până la demenţa proprie inculturii, ci şi o lume a mizeriei spiritului, a traiului şi a condiţiilor de viaţă. Protagoniştii, respectiv dinaştii, nobilii şi cavalerii, erau personaje grosiere, lipsite de orice confort, cu locuinţe în castele ce semănau cu nişte vizuini de animale sălbatice, sau de hominizi din întunecata geneză preistorică. După scurgerea a mai mult de o jumătate de mileniu nu mai rămăsese nimic din rafinamentul locuirilor și administrației romane, peste care se suprapusese barbaria. Nesiguranţa generalizată a vieţii şi a bunurilor determinase răsărirea peste întreaga Europă a unei constelaţii de castele şi fortificaţii de mai mare sau mai mică importanţă, pe lângă care apăreau sate mărunte, în majoritatea cazurilor. Numai în Franţa s-au putut număra ruinele şi existenţa a peste 20.000 de fortificaţii feudale din toate categoriile.

        Pe lângă rolul lor principal strategic, de apărare militară, castelele seniorale aveau și rolul de locuinţe seniorale permanente, sau ocazionale. Demn de amintit este faptul că în anul 1154, anul întemeierii dinastiei Plantagenet, regele Angliei poseda 49 de castele, iar baronii săi, 225. După scurgerea a şase decenii, numărul castelelor regale s-a ridicat la 93.

       Până prin sec.al 13-lea donjonul rece şi dominator, înnegrit de vremuri, al castelului, a continuat să servească drept locuinţă a seniorului şi familiei sale. Aceasta, cu toate că ampla lui încăpere centrală părea mai degrabă o cameră a corpului de gardă decât o locuinţă seniorală. Abia din acel secol s-a alăturat donjonului o construcţie fără funcţie militară, ci pur rezidenţială, cu oarecari condiţii de confort, necunoscute înainte.

        Nu a existat o tipologie a castelelor medievale, structura şi aspectul lor îmbrăcând o mare diversitate de soluţii constructive, după regiuni, forme de relief, rangul şi avuţia seniorilor. Ca locuinţă, bătrânul donjon prezenta invariabil acelaşi plan, de altfel un plan asemănător cu al altor turnuri. Era divizat în etaje, despărţite prin planşee groase de lemn. La primul etaj se găsea sala cea mare, centrul locuinţei seniorale, în care seniorul îşi primea ţăranii, vasalii şi oaspeţii, în care iarna făcea şedinţe de judecată, în care lua masa zilnic cu familia şi invitaţii şi în care se desfăşurau ospeţe monstruoase, cu muzicanţi, truveri şi saltimbanci.

      La parter, sub sala principală, exalând mirosurile de rigoare şi fără să aibă nici o deschidere spre exterior, se găsea o imensă magazie de lemne, de cereale, de carne și piei uscate, de vin şi de arme. Unele donjoane aveau şi un subsol cu un puţ, sau cu cavernă, din care, uneori, era săpat un coridor subteran de fugă pentru caz de pericol.

        De la sala cea mare, o scară de piatră practicată în zid, sau de lemn, conducea la etajul al doilea, unde se găseau dormitoarele seniorului şi soţiei sale. La etajele al treilea şi al patrulea, după caz, erau plasate camerele copiilor, ale servitorilor şi ale oaspeţilor ocazionali.

        Sala cea mare şi toate celelalte încăperi erau întunecoase până la deprimare, cu ferestre înguste şi înalte, închise cu o pânză ceruită, sau cu o piele pergament unsă cu ulei. Pe laturile ferestrelor erau amenajate banchete de piatră, folosite ca locuri de conversaţie, sau pentru lucrul de mână al femeilor la puţina lumină a zilei. Noaptea, lumina mizeră, galben-roşiatică, era dată numai de flăcările din căminele greoaie, de torţe fumegânde, de lumânări din ceară, de feștile cu seu, sau lămpi cu ulei, ca nişte candele. Spaţiul era umplut de fum gros, înecăcios şi usturător la ochi, fum ce pătrundea pentru totdeauna în ţesătura hainelor, în păr şi chiar în piele. Fumul şi funinginea, alături de mirosuri pestilenţiale, de purici și păduchi îşi puneau amprenta asupra vieţii cotidiene. Pe pereţi umbrele oamenilor și ale câinilor de casă jucau acele dansuri macabre de care era obsedată societatea medievală şi încă este obsedată societatea engleză de astăzi.

        Pe jos, încăperile de serviciu aveau pământ bătut, îmbibat cu secreţiile sacrificiilor de animale mici, resturilor de mâncare, sau ale dejecţiilor umane. Se foloseau mai des pardoseli de scândură şi, mai rar, sau mai târziu, de piatră. Iarna se întindeau pe jos paie tăiate mărunt, sau rogojini de papură. Vara, de-a lungul pereţilor se presărau plante aromatice, fân proaspăt cosit sau ierburi mirositoare. In sala cea mare, blănurile de animale întinse pe jos serveau şi pentru şezut. Spaţiul încăperilor, cuprins între pereţii reci, fiind mare, se încălzea cu cămine gigant în care se aruncau lemne lungi. Tapiţeriile erau grosolane şi serveau pentru a izola răceala pereţilor, pentru a ascunde uşi, sau ferestre. Ele constituiau elementul esenţial al unei locuinţe aristocratice, astfel că regii şi marii seniori le luau cu ei în călătoriile şi companiile lor. Uneori, o nişă mare din zid, acoperită cu pânză, servea drept dulap sau bufet.

Mobila medievală era reprezentată prin excelenţă de cufăr, o ladă mare de lemn, ornată, ghintuită şi cu încuietoare de fier, în care se păstrau veşmintele, vesela metalică, banii, documentele şi toate obiectele preţioase. Lada putea fi folosită drept masă sau drept bancă de şezut. De altfel pentru şezut se foloseau, în principal, bănci lungi de lemn, cu sau fără spetează. Scaunul cu spătar înalt era rezervat numai seniorului, sau unui oaspete de vază. In lipsa băncilor şi a scaunelor se putea sta pe jos, pe o blană de animal sau pe o grămadă de paie acoperită cu pânză.

       Insalubritatea generală, gradul scăzut de confort al locuinţelor şi lipsa higienei corporale, anatemizată de oamenii bisericii, completa cadrul vieţii cotidiene a celor ce se făleau pe câmpurile de luptă cu duritatea şi sălbăticia lor, a celor cărora istoria le-a făcut unele favoruri pe nedrept, considerându-i o latură superioară a societăţii. Lipsa de igienă a nobililor, lăsând la o parte sărăcimea, sau ostăşimea, făcea ca trupurile lor să degaje mirosuri sedimentate și greu de suportat. De aceea în anumite condiţii de colectivitate şi de societate, folosirea din abundenţă a parfumurilor devenea obligatorie. Se parfuma nu numai corpul, părul, sau barba, ci şi şervetele, batistele rare, veşmintele, ciorapii, încălţămintea şi perdelele de la alcovuri.

       Inexistenţa aproape totală a latrinelor în castele, şi reşedinţe, făcea ca în imediata apropiere, curţile, şi chiar coridoarele, sau scările acestora să devină locuri de o murdărie incredibilă, fapt perpetuat chiar pe timpul Renaşterii în cele mai civilizate state (un exxemplu îl poate constitui castelul Versailles, la sfârșitul sec.al 17-lea.

     Lipsa latrinelor era suplinită întru-câtva de scaunul găurit, înzestrat cu recipientul de colectare a rezultatelor nevoilor fiziologice. Incepând cu sec. al 14-lea acea mobilă intimă era expusă la vedere, acoperită cu o pânză de brocart, mătase, sau catifea cu broderii, purtând de obicei blazonul proprietarului. Cu folosirea acestei mobile, simţul olfactiv pare a se fi atrofiat total în spaţiul castelelor nobiliare. Pe deasupra a fost considerat foarte natural ca regi, regine, nobili şi miniştri să-şi primească vizitatorii, să dea ordine, să rezolve probleme de stat, să prezideze reuniuni, sau să-şi întocmească corespondenţa, instalaţi fără jenă pe acele „tronuri“ mirositoare, lăsând natura să-şi desfăşoare drepturile funcţionale.

        Inainte de a intra pe făgaşul evenimentelor şi evoluţiilor de pe parcursul celor trei mari războaie amintite, nu trebuie uitat a gândi la situaţia nobililor războinici medievali, atât de făloşi, pe timpul purtării luptelor. Condiţiile legate de luptă în sine, de zale, de armurile grele şi de armamentul greu, impuneau ca timp de multe ore războinicii cei făloși să-şi dezlănţuie nevoile fireşti direct pe şaua calului, în pantalonii de piele. Cei ce aveau şansa de a sfârşi ziua de luptă în viaţă trebuie să fi arătat şi mirosit groaznic, atât de groaznic încât şi „victoriei“ să-i fie ruşine. Eroii medievali nu pot fi imaginaţi fără a-i însoţi cu ambientul lor mirositor şi cu obiceiurile grosiere, uneori animalice.

       Drumul de glorii şi mizerie, de moravuri grosolane şi brutale, a constituit un mileniu extrem de divers, colorat, complex şi contradictoriu, mileniu acoperit prea mult de umbre tragice şi odioase, alteori doar vulgare şi ridicole.

      Cruciadele au luat naştere ca remediu obiectiv, salvator, împotriva pericolului ce atinsese societatea apuseană europeană, pericol reprezentat de excesul numeric de nobili şi cavaleri războinici.

       Starea de vieţuire a Europei occidentale în jurul şi după anul 1000 era starea de conflict permanent şi generalizat, conflict deschis sau ascuns. Singura dorinţă a caselor dinastice, sau nobiliare, era extinderea teritorială, stăpânirea a cât mai mult pământ, cu cât mai mulţi supuşi. Pământul şi numărul de suflete de exploatate rudimentar constituiau atunci singura sursă de venit, într-o economie înapoiată, închisă şi închistată, economie a cărei soartă o sfidau însăşi nobilii de diferite ranguri.

         Cu toate că marea aventură a cruciadelor a absorbit, mai bine de două secole, surplusul de luptători de carieră. Occidentul a mai găsit resurse pentru încă un război secular, dar şi pentru războaie civile devastatoare şi sălbatice. Printre cele din urmă s-a remarcat Războiul celor Două Roze care a secătuit regatul Angliei, regat încă mai grosier şi mai întunecat decât altele.

Inceputurile

        Pe fundalul războinic şi anarhic al lumii medievale apusene, originile Războiului de 100 de ani şi ale Războiului celor Două Roze se pot regăsi în urmă cu două secole faţă de anul debutului celui dintâi. Atunci un păienjeniş dens de relaţii internobiliare, de evenimente politice şi militare, au reîmpletit legăturile dintre tronul Angliei şi marea nobilime franceză.

         Prima legătură dintre cele două părţi s-a realizat în 1066, când după bătălia de la Hastings, normandul de educație și limbă franceză, Wilhelm I Cuceritorul, a luat în stăpânire Anglia şi tronul ei. Atunci nobilii normanzi de limbă franceză şi unii nobili pur francezi au pus stăpânire pe regatul insular. De atunci, limba oficială a curţii regale engleze şi, desigur, a noii nobilimi engleze a rămas limba franceză, trebuind să se scurgă mult timp până la vulgarizarea limbii oficiale, respectiv până la folosirea limbii engleze la curte şi în documente.

            Noii paşi pe calea reîntăririi sau recomplicării legăturilor nobilimii franceze cu tronul Angliei s-au făcut în anul 1128, când Geoffroy al V-lea Plantagenet, fiul contelui francez de Anjou, s-a căsătorit cu Mathilde, fiica regelui Henric I-ul al Angliei şi văduva împăratului Henric al V-lea al Imperiului German. Henric I-ul era urmaş direct, cel de al patrulea fiu, al lui Wilhelm Cuceritorul, deci avea origine normando-franceză. Inainte de moarte, el a transmis în mod expres moştenirea tronului către fiica  sa şi ginerele francez, Geoffroy Plantagenet, conte de Anjou..

            Iniţial, Henric I-ul a plănuit căsătoria fiicei sale cu împăratul german pentru a suda o alianţă împotriva Franţei, mereu ostilă. Mathilde a devenit împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană între anii 1114-1125. La trei ani după ce a rămas văduvă, s-a remăritat cu Geoffroy al V-lea Plantagenet, conte de Anjou, tot cu scopul de a se neutraliza puterea şi ameninţarea franceză.

             Plantagenet a fost supranumele adoptat de Geoffroy al V-lea din casa de Anjou, pentru a desemna în mod singular descendenţa sa. Supranumele de Plantagenet a provenit de la faptul că obişnuia să poarte la tocă (pălăriuţă fără boruri) o ramură de drobiţă (Genista sagillalis). In 1131, tatăl său, Foulque al V-lea de Anjou, a devenit rege al Ierusalimului şi i-a lăsat toată averea din Franţa. Geoffrroy al V-lea a adoptat atunci supranumele pentru a marca preluarea casei de Anjou pentru o nouă epocă, adică pentru a marca un nou început al casei sale. Supranumele s-a afirmat începând cu fiul său, viitorul rege Henric al II-lea al Angliei şi a cuprins întreaga linie de regi ai Angliei, din 1154 (încoronarea lui Henric al II-lea) până în 1485 (moartea lui Richard al III-lea).                   
                Din trunchiul cel vechi al casei de Anjou, care s-a stins odată cu regele Richard al II-lea (detronat în 1399), s-au desprins numeroase ramuri nobiliare engleze colaterale, dintre care cele mai importante au format casele de Lancaster şi de York, case care au dat ultimii regi ai acelei familii franceze în Anglia.

             Tatăl lui Geoffroy al V-lea Plantagenet, contele de Anjou, era o personalitate de prim rang a nobilimii franceze, în sec. al 12-lea, cu un frumos renume nobiliar, cavaleresc şi războinic. Se numea Foulque al V-lea de Anjou şi la recomandarea regelui Franţei a plecat în Orient, pe Pământul Sfânt, pentru a prelua coroana regatului cruciat de Ierusalim.

         Deşi avea o vârstă înaintată pentru acele timpuri, acolo s-a remarcat prin vitejie, cutezanţă şi înţelepciune în conducere. Unindu-şi soarta de regatul Ierusalimului, Foulque al V-lea de Anjou a lăsat fiului, după cum s-a amintit, în deplină stăpânire, toate proprietăţile sale europene, în principal comitatul de Anjou. Rămas singur, Geoffroy al V-lea a trebuit să facă faţă unei puternice coaliţii nobiliare franceze ridicate împotriva casei sale. Era o modalitate curentă de jaf şi înavuţire a lumii nobiliare viclene şi sângeroase.                          Totdeauna era dorit avutul altuia, totdeauna se plănuiau împărţeli ale unor feude străine şi totdeauna se alegea mai întâi calea războiului. Demn de renumele şi puterea înaintaşilor, el a zdrobit pe adversari: contele de Laval, contele de Thouars, vicontele de Parthenay, seniorul de Blaison, Lisiard de Sabie şi alţii.

          La moartea socrului său regal, Henric I-ul al Angliei (1135), Geoffroy al V-lea Plantagenet a revendicat succesiunea tronului englez în favoarea soţiei sale, Mathilde, dar tronul i-a fost uzurpat de Etienne de Blois, un alt nepot al lui Wilhelm I Cuceritorul, ca şi Mathilde. Ca locuitor al Angliei, Etienne de Blois s-a aflat mai aproape de tron şi a atras mai repede susţinători. Succesiunea preluată atât de uşor a trebuit să o plătească cu numeroase concesii față de susținători. Slăbiciunea i-a fost repede exploatată de către galezi şi scoţieni, de către unele facţiuni normande şi apoi de partidul angevin (de Anjou) din Anglia, partid condus de contele Robert de Gloncester. Drept compensaţie pentru pierderea  tronului englez, datorat soției sale, Geoffroy al V-lea Plantagenet a reuşit să cucerească, pe continent, ținutul Normandiei, fief al tronului englez. Prin această acțiune franceză frontiera engleză a fost rearuncată dincolo de Canalul Mânecii, Anglia pierzând chiar ţinutul de baştină al dinastiei şi capul de pod de pe continent.

              In acelaşi timp soţia sa, contesa Mathilde (numită şi Mahaut sau Maud), ajutată de fratele ei vitreg, Robert de Gloucester, fiu natural al defunctului rege Henric I-ul, a trecut în Anglia, în 1138, pentru a-şi prelua moştenirea tronului și a izgoni pe Etienne de Blois. Femeie aprigă care moștenea mult din săngele bunicului Wilhelm Cuceritorul, ea a înfrânt pe competitorul uzurpator în primele confruntări şi s-a încoronat efemer, în anul 1141. Anglia a trăit atunci un aprig război civil care a aruncat-o, treptat, spre o totală anarhie.

Caracterul trufaş al Mathildei şi antipatia baronilor normanzi faţă de casa de Anjou, i-au neutralizat şansele de a păstra moştenirea tatălui, iar moartea lui Gloucester, în 1147, le-a ruinat complet. Mathilde s-a retras atunci în Normandia cucerită de soţul său şi s-a stins acolo în 1167, la Rouen.

               Se poate spune că moartea lui Robert de Gloucester l-a salvat pe Etienne de Blois. O nouă şansă i-a fost acordată de ostilitatea născândă dintre regele Franţei, Ludovic al VII-lea şi Henri Plantagenet, fiul moştenitor al cuplului Geoffroy al V-lea Plantagenet şi Mathilde.

               Etienne de Blois, cel ce a păstrat tronul de la Londra pentru următorii ani, era, ca şi Mathilde, nepot şi urmaş direct al lui Wilhelm Cuceritorul, astfel că luptele s-au purtat între două personalităţi descendente direct din întemeietorul de dinastie. Etienne de Blois era însă nepot pe linie femeiască, adică era fiul contelui francez de Blois şi al Adelei, fiica lui Wilhelm Cuceritorul. Mathilde era urmaşă pe linie bărbătească, deci avea întâietate.

              Etienne de Blois a domnit ca uzurpator (1135-1154) şi a murit fără moştenitor direct, astfel că fiul Mathildei,. Henri, a acces la tronul Angliei în mod legal şi necontestat, întemeind dinastia Plantagenet.

Lupta dintre partidele celor doi pretendenţi se reluase în 1153, iar moartea lui Eustache, unicul fiu al lui Etienne de Blois, a deschis calea spre coroană lui Henri Plantagenet, din casa francază de Anjou.

            Revenind la soţul francez al Mathildei, Geoffroy al V-lea, trebuie spus că după ce a reprimat noi revolte în ţinuturile Maine şi Anjou, l-a însoţit pe regele Franţei, Ludovic al VII-lea, suveranul său, în cruciada a II-a (1147-1149). Ludovic al VII-lea avea alături, în campanie, pe soţia sa Alienor de Aquitania. Pe parcursul celor doi ani de şedere în Orientul cruciat, în sânul cuplului regal francez au apărut disensiuni al căror deznodământ avea să se repercuteze profund asupra regatelor Franţei şi Angliei, conducând după două secole la Războiul de 100 de ani şi la ridicarea casei de Anjou. Geoffroy al V-lea nu avea cum să bănuiască că evenimentele din intimitatea familiei regale francexe, derulate în Orient, aveau să facă din el viitorul socru al fermecătoarei regine şi tatăl viitorului rege al Angliei.

           Acesta este momentul istoric, momentul destinului, de la care s-a iscat seria celor două lungi şi sângeroase războaie ce au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei.

               Alienor era o femeie tânără, foarte frumoasă, spirituală, cochetă şi voluntară. Prezenţa şi calităţile ei se manifestau în total contrast cu ale regalului soţ, bigot şi taciturn, defecte la care se adăuga o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii lui spirituale.

           Armata Cruciadei a II-a (1147-1149), majoritar de origine franceză, ajunsă în Oriemt, a campat pentru prima dată lângă marele oraș Antiohia, capitala principatului cruciat cu acelaș nume. Conducător şi principe de Antiohia era la acea dată nobilul francez Raymond de Poitiers, unchiul reginei Alienor. Maturitatea făcuse din acesta un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie. Simpatia reciprocă dintre unchi şi nepoata regală s-a manifestat repede, dând naştere la vorbe şi clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea. Tot atît de repede a ieşit la suprafaţă gelozia soţului regal şi a nobililor veniţi din Franţa. De aici până la antipatie a fost numai un pas. Atât regele cât şi nobilimea ce îl însoţea, au receptat cu ostilitate luxul şi bogăţia vieţii cotidiene a nobililor francezi stabiliţi în Orient, nobili care se bucurau de deliciile lumii orientale, dar menţineau prin luptă continuă existenţa măruntelor state cruciate.

               In comparaţie cu traiul din îndepărtatul şi umedul Occident, din reşedinţele şi castelele neguroase de acolo, viaţa nobililor din statele cruciate era incomparabil superioară. Dincolo de pericole, de lupte în câmp deschis, sau de asedii, nobilii şi cavalerii care se sacrificau pentru cauza Crucii găsiseră căile unui trai rafinat, luxos şi plin de parfumuri. Cei ce însoţeau pe Ludovic al VII-lea nu vedeau decât această latură paradisiacă a vieţii din lumea cruciată, vedeau şi se învineţeau de invidie. Nu puneau în cumpănă viața plină de pericole, dusă în inferioritate numerică, de nobilii cruciați care luptau cu sarazinii. 

              Speranţele lui Raymond de Poitiers de a primi ajutor militar de la armata creştină nou sosită s-au spulberat repede. Ludovic al VII-lea cel Tânăr a plecat cu trupele spre Ierusalim, lăsând Principatul de Antiohia fără nici un ajutor militar. Deși scopul cruciadei conduse de el era lupta cu musulmanii pe oricare din fronturi, regele francez a transformat-o într-o simplă defilare de trupe de-a lungul teatrului de luptă general, evitând confruntările directe, atacurile asupra statelor musulmane inamice, sau ocuparea de noi teritorii şi aliniamente. După o staţionare mai lungă pe teritoriul regatului de Ierusalim, cruciada a doua a lui Ludovic al VII-lea s-a încheiat lamentabil, caracterizând cuprinzător conduita lui, lipsa de bărbăție şi calităţile sale negative. Desigur că din partea contemporanilor s-a bucurat de dispreţul cuvenit, contemporani cărora li s-a alăturat şi judecata caustică și disprețul tinerei sale soţii, Alienor de Aquitania.

               Drept răzbunare pentru atitudinea regelui ranchiunos şi incapabil, Raymond de Poitiers a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu insipidul şi întunecatul dinast şi soţ. Atitudinea ostilă a regelui era cu atât mai condamnabilă cu cât datorită împletiturilor matrimoniale specifice lumii feudale era chiar şi el, regele, nepot al lui Raimond de Poitiers.

            La scurt timp după plecarea regelui francez din Orientul cruciat, încheind lamentabil cruciada condusă de el, viteazul principe de Antiohia, Raymond de Poitiers a pierit eroic într-o luptă cu musulmanii. Regina Alienor, cu toate că s-a mai aflat un timp sub ascultarea soţului, s-a contrapus, ca personalitate remarcabilă a vremii, prin origine şi avere. Era stăpâna unor domenii feudale mult mai mari şi mai bogate decât cele deţinute de soţul ei regal. Era ducesă de Aquitania, şi de Gasconia şi contesă de Poitou.

               Alienor (sau Eleonore) (1122 sau 1124-1204) fusese fiica cea mare ducelui Guillaume al X-lea de Aquitania, mort la Santiago de Compostella, în Spania, în anul 1137, pe timpul unui pelerinaj. Inainte de plecare, ducele lăsase moştenire toate posesiunile sale, în principal Aquitania şi Poitou, iubitei şi meritoasei fiice pe care o logodise deja cu Ludovic, viitorul moştenitor al tronului Franţei. Pe această cale matrimonială, Poitou şi Aquitania, până la munţii Pirinei, s-au alăturat domeniilor regilor franci din vechea dinastie Capet căreia îi aparținea și Ludovic al VII-lea. Dinastia Capeținilor s-a aflat la conducerea Franţei între anii 987-1328, fiind întemeiată de Hugues I-ul, supranumit Capet (supranume dat de capa, sau mantia, purtată pe umeri).

              Domeniul feudal de Aquitania, deținut de Alienor, a apărut în documentele lui Carol cel Mare la sfârşitul sec.al 8-lea, în 781, când marele dinast l-a transformat în regatul de Aquitania, în beneficiul fiului său Ludovic, viitorul rege Ludovic cel Pios. De la acela, ţinutul a trecut, succesiv, în stăpânirea unor diverşi prinţi carolingieni, până în 877, când Ludovic le Beque (Gângavul), preluând tronul Franţei, a desfiinţat viceregatul de Aquitania. De atunci a luat naştere Ducatus Aquitaniae. Acela a aparţinut succesiv, în secolele 9 și 10, conţilor de Poitiers, casei de Auvergne (reprezentată strălucit de Guillaume cel Pios, nepotul Sfântului Guilhem de Toulouse), apoi casei de Toulouse şi, în sfârşit, din nou casei de Poitiers. Posesiunea celei din urmă a fost recunoscută oficial de Capet în anul 987.

                In ducatul de Aquitania s-a remarcat prin cei patruzeci şi unu de ani de stăpânire nobilul trubadur Guillaume al IX-lea (Guillaume de Poitiers), bunicul lui Alienor, protector al literelor şi artelor şi a cărui viaţă fastuoasă a atras fulgerele Bisericii, deși participase la expediția cruciată din anul 1101.

                Prin naştere, prin avere şi prin calităţile fizice, Alienor a reprezentat, la timpul său, una dintre cele mai strălucite partide matrimoniale ale lumii apusene. Cine ar fi reuşit să o aibă drept soţie, urma să deţină marele ducat de Aquitania, împreună cu fieful Poitou din nord.

              Cuplul regal francez nu s-a despărţit imediat după cruciadă, ci după trei ani, în 1152, la Beaugency. Divorţul l-a oficiat arhiepiscopul de Reims, cu motivaţia făţarnică a consangvinităţii celor doi soţi. Alte surse pretind că despărţirea ar fi fost dorită de regele Ludovic al VII-lea cel Tânăr pe motiv că de la Alienor nu obţinuse decât două fete şi nu un moştenitor pentru tron.

               Cea mai bogată moştenitoare a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit numai după şase săptămâni de la divorț, cu Henric Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, fiul lui Geoffroy al V-lea Plantagenet şi al Mathildei, moştenitoarea regelui englez Henric I-ul Beauclerc. Cu un deceniu înainte, după cum s-a relatat anterior, Mathilde luptase aprig pentru ocuparea tronului Angliei, iar soţul ei, recucerise provincia Normandia de sub stăpânirea engleză.
               Henric Plantagenet (1133-1189) avea un caracter aspru, o "forță vulcanică", o cultură de invidiat pentru timpul său și maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roșu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franței, Eleonor de Aquitania (Alionor) când venise să presteze omagiul slabului ei soț, Ludovic al VII-lea, pentru provinciile Maine și Anjou. Alienor (1122/24-1204) a luat imediat de bărbat, după divorț, când avea 28-30 de ani, pe tânărul de numai 19 ani. Alienor aducea drept zestre imensul ducat de Aquitania, adică limousin, Gasconia, prigord, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne și comitatul de Toulouse. Henric, care avea de la mama sa  Matilde, ducatul de Normandia și de la tatăl său Maine și Anjou a devenit mult mai puternic în Franța decât însuși regele Franșei. 

               După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor, în 1154, Henric Plantagenet a moştenit tronul Angliei, în urma morţii regelui uzurpator, Etienne de Blois, devenind suveranul Henri al II-lea al regatului insular, ca strenepot al lui Wilhelm Cuceritorul. Prin el, Mathilde şi soţul ei îşi recăpătau moştenirea transmisă expres de Henri I-ul Beauclerc. Alături de noul rege s-a aşezat frumoasa, bogata şi apriga Alienor. Din 35 de ani de domnie Henric Plantagenet nu a petrecut decât 13 ani la nord de Canalul Mânecii. Intre 1158-1163 nu a părăsit Franța deloc.
                     Prin cei doi proaspeţi dinaşti, casa regală a Angliei a revenit din nou nobilimii de pur sânge francez. Domnia lui Henric al II-lea Plantagenet a fost una dintre cele mai însemnate din istoria Angliei. El a înfăptuit două reforme de o deosebită importanță, cea militară și cea juridică, prin care puterea centrală s-a întărit.
             Reforma judiciară a dus și la reducerea puterii ecleziastice și papale în favoarea celei regale. Statutele de la Clarendon, document elaborat în anul 1164, demonstrează dorința lui Henric de a supune Biserica și clerul justiției regale. Clerul nu mai avea voie să apeleze la instanța juridică de la Roma. Regele a ajuns, în felul acesta, la un conflict deosebit de puternic cu Biserica engleză, care era condusă de arhiepiscopul de Canteburry, Thomas Becket. Acesta din urmă a fost asasinat în anul 1170. În cele din urmă, regele a fost nevoit să cedeze în fața Papalității. În anul 1172, el a anulat Statutele de la Clarendon și s-a împăcat cu Biserica. 
                   Sub soarele arzător al Pământului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului Război de 100 de ani dintre Franța și Anglia. Germenii i-au constituit apariţia motivelor de divorţ dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea şi apoi trecerea unor mari posesiuni franceze sub stăpânirea coroanei engleze, prin noua căsătorie.

             Conform organizării feudale, toate posesiunile noii familii regale engleze au rămas sub suzeranitatea franceză, vasale regelui Franţei. Cu toate că regele Henri al II-lea Plantagenet şi regina Alienor erau stăpânii unici ai celei mai mari părți din provinciile franceze, din vestul şi sud-vestul actualei Franţe, prin acestea și conform normelor feudale ei au rămas vasali ai regelui francez.

              Din acea duplicitate a stăpânirii practice, sau virtuale, a provinciilor amintite, din complicatele relaţii de vasalitate şi rudenie, au luat naştere contradicţii adânci pentru supremaţie şi s-a deschis un câmp imens de desfăşurare a orgoliilor. Casele regale şi nobiliare, de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii, au intrat într-o concurenţă de interese materiale şi de reprezentare, concurență care a condus, după două secole, la un conflict armat rămas memorabil şi inegalabil, ca durată, în istoria celor două state europene.

              Taberele au ţinut aprinsă flacăra războiului peste o sută de ani, iar conştinţa celor două popoare a transformat treptat interminabilul război, din război feudal în război naţional. Conflictul, care a năpăstuit patru generaţii, a influenţat afectiv ambele popoare, atât de adânc, încât ostilitatea s-a menţinut, mai accentuat sau mai mascat, până în zilele noastre. La diferenţele temperamentale ale celor două popoare s-a adăugat totdeauna amintirea îndepărtată a acelui conflict memorabil.

                Alienor nu a avut şansa de a se înţelege bine cu cel de al doilea soţ pe tot parcursul anilor. In 1173 ea şi-a susţinut fii în revolta lor împotriva tatălui. Henric al II-lea a pedepsit-o ţinând-o captivă într-o reşedinţă izolată aproape șaisprezece ani. Regina şi-a recăpătat deplina libertate abia în anul 1189, după moartea soţului regal.

                Mereu intrigantă şi activă, Alienor a susţinut pe fiul său Richard Inimă de Leu împotriva fratelui mai mic Ioan Fără de Ţară, pe timp ce Richard se afla în cea de a treia cruciadă. Insolent, brutal şi sângeros Richard a jignit mulţi nobili şi dinaşti străini pe parcursul evenimentelor din cruciada a III-a (1188-1192), aşa că pe drumul de întoarcere spre Anglia şi-a primit o dreaptă pedeapsă. Nobilul Leopold al V-lea de Austria, participant şi el la cruciada a III-a, l-a capturat şi l-a ţinut prizonier în cetatea Dürnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul din Palatinatul renan, Trifels.

            Alienor l-a căutat cu tenacitate, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea. Pe timpul captivităţii lui Richard Inimă de Leu, fratele său a uzurpat tronul şi nu a întreprins nimic pentru a-l căuta şi elibera. In aceea perioadă de absență a lui Richard, Alienor nu şi-a pierdut speranţa şi în plus i-a mobilizat pe englezi la rezistenţă faţă de Philippe Auguste al Franţei.

Tot ea a susţinut candidatura la tron a lui Ioan Fără de Ţară, după moartea stupidă la Richard Inimă de Leu, în anul 1199, la un asediu pe tărâm francez.

             Pe tot parcursul vieţii sale de adult, Richard Inimă de Leu, care era înainte de toate un angevin (cu inima şi temperamentul ataşat casei de Anjou) nu a petrecut un an întreg în Anglia, fiind foarte îndoielnic dacă a cunoscut limba engleză populară. Era atras de posesiunile franceze și de natura franceză ca și tatăl său. Incă din tinereţe s-a remarcat printr-o forţă ieșită din comun, prin curajul clocotitor, printr-un caracter generos şi impertinent, dar şi extrem de turbulent. In 1185 el a fost cel care a reintrodus în Franţa şi în Anglia folosirea arbaletei, armă cunoscută încă din antichitate, armă privită ca perfidă și diabolică, prea ucigătoare, nedemnă de un luptător creştin, armă ale cărei săgeţi puteau pătrunde prin armură şi ucide de la distanţe mari.

        După scurgerea a 14 ani, Richard Inimă de Leu a fost ucis tocmai de o săgeată trasă de o arbaletă. Sufletul omenesc este vrednic de milă pentru neputinţa lui de a nu vedea în viitor. El nu face decât să aştepte să se nască ceva ce nu s-a născut încă.

             La vârsta de optzeci de ani, Alienor a avut puterea de a călători, pe o cale lungă și grea, în Spania, pentru a prezida ceremonia de logodnă a nepoatei sale, Balanche de Castillia, cu viitorul rege Ludovic al VIII-lea al Franţei. Influenţa lui Alienor nu s-a manifestat numai pe plan politic. Foarte cultivată, această prinţesă meridională a stimulat răspândirea poeziei de curtoazie a trubadurilor în Franţa şi Anglia. A fost îngropată la mânăstirea Fontevraud, pe valea Loarei, acolo unde se retrăsese în ultimii ani de viaţă.

         Adâncul ataşament al primilor Plantageneţi faţă de posesiunile din Franţa şi faţă de originea lor franceză, s-a afirmat şi prin dorinţa ca să se odihnească pentru veşnicie tot în pământ francez. Ei au ales mânăstirea Fontevraud (construită între 1104-1150) de pe valea Loarei, drept necropola familiei.

Mormântul reginei Alienor (1204) se află alături de cel al soţului său Henric al II-lea Plantagenet (1189) şi de al fiului lor Richard Inimă de Leu (1199). Deasupra mormintelor sunt sculptate, în poziţie culcată, trupurile lor neînsufleţite, înveşmântate după tradiţie. Pietrele tombale, executate din tuf moale, sunt pictate pentru a da celor de pe catafalc cât mai multă veridicitate. Lângă cei trei dinaşti, se află şi mormântul sculptat asemănător, în lemn şi colorat, al Isabellei de Angouleme (1218), soţia regelui Ioan Fără de Ţară, fratele lui Richard Inimă de Leu.

         Cele patru monumente tombale sunt aşezate grupat două câte două în nava centrală a bisericii mânăstirii, în apropiere de altar. Biserica este romanică, amplă şi lipsită de mobilier. Când vizitatorul păşeşte cu pioşenie în marea biserică, îl înconjoară o tăcere apăsătoare, plină de ecourile unei lumi îndepărtate, lume odinioară tumultoasă şi plină de orgolii, astăzi pietrificată. Odihnesc acolo, unul la picioarele celuilalt doi regi aprigi, tată şi fiu, care nu s-au putut înţelege în timpul vieţii. Pe ambii îi supraveghează, de alături, apriga Alienor, îngerul conştinţei lor.
         Reluând, pe scurt, firul destinelor personalităților istorice franceze ce au preluat tronul Angliei se remarcă două linii de evoluție, cea a lui Henri al II-lea Plantagenet și cea a remarcabilei Alienor de Aquitania. Destinul a decis să-i așeze alături din clipa în care, pe Pământul Sfânt, au apărut disensiunile din familia regală franceză. Acele disensiuni au determinat despărțirea lui Alienor și recăsătorirea ei cu un nobil francez, după numai trei ani. De cealaltă parte, Henri Plantagenet, fiu al Mathildei, moștenitoarea tronului englez și al nobilului francez Geoffroy al V-lea de Anjou, a avut șansa de a moșteni tronul Angliei. El era tot de origine curat franceză pentru că mama sa, Mathilde era nepoată directă a lui Wilhelm Cuceritorul, normand de origine și limbă franceză. Averile lor unindu-se, au determinat ca cea mai mare parte din Franța să le aparțină și să se afle în posesia regatului englez în fruntea căruia se aflau. Conform uzanțelor, pentru posesiunile din Franța regele Angliei trebuia să aducă omagiu de vasalitate față regele francez, fără ca cel din urmă să poată avea vreun drept asupra acelor proprietăți. In acele condiții, teritoriul dependent de regele Franței era mult mai mic, în Franța, decât cel supus tronului englez. Veniturile proprietăților franceze ale lui Henri al II-lea și ale lui Alienor mergeau în visteria lor fără ca regele Franței să primească vreo participare. Faptul crea, și el, o stare de nemulțumire la Curtea franceză, așa cum, la Curtea engleză crea nemulțumire omagiul de vasalitate care trbuia depus regelui Franței. Ambele părți aveau motive de nemulțumire ce nu puteau fi depășite cu toată identitatea de etnie.   

Regatul Angliei pe timpul războiului de 100 de ani

         Timp de două sute de ani după întemeierea dinastiei franceze Plantagenet în Anglia (1154), relaţiile feudale dintre Franţa şi Anglia s-au derulat relativ liniştit cu respectarea principiilor de vasalitate proprii vremurilor. Fiecare nou rege francez din dinastia Capet primea la urcarea pe tron omagiul de vasalitate din partea curţii Angliei, pentru fiefurile deţinute pe continent în arealul tradiţional francez.

          In anul 1328 însă, dinastia Capet s-a stins odată cu dispariiţia regelui Carol al IV-lea Capet. Problema succesiunii a tulburat imediat viaţa feudală din cele două regate vecine prin Canalul Mânecii. Singurii candidaţi la preluarea tronului francez au fost Philippe de Valois şi Eduard al III-lea, regele Angliei. Ambii descindeau din linia dinastică Capet, respectiv din foştii regi Philippe al III-lea le Hardi (cel Cutezător) şi Philippe al IV-lea le Bel (cel Frumos). Deşi drepturile lui Eduard al III-lea nu puteau fi dispreţuite, perii şi baronii Franţei au optat pentru desemnarea celui ce a devenit regele Philippe al VI-lea de Valois, al Franţei.

             Eduard al III-lea al Angliei (1312-1377) și rege între 1327-1377, a dorit să-şi pună în valoare drepturile la tronul francez, argumentat prin faptul că era fiul lui Isabelle de France, fiica fostului rege francez Philippe le Bel (Filip al IV-lea cel Frumos) și descendent al Sfântului Ludovic. Eduard visa să stăpânească Parisul, o capitală mai mare şi mai veselă decât a sa, capitală a unei ţări mai însorite. A fost fiul și succesorul regelui Eduard al II-lea, executat în mod feroce din ordinul soției sale și a amantului acesteia, Roger de Mortimer, în 1326. La început, ca minor, a domnit  sub tutele mamei sale și a lui Mortimer. Energic și ambițios, și-a început propria domnie răzbunându-și tatăl, prin executarea lui Mortimer, în 1330. 

           Noul suveran francez, de Valois, nu a întârziat să pretindă jurământul de vasalitate din partea regelui englez şi chiar în condiţii oarecum umilitoare. Fiind ocupat de problemele interne ale regatului său şi deşi a lansat pretenţia la tronul francez încă din anul 1328, Eduard al III-lea a acceptat să acorde în două rânduri omagiul de vasalitate faţă de suveranul francez ales, în 1329 și 1331. Cu timpul, însă, partea franceză şi-a amplificat atitudinile ostile şi expansioniste, pe lângă cele ce ultragiau demnitatea lui Eduard al III-lea în calitate de vasal. Philippe al VI-lea de Valois s-a arătat agresiv faţă de Eduard al III-lea, aliindu-se cu scoţienii, în 1336, şi confiscând Aquitania (Guyenne), în 1337.

               Eduard al III-lea a răspuns prin a reclama din nou tronul Franţei. In octombrie 1337 a transmis lui Philippe al VI-lea de Valois o sfidare solemnă, iar în februarie 1340 a preluat titlul şi însemnele de „rege al Franţei“ (însemne la care coroana engleză nu a renunţat decât după o jumătate de mileniu, în 1802, pe timpul lui Napoleon). Războiul de 100 de ani a început practic, în 1337, odată cu trimiterea sfidării lui  Eduard al III-lea. Pe această cale germenii încurcăturilor feudale semănaţi în cea de a doua cruciadă, prin evoluţiile lui Alienor, dădeau roade.

           Plănuind să-şi devanseze adversarul, Philippe al VI-lea a încercat să pună mâna pe oraşele din Flandra, unde se vindea, prin tradiţie, lâna engleză, singurul produs pentru export al insularilor la acea dată. Dar flota franceză a fost scufundată, la L' Ecluse, în 1340, deşi Anglia încă nu devenise o putere navală.

              In 1346, Eduard al III-lea a invadat Franţa, având alături pe fiul său, Prințul Negru, cu numele tot de Eduard. A cucerit Caen-ul dintr-un prim asalt şi a continuat drumul spre Paris, permiţând armatei sale să jefuiască sistematic tot ce întâlnea în cale. Nu a scăpat nici cel mai prăpădit sat de distrugere şi foc. Armata debarcată de Eduard al III-lea era o armată impunătoare pentru acel secol, numărând cincisprezece mii de oameni, în majoritate arcaşi. Pentru a-şi finanţa expediţia, regele englez a trebuit să impună noi impozite. Murmurând, supuşii insulari s-au întrebat pentru ce trebuia purtat acel război contra francezilor.

             In Franța s-a incendiat fără discernământ, s-a jefuit sălbatic, dar capitala franceză nu a putut fi cucerită. După eşec, Eduard al III-lea a hotărât să facă cale întoarsă spre Canalul Mânecii. Regele francez, Philippe al VI-lea de Valois, a adunat destui oameni de arme, nu numai pentru a apăra capitala, dar şi pentru a trece la contraatac. Puţin sânge rece şi un strop de raţiune ar fi permis francezilor distrugerea armatei engleze în retragere spre vărsarea râului Somme.

               Inconjurat de nobilii săi, nobili plini de ifose, Philippe al VI-lea şi-a dorit o victorie spectaculoasă, și a pornit în urmărirea inamicului spre Canalul Mânecii. Englezii, în retragere, au reușit să treacă de estuarul râului Somme, au ocupat o mică înălțime în apropiere de Crecy-en-Ponthieu, unde au hotărât să primească lupta pentru a scăpa de pericolul urmăririi continue. Eduard al III-lea și-a ordonat armata în trei linii de bătaie, cu fiul său, Prințul Negru (numit astfel după culoarea armurii sale), în aripa dreaptă. Armata engleză conta pe 14.000 de oameni, din care circa zece mii de arcași și 4000 de cavaleriști, care urmau a lupta tot pedeștri. Armata franceză a lui Philippe al VI-lea de Valois, care a sosit la sfârșitul după amiezii, pe 26 august 1346, era mult mai numeroasă, dar epuizată de două săptămâni  de urmărire. La vederea inamicilor, cavalerii francezi nu au dorit decât să-și arate bravura și au angajat lupta fără a-și acorda o pauză de odihnă și de plan tactic. Arbaletierii genovezi au primit ordin să înceapă lupta, dar au slăbit repede sub tirul rapid și precis al arcașilor englezi. Atunci când au început să fugă arbaletierii s-au izbit de șarja cavalerilor francezi, pe care au încurcat-o în impetuozitate. Sub săgețile engleze, lupta prost angajată de francezi s-a transformat într-un amestec dezordonat. Cavalerii francezi degringolați au căzut asupra genovezilor, s-au busculat cu aceia și au pierdut efectul șarjei. Confuzia a luat proporţii de necrezut când au început să avanseze infanteriştii englezi  Cavalerii englezi pedeștri au avansat pentru a lichida pe cavalerii francezi căzuți de pe cai și rămași la pământ sub greutatea armurilor. Carnajul s-a prelungit până la căderea nopții. Philippe IV de Valois a reușit să părăsească câmpul de luptă, ușor rănit și numai cu cinci cavaleri însoțitori. A doua zi, pe câmpul de luptă au fost găsiți 1500 de de cavaleri și scutieri francezi. Jean de Luxenburg și regele Bhoemiei se aflau printre morți. Englezii nu au avut decât pierderi minore și au continuat drumul de retragere spre mare. S-au oprit, însă, pentru asediul orașului Calais (4 septembrie). 
                   La Crecy s-a produs cel mai mare dezastru al unei armate a regilor Franţei. In acea zi nefastă de 26 august 1346, floarea cavaleriei franceze a sucombat sub săgeţile arcaşilor englezi. Cel mai mare cronicar al timpului, Froissart, a scris: „Noi escadroane ardente cădeau la rândul lor sub grindina săgeţilor, cavalerii erau ucişi, sau aruncaţi la pământ de caii lor…“ Confuzia a luat proporţii de necrezut când au început să avanseze infanteriştii. După Coutrai (1302), bătălia de la Crecy a demonstrat superioritatea arcașilor și pedestrașilor bine înarmați asupra cavaleriei grele feudale.

          Mulţumit de victorie, dar furios că nobilii francezi au fost masacraţi în loc de a fi capturaţi pentru răscumpărare, Eduard al III-lea a continuat marşul spre Calais. De fapt, în mod esenţial, regele Angliei avea nevoie de o victorie zdrobitoare în Franţa pentru a-şi asigura puterea în propriul regat, dar nu a obținut decât una parțială. Erau timpuri în care nobilimea din toate statele manifesta o tendinţă centrifugă, de diminuare, pe orice căi, a puterii centrale, așa că regele trebuia să se impună prin victorii și căștiguri materiale, sau teritoriale.

             Pe timpul lipsei din ţară a lui Eduard al III-lea şi a principalelor sale trupe, scoţienii conduşi de regele lor, David al II-lea, au folosit ocazia să pătrundă în Anglia, cu scopul de a scutura jugul insuportabil al englezilor. Nici urmă de remuşcare, în mentalitatea vremii, să se lupte împotriva propriilor rude, nici urmă de ezitare când trebuiau urmărite propriile interese, sau privilegii. O victorie fericită, la Neville's Cross, le-a permis englezilor să-l captureze pe David al II-lea şi să-l închidă pentru zece ani în Turnul Londrei.

         Antagonismul dintre regatele insulare, Scoţia şi Anglia, era vechi de trei secole şi jumătate, de la începutul mileniului al II-lea. Scoţienii au avut mereu dorinţa să împingă cât mai la sud frontiera cu regatul Angliei, iar englezii au nutrit arzător să supună pe vecinii de la nord. Conflictul secular s-a acutizat şi radicalizat după anul 1296 când Scoţia a fost cucerită şi anexată de către Eduard I-ul. Ţara săracă de la nord nu a putut fi însă pacificată, astfel că, în anul 1328, după o înfrângere decisivă (Northampton 1314), englezii au fost nevoiţi să recunoască independenţa Scoției. Odată cu domnia lui Eduard al III-lea lupta s-a reluat.                 
              Cu toate că a capturat pe regele scoţian David al II-lea Bruce, englezul nu a putut supune Scoţia. Aceasta, în mare măsură şi din cauza politicii sale franceze. Incă două sute de ani, Scoţia nu şi-a ascuns alianţa şi speranţele legate de Franţa. După moartea reginei engleze Elisabeta I-a, fiul moştenitor al Mariei Stuart, a preluat coroanele celor două regate realizând o uniune dinastică formală. Abia în 1707 a fost votat actul de Uniune a celor două regate, dar armonia nu s-a dovedit perfectă niciodată, deşi se poate spune că a evoluat favorabil.

             Revenind pe firul anilor de domnie ai lui Eduard al III-lea trebuie dezvăluite unele evenimente privind relaţiile cu Scoţia şi cu regele David al II-lea, sau David Bruce.

             Urmaş al regelui Robert I-ul Bruce, David a moştenit tronul la vârsta de 5 ani şi a domnit, cu unele întreruperi până la sfârşitul vieţii (1329-1371). A fost căsătorit, tot din copilărie (1328), cu sora lui Eduard al III-lea al Angliei, prinţesa Jeanne. La vârsta de 8 ani, în 1332, a fost izgonit de Eduard de Baliol şi adepţii lui, cu ajutorul cumnatului, Eduard al III-lea, regele Angliei. In anul 1334 s-a refugiat în Franţa, de unde a revenit în 1341 cu ajutor francez pe fondul unei revolte a nobililor scoţieni. In 1346 şi-a atacat cumnatul ocupat cu campania din Franţa, dar fără succes, aşa cum s-a amintit mai sus. Prin tratatul de la Berwick (1357) şi-a plătit eliberarea din Turnul Londrei, acceptând plasarea ţării sub suveranitatea engleză. Acea slăbiciune a generat o puternică opoziţie nobiliară la sfârşitul domniei sale, opoziţie condusă se casa Stuart.

             Din evoluţiile domniei scoţianului David Bruce se vede cât de puţin contau relaţiile de rudenie în lumea feudală, atunci când primau alte interese politice sau militare. Eduard al III-lea nu a ezitat să ajute la detronarea cumnatului, în 1332, şi nici să-l ţină captiv între 1346-1357. Dar nici celălalt, David, nu a pregetat să-şi atace pe la spate cumnatul aflat pe alt front. Deşi se făcea mare caz de codurile cavalerismului şi de valoarea blazoanelor, nici o trădare, nici o viclenie şi nici o sălbăticie, nu era ocolită în relaţiile interfeudale.

                Calais, oraşul francez de pe coasta Canalului Mânecii, cel mai apropiat de ţărmul insulei britanice, s-a aflat pe calea de întoarcere a armatei engleze. Oraşul ocupa o poziţie ideală pentru a deveni un cap de pod al englezilor pe continent, aşa că a fost împresurat. Asediul a durat aproape douăsprezece luni, grele pentru ambele părţi beligerante. Locuitorii orașului aşteptau ajutoarele şi intervenţia Parisului, iar englezii așteptau căderea orașului prin înfometare. La Paris, însă, nimeni nu s-a mai gândit la suferinţele acelor supuşi îndepărtaţi, după groaznica înfrângere de la Crecy. Curajul şi vitejia apărătorilor nu au putut suplini lipsa hranei aşa că s-a hotărât predarea oraşului. Pentru tratative orăşenii au trimis o solie în faţa regelui englez formată din șase oameni de vază.

              Eduard al III-lea era hotărât să trimisă la moarte pe cei şase burghezi din oraş care s-au prezentat în faţa lui pentru a-şi oferi viaţa în schimbul vieţii celorlalţi locuitori ai oraşului. Numai intervenţia reginei, Phillipine de Hainaut, a determinat, în final, salvarea vieţii acelor ostatici, a căror sacrificare devenise certă în mintea soţului său. De altfel, dinastul englez, ale cărui finanţe secaseră, nu a ascuns dorinţa de a obţine răscumpărări fabuloase, ca răsplată al bunăvoinţei sale. Orașul Calais a rămas sub ocupație engleză mai mult de două sute de ani, fiind recucerit în 1558 de Francois de Guise.

                In anii următori, Prinţul Negru, fiul cel mare al lui Eduard al III-lea, a întreprins o serie de campanii victorioase pe teritoriul francez. Succesele au culminat cu capturarea regelui Franţei, Jean II le Bon (le Bon însemna cel Brav, nu cel Bun), în bătălia memorabilă de la Poitiers, de la 9 septembrie 1356. Atunci părea că războiul dintre cele două regate se va încheia cu tratatul de la Bretigny (1360). Tratatul putea fi considerat un triumf al englezilor. Prin el Franţa a cedat învingătorului întregul sud-vest al regatului, Poitou, Saintonge, Angoumois, Limousin, Perigord, Agenais, Quercy, Rouergue și Gascogne. In plus, regele Franţei s-a angajat să plătească, ca preţ al eliberării sale, trei milioane de ecu în aur. La Londra Jean le Bon a fost tratat cu mari onoruri, a dus fără teamă o viață de curte somptuoasă și a suportat bine umilința situației de ostatic împreună cu unul din fii săi, situație care trebuia să dureze până la plata răscumpărării, în șase rate.
             La Londra, Jean II le Bon, ostaticul, a semnat două tratatwe (ianuarie 1358 și martie 1359) care acordau englezilor jumătate din Franța. Dar acele prvederi catastrofale nu au fost acceptate de delfinul Carol din Franța. In 1360 a fost semnat tratatul final de la Bretigny. Eduard al III-lea i-a reacordat lui Jean le Bon titlul de rege al Franței și l-a eliberat în schimbul a doi ostatici, un fiu al său și unul al fratelui, Philippe d'Orleans, Puțin după întoarcerea în țară, Jean II le Bon a aflat de fuga unuia din ostatici, a fiului său Louis d'Anjou (1363). Stăpânit de codul onoarei, regele s-a reîntors ca ostatic la Londra. El a murit în captivitate, iar Carol al V-lea i-a urmat la tron.

            Pentru regi, feudali, sau cavaleri, dar şi pentru trupă, războiul era calea cea mai potrivită spiritului lor de a-şi afirma puterea şi de a-şi creşte bogăţia. Adevăratul mobil al războaielor medievale era prada de război, mai mult decât în alte epoci istorice. Această pradă era şi ţinta lui Eduard al III-lea şi al celor ce îl urmau. Vasalii şi cavalerii considerau prada ca un drept ce li se cuvenea în mod firesc, în schimbul riscului, al timpului consacrat campaniei şi al cheltuielilor proprii cu armamentul, cu echipamentul şi cu personalul ajutător. Un război al acelui timp consta din puţine bătălii decisive şi din multe acţiuni de mică anvergură, din asedii, incursiuni, jafuri și incendii. Cavalerul nu era interesat să-şi ucidă adversarul, ci să-l imobilizeze, să-l dezarmeze şi să-l captureze. Urmărea ca după luptă să obţină un preţ cât mai bun de răscumpărare. Cavalerul care reuşea să doboare adversarul, făcându-l inapt pentru a se scula şi a continua lupta din cauza rănirii, sau a greutăţii armurii, devenea de drept proprietarul calului şi armurii celui învins, ceea ce însemna deja o pradă de preţ. Soldaţii de rând care nu posedau un echipament atrăgător şi pentru care nimeni nu plătea răscumpărare erau masacrați.

              Tranzacţiile dintre învingător şi învins aveau loc de multe ori chiar pe câmpul de luptă. Cavalerul capturat era eliberat imediat ce îşi dădea cuvântul de onoare că va plăti răscumpărarea. După aceea continua să lupte, căutând să facă şi el un prizonier pentru a se despăgubi de răscumpărarea ce urma a o plăti.

           Războiul medieval, indiferent de motivele care îl provocaseră, degenera aproape constant într-un ansamblu de acţiuni de jaf şi de banditism. Campania din Franţa a lui Eduard al III-lea a dat din plin această probă ca, de altfel, întregul Război de 100 de ani.

             Laurii victoriei engleze s-au fanat, totuşi, repede. In Franţa s-a ridicat un mare conducător războinic, Bertrand Du Guesclin, provenit dintr-o foarte joasă poziţie socială, cu vagi umbre de joasă nobleţe scăpătată. Dintre toţi conducătorii militari ai epocii, mai mult soldăţoi decât strategi, el a fost singurul care a înţeles revoluţia provocată de englezi în arta războiului. Infrângerile dezastruoase ale faimoasei cavalerii franceze de asalt, de la Crecy (1346) şi Poitiers (1356), dovediseră că trecuse vremea cavalerilor în armuri grele, cavaleri care luptau ca adevărate fortăreţe individuale, bazându-se numai pe propria forţă şi pregătire. Arcaşii englezi dovediseră în mod strălucit că venise vremea afirmării infanteriei şi a bătăliilor bazate pe strategie, bătălii în care inamicul putea fi răpus, sau scos din luptă, de la distanţă mare şi prin folosirea de manevre flexibile ale frontului de luptă.. Şarja cavaleriei şi individualismul cavaleresc nu mai puteau da rezultate decât în situaţii speciale.

            Pe lângă trupele de arcaşi infanterişti, între care excelau scoţienii, regele Angliei a dispus încă din 1339 de o armată de arcaşi călări, o cavalerie uşoară. Arcaşii călări, neavând o armură complicată şi grea, puteau uşor să încalece şi să descalece și să continue lupta călare sau pedestru. Trupelor de arcaşi li se alăturaseră cele de arbaletieri, cu o cadenţă de tragere mult mai mică, dar mult mai devastatoare în rândurile inamicului.

           Du Guesclin a refuzat să accepte bătălii ordonate şi rânduite după vechiul tipic. S-a bazat pe elementul surpriză, soldaţii săi aflându-se peste tot şi nicăieri. Astfel, în 1380, succesorul lui Jean II le Bon la tronul Franţei, Carol al V-lea, a putut spune cu satisfacţie că englezii nu mai stăpâneau decât cinci oraşe în regatul său. Mort în 1380, Du Guesclin a rămas un exemplu ideal de de comandat de război medieval, curajos și fidel, încarnând toate virtușile cavalerești.

             Conflictul anglo-francez începuse şi se desfăşura cu întreruperi, pe fondul unui secol nefast, de regres pentru întreaga Europă. El adăuga la foametea provocată de condiţiile naturale şi la dezastrele unor epidemii continue, distrugeri şi devastări suplinitoare. Marea epidemie de „ciumă neagră“ s-a abătut asupra continentului în octombrie 1347, fiind adusă la Messina de o navă din Orient. Ea a atins Franţa în 1349, Anglia în 1350, ţările nordice, Lituania şi Polonia în 1351, iar Rusia în 1352, reducând populaţia unor regiuni întinse până la mai puţin de jumătate, sau chiar la o treime. Epidemia a revenit cu aceleaşi rezultate catastrofale după 1360 şi după 1371. In Islanda aproape toată populaţia a fost secerată de epidemie.

Populaţia Angliei a scăzut în numai 28 de ani de la patru milioane la două milioane şi jumătate de locuitori. La scară continentală, populaţia scăzuse cu 38% în Franţa şi Ţările de Jos, cu 33% în Anglia, cu 27% în Italia, cu 26% în Peninsula Iberică şi cu 25% în Germania şi Scandinavia. In ţările române, datorită lipsei unor aglomerări urbane pesta nu a atins populaţia decât cu totul nesemnificativ.

              Pe lângă alternanţa unor victorii sau înfrângeri, pe parcursul războiului, ceea ce frapează este quasi-asemănarea între situaţiile interne ale Franţei şi Angliei. De o parte şi de alta a Canalului Mânecii, popoarele gemeau sub apăsarea impozitelor, atât în bani cât şi în natură, impozite devenite din ce în ce mai grele. Cu deosebirea că în Franţa atributul sacru al monarhiei era atât de puternic, iar puterea regelui atât de absolută, în calitate de „uns al lui Dumnezeu“, încât locuitorii deşi murmurau la plăţi îşi temperau reacţiile.

             In Anglia situaţia era diferită. Cu mult timp în urmă, în acea ţară, pe căi ale rezistenţei, comunele şi comitatele obținuseră dreptul să-şi spună cuvântul în anumite treburi de interes. Pe timpul domniei lui Eduard al III-lea s-a produs încă o fisură capitală pentru viitor în absolutismul regal. Parlamentul, organ unic la origine, s-a scindat progresiv în două. Lorzii, care se bucurau de privilegii, se înclinau totdeauna în faţa voinţei tronului, iar Comunele susţineau, adesea cu rea intenţie, protestele sau murmurele unei populaţii epuizate prin dări curente, sau de excepție. Inglodat în cheltuielile războiului cu Franţa, război pe care nu l-a putut încheia într-un mod definitiv, Eduard al III-lea s-a văzut nevoit să negocieze cu Comunele la un moment dat , pentru a anihila o revoltă populară. Printre concesiile făcute atunci de rege figura şi posibilitatea discutării, sau comentării impozitelor de către Comune. Concesiile nu au fost de natură să întărească autoritatea lui Eduard al III-lea. Clasele de jos comentau că Franţa nu fusese cu adevărat înfrântă şi că acţiunea militară, în totalitatea sa, era păguboasă, un fel de zăpadă care se topea în razele soarelui. In schimb, Anglia trebuia să trimită războinici fără încetare şi să se găsească bani pentru plata soldelor.

            Suveranul îmbătrânit, care îşi pierduse soţia pe timpul ciumei din 1369, a căzut sub influenţa unei desfrânate, Alice Perrers. Pe deasupra a devenit sumbru şi melancolic, stări din care nici beţiile monstruoase nu-l puteau scoate. El, care a fondat „Ordinul Jartierei“ şi căruia i-a dat aroganta deviză: „Ruşinos pentru cel ce gândeşte rău“, a reuşit să revolte şi să provoace batjocura întregului anturaj.

              Moştenitorul coroanei, Prinţul Negru, Prinţul de Galles, sau Eduard (era numit Prinșul Negru datorită culorii negre a armurii sale), era o personalitate militară şi politică de renume, o speranţă pentru viitorul ţării. Numai el ar fi fost capabil să termine cu acei regi ai Franţei care refuzau să se supună. Dar, extenuat de sute de lupte, acel moştenitor al coroanei a murit în 1376, cu un an înaintea tatălui său, lăsând  moștenitor un fiu ce nu împlinise zece ani.

             Moartea lui Eduard al III-lea, în 1377, a pus capăt anilor funebri de la sfârşitul domniei sale, ani care s-au răsfrânt amar asupra regatului. Invingătorul de la Crecy, cuceritorul oraşului Calais, cel ce a dorit să stabilească puterea engleză pe continent, deşi rege, a murit singur. Numai un sărman preot a dovedit marea milă de a-i acorda ultimele sacramente. Inainte ca regele să-şi dea sufletul, fosta favorită, Alice Perrers, i-a smuls inelele de pe degete. Curtea şi slujitorii şi-au tratat suveranul cu cea mai câinoasă desconsideraţie.

            Eduard al III-lea fusese un rege de mare importanţă în istoria Angliei. Devenit rege în urma unei revolte, el a restabilit guvernarea monarhică în stat, după 1330, debarasându-se de Martimer. Pe parcursul lungii sale domnii (1327-1377) două evenimente capitale au condus la transformarea profundă a societăţii şi a mentalităţii engleze: ciuma neagră şi Războiul de 100 de ani. Ambele au avut drept consecinţă dezvoltarea proprietăţii ţărăneşti în detrimentul nobilimii decimate. Pe de altă parte, victoriile iniţiale în războiul cu Franţa au exaltat sentimentul naţional a cărui conştiinţă s-a afirmat cu forţă în viitor. Dar după mai mult de patru decenii de domnie, începând cu 1369, lunga suită de victorii din Franţa, Scoţia şi Spania a fost urmată de eşecuri şi înfrângeri în serie.

                Pe lângă cele relatate anterior, se poate spune că acea răsturnare a norocului s-a datorat şi faptului că regele, epuizat şi chiar senil, l-a lăsat să guverneze în locul său pe fiul, Jean de Gand, fiu capabil, dar cu ambiţii periculoase. Marele Eduard al III-lea a lăsat la moartea sa un regat slăbit, demoralizat şi divizat în facţiuni, regat angajat, în acelaşi timp, într-un război fără ieşire. Pe timpul său burghezia din Comune căpătase importanţă şi devenise arogantă. Ţară marginală până la jumătatea sec.al 14-lea, Anglia a intrat în rândul marilor puteri europene în momentul în care Eduard al III-lea şi-a manifestat agresiv ambiţiile dinastice şi teritoriile, văzând în războiul cu Franţa un remediu pentru rezolvarea dificultăţilor economice şi politice interne.

            Intr-o atmosferă lugubră şi degradantă pentru nobilimea engleză, regatul a fost predat unui copil fraged, viitorul Richard al II-lea (1367-1400, domnie1377-1400), fiul Prințului Negru. Copilul a primit toate însemnele regale, dar puterea reală în stat a fost asumată de unchiul său, fratele mai mic al Prinţului Negru, cel de al patrulea fiu al lui Eduard al III-lea. Se numea Jean de Gand şi era duce de Lancaster. Căsătorit în 1359 cu Blanche, moștenitoarea casei din Lancaster, a devenit, datorită averii imense a soției, omul cel mai puternic al Angliei, după rege. Pe blazonul său figura un trandafir roşu (o rază roşie). Războinic viteaz, dar general mediocru, el a compensat prin priceperea administrativă din ultimii ani de domnie ale tatălui, Eduard al III-lea și din primii ani de domnie ai minorului Richard al II-lea.

            Incă de pe timpul când guvernase în locul tatălui senilizat, Jean de Gand acordase demnităţile regatului curtenilor săi, oameni corupţi şi rapaci. Regimul său corupt n-a durat însă prea mult, deoarece tânărul moştenitor a dovedit unele calităţi neaşteptate pentru vârsta sa.

              Jean de Gand (1340-1399), care luptase câţiva ani în Franţa fără succese, nutrea dorinţa sinceră de a sfârşi războiul cu Franţa, război pe care-l considera că nu va aduce nimic bun. Se pare că şi-ar fi putut pune în practică intenţiile, dacă Anglia nu ar fi intrat într-o perioadă de convulsii interne devastatoare. Ciuma neagră, care nenorocise ţara în 1346, ca şi cea mai mare parte a Europei apusene, secerase sute de mii de vieţi, provocând ulterior mizerie şi foamete. Disperarea i-a împins, atunci, pe cei ce nu mai aveau nimic împotriva celor ce aveau. Revolta a cuprins şi clerul de jos împotriva titularilor opulentelor beneficii religioase.

Răscoala, la început rurală, şi-a găsit un conducător doctrinar în persoana lui John Ball.

                John Ball era un preot rural, activ încă de pe timpul lui Eduard al III-lea, ale cărui predici arzătoare în favoarea Bisericii sociale îi provocaseră numeroase dificultăţi din partea autorităţilor, atât ecleziastice cât şi laice. Elocvent purtător de cuvânt al populaţiei inferioare şi influenţa ideilor lui asupra acesteia, s-a unit cu cea a numeroşilor „misionari“ ai lui Wycliffe şi s-a regăsit în scrieri precum Piers Plawman de Langland. Ca urmare a ideilor şi autorităţii sale, Ball s-a aşezat în fruntea revoltei truditorilor, împotriva guvernării celor avuţi . Foarte repede măruntul preot reformator, înconjurat de valurile nemulţumiţilor de tot felul, de soldaţi reîntorşi din Franţa şi de cei dezgustaţi de lipsa de valoare a cuceririlor. S-a afirmat deschis ostilitatea mulţimilor faţă de privilegiile nobiliare şi se cânta:

Când Adam săpa şi Eva torcea

Cine era nobilul?

            Revolta a izbucnit în ţinuturile Kent şi Sussex, unde au fost incendiate castele. Ea a fost provocată din cauza creșterii impozitului pe cap de locuitor, impozit majorat în 1377, 1379, respectiv în 1381. Muncitorii și meșteșugarii erau nemulțumiți și de limitele salariale fixate prin Statutul muncitorilor, din 1351. De altfel revolta ţăranilor a izbucnit în comitatul Kent, având drept comandant pe Wat (sau Walter) Tyler, după al cărui nume a rămas consemnată în istorie. Wat Tyler, lucrător din Kent, avea ceva experienţă de luptă deoarece făcuse războiul în Franţa. Prin complicitate cu adepţi din interior, bandele înarmate au reuşit să pătrundă în Londra. Pe parcursul a trei zile, capitala a trăit în panică. Arhiepiscopul de Canterbury, unul dintre cei mai mari stăpâni de pământuri ai regatului a fost decapitat, iar locuinţa privată a regentului, Jean de Gand, a fost incendiată. Wat Tyler era de fapt, personajul urmat de mulţime, John Ball având numai un rol emblematic, de teoretician cu ştiinţă de carte şi de membru al clerului nemulţumit.

               Pe timpul acelei crize, Richard al II-lea a dat proba unui curaj şi unei precocităţi politice de foarte bun augur pentru un viitor domnitor. Bazându-se pe puterea magică a persoanei regale, prea tânărul suveran s-a dus călare în mijlocul rebelilor stupefiaţi şi le-a spus: „Ce vă trebuie? Voi nu aveţi un alt conducător decât pe mine, urmaţi-mă şi veţi avea tot ceea ce vă doriţi“.

          Tânărul Richard al II-lea a avut și disponibilitatea să discute direct şi cu Wat Tyler chiar a doua zi după intrarea insurgenţilor în capitală, la 14 iunie 1381. Acele a cerut desfinșarea servituții și a unor privilegii nobiliare, precum cele legate de pescuit și vânătoare. Minorul Richard al II-lea i-a acordat verbal concesii precum: eliberarea şerbilor, revizuirea unor salarii ale lucrătorilor şi o amnistie. Colericul comandant al răsculaţilor s-a dedat imediat, în ziua de 15 iunie, împreună cu o bandă de răsculaţi, la jafuri şi omoruri, fapt ce a determinat pe rege să-l recheme la discuţii. Şeful răsculaţilor s-a comportat insolent, scoțând chiar sabia la un moment dat, aşa ca Richard i-a hotărât condamnarea la moarte. Rebelul a fost ucis chiar la locul întâlnirii de către primarul Londrei, William Walworth cu asistenţa unui scutier al regelui.

          Tânărul rege i-a făcut să creadă pe insurgenți că liderul lor a fost un trădător care a încercat să-l asasineze și le-a făcut uinele promisiuni. Lipsiți de conducător, revoltaţii au părăsit capitala. S-au lăsat înşelaţi. Represiunea care s-a abătut asupra lor a fost pe măsura spaimei pe care au inspirat-o celor bogaţi. John Ball a fost executat și el tot în 1381, la Saint-Albans, iar în anul următor, 1382, s-a dat o amnistie generală. Ea nu făcea decât să consacre pacea celor puternici în regat.

           Opoziţia puternicului partid nobiliar „constituţional“ şi atitudinea tânărului Richard al II-lea a zguduit domnia curtezanilor lui Jean de Gand, astfel că acesta a simţit brusc nevoia de a se duce în Aquitania, acolo unde deţinea demnitatea de vicerege. L-a lăsat în ţară pe fiul său Henric să-i reprezinte toate interesele.

             Prin temperament, Richard al II-lea nu era un prinţ belicos. Relaţiile lui, mai mult decât afectuoase cu un confident, cancelarul Michel de La Pole, au incitat batjocura din partea unei nobilimi care nu ştia decât să sfâşie. Pe deasupra, după revolta populară înecată în sânge, impozitele se strângeau greu, iar nobilii aveau dificultăţi în găsirea sumelor necesare pentru cheltuieli exagerate. Ca urmare, în 1386, s-a închegat un mare complot îndreptat împotriva lui Michel de La Pole, acuzat de a fi slăbit voinţa regelui. Un război civil părea a se arăta la orizont.

           Richard al II-lea nu a tolerat presiunile exercitate asupra lui, presiuni care-i cereau să se separe de favorit. A plecat în Ţara Galilor unde şi-a adunat pe cei fideli. Dar unchiul său, Gloucester, i-a declarat trădători pe toţi cei care se vor alia cauzei regale. O cursă de viteză s-a angajat pentru stăpânirea Londrei. Richard a câştigat-o, dar a sfârşit prin a se înclina în faţa opozanţilor.

            Contele de Oxford, Robert de Vere, un alt favorit al regelui, a adunat o armată cu care să combată pe opozanţii tronului, dar a fost zdrobit la Radcot Bridge de către Henric, fiul lui Jean de Gand. Şansa nu a fost de partea adepților regali.

            In fapt, Richard al II-lea fusese total învins de către personajele cele mai importante ale regatului. Prin capitularea impusă suveranului, o mână de înalţi nobili şi demnitari au desacralizat demnitatea regală engleză. A fost închis în Turnul Londrei un timp. S-a ajuns chiar la punctul în care s-a luat în calcul ipoteza destituirii lui Richard şi chiar a execuţiei sale, soartă pe care o cunoscuse străbunicul său, Eduard al II-lea, asasinat în închisoare. Richard a fost obligat să accepte noi consilieri iar autoritatea sa a fost temporar diminuată jignitor.

          Tânărul rege a fost cruţat în final, dar avertismentul ce-i fusese adresat era clar. Toţi consilierii lui personali au fost spânzuraţi, sau sfârtecaţi ca la măcelărie. Unii au scăpat cu exilul. Suveranul atât de tânăr, a fost somat să aprobe acele execuţii. Impotriva partidului regal, format din cei devotaţi, partidul zis „constituţional“ a primit şi sprijinul Parlamentului.
            Pe timpul unui an tânărul rege s-a gândit la o posibilă răzbunare. Revanşa a avut loc la 3 mai 1389. Reunind Consiliul nobiliar, adică toate personajele puternice şi ilustre ale regatului, Richard a întrebat liniştit:

- „Câţi ani am?

- Douăzeci şi trei, i-a răspuns o singură voce din asistenţă.

- Ei bine! - a replicat cu o voce puternică suveranul – deoarece sunt major, nu aştept să fiu lipsit în continuare de drepturile pe care le are cel din urmă dintre supuşii mei. In viitor, eu sunt cel care va guverna“.

După aceste cuvinte el a părăsit încăperea lăsând adunarea stupefiată.

            Dizgraţiile au curs imediat. Episcopul Thomas, viitorul arhiepiscop de Canterbury şi fratele contelui d'Arundel, cel ce fusese sufletul complotului destinat a face Richard al II-lea un rege fără coroană, a trebuit să părăsească Marele Sigiliu, adică demnitatea de Prim ministru. Episcopul Gilbert a trebuit să părăsească conducerea Tezaurului. Lorzii instalaseră judecători în toate tribunalele, aşa că Richard i-a dublat cu magistraţi numiţi direct de el. Cu diplomaţie, Richard a uzat şi de o clemenţă calculată. Ca atare s-a reconciliat cu Jean de Gand şi cu fiul aceluia, Henric, care îşi găsiseră azil în Spania.

           Timp de opt ani voinţa regală s-a impus constant şi peste tot. Opt ani pe timpul cărora regele nu a uitat umilinţele suferite nu de mult. Printre altele, l-a pălmuit în public pe contele de d'Arundel, vinovat de a fi întârziat la funeraliile reginei, Anna de Bohemia. Cum scandalul a avut loc în catedrala Westminster, clerul, care nu vedea cu ochi buni puterea regelui, a afirmat violent că fapta reprezenta un sacrilegiu şi a dezgropat o străveche profeţie care se anunţase după asasinarea lui Thomas Becket (arhiepiscop de Canterbury, asasinat lângă altar din ordinul celui ce îi fusese prieten, Henri al II-lea Plantagenet, supărat că prelatul refuza să supună Biserica autorităţii regale). Profeţia spunea că sângele martirului va recădea asupra Angliei, dacă el va curge din nou în locul sacru. Clericii erau nişte bigoţi răuvoitori, pentru că sângele nu avea nici o legătură cu o palmă dată unui supus obraznic şi neprieten.

               Etapă cu etapă, indiferent la murmure şi la veleităţile intriganților, Richard al II-lea şi-a întărit puterea. In 1394, s-a dus în Irlanda unde a organizat o armată devotată pe de-a întregul persoanei sale.

                   Părând că pacea internă a regatului era asigurată, regele s-a străduit să termine cu conflictul care opunea ţara sa Franţei. După o perioadă de văduvie, el s-a căsătorit din interes, în 1396, cu Isabelle, fiica mai mare a regelui Franţei, Carol al VI-lea. Un bun şi frumos tratat a pecetluit politic căsătoria. El cuprindea un pact de neagresiune valabil treizeci de ani, dar ascundea o clauză secretă. Acea clauză prevedea ca, în caz că Richard al II-lea ar fi trebuit să facă faţă unei revolte, francezii urmau a-i veni în ajutor. Acel tratat, primit bine de populaţia ostilă unor aventuri armate îndepărtate, a suscitat, pe de altă parte, furia nobilimii, care, din ce în ce mai sărăcită, conta pe prada promisă de o nouă expediţie vastă în Franţa.

           Richard al II-lea, în mod sigur, s-a dovedit un om cu largi posibilităţi de iertare, un om la care răzbunarea apărea numai ca o a doua şi îndepărtată soluţie. Totuşi, în nici un moment în care acorda sărutul păcii, nu a izgonit din memorie modul brutal şi jignitor în care a fost despărţit de anturajul apropiat, de oamenii în care avusese încredere. Contele d'Arundel, proclamat trădător de către rege, a fost decapitat. Gloucester, unul dintre cei care, în 1387, încercase să facă din Richard al II-lea un rege cu coroană de carton, a fost arestat şi apoi asasinat la Calais de către oamenii plătiţi de rege. Warwick, un alt rebel, a fost exilat în lugubra insulă Man. Terorizat constant, Parlamentul şi-a mascat frica aprobând cu entuziasm virtuţile eşafodului.

              Pentru Richard al II-lea rămânea un ultim obstacol de eliminat pe drumul puterii discreţionare. Acela era Henri, fiul lui Jean de Gand. Henri şi Richard aveau vârste sensibil apropiate, iar în copilărie se jucaseră împreună. Aveau inteligenţe egale, iar Henry a fost unul dintre primii care s-au ridicat împotriva celor care vroiau să-l detroneze pe Richard, sau să-l asasineze. Dar acea fidelitate nu a fost răsplătită pe măsură, mai puţin probabil din ingratitudine decât din calcul politic.

               Intr-o zi a izbucnit o gâlceavă banală între Henric şi ducele de Norfolk. Cel din urmă susţinea că Richard al II-lea intenţiona să distrugă toată nobilimea engleză. Henric i-a contestat opinia, iar controversa s-a înveninat în aşa măsură încât cei doi au ajuns să se bată în duel. In momentul când adversarii urmau a se înfrunta, a apărut Richard al II-lea, a aruncat sceptrul în arenă şi pe un ton fără replică a interzis lupta. După aceea a pronunţat propria sentinţă. Ducele de Norfolk a fost condamnat la exil pe viaţă, iar Henri la un surghiun de zece ani. Sentinţa a fost nedreaptă, sau cel puţin prea grea, pentru Henric. Primul a murit puţin după aceea, iar cel de al doilea şi-a găsit refugiul în Franţa, iscând intrigă după intrigă contra regelui. De altfel, regele pare a fi fost cel vinovat. Pe parcursul ultimilor ani de victorii împotriva opozanţilor el a uitat să acorde un tratament mai puţin trufaş celor care-i erau devotaţi.

               Pentru perioada imediat următoare, Richard al II-lea a devenit stăpânul absolut al regatului, aşa cum îşi dorise. Acţionase cu răbdare şi viclenie, dar sacrificase şi ataşamentul unor devotaţi, printre care şi pe cel al lui Henric. In acelaşi timp a pierdut din vedere, sau, mai bine zis, nu a simţit că puterea absolută a întors împotriva lui nobilimea engleză aproape în totalitate şi că burghezia se întreba dacă, într-o zi, nu-i va veni rândul să fie lovită şi ea de suveran.

               Jean de Gand, venerabilul şi marele duce de Lancaster s-a stins din viaţă în 1399, iar fiul său Henric a moştenit imensele sale domenii răspândite prin aproape toată Anglia. Ca aproape toţi dinaştii, Richard al II-lea avea nevoie de bani. Pentru a-i procura în acele momente, cea mai bună soluţie era să pună mâna pe moştenirea lui Henric, amintindu-şi că de când se exilase în Franţa noul conducător al casei de Lancaster nu încetase să comploteze împotriva siguranţei Angliei. Regele nu a făcut decât pasul de a ridiculiza dreptul de moştenire, dar prin aceasta şi-a pus societatea în cap în mod definitiv. Toţi nobilii s-au întrebat pe bună dreptate dacă: „Ceea ce a făcut regele lui Henric, de ce nu s-ar repeta şi în cazul nostru?“. Henri de Lancaster, cel dezmoștenit, s-a refugiat în Franța. Richard al II-lea s-a dovedit mereu un om care a căutat revanşa, dar nici Henric nu era omul care să cedeze.

                In 1399, Richard s-a aşezat în fruntea unei expediţii destinată de a potoli pe turbulenţii irlandezi. El a plecat liniştit, considerând că regatul îi era cu totul devotat şi supus. Eroare. Henri de Lancaster a folosit cu abilitate ocazia şi a debarcat în Anglia, afirmând că nu doreşte decât să-şi redobândească toate drepturile. Un val de nobili i s-au alăturat depunându-i jurământ de credinţă. Populaţia s-a alăturat imediat aceluia pe care îl considera deja învingător. Richard al II-lea a lovit, iar Henri la fel. La Bristol, noul pretendent a dispus decapitarea a trei miniştri ai regelui.

                Richard al II-lea a alergat în întâmpinarea celui pe care, pe drept cuvânt, îl considera un uzurpator. Dar armata i s-a destrămat, rămânând credincioase numai câteva cohorte de galezi. Presimţind că partida este pierdută, Richard al II-lea s-a refugiat, la început, în solitudinea dezolantă a castelului Elint, după care s-a predat de bună voie lui Henri de Lancaster. Acela s-a arătat neiertător. Legat în lanţuri regele prizonier a fost închis în Turnul Londrei unde, în adevăratul sens al cuvântului, i s-a smuls abdicarea.

            După acel zguduitor moment lui Richard al II-lea nu i-a mai rămas decât să părăsească viaţa în temniţa Pontefract.(1400). A murit probabil prin înfometare, iar trupul său a fost expus public în vechea catedraslă Sfântul Paul, pentru ca susținătorii lui să vadă că decedase. Odată cu el s-a vestejit filonul principal al dinastiei Plantagenet, urmând ca dinaştii ulteriori să se ridice din ramurile laterale ale dinastiei, născute pe pământ englez din progenituri ce nu avuseseră acces la tron.

            Grăbiți de a scutura un jug care îi apăsase greu, nobilii şi prelaţii l-au aşezat pe tronul Angliei pe Henri de Lancaster (numit și Henric de Bolingbroke deoarece s-a născut în castelul Bolingbroke), care urma să domnească sub numele de Henri al IV-lea (1399-1413). Incoronarea lui Henric al IV-lea, la 13 octombrie 1399, s-a remarcat prin faptul că pentru prima dată de la cucerirea normandă regele a ținut un discurs în limba engleză. Având ca tată pe Jean de Gand și ca mamă pe Blanche de Lancaster. el era prin tatăl său nepotul lui Eduard al III-lea. Prin ocuparea tronului el a devenit fondatorul dinastiei de Lancaster. Clerul şi-a câştigat o largă libertate ca răsplată pentru bunăvoinţa arătată. Noul suveran i-a acordat dreptul de a arde pe rug pe eretici, o distracţie macabră şi predilectă a unor conducători ai creştinătăţii. Londra a devenit curând un câmp al rugurilor. Prin Henri al IV-lea s-a desfăcut spre înflorire trandafirul (roza roşie) de pe blazonul Casei de Lancaster. Dar în contrapondere trandafirul alb de pe blazonul Casei de York nu era dispus să-i cedeze. Tronul fusese ocupat în urma unei veritabile lovituri de forţă, căreia nu-i putea fi recunoscută legitimitatea şi nici a celui care îl dobândise.

              In plus, Casa de York avea drepturi mai justificate, decât cea de la Lancaster, de a domni asupra Angliei. Ea se compunea din descendenţii autentici ai celui de al patrulea fiu al lui Eduard al III-lea. De altfel ambele linii nobiliare, ambele case nobiliare, descindeau din vechiul trunchi dinastic al Plantageneţilor.

               Ducatele de York şi de Lancaster erau unele dintre principalele titluri nobiliare engleze în secolele 14-15, atribuite şi deţinute de membrii familiei regale. Primul titular al ducatului de York a fost Eduard de Langley, cel de al patrulea fiu al regelui Eduard al III-lea. Nepotul său, Richard de York (1411-1460) a fost, în plus, şi descendent, prin mama sa, Anne de Mortimer, al lui Lionel de Clarence cel de al doilea fiu al lui Eduard al III-lea. Mai târziu, în perioada dinastiei Stuart, titlul de York a fost acordat celui de al doilea fiu al suveranului aflat pe tron.

            Ducatul de Lancaster a provenit dintr-un mai vechi comitat al Angliei. Printre cei mai celebri deţinători ai titlului a fost Jean de Gand, cel de al doilea fiu al regelui Eduard al III-lea şi urmaşii lui, Henri al IV-lea, Henri al V-lea şi Henri al VI-lea.

              Pentru început, personalitatea lui Henric al IV-lea (1399-1413), s-a impus atât prin spiritul deciziilor şi prin energia manifestată la înlăturarea lui Richard al II-lea, dar şi prin „bune şi virtuoase calităţi“, după cum apreciau unii contemporani. Din păcate a preluat coroana afirmând dorinţa de a face proba clemenţei în raport cu foştii inamici.

            El a fost probabil un spirit mai puţin viclean decât Richard al II-lea, iar în calitate de credincios fervent, s-a gândit cu adevărat la o cruciadă pe Pământul Sfânt, sperând ca pe timpul luptelor din Orient să reconcilieze pe prietenii şi adversarii interni.

                Pe umerii lui a apăsat mereu „păcatul originar“ al înălţării sale la coroană. Deşi s-a impus prin forţă, a obţinut tronul numai datorită nobilimii şi episcopilor care l-au „consacrat“. In fapt, puterea lui își trăgea seva de la aceştia. Episcopul d'Arundel l-a făcut să înţeleagă acest lucru, spunându-i încă de la încoronare: „Iată că Dumnezeu ne-a trimis un om cu putere de înţelegere şi cu mare precauţie în guvernare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va primi orientarea şi sfatul celor înţelepţi şi al celor bătrâni ai acestui regat. Problemele sale ne revin nouă şi ne privesc pe noi. Regele nu se va încrede numai pe propria judecată şi pe decizia personală, ci va ţine seama de părerea, sfatul şi aprobarea tuturor“.

                Henry al IV-lea (1399-1413) ştia ce datora acelora care i-au garantat victoria împotriva lui Richard al II-lea, dar a înţeles, de asemenea, şi ce tutelă era pe cale a se impune. A încercat în zadar să scuture jugul. Cei ce au tremurat şi au fost umiliţi sub domnia predecesorului suveran, nu erau dispuşi să cedeze. Totodată, Parlamentul refuza sistematic să voteze impozitele. Mult timp Henry al IV-lea nu a avut posibilitatea să facă dreptate în cazul unor doleanţe care i se prezentau, fiind lipsit de unele drepturi.

                Nu se poate trece cu vederea nici faptul că noul rege a fost obligat să accepte compromisuri,  de teama foștilor partizani ai lui Richard al II-lea. Regele uzurpat se sprijinise pe o seamă de partizani fideli, partizani care, probabil, proiectau să-l captureze pe „uzurpator“. Aceasta cu atât mai mult cu cât Richard, la un moment dat, scăpase, ca prin miracol, din reţinerea în castelul Windsor, trebuind să fugă singur, fără a fi avut timp să alerteze un număr de adepţi.

                S-au produs revolte, cu încetul, cam peste tot în Anglia, ocazii în care partizanii lui Hanric au fost decapitaţi. In paralel, el a ezitat să răspundă prin represalii, temându-se că va arunca ţara într-un război civil, din care puterea sa, încă contestată, nu ar fi ieşit mărită, cu certitudine.

                 Printr-un noroc, noroc probabil stimulat, Richard al II-lea a murit în februarie 1400. Unii autori au consemnat că ar fi fost otrăvit, iar alţii că ar fi murit de foame. Această moarte a dat naştere unei legende care a găsit credibilitate în toată Anglia. Ea spunea că Richard ar fi reuşit să evadeze de la Pontefract, după care şi-a găsit o ascunzătoare sigură, în aşteptarea unei reapariţii în fruntea trupelor sale victorioase.

                Timp de zece ani, Henri al IV-lea a fost nevoit să se concentreze împotriva revoltelor, atât ale unor oameni de joasă condiţie, cât şi a unor nobili, precum contele de Northumberland şi fiul său supranumit „Pinten fierbinte“. Rebeliunile erau reprimate, dar izbucneau altele imediat în alte părţi. Unele se dovedeau periculoase, precum cea a contelui de Nottingham, purtată în fruntea unui puternic partid scoţian. 
                  Henri al IV-lea a fost nevoit să acţioneze cu asprime, făcând să cadă multe capete, chiar pe cel al episcopului de York, Scrope, Execuţia înaltului prelat, personaj de seamă al rozei albe, a creat nemulţumire profundă şi a dezlănţuit furia episcopilor. Henric a înţeles că nu mai trebuie să greşească împotriva clanurilor.

             In boala de inimă care s-a manifestat brusc la monarh, mulţi au văzut premizele unei schimbări. Regele trecea din criză în criză, astfel că Anglia nu a mai avut în frunte decât un mort în amânare. Pe lângă aceasta a fost atins și de o boală de piele care îl desfigura. Anii de domnie i-au fost nefaşti (1399-1413), i-au provocat, sau i-au agravat boala de inimă. După cum s-a spus, încă din primii ani a trebuit să facă faţă multor ostilităţi. Ascensiunea sa la tron a reanimat vechi conflicte cu adversari tradiţionali. Scoţienii s-au mişcat dar au fost învinşi în 1402, iar francezii presau asupra Aquitaniei, pentru că Războiul de 100 de ani se derula în continuare. Pe de altă parte, prins între facţiunile interne, noul rege a încercat reconcilierea, fără a o putea impune din lipsă de resurse.

               Slăbiciunea lui Henric s-a manifestat făţiş în momentul revoltei galezului Owain Glendower, în 1400. Nu numai că boala revoltelor s-a extins la nivel naţional, dar ea a devenit şi o armă a anumitor facţiuni nobiliare, precum cea de York, amintită, sau cea a Casei Percy. Totuşi Henric a făcut faţă tulburărilor interne, celor din posesiunile franceze şi din Scoţia. El a restabilit progresiv situaţia. Facţiunile ostile au fost nevoite să se supună, iar recucerirea Ţării Galilor a început în 1409. Henry al IV-lea a mai avut de luptat, de asemenea, şi cu fenomenul religios, reformator, al lollardismului, pe care l-a reprimat cu duriitate. Lollarzii erau nişte misionari care împânziseră ţara, propovăduind ideile reformatoare ale teologului Wyelifle. Datorită slăbiciunii tronului său şi a nevoilor de subvenţii pentru liniştirea ţării, a lăsat să crească puterile Parlamentului.

              Grija de a da regatului o unitate naţională, unitate pe care încă nu o găsise, i-a provocat regelui griji suplimentare. Nimic nu a fost mai înjositor decât marşul întreprins împotriva lui Owain. Pentru a putea pleca împotriva galezului a trebuit literalmente să cerşească, nu numai autorizaţia Comunelor, dar mai ales subsidiile acestui for parlamentar. Oboseala sa a crescut. In ciuda victoriei repurtate împotriva galezilor, Henric a început să găsească prea grea povara care-i apăsa umerii. Comunele erau ameninţătoare, nerăbdătoare şi pregătite, dacă nu să-l înlocuiască, cel puţin să-l suplinească, în felul lor, adică să slăbească în continuare puterea regală. Pe lângă necazurile continue din regat, Henri al IV-lea era şicanat pentru fiecare penny, trebuind să despice firul în patru şi să dispute fiecare decizie politică.

             Cu privirile obosite, deja cuprins de sumbrul voal al bolii şi al morţii, suveranul şi-a îndreptat speranţa spre prinţul moştenitor, numit tot Henric, care se bucura de privilegiul de a fi prinţ de Galles. Tinereţea aceluia se petrecuse în desfrâuri, în compania tovarăşului nedespărţit la beţii, Falstaff, dar se dovedise un bun războinic împotriva revoltelor. 
              In ultimul an de viaţă suveranul a dus boala pe picioare, aşa că în acel an, 1412, a visat în continuare. Se vedea conducând o cavalcadă în Aquitania. Consilierii însă s-au îndepărtat şi chiar l-au abandonat cu totul. El a continuat să viseze fără frică la celălalt vis, cel al unei cruciade pe Pământul Sfânt. A murit aproape izolat în martie 1413, murmurând: „Ierusalim“. O deşertăciune, un vis al unui bătrân zbuciumat peste ale cărui dorinţe de viaţă se aşternea noaptea veşnică. Nimic nou sub soare. Monumentul său funerar s-a ridicat abia după trei decenii, în 1443, la Canterbury. Se mai cunoaşte de asemenea un portret al său la Cassiobury, în Essex.

             Calea era, în sfârşit, deschisă în faţa prinţului de Galles, despre care Winston Churchill a scris: „Moartea sa (a lui Henry al IV-lea) a lăsat loc, în sfârşit, unui mare personaj, mult timp neliniştit de a guverna, un om clădit după modelul marilor oameni ai istoriei, care a avut acces la tron fără nici o contestaţie, nici în Anglia şi nici, desigur, în nici o ţară a creştinătăţii din Occident“.

                  Când a urcat pe tron, în 1413, Henri al V-lea avea douăzeci şi şase de ani. Imediat a rupt brutal cu toate prieteniile din prima tinereţe, alegând o altă cale în viaţă. In el s-a stins focul aprins de torţele zeiţei Venus. Prestanţa sa fizică, statură înaltă şi muşchiuloasă, cu un cap încadrat de păr negru ce-i punea în valoare faţa, atrăgea toate aprecierile feminine.

              Tatăl său crezuse că prin unele acţiuni ferme ale sale, prin iertarea în alte cazuri şi prin viclenie, reuşise să unească regatul Angliei în jurul tronului. Trăise o iluzie proprie multor alţi dinaşti. In fapt, poporul regatului englez nu fusese niciodată mai dezbinat şi mai îndepărtat de suveran. Nimeni nu uitase nimic, nici poporul apăsat de impozite, nici nobilimea privată de cuceriri fructuoase în Franţa, nici chiar discipolii lui Wycliffe, acel preot straniu, mort în 1384, care predicase că biblia trebuie pusă în faţa oricăror libertăţi personale. Prin principiile sale, acel Wycliffe sfida puterea impusă de monarhie, iar nobilii, care aderaseră cu entuziasm la tezele lui, erau gata să conteste şi ei principiul absolutismului regal.

               Numele lui John Wycliffe (sau Wycliff) a fost menţionat pentru prima dată în anul 1360, ca maestru la Balliol College de la Oxford. Către 1372 a intrat în serviciul Coroanei ca avocat ecleziastic, devenind unul dintre şefii curentului antipapal şi anticlerical, curent care apăra puterea temporală a statului împotriva pretenţiilor curiei romane, prevăzând şi secularizarea bunurilor Bisericii. Incepând cu anul 1374, prin lucrarea Somme theologique s-a plasat pe poziţia de reformator, trimiţând de-a lungul şi de-a latul ţării misionari numiţi poorpriesters sau lollards. Aceia predicau viaţa creştină bazată numai pe Biblie. Simpatia câştigată în popor i-a permis lui Wycliffe să sfideze citaţiile trimise de papa Grigore al XI-lea (1377) şi de arhiepiscopul de Canterbury (1378).

                Când a izbucnit Marea Schismă, din 1378, teologul englez a întrevăzut şi a afirmat în lucrarea sa De officio regis, posibilitatea ca Biserica engleză să se desprindă de papă, negând autoritatea pontificală asupra autorităţilor civile. In acelaşi timp a condamnat traficul cu Indulgenţe, afirmând autoritatea supremă a Scripturilor. In materie eucharistică, el a emis o doctrină apropiată de cea a lui Luther, mai târziu.

              Pe timpul revoltei populare a ţăranilor condusă de Wat Tyler şi John Ball (1381), Wycliffe a luat apărarea celor nemulţumiţi prin lucrarea Servants and Lords. Acea intervenţie i-a crescut popularitatea, dar l-a făcut suspect Coroanei. Trei sinoade ţinute la Londra, în 1382, au condamnat doctrinele lui Wycliffe fără a îndrăzni să-l numească. Cu toate acestea a fost obligat să se retragă în parohia sa de la Lutterworth (nume predestinat), unde a şi murit curând, în 1384. In mai 1415, conciliul de la Constanţa a condamnat în ansamblu doctrina lui Wycliffe, iar, în 1428, osemintele teologului eretic au fost arse şi aruncate în râul Swift.

             Nu a existat o legătură de filiaţie între luteranism şi mişcarea reformistă a lui Wycliffe, dar ideile acestuia au influenţat considerabil pe Jan Hus şi pe discipolii lui din centrul Europei. Wycliffe poate fi considerat ca precursor al anglicanismului.

                 Henric al V-lea avea un foarte fin simţ politic, aşa că a înţeles că numai o mare expediţie externă ar putea da coeziune regatului. Numai aşa se putea da curs dorinţelor de îmbogăţire prin jaf a unei largi pături militare şi nobiliare, numai aşa se putea revigora economia şi realimenta tezaurul. Numai aşa se putea abate interesul general de la problemele interne şi religioase spre cele din afara frontierelor. La urma urmelor, chiar dacă tânărul rege nu ar fi înţeles acea conjunctură politică, l-ar fi făcut să o înţeleagă episcopii, ale căror privilegii erau ameninţate de clerul de jos, cel sărac, l-ar fi împins nobilimea avidă de venituri mai mari decât cele oferite de feudele insulare, l-ar fi împins burghezia interesată în furnizările către armată şi în comerţul cu teritoriile continentale.

                 De aceea, la deschiderea lucrărilor Parlamentului, din anul 1414, episcopul Beaufert l-a implorat pe suveran: „să lupte pentru adevăr până la moarte… pentru ca noi să avem răgazul să facem bine la toţi oamenii“. Or, care adevăr se impunea, dacă nu reluarea războiului contra Franţei ? Amintindu-şi de obositoarele cavalcade din apropiata tinereţe, Henry al V-lea s-a lăsat cuprins de o nouă ardoare a aventurilor.

                 Pentru a pecetlui alianţa cu propriul popor şi-a revărsat cu generozitate favorurile măreţiei. Rebelii scoţieni au fost eliberaţi pentru a stimula simpatiile din acel nord al insulei şi al regatului. A dispus înhumarea meritată a rămăşiţelor lui Richard al II-lea, fiul Prinţului Negru, în Wearminster Abbey. Catedrala era un locaş emblematic al Londrei, reconstruit, începând cu anul 1050, din iniţiativa regelui Eduard Confesorul. Toţi regii Angliei, de la Wilhelm Cuceritorul (1066-1087), au fost încoronaţi în această biserică abaţială, unde Eduard I-ul (1239-1307) a dispus să fie aşezată sub tronul încoronării „piatra destinului“ a regilor scoţieni.

                Tot ca mărturie de guvernare lucidă şi realistă, în cazul unui complot Henri al V-lea a dat dovadă de o nouă clemenţă, trimiţând la moarte numai pe principalii vinovaţi. In continuare şi-a înmulţit faptele de iertare. Pe de altă parte, a intuit că iertarea vărului său Mortimer, conte de La Marche, va da puţine roade şi că acela va uita curând că a scăpat de pedeapsa supremă.

                 Războiul cu Franţa s-a pregătit şi suportat din impozite pe care populaţia le-a plătit fără şovăire. S-a îngrijit de creşterea numărului de nave din marina de război, iar infanteria a întărit-o cu şase mii de arcaşi, pe care un antrenament neiertător i-a transformat în combatanţi redutabili. Noua putere navală i-a dat în primul rând posibilitatea să reprime cu severitate pirateria din apele mărilor înconjurătoare.

              La un moment dat, nu i-a rămas decât să găsească un pretext de a traversa Canaliul Mânecii. Acesta a fost furnizat chiar de situaţia din Franţa. Acolo, ducele de Orleans, adevăratul stăpân al regatului, de când regele Carol al VI-lea dăduse primele semne de nebunie, a fost asasinat de mercenarii din solda ducelui de Burgundia, în 1407. Evenimentul a dat un nou imbold conflictului din interiorul Franţei, dintre facţiunile Armaniacilor şi Burgunzilor, Armaniacii, cărora ducele de Orleans le fusese fruntaş, se pare că au ajutat intenţiile lui Henri al V-lea. Acesta a găsit punctul slab. Discordia din Franţa îi oferea ca preţ al intervenţiei, nimic mai puţin decât coroana Franţei.

                 In august 1415, câteva mii de englezi au debarcat între Harfleur şi Honfleur. Harfleur, poziţie rău apărată, a căzut imediat. Henri al V-lea a trimis mesageri regelui Franţei, încercând să-şi justifice atacul. Afirma că nu venise decât pentru a-şi pune în valoare drepturile pretinse în trecut de Eduard al III-lea. Drepturile se refereau la posesiunea vechilor domenii ale Plantageneţilor în Franţa.

                 Henri a lansat şi o sfidare pe care a estimat-o chiar el o jicnire adusă Franţei. A propus ca toată confruntarea franco-engleză să se tranşeze printr-o luptă cavalerească dintre cei doi regi. Propunerea a fost cel puţin dezonorantă pentru Henri al V-lea, care ştia ca toată lumea că cel provocat era un om bolnav şi aproape inapt. Desigur că a fost refuzat.

                  Pe de altă parte, deşi armata engleză învinsese la Harfleur, victoria era derizorie. Boala decima în aşa măsură rândurile englezilor, iar lupta făcuse atât de mulţi răniţi încât trei sferturi din cei debarcaţi au reluat drumul Angliei. Dar suveranul insular era încăpăţânat. In ciuda sfaturilor primite de la anturaj, a refuzat să abandoneze ceea ce lui îi părea bine luat în stăpânire. Cu mai puţin de o mie de oameni a pătruns în inima Franţei, având ca ţintă contactul cu armata franceză de întâmpinare, armată de circa douăzeci de mii de cavaleri şi infanterişti, masată la Azincourt.

                  Henry al V-lea ştia nu numai că viitoarea bătălie va decide soarta campaniei, dar că prin ea se va juca şi soarta coroanei sale. De aceea, în primul moment a ezitat să angajeze lupta. A propus francezilor că ar fi de acord să predea Harfleur şi toţi prizonierii, cu condiţia să fie lăsat să ajungă în linişte la Calais. Răspunsul francez a fost cel aşteptat. Nici un acord nu era posibil dacă Henri nu renunţa la pretenţiile asupra pământului şi coroanei Franţei. Niciuna din părţi nevoind să cedeze, nu a rămas decât opţiunea luptei.

               In dimineaţa de 25 octombrie 1415, regele Angliei a apărut în faţa trupelor sale, acoperit de marea mantie regală împodobită cu flori de crin şi leoparzi, simbolurile Franţei şi Angliei, alăturate de pe timpul lui Eduard al III-lea, simboluri care s-au menţinut până în sec. al 19-lea, ca simboluri ale monarhiei engleze. O mie de pietre scumpe străluceau pe veșmântul său. Şi-a tras sabia şi a strigat: „In numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi a Sfântului Gheorghe, înainte !“.

              Cavaleria franceză era sigură că va zdrobi pe invadator printr-una din şarjele sale obişnuite, dar a fost literalmente imobilizată de norul de săgeţi care s-au abătut asupra ei. Aruncaţi din şa şi dezorganizaţi, nobilii cavaleri au devenit victimele loviturilor de spadă, de bardă şi de buzdugan ale englezilor. Francezii au rezistat totuşi un timp, iar o lovitură de sabie l-a aruncat pe Henric al V-lea de pe cal. Un număr de soldaţi francezi au reuşit o manevră de învăluire şi s-au abătut ca nişte păsări de pradă asupra taberei engleze. In loc de a ataca unităţile inamice din apropiere, s-au dedat de jaf, furând, printre altele, veşmintele, coroana şi pecetea regelui englez. După un moment de derută, englezii şi-au revenit.

                 Ducele de Alençon a fost ucis, iar francezii au intrat în debandadă. Orbit de furie, Henric al V-lea a ordonat să fie ucişi prizonierii. Aşa a pierit „toată floarea cavaleriei franceze“, numai nobili şi cavaleri.

              Invingătorul a gândit că monarhia franceză a primit o lovitură după care nu ar fi trebuit să-şi mai revină, zece mii de francezi fiind ucişi în luptă. Nu a avut în vedere că Franţa dispunea de mult mai multe resurse umane decât Anglia, în acea perioadă istorică. Reîntors la Londra, Henric alV-lea s-a bucurat de o primire delirantă. In plus împăratul Sigismund al Germaniei l-a recunoscut public drept rege al Franţei.

                După doi ani, în 1417, campania militară din Franţa s-a reluat cu forţe sporite. Oraşul Caen a căzut după un asediu feroce şi toată Normandia a fost ocupată, cu excepţia câtorva puncte întărite, în particular Mont Saint-Michel, care nu a capitulat niciodată.

                Mont Saint-Michel este o insulă granitică înaltă de 50 de metri şi cu un perimetru de 900 de metri, în imediata apropiere de coasta franceză a Canalului Mânecii, între peninsula Cotentin şi nord-estul provinciei Bretagne. Insula s-a aflat totdeauna înconjurată de maree cu foarte mare amplitudine. Ea a fost dedicată Sfântului Arhanghel Mihail, în anul 708, de către Aubert, arhiepiscop de Avranches. In anul 1066, Richard I-ul, duce de Normandia, a fondat pe roca cenuşie o abaţie, care s-a îmbogăţit treptat prin donaţii şi venituri provenite din pelerinaje. Pe timpul Războiului de 100 de ani, insula şi locaşul au fost înconjurate de puternice fortificaţii. A crescut astfel un extraordinar ansamblu arhitectonic, monastic şi militar, căruia situarea marină i-a dat o incomparabilă grandoare. Intre ziduri, la poalele abaţiei a luat naştere o mică aşezare laică ce servea pe pelerini cu masă şi cazare. Astăzi s-au mai păstrat unele locuinţe din sec.15-16, dar şi resturi ale casei deținute de Tiphaine Raguenel, soţia generalului francez de renume din acel război, generalul Du Guesclin. Astăzi mica, dar încântătoarea insulă este unul dintre cele mai vizitate locuri turistice ale Franţei.

Henri al V-lea a menţinut presiunea pe teritoriul celor învinşi pentru a exploata deruta, dar şi faptul că în Franţa guverna un rege incapabil, Carol al VI-lea. Campaniile victorioase dintre 1416-1419 au determinat guvernarea molatică franceză să cedeze.

                 Din lipsă de soldaţi şi de resurse, după bătălia de la Azincourt, şi după următorii ani de insuccese, regele Franţei a trebuit să se resemneze cu o pace. Prin tratatul de la Troyes, din mai 1420, tratat negociat de regina Isabeau de Bavaria, în numele soţului, Carol al VI-lea, inapt mintal. Prin tratat, Henri al V-lea a fost recunoscut drept „moştenitor legitim al coroanei Franţei“, fiind desemnat imediat drept regent al regatului. Regina trădătoare şi cu proastă reputaţie, a acceptat ca Henry al V-lea să devină rege al Franţei la moartea lui Carol al VI-lea, dezmoştenind astfel pe propriul fiu, viitorul rege Carol al VII-lea, pe care l-a tratat, chiar ea, ca mamă, drept bastard. Ca garanţie a respectării acordului, Henry al V-lea a primit posesia întreagă şi deplină a Normandiei.

               Tot prin tratat s-au întărit şi legăturile de rudenie ale celor două case domnitoare. Regele Angliei urma să se însoare cu fiica regelui Franţei, Catherina, ceremonie ce a şi avut loc rapid în biserica Saint-Jean-de-Troyes.

             Ultimele evenimente şi prevederile tratatului au constituit un triumf pentru conducătorul casei de Lancaster. S-au transformat într-o glorie pentru roza roşie, mai strălucitoare ca niciodată. Henri al V-lea stăpânul Angliei, urma să domnească într-o zi peste dulcele şi bogatul regat al Franţei, regat ale cărui farmece îl seduceau, regat care era numit de el „cea mai frumoasă grădină a universului“. Pe deasupra avea alături pe tânăra franceză, numită de Shakespeare prin gura personajului său „cea mai frumoasă Catherină din lume“.

               Şi relaţiile externe se arătau înfloritoare. Burgundia era un vasal supus şi ataşat Angliei, ostil Franţei, iar Jeanne a II-a, regina Neapolelui, făcuse din fratele mai vârstnic al lui Henri al V-lea unicul ei moştenitor. Fratele mai tânăr al regelui, Humphrey de Gloucester, urma ca prin căsătorie să întărească poziţia Angliei pe continent.

               Henri, impunându-se prin darul convingerii şi prin forţa dată de alianţe şi căsătorii se putea gândi cu încredere la triumful Angliei. Sub domnia lui, limba engleză atât de dură şi de puţin sonoră, a înlocuit definitiv limba latină în documentele oficiale. Simţise că o limbă înţeleasă şi vorbită de către toţi supuşii putea fi unul din fundamentele unităţii naţionale. Nu avea cum să bănuiască că acea limbă inferioară, grosieră, sâsâită şi hârâită va ajunge o limbă internaţională.

                In acele clipe părea că acest rege triumfase peste toţi şi peste toate. Părea că norocul se lipise atât de persoana sa cât şi de coroana ce o purta. Un cronicar al vremii, pe nume Stubbs, a putut scrie: „Nici un suveran, care a domnit vreodată, nu s-a bucurat de la contemporanii lui de asemenea elogii. Era religios, ducea o viaţă decentă, avea un caracter măsurat, liberal şi prudent, fără a-i lipsi prin acestea, splendoarea, generozitatea, dreptatea şi onoarea, sobru în vorbire şi în sfaturi, parcă plin de previziune, înţelept în judecată, modest în ambiţii, mărinimos în gesturi, căpitan strălucit şi diplomat profund… El a refăcut în mod eminent marina noastră şi jurisdicţia noastră internaţională. Englez în toată plenitudinea sa, cu toate grandorile şi fără defectele flagrante ale strămoşilor săi, Plantageneţi“.

                Acest portret nereal şi, în unele cazuri, antagonic realităţii, sau această imagine pioasă a unui supus servil, nu a putut fi acceptat niciodată de francezi care nu au putut uita amara umilinţă de la Azincour, dar nici sălbăticia asasinării, fără discernământ, a prizonierilor, o repetare a aceleiaşi atrocităţi comise de Richard Inimă de Leu la Acra, pe Pământul Sfânt, cu două secole  și jumătate în urmă.

              In realitate, impunând o disciplină dură tuturor ca şi lui însuşi, a reuşit să restaureze temporar puterea monarhiei engleze. Deşi a militat pentru reconcilierea internă, a continuat reprimarea lollarzilor lui Wycliffe, şi a reprimat prin numeroase execuţii noile comploturi. Aflat pe culmea gloriei sale, Henri al V-lea nu ştia că se găsea în ajunul dezastrului şi că triumful rozei roşii a clanului Lancaster asupra rozei albe a clanului York, nu era decât efemer.

                 Dificila campanie din anii 1421-1422 trebuia să-l alarmeze în ceea ce privea forţa de rezistenţă a Franţei. Din ignorarea acelei realităţi rezultă clar lipsa lui de realism şi faptul că succesul său fusese rezultatul simplu al unei întâmplări. Convins de aureola sa, acest rege norocos într-un număr de ani, nutrea un proiect fabulos, rezultat orb al unei nerealiste sau false înţelepciuni politice.

                Se gândea să dea trăinicie, să sudeze alianţa între Anglia, Franţa şi Burgundia, între entităţi statale atât de deosebite, care se luptaseră cu multă îndârjire, cu viclenie şi chiar cu sălbăticie în unele cazuri. Cele trei state, nobilimea lor mândră şi ostilă, dar şi populaţiile de jos, trebuiau antrenate într-o mare aventură,  cea a recuceririi Pământului Sfânt. Era vorba de reluarea la altă scară a visurilor părintelui său. Visa şi el că, în lungile campanii, sau în cavalcade, menite să elibereze din nou Ierusalimul, oamenii care se înfruntaseră şi se duşmăniseră mult timp, ar fi putut lupta împreună, cot la cot.

            Nici după un secol şi jumătate, capetele încinse din Apusul european, nu înţeleseseră cât de păguboasă şi cât de nefastă fusese marea aventură a cruciadelor pe toate planurile vieţii.

                  Dar moartea a lovit. In august 1422, Henri al V-lea a murit la Vincennes, lângă Paris, de o boală misterioasă pe atunci, probabil o infecţie intestinală. Inainte de moarte a conferit regenţa Franţei lui Bedford, însărcinându-l să salveze cu orice preţ Normandia şi alianţa cu burgunzii. O dală de marmură cu efigia sa este aşezată peste mormântul din Westminster.

                 Moştenitorul coroanei Angliei avea numai nouă luni. Două luni mai târziu el a devenit virtual regele Franţei, odată cu moartea lui Carol al VI-lea, la 14 octombrie 1422. Conform tratatului de Troyes, din mai 1420, tatăl său, Henry al V-lea, urma să primească coroana Franţei după moartea regelui francez bolnav psihic.

               Micuţul Henry al VI-lea urma a fi un rege nenorocos, marcat de la naştere de o nefastă ereditate, care era capabilă să-şi bată joc de grandoarea imperiilor şi de laurii cuceriţi pe câmpurile de bătaie.
              Cei din familia Lancaster se distinseseră totdeauna prin geniul inteligenţei şi al norocului, dar s-au văzut împovăraţi de copilul a cărui sănătate era nesigură. Din păcate Henry al VI-lea a moştenit prin mamă, Catherine de Franţa, toate dereglările de spirit ale lui Carol al VI-lea, bunicul său francez. O instabilitate totală de caracter şi momente nestăpânite de furie făceau loc brusc unor surprinzătoare accese de blândeţe, în comportarea copilului regal. Când a crescut, el era capabil să dispună asasinate, dar şi să ierte, mascându-şi nehotărârea prin încăpăţânare. In această situaţie de inconsecvenţă şi incapacitate spirituală, consilierii tronului au devenit repede puternici. Unchiul regelui dereglat mintal era un om plămădit dintr-un material dur. Unchiul Bedford, era un comandant militar de înaltă descendenţă, al cărui pumn de fier apăsa greu pe trupul Franţei peste care devenise regent.

               In acelaşi moment în care un copil bolnav a acces la tronul Angliei, asupra Franţei pare a se fi aşezat norocul. Noul rege, Carol al VII-lea nu deţinea la început decât titlul de „nobil delfin“, iar englezii porniseră un nou război violent. Trupele lor triumfau peste tot în pofida ajutorului furnizat de scoţieni francezilor. In nenumărate lupte de mică anvergură grupările franceze erau măcelărite sau puse pe fugă. Pentru început politica a fost cea care a arătat milă regatului degringolat al Franţei. Aceasta, prin faptul că între Anglia şi Burgundia s-a născut un diferend, deși figurau ca aliați.

                Femeie cu un puternic temperament şi care nu se mulţumea numai cu simplele omagii ale poeţilor, Jacqueline, prinţesa moştenitoare de Hainaut şi de Olanda, a fost măritată, sub presiunea Casei de Burgundia, cu un tânăr de numai cincisprezece ani, bolnav şi neînsemnat, ducele de Brabant. Considerând că feminitatea ei este ultragiată, Jacqueline s-a refugiat în Anglia, unde a implorat ajutor de la Gloucester, unul din unchii lui Henry al VI-lea. Acela era un om ce înţelegea emoţiile unei femei. Când papa Bonifacius al XIII-lea a declarat, pe bună dreptate, nulitatea căsătorie tinerei Jacqueline, Gloucester a luat-o în căsătorie, în 1423. Soţia cea nouă îi aducea, pe lângă frumuseţea juvenilă, pasiunile ei şi speranţa unei importante moşteniri.

                Ducele de Burgundia, Philippe al III-lea cel Bun, a fost cuprins de furie, căci şi el râvnea la bogatul Brabant, a cărui posesie i-ar fi permis să vorbească de la egal la egal cu regele Franţei.

             Incurajat de tânăra sa soţie, Gloucester şi-a trimis propriile sale trupe să ocupe teritoriul de azi al Olandei şi provincia belgiană de Hainaut. Cea mai mare parte a consilierilor neînsemnatului Henri al VI-lea l-au apreciat pe invadator pentru că burgundul dăduse proba că nu putea fi considerat un aliat sigur. Ducele de Burgundia, pentru a-şi salva ducatul, dusese o politică tradiţională de basculare între cei doi mari beligeranţi, Anglia şi Franţa. A încetat să mai privească spre Londra, în schimbul avantajelor pe care le-ar fi putut obţine de la Paris. Carol al VII-lea al Franţei i-a acordat demnitatea de singur comandant în lupta contra englezilor, deşi nici el nu-i acorda mare încredere.

              Cert este că Franţa a reuşit, mai mult prin greşelile adversarilor, decât prin acţiunile proprii, să desfacă alianţa care-i ameninţa serios existenţa. Franţa nu trebuia salvată numai din mâna inamicilor ci şi de propriile disensiuni. Acelea erau instalate în anturajul Delfinului, Carol al VII-lea, refugiat la Bourges. Era înconjurat de consilieri mai înclinaţi spre un compromis cu Anglia și nu pentru o luptă înverşunată împotriva ei. Atunci a răsărit din profunzimile poporului francez Jeanne d'Arc, o eroină fără egal şi un miracol.

         Istoria acestui personaj aproape legendar, care a înnobilat istoria Franţei, a fost povestită în nenumărate variante de istoricii francezi, dar pentru a o zugrăvi şi mai bine trebuie lăsat să vorbească şi un cronicar englez al sec.al 16-lea: „Ea avea o figură agreabilă, o constituţie fizică puternică şi virilă, un mare curaj, era hotărâtă și întreprindă, de o mare castitate ca persoană şi în conduită, cu numele lui Iisus pe buze totdeauna, smerită, docilă, obişnuită să postească multe zile pe săptămână. Prima dată când a fost adusă în faţa Delfinului, acela, pentru a-i proba perspicacitatea, s-a ascuns într-o galerie din spatele unor nobili. Dar ea l-a desemnat dintre toţi printr-un salut, după care au mers la capătul galeriei, unde s-au întreţinut timp de o oră în secret. Atunci ea i-a spus că printr-o prezicere divină ea urma să ridice cu glorie şi onoare asediul oraşului Orleans, că îl va pune pe Delfin în posesia coroanei Franţei, că-i va goni pe englezi din ţară şi că-l va face singurul stăpân al regatului. Acela a ascultat avid cuvintele ei şi i-a dat o armată suficientă și puterea absolută de a o conduce. Insăşi Winston Churchill, în sec.al 20-lea, s-a arătat un admirator al Jeannei d'Arc, deşi şi-a exprimat scepticismul privind vocaţia ei supranaturală fără implicaţie politică.

             Misiune supranaturală, sau simplă încarnare a revoltei poporului francez împotriva invadatorilor englezi, fapt este că Orleans a fost despresurat, invadatorii au fost învinşi şi la Patay şi că, la 17 iulie 1429, Carol al VII-lea a fost uns rege al Franţei în catedrala de la Reims.

               Dar, în faţa acestei personalităţi feminine, care rămâne una dintre cele mai misterioase din istoria Franţei, politica nu a abdicat din drepturile sale şi nici intrigile întortocheate. Carol al VII-lea, mai mult sau mai puţin învingător asupra englezilor nevoiţi să-şi micşoreze pretenţiile, nu a ţinut, pentru un moment, să se debaraseze de ducele Bourgund, prevăzând că într-o zi sau în alta posesiunile acestuia urmau a reveni Franţei.

             Mai mult vizionară decât strateg, combatantă mai mult pentru Dumnezeu decât pentru Franţa, Jeanne d'Arc a vroit să zdrobească pe acei burgunzi, care, cu o duşmănie ascunsă faţă de Franţa, susţinuseră pe englezi. De aceea procesul tinerei fecioare, capturate în faţa localităţii Compiegne, de către burgunzi, urma a fi, înainte de toate, un proces politic monstruos de nedrept.

               Carol al VII-lea nu s-a opus ca salvatoarea lui să fie predată englezilor, să fie judecată de un tribunal prezidat de un episcopi nemernic, al cărui nume nu trebuie amintit şi nu a ridicat nici măcar un deget pentru a o salva. Aceasta pentru că a considerat, probabil, că existenţa Jeannei d'Arc împiedica marele lui vis de anexare a Burgundiei, sau era prea nevolnic pentru o mare acţiune şi o mare recunoştinţă. Eroina fără egal a fost arsă pe rug la 30 mai 1431.

                  Dacă, mai târziu pentru regele francez Henri al IV-lea de Bourbon, Parisul a devenit o liturghie, se pare că pentru cel care a fost regele de la Bourges, reconstituirea unui puternic regat al Franţei s-a bazat pe rugul de la Rouen al Jeannei.

                 Se poate afirma că Jeanne d'Arc a obţinut victoria nu numai asupra molatecului şi indecisului Carol al VII-lea, ci mai ales asupra englezilor, pe două direcţii. Prin declanşarea procesului de izgonire a lor de pe pământ francez şi prin provocarea chinurilor viitorului război civil englez, Războiul celor Două Roze.

                    Din păcate resturile Fecioarei franceze fuseseră împrăştiate în valurile Senei, când instabilul rege englez, Henri al VI-lea s-a încoronat rege al Franţei în catedrala Notre-Dame de Paris. Incoronare fără importanţă sau valoare. Francezii au luat-o totdeauna în derâdere şi au sfidat-o.

               Curând Bedford, viceregele englez, a murit. Stimulaţi de exemplul dat de Jeanne, căpitanii francezi, au înţeles nu numai că trebuie să lupte cu ardoare, dar şi să sfârşească cu cavalcadele impresionante cu care vroiau odinioară să zdrobească neiertător liniile de arcaşi englezi. Au schimbat radical tactica, folosind manevrele, atacurile surpriză şi războiul de gherilă generalizat. Pe această cale au hărţuit neîntrerupt şi au provocat pierderi mari trupelor inamice, care au dat semne de istovire.

              Pe de altă parte, pentru prima oară în istoria militară a Franţei, fraţii Bureau au dotat armata cu o artilerie puternică şi care, deplasându-se fără încetare, a prins pe inamic nepregătit. Normandia şi Aquitania (Guyenne) au recăzut în mâna francezilor, iar punctele întărite ale englezilor au fost reduse la tăcere unul după altul. Ultimul strateg veritabil de care dispunea Anglia, Talbot, şi-a pierdut viaţa în 1453, în bătălia de la Castillon. Era anul de sfârşit al Războiului de 100 de ani şi anul în care s-au spulberat toate pretenţiile şi visele de stăpânire continentală ale englezilor. Englezii, altă dată stăpâni a unui nou regat, nu au mai păstrat decât oraşul Calais, care a revenit Franţei după un secol, în 1558.

              Numai faptul că şi Franţa sufla din greu, le-a permis englezilor să se îmbarce la La Rochelle. Trupele lor demoralizate erau furioase împotriva propriilor comandanţi. Războiul cu Franţa epuizase regatul Angliei, iar crearea în acei ani a colegiilor de la Eton şi Cambridge nu a fost suficientă pentru a tempera iritarea populară. Tezaurul fiind gol, populaţia a suportat încă odată apăsarea unor impozite suplimentare. Nobilii murmurau şi ei duşmănos, pentru că prada care le-ar fi putut veni din ocuparea şi exploatarea Franţei devenise numai un vis. Numai Biserica a ştiut, cu prudenţă, să-şi menajeze beneficiile.

                Atmosfera din societatea engleză se manifesta prin intrigă şi dispute chiar în anii dinaintea sfârşitului de război, din perioada înfrângerilor neîntrerupte din Franţa. Totul se îndrepta către cel ce era considerat cel mai rău consilier al regelui, ducele de Gloucester. Şi pe drept el merita critica. Se despărţise de Jacqueline de Hainaut pentru a se căsători cu una dintre metresele lui, Eleonore Cobbham. Impotriva acesteia s-a urzit un complot care a învinuit-o că s-ar ocupa cu magia neagră şi pe această cale ar ţine sub vrajă pe rege. Un tribunal a improvizat o judecată şi ca urmare soţia unuia dintre cei mai puternici oameni ai regatului a fost târâtă cu picioarele goale, în rochie de penitenţă, pe străzile Londrei, acoperită de injuriile şi sarcasmul mulţimii. Nenorocita a scăpat cu puţin de arderea pe rug, dar a fost condamnată să trăiască într-un castel retras. Soţul ei nu a mai îndrăznit să acţioneze.

              Când a împlinit 23 de ani, în 1445, tânărul rege, Henry al VI-lea, părea a trăi cu vise, negândind la o căsătorie, aşa că a trebuit să apară această iniţiativă din afară. Cu toate că erau foarte divizaţi în păreri, cei din familia Lancaster au căzut de acord că trebuia încheiată pacea cu inamicul francez care părea a fi deja învingător. De aceea regele trebuia să se căsătorească cu o prinţesă franceză. Căsătoria aceasta ar fi avut darul de a mai stinge din marile duşmănii adâncite de război şi ar fi avut darul de a estompa înfrângerea.

            Marguerite de Anjou, nepoata regelui Franţei, pare a fi reunit toate calităţile cerute. Frumuseţea, vivacitatea şi spiritul ei ascuţit au devenit celebre. Carol al VII-lea a consimţit la căsătorie, iar în contrapartidă a cerut englezilor să evacueze provincia Maine, unde deţineau încă garnizoane. Negociatorul Londrei a consimţit cu condiţia ca abandonarea provinciei de către englezi să fie ţinută în secret pentru a nu mări umilinţa armatei engleze învinse.

              In anul 1445, Henry al VI-lea s-a căsătorit cu Marguerite de Anjou, la abaţia Titchfield, în apropiere de Sonthampton. Regele a fost în aşa măsură prins de grijile născute de noua iubire încât s-a dezinteresat de soarta rezervată ducelui de Gloucester. Acela a fost asasinat în 1447. Fapta s-a comis cu atâta abilitate, încât cadavrul nu a purtat nici un semn de violenţă. Asasinii au răspândit zvonul că Gloucester ar fi murit de inimă rea provocată de înfrângerile din Franţa. Cardinalul Beaufort, unul din capii complotului asasinilor, nu i-a iertat niciodată ducelui influenţa pe care o exercitase pe lângă rege.

            Ceea ce la început a fost numai un zvon, creând numai rumoare, s-a adeverit curând a fi o certitudine: Anglia plătise nunta regelui cu abandonarea provinciei Maine. Imediat s-a declanşat o adevărată furtună de indignare, umilinţa apăsând mult mai greu. Puternicii din familia Lancaster s-au trezit sub focul unor acuzaţii răzbunătoare. Lumea şi-a adus aminte că ei erau nişte „hoţi de tron“ şi responsabilii dezastrelor din ultimele decenii de dincolo de Marea Mânecii. Tot ei erau autorii, sau complicii asasinării lui Glouncester şi vinovaţii de creşterea pirateriei din apele regatului.

             Cu o satisfacţie evidentă, cei din familia York se străduiau să crească valul furiei populare şi nobiliare. Trecuseră mulţi ani de când ei aspirau la o răzbunare, aproape o jumătate de secol, din 1399. Acum aveau ocazia, sau bănuiau că vor avea ocazia acelei răzbunări.

              Anarhia s-a instalat cu încetul în întregul regat, atingând toate treptele sociale şi toate domeniile vieţii. Autoritatea regelui a devenit derizorie. Episcopul Moleyns, personaj important în stat, a fost asasinat la Portsmoith, de către marinari. Cu toate că era protejat de Henry al VI-lea, care-l condamnase simplu de la numai cinci ani de surghiun pentru „moliciune“, ducele de Suffolk a fost decapitat de ofiţeri.

           Comitatul Kent a devenit teatrul unor adevărate răzmeriţe pe care cei din familia Lancaster le considerau provocate de familia York. Mai mult de o mie de soldaţi, conduşi de un veteran al războiului din Franţa, John Cade, au mărşăluit asupra Londrei şi au decapitat agenţii fiscului. A trebuit organizată o veritabilă campanie pentru a nimici pe rebelii care, fapt important, erau foarte bine primiţi de burghezia capitalei.

              S-a încercat în zadar să se înlăture neliniştea în creştere, prin încercarea de a relansa unele operaţiuni în Franţa. Dar peste tot englezii erau bătuţi, numai oraşul Calais rămânând o mărturie a cuceririlor anterioare. Poporul, de această dată nu a mai acuzat pe comandanţii armatei, ci chiar pe rege. Se puneau întrebări usturătoare şi realiste: Ce face regele? Unde este autoritatea lui? De ce asistă indiferent la decăderea regatului? Dezordinea s-a instalat peste tot. Nobilii refuzau să se supună, iar soldaţii demobilizaţi atacau călătorii la drumul mare şi jefuiau satele. Pe acest fond tezaurul statului era complet gol. Regele visa, insensibil la plângerile ce se ridicau din toate părţile. Churchill a scris despre el: „Era un imbecil slab şi uşor de manipulat“.

               In atmosfera încărcată de violenţă, ce se întindea peste toată ţara şi în atmosfera lipsei de ordine şi de autoritate, se pare că venise ora lui Richard de York (1411-1460), descendent în linie dreaptă din marele suveran Eduard al III-lea, atât prin descendenţă paternă cât şi prin cea maternă. Toată lumea a simţit această şansă a tronului şi a început să-l împingă spre guvernare.

             Până în acel moment Richard dusese viaţa liniştită a unui prinţ de sânge, mai mult sau mai puţin resemnat că nu va accede niciodată la cele mai înalte responsabilităţi. Totuși, s-a prezentat în acea perioadă la Curte, sau la regină, probabil împins de intuiţie, dar nu a cerut decât o funcţie demnă de rangul său, în fapt accesul în Consiliul de coroană. Din toate părţile însă, din partea nobilimii, în general, şi a membrilor familiei York, în special, au început să apară imediat imbolduri mai îndrăzneţe. Cei din jur nu îl vedeau numai un simplu demnitar ci doreau să-l determine să-şi pună în valoare drepturile la coroană. O parte din ţară îi era favorabilă făţiş ca viitor dinast. Ii era favorabilă Ţara Galilor, întinse regiuni din sud şi vest, dar şi partizani decişi din Londra.

                 In calitate de administrator se afirmase pe timpul cât, prin bunăvoinţa celor din partida Lancaster, fusese guvernator la Calais şi apoi în Irlanda. Era un om cugetat adept al unei administrări bazate pe justiţie fără fisuri. De multe ori a fost chiar tentat să pună în gardă pe rege asupra cursei sale spre prăpastie. In zadar se străduise.

                 Presat de soţie, persoană mult mai lucidă și decisă decât el şi cu o înclinaţie politică de excepţie, Henry al VI-lea a sfârşit prin a înţelege creşterea pericolului. Dar estima că legitimitatea sa îl punea la adăpost de orice surpriză neplăcută: „Încă din leagăn, explica el consilierilor, şi de aproape două zeci şi cinci de ani domnesc. Tatăl meu a fost rege şi tatăl lui tot rege. Voi toţi mi-aţi jurat fidelitate în numeroase ocazii, aşa cum au făcut-o şi părinţii voştri faţă de tatăl meu“. In fapt, regele era pentru prima dată în defensivă.

Era perioada ultimilor ani ai Războiului de 100 de ani, perioadă în care trupele engleze sufereau numai eşecuri pe toate fronturile, erau împinşi spre Canalul Mânecii şi se întrevedea înfrângerea lor totală.

              In 1450, cu trei ani înainte de retragerea definitivă din Franţa, Richard de York a aruncat mănuşa provocatoare. Părăsind Irlanda, el a debarcat în Ţara Galilor, în fruntea partizanilor declaraţi de la început. Presimţind că ţara este ameninţată de un război civil, numeroşi deputaţi ai Camerei Comunelor au afirmat în cursul unei şedinţe că trecuseră şase ani de când regele era căsătorit şi nu apăruse nici un moştenitor direct. Ca urmare logică, s-au întrebat de ce nu ar fi de dorit Richard drept succesor, conciliindu-se pe această cale toate pretenţiile la tron.

                 Henri al VI-lea a considerat propunerea drept o insultă declamând: „Cine poate să-şi permită să afirme că regele nu va avea moştenitor?“ Yung, unul dintre deputaţii partizani ai unui acord între casele de Lancaster şi York, a fost aruncat în închisoare, iar Richard a înţeles că niciodată nu va putea să se înţeleagă cu incapabilul suveran. S-a retras, în aşteptare, într-un castel din Ţara Galilor, castelul Ludlow, ezitând să declanşeze războiul deschis în acel moment.

                  In continuare, situaţia internă nu s-a calmat, niciuna din problemele statului nu şi-a găsit rezolvare. Lamentaţiile şi nemulţumirile au crescut odată cu apelurile pentru acţiune adresate lui Richard de York. Acesta a încercat o ultimă tentativă de rezolvare fără război, o ultimă manevră politică. Nu s-a încontrat cu regele, ci cu anturajul aceluia, respectiv cu Edmond Beaufort, duce de Somerset, pe care l-a acuzat de a fi responsabil de dezastrele militare suferite în Franţa. A acuzat familia Beaufort de a fi ascuns adevărul în faţa regelui şi de a-l fi transformat într-o marionetă. Cei din familia Beaufort erau descendenţi ai unui fiu natural al lui Eduard al III-lea şi posibili moştenitori ai tronului din partida Lancaster.

                 In martie 1452, atacurile lui Richard de York au devenit mai precise şi mai violente. Intr-o ocazie, nu numai că l-a înfruntat pe Somerset, dar a şi ameninţat: „El activează continuu pe lângă Majestatea Sa pentru a-mi face rău, pentru a îndepărta familia mea, pentru a mă dezmoşteni pe mine, pe descendenţii mei şi întregul anturaj. Se observă că ducele păstrează în continuare ascendentul şi autoritatea dobândită pe lângă rege, sfătuindu-l atât de rău încât ţara se află în apropierea unei ruinări complexe. Eu mă simt obligat să trag concluzia că trebuie să mă îndrept cu toată graba împotriva lui, cu ajutorul rudelor, al amicilor şi al alianţelor“.

                 Ca urmare a început marşul spre Londra. A traversat provincia Kent, dar aderările la cauza lui au fost puţin numeroase. Capitala a închis porţile în faţa armatei lui Richard. Regele la un moment dat era gata să cedeze din cauza panicii. Dar energia soţiei sale, îndârjirea lui Somerset şi a celor din familia Lancaster, l-a determinat să ţină piept. Forţele militare regale s-au opus rebelului în câmpia de la Blackheath.

              Frământat şi tulburat de atitudinea nobililor, dintre care unii i-au îmbrăţişat cauza iar alţii s-au alăturat stindardului regal, Richard a încercat încă odată să negocieze. Dezbrăcând armura, lăsând sabia şi casca, el s-a prezentat în faţa lui Henry al VI-lea, asigurându-l că va rămâne devotat, cu condiţia ca de urgenţă să fie remediată situaţia regatului.

                  Regele ar fi fost, probabil, favorabil unui compromis, dacă nu ar fi avut în spate pe soţie. Aceea i-a sugerat soţului său răspunsul: „Un autentic şi serios Consiliu“ va examina situaţia şi va determina remediile necesare. Evident că din Consiliu Richard urma să facă parte, dar şi Somerset. Acela a fost numit guvernator la Calais, ceea ce îi conferea comanda celei mai bune armate.

               Dar dezastrele englezilor s-au acumulat în Franţa. O tentativă de recucerire în Gasconia a eşuat mizerabil, în iunie 1453, aducând şi moartea generalului Talbot. Şi cum o catastrofă nu vine singură, regele a înnebunit. A pierdut rapid abilităţile normale de a mânca şi de a bea, nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe soţie şi se comporta ca un copil. Femeie lucidă şi hotărâtă, Marguerite a pretins să fie numită protectoare a regatului pentru perioada cât va dura boala soţului său. Cu toate că nu o iubeau pe regină, cei din casa Lancaster au acceptat în principiu, gândind că vor putea să o domine pe femeia a cărei energie şi caracter nu îl presupuneau la adevărata înălţime.

                  Dar un eveniment neprevăzut a obligat pe toată lumea să-şi refacă calculele. Regina a născut un fiu la 13 octombrie 1453, fiu căruia i s-a dat titlul de prinţul Eduard, moştenitor al tronului.

Clanul Lancaster s-a bucurat, văzându-se pentru totdeauna stăpânul Angliei, deoarece dinastia era asigurată, iar drumul către tron al celor din casa de York era barat în viitor.

               Oricare ar fi fost ambiţiile celor care purtau roza albă pe blazon, din casa de York, ei au dat înapoi în faţa perspectivei unui război civil, cu toate că personalitatea lui Richard impunea respect şi că avea nenumăraţi partizani. Şi cum să nu se domolească dacă Richrad primea demnitatea de protector, în aşteptarea ca noul născut regal să-şi preia coroana. Viitorul părea asigurat. Lancasterii urmau a păstra tronul iar cei din casa de York urmau a obţine, în mod limitat, mari demnităţi.

            Prima victimă a acestui aranjament, a fost Somerset, arestat în decembrie 1453 şi condamnat la moarte. Lui Richard, care avea puterea de protector, îi repugna să dispună vărsarea de sânge, aşa că a dispus eliberarea fostului său duşman politic. In schimb a pedepsit necruţător pe unii din adepţii lui, vinovaţi de prevaricaţiuni. Toate faptele de corupţie, de venituri necinstite, de delapidări şi de abuzuri în justiţie erau denunţate şi pedepsite.

                Această stare calmă de coabitare, între casa de York şi cea de Lancaster, putea dura mult timp, dacă un nou eveniment nu s-ar fi produs ca să complice destinul Angliei. In ziua de Crăciun a anului 1454, Henri al VII-lea şi-a revenit din starea de nebunie. A devenit un om perfect normal, cel puţin în aparenţă, care s-a trezit. Nu îşi mai aducea aminte de nimic, nici de boală şi nici de fiul care-i fusese prezentat în ziua naşterii. Regele s-a reîntors pe tron, astfel că sarcina de protector a lui Richard s-a încheiat, trebuind să o părăsească la 7 februarie 1455. De altfel nu era dispus să se agăţe de o situaţie înaltă, atât timp cât regina era hotărâtă să-şi reia rolul de consilieră a soţului.

                Puţină înţelepciune şi o viziune mai largă ar fi putut evita tragedia care urma să se producă. Dar o facţiune din clanul Lancaster a dorit să-şi ia o revanşă asupra fostului protector Richard, a cărui onestitate le apăruse drept un defect. Marguerite, care nu l-a simpatizat niciodată pe protector, i-a redat lui Somerset guvernământul de la Calais, iar Richard nu a mai fost invitat la Consiliul de coroană. Acestuia nu i-a mai rămas altă soluţie, inspirată de prudenţă, decât de a se retrage la castelul său, Sandal, din provincia Yorkshire. Curând nobilii cu influenţă au început să i se alăture, precum puternicii duci de Warwick şi de Salisbury. Impreună cu ei i s-au alăturat şi forţele lor militare.
                De această dată Richard de York a înţeles că nu mai exista nici o cale de compromis pe care să o urmeze în relaţiile cu Londra. Aceasta, deoarece Somerset, pe care îl socotea sufletul damnat al regelui îşi recăpătase, influenţa. Richard l-a acuzat încă odată pe guvernatorul de Calais, pe Somerset, de a fi fost responsabil de pierderea Normandiei şi a Aquitaniei (Guynne) şi, totodată, de conducerea Angliei spre pierzanie.

Războiul celor două roze

(1455-1485)

             Noua situaţie şi nemulţumirea lui Richard de York, a determinat ca zarurile războiului civil să fie iarăşi aruncate, dar de această dată definitiv. De ambele părți se miza pe război. Mai mult de cinci mii de oameni s-au adunat la Saint-Albans, la 22 mai 1455, înainte ca Richard să se îndrepte spre Londra. La rândul său, Henry al VI-lea a luat comanda trupelor şi nobilimii fidele, cu trei mii de soldaţi furnizaţi de partida Lancaster. Impreună cu armata şi regele au plecat în campanie, regina Marguarite şi ducele Somerset. S-a decis ca să fie barată calea adversarului rebel de York.

              Henri al VI-lea spera să obţină un succes decisiv. Răzbunarea pe care vroia să o aplice lui Richard de York s-a dovedit pe măsura decepţiei pe care avea să o sufere. Nici după vindecare nu a înţeles că era o jucărie în mâna reginei şi a lui Somerset, că cei doi nu urmăreau decât să scape cât mai repede de un om a cărui statură morală îi umbrea. Dacă ar fi urmat propria înclinaţie şi propriul interes, nu s-ar fi despărţit niciodată de Richard de York.

              Căpitanii regelui, considerând partida câştigată, au intrat primii în Saint-Albans. Sperau că astfel vor strangula din faşă coaliţia reunită de Richard acolo. Oraşul, neştiind care partid va câştiga, a îmbrăţişat cauza învingătorului de moment şi s-a pavoazat cu culorile regale.

             Era un mic oraş medieval, cu străzi înguste, sinuoase, întortocheate, rău pietruite sau anevoioase, în care de obicei se aruncau gunoaiele şi prin care colcăiau orătăniile. Casele înghesuite foloseau mult lemn şi acoperişuri din acelaşi material, aşa că puteau uşor răspândi un incendiu devastator.

             Miza era însă prea mare pentru ca Richard să accepte o lovitură a sorţii. In fruntea unui grup de ostaşi experimentaţi, arcaşi şi artilerişti, el a organizat un asalt frontul împotriva trupelor regale, în plin oraş, pe străzile strâmte unde forţele sale nu puteau fi înconjurate. Acel asalt nu a fost decât o manevră vicleană, căci primul lui locotenent şi aliat, contele de Warwick, a atacat din spate pe oamenii lui Henri al VI-lea. Somerset a căzut în timpul luptei, iar fiul său, contele de Dorset a fost grav rănit. Pe timpul luptei, regele a fost rănit la gât de o săgeată şi în final a căzut prizonier. Cu toate acestea a primit un „loial omagiu“ din partea lui Richard învingătorul.

               Bravura soldaţilor l-a ajutat pe Richard să-şi atingă scopul atât de mult timp separat. Somerset, Clifford şi alţi adversari ai săi erau morţi, iar regele fusese despărţit de consilierii ce îi acordau sfaturi nefaste. Cadavrele lui Somerset şi Clifford au fost umilite suplimentar, fiind lăsate complet goale în mijlocul străzii, fără ca nimeni să îndrăznească a le da o îngropăciune decentă.

                In fapt, atunci Richard a apărut ca un Hamlet al politicii. A triumfat dar a şi ezitat. Ar fi putut cel puţin să-şi impună voinţa în faţa regelui şi să obţină demnitatea de prim consilier. Dar nu a procedat aşa. Caracterul cvasi-sacru al coroanei de pe capul lui Henri al VI-lea mai mult l-a speriat decât l-a atras.pe Richard. Totul ar fi putut lua un curs nou, iar Anglia să-şi regăsească pacea internă, dacă în faţa lui Richard nu s-ar fi găsit un suveran care să nu fi fost atât de nerealist. Henri al VI-lea nu realiza dacă a pierdut sau a câştigat la Saint-Albans, nu era capabil de o analiză realistă. Cei care-l înconjurau şi în special cei din Casa Lancaster, apreciau că esenţialul fusese salvat, atâta timp cât Richard de York n-a îndrăznit să-l înlăture pe rege. Aceasta cu toate că regele se afla la bunul plac al învingătorului.

             Nobilii, din oricare partidă ar fi făcut parte, nu se gândeau decât să-şi păstreze privilegiile şi veniturile. Ţara, însă, continua să se ducă pe apa Sâmbetei. Francezii au profitat de situaţie şi au debarcat în portul Sandwich, în provincia Kent, au jefuit oraşul şi au incendiat fără a fi deranjaţi. Regina era făcută vinovată pentru dezastrul general al ţării, din ultima perioadă.

             In comunitate izbucneau revolte pentru cauze extrem de diverse, din care unele fără mare importanţă. Se refuza plata impozitelor şi era sfidată puterea administrativă. Partizanii caselor de York şi Lancaster se înfruntau în lupte sângeroase din motive derizorii: un drept de vânătoare, o tăiere de pom, sau posesia câtorva palme de pământ. Aşa au decurs lucrurile timp de trei ani, între 1456 şi 1459. Dar, pe total nu se trecuse de bariera ireparabilului. Cei ce conduceau casele de Lancaster şi de York nu vroiau să ştie de suferinţele supuşilor şi nici nu vroiau să aprecieze sângele vărsat de cei din popor. Mai mult chiar, schimbând politica, regina adoptase o atitudine de simpatie faţă de Richard. Acesta împărtăşea şi el noile relaţii. S-au schimbat îmbrăţişări şi jurăminte de fidelitate. Nimeni nu poate însă stabili dacă în acele momente, de o parte şi de alta se manifesta sinceritate.

               Spiritul acestui armistiţiu n-a fost adoptat şi de subalterni,deși se frământau cu ură şi ambiţii. Având un spirit mult mai hotărât decât Richard, un grup dintre partizanii săi a provocat trupele regale în apropiere de Worcester. Incleştarea s-a dovedit sângeroasă. Soldaţii lui Henri al VI-lea au învins şi astfel s-a rupt un armistiţiu destul de fragil.

               Richard, convins că regele nu juca cinstit, a părăsit Londra şi s-a dus la guvernământul său din Irlanda, pe care îl păstrase prin acceptul regal. Principalul său locotenent şi cel mai intransigent, Warwick, a plecat spre Calais, unde fusese desemnat de suveran drept guvernator. El îl înlocuia pe Somerset, ucis de cei din casa de York la Saint Albans. Pentru puţin timp se aşternuse iar pacea, dar o pace atât de fragilă şi atât de dispreţuită de răuvoitori, încât războiul s-a reaprins în 1460.

                  De această dată nu Richard a declanşat ostilităţile, ci Warwick, care nu admitea ca şeful casei de York să nu se decidă odată să termine cu cei din casa Lancaster. Totodată, episcopii mai atenţi la geamătul populaţiei şi la apăsarea propriilor beneficii, au hotărât să treacă de partea partidei York.

                Cele două armate s-au înfruntat la Northampton. Henry al VI-lea ar fi putut să învingă uşor, având în vedere că artileria lui avea o superioritate zdrobitoare. Unul dintre principalii lui căpitani, sir Edmund Grey de Ruthven, a trecut însă de partea lui Richard în plină luptă. Era un nou sfârşit, regele fiind învins din nou. Capturat de un simplu arcaş, Henry Monford, suveranul şi-a păstrat demnitatea şi majestatea.

                  Acea maiestate a fost încă odată respectată de Richard de York, care ar fi putut să o desfidă cu răceală. El l-a reîntors, cu tot respectul, pe rege, la Londra, instalându-l în palatul Westminster. In scurtul timp de acalmie ce a urmat, plin de bunăvoinţă, învingătorul a încercat din nou să sfătuiască de bine pe suveran. Dar eforturile lui s-au dovedit zadarnice. Henri al VI-lea a fost din nou cuprins de criza de nebunie. Noua obsesie era moartea, aşa că urla: „Nu, nu încă!“ Se repezea împotriva propriei umbre ca spre un duşman. Intr-un rar moment de luciditate a conferit regatul ducelui de York, împreună cu dreptul de succesiune după moartea sa.

                  Era un aranjament care a făcut, încă odată, regatul să respire. Toată lumea era sătulă de anarhie şi de sângele vărsat inutil, iar moderaţia pe care o probase Richard de York până atunci impresionase. Era considerat un om dur, dar drept. I s-a recunoscut faptul că nu dusese o luptă până la extrem pentru a prelua coroana. Inţelepciunea populară a estimat că s-a găsit, în fine, soluţia cea bună: Henry al VI-lea până la moarte, apoi Richard de York. Această soluţie ar fi avut probabil, o oarecare şansă, dacă şi regina ar fi aprobat-o. Lipsită de tezaurul şi bijuteriile sale, l-a abandonat pe soţul dispreţuit pentru slăbiciunea sa de caracter şi s-a retras la castelul Harlech, în mijlocul Ţării Galilor. A plecat în acel exil voit împreună cu fiul său, prinţul de Galles. In acea situaţie favorabilă, Richard de York şi consilierii lui, au încercat, este adevărat, o manevră vicleană. L-au convins pe rege să-şi dezmoştenească fiul, deschizând larg uşile spre tron noului ales al populaţie.

                Această manevră a constituit un ultraj de nesuportat pentru Marguerite, aşa că apriga femeie a hotărât reluarea luptei. S-a refugiat, la început în Scoţia, unde regina Maria de Gueldre a luat-o sub protecţia ei şi a proiectat o căsătorie viitoare între prinţul Eduard şi fiica sa. Exaltând legitimitatea drepturilor la tron ale fiului ei, Marguerite a reunit toţi soldaţii ce-i putea furniza Ţara Galilor şi Anglia de Nord.

                   Richard de York, în loc să aştepte liniştit derularea evenimentelor, a pornit la luptă. Era atât de sigur de victorie, încât a neglijat precauţiile cele mai elementare. La 30 decembrie 1460, după ce s-a încheiat un armistiţiu pentru sărbătorile de Crăciun, până la 8 ianuarie anul următor, el a dat repaus cavaleriei, fără a plasa observatori. Trupele reginei Marguerite au atacat şi au făcut un masacru, reglând toate datoriile de ură.

Aruncat de pe cal, Richard nu a mai fost tratat ca prizonier ci a fost ucis. Unul dintre cei doi fii ai lui, contele de Rutland, care abia împlinea optsprezece ani, a fost şi el omorât de către un tânăr cam de aceeaşi vârstă, lordul Clifford, care străpungându-şi adversarul cu sabia a strigat: „Pe sângele Domnului, tatăl tău l-a ucis pe al meu, aşa vreau şi eu să te ucid pe tine şi pe toată rasa ta!“ Cu acea ocazie Clifford a primit supranumele de „Măcelar“.

                Marguerite s-a arătat neiertătoare. Ea a ordonat să se expună, ca exemplu, la porţile oraşului York, capetele lui Richard şi a doi tovarăşi ai lui. In derâdere, a pus pe capul fostului protector o coroană de carton.

                Innebunit de dorinţa răzbunării, fiul lui Richard, contele de La Marche, a zdrobit pe partizanii casei Lancaster la 2 februarie 1461, după numai o lună, la Mortimer's Cross. Nici acolo nu s-a arătat îndurare pentru prizonieri. Contele de La Marche, care devenise, după moartea tatălui, duce de York, a suferit, la rândul său o înfrângere zdrobitoare în acelaşi loc unde mai cursese mult sânge, la Saint-Albans. Acolo Marguerite a preluat comanda trupelor regale, în timp ce soţul său, instalat sub un arbore, privea indiferent peste câmpul de luptă, ca şi cum nu ştia ce se întâmplă.

                  Obţinând victoria, regina a demonstrat încă odată cât de mult poate merge pe calea cruzimii. I-a cerut fiului ei, Eduard, cel dezmoştenit de tatăl regal, să aleagă pedeapsa ce trebuia aplicată unor cavaleri, care, în loc să se avânte în luptă au rămas pe lângă suveran, sub pretextul de a-l proteja. Copilul de şapte ani a răspuns: „moartea“. Atunci unul dintre cei doi condamnaţi a aruncat anatema: „Mânia Domnului să recadă asupra tuturor celor care s-au pretat să ceară un astfel de cuvânt unui copil!“

                   In continuare regina a lăsat trupele regale să se comporte după pofta lor grosieră. S-a jefuit, s-a ucis, s-a violat. Toţi care erau suspectaţi a fi avut vreo simpatie pentru roza albă de York au fost trecuţi prin foc şi sabie, sau spânzuraţi. Marguerite nu mai era femeia care să farmece pe toţi prin frumuseţe şi spirit, devenise un comandant militar şi chiar un şef de bandă. In loc să se reîntoarcă la Londra, oraş pe care nu-l iubea din cauză că arăta prea puţină simpatie rozei roşii, ea s-a îndreptat spre nordul Angliei, ţinut devotat Casei Lancaster. Alături de ea se aflau şi ostaşii scoţieni şi galezi care au avut ocazia să devasteze totul în calea marșului lor.

                   Exploatând această eroare a adversarei, noul duce de York a pornit spre capitală în marş forţat şi s-a instalat. Pe drum se cânta: „Mărşăluim cu ducele de la Marche, ne plimbăm printr-o nouă vie şi vom face o frumoasă grădină cu roza albă şi frumoasă şi cu tânărul ei frunziş“. Fiul lui Richard era insensibil la tămâierile şi glorificările ce i se adresau. A jurat să nu mai comită greşelile tatălui său, adică de a se înclina în faţa majestăţii regale.

              Ca urmare, pe 4 martie 1461, s-a proclamat rege al Angliei, declarând că nu va celebra încoronarea decât atunci când Henri al VI-lea şi Marguerite vor fi fost izgoniţi din ţară, sau executaţi. S-a limitat să afirme la Westminster, în faţa sceptrului, dreptul său legal la coroană. Pe cei din partida Lancaster, îi aştepta să vină şi să îndrăznească a-l înfrunta. I-a declarat culpabili de înaltă trădare, dacă nu se vor supune. Când armata partidei de Lancaster s-a pus în mişcare, s-a îndreptat în întâmpinarea ei, spre nord, precedat de Warwick care purta stindardul regal. Conducătorul acelei armate nu mai era tânărul duce de York ci noul rege Eduard al IV-lea, pentru că acesta era numele luat de noul suveran.

Ostilităţile s-au desfăşurat la început nefavorabil pentru Eduard. La 28 martie 1461 avangarda „regelui Londrei“ a fost bătută la Ferrybridge Intreprinzătorul Wareick, totdeauna prezent când se dădeau lupte cu Lacansterii, a fost rănit. Dar adevărata bătălie s-a reluat a doua zi, 29 martie 1461, sub o îngrozitoare furtună de zăpadă, la Towton, Yorkshire. Timp de şase ore, oştirile s-au luptat corp la corp într-o asemenea învălmăşeală încât nu se puteau distinge camarazii de inamici. Warwick şi-a omorât calul pentru a le demonstra soldaţilor săi că trebuie să învingă sau să moară. Avantajul înclina când de o parte când de alta a combatanţilor. Numai la sfârşitul după amiezii sosirea ducelui de Norfolk şi a trupelor sale odihnite a desemnat pe învingător.

                  Norfolk a căzut ca un trăsnet asupra celor din tabăra Lancaster deja epuizaţi. Atunci s-a produs debandada acelor trupe, iar fugarii au încercat să traverseze apele râului Cock. S-au înecat în număr aşa de mare încât cadavrele adunate au format un adevărat pod pentru cei scăpaţi şi întârziaţi. Fără milă şi fără iertare, Eduard al IV-lea a ordonat să fie ucişi toţi prizonierii, un vechi obicei al dinaştilor englezi. Astfel s-a stins elita cavaleriei casei de Lancaster. Patru zeci şi doi de cavaleri şi trei mii cinci sute de ostaşi simpli au pierit în bătălie. Regina Marguerite şi fiul său, protejaţi de câţiva fideli, au reuşit să ajungă la York, unde regele Henry al VI-lea, mai senin ca niciodată, celebra Duminica Floriilor. Familia regală a fost nevoită încă odată să fugă spre nord.

                  Victoria a consolidat coroana pe care Eduard şi-o acordase cu de la sine putere. Necruţător pe timpul războiului, el s-a comportat la fel şi după terminarea lui. Toţi cei care, de aproape sau de departe, beneficiaseră de favorurile casei de Lancaster, au fost proscrişi, iar bunurile le-au fost confiscate. O treime din marile domenii nobiliare şi-au schimbat stăpânii. La 29 iunie 1461, la trei luni după marea victorie, Eduard al IV-lea a putut, în sfârşit, să se încoroneze. Acea ceremonie de încoronare nu s-a mai schimbat de cinci secole în Anglia.

                Regele s-a instalat la Lambeth, în palatul episcopului de Londra, cu două zile înainte de încoronare. Lordul primar, nobilii şi 400 de cavaleri, au venit să-l întâmpine pentru a-l însoţi la Turnul Londrei. Cortegiul magnific era precedat de un cavaler în armură, cu lancea ridicată, care „sfida orice persoană care ar contesta drepturile regelui Eduard de York la coroană“. Ajuns la Turn, lordul-primar a prezentat suveranului sabia justiţiei. Acesta a ridicat-o în dreptul ochilor, a sărutat-o şi a predat-o unuia dintre cavalerii din suită. Suveranul a reconfirmat atunci privilegiile lordului-primar, însărcinându-l să facă dreptate şi să salveze drepturile negustorilor şi ale celorlalţi locuitori ai cetăţii. In continuare, a fost condus la abaţia Westminster, precedat de 32 de noi cavaleri al ordinului Băii, în mantouri de mătase albă. După Te Deum, regele a primit ungerea de la arhiepiscopul de Cantebury, primat al Angliei şi a fost instalat de către arhiepiscopul de York pe tronul lui Eduard Confesorul. Cu sceptrul în mână, noul suveran a primit coroana Angliei.

               De cealaltă parte, regina Marguerite nu a slăbit tensiunea din tabăra ei. Regină fără regat, soţie a unui rege care nu se făcea simţit decât ca un simplu spirit, ea încerca să facă faţă celui pe care îl considera uzurpator. Era singură şi îi trebuiau partizani. Nemulţumită de impozitele percepute de Anglia, Scoţia o considera drept binefăcătoare pe cea care intenţiona să-l înlăture pe Eduard al IV-lea. Regina Scoţiei care îşi pierduse soţul, ucis la atacul castelului Roxburgh, i-a sugerat Margueritei să caute alianțe în afară. In Franţa tronul era ocupat de un rege mândru de geniul său politic, Ludivic al XI-lea. Suveran profund, el detesta pe englezii care-i devastaseră ţara până de curând şi se felicita, probabil, că trăia pe timpul unui război civil în ţara adversă, război menit să o epuizeze.

                Pe de altă parte, gândea tot el, nu trebuia scăpată ocazia de a provoca şi mai multe necazuri unei ţări ce nu precupeţise nimic în a distruge Franţa. Exista şi un pretext bun de a se interveni peste Canalul Mânecii. Marguerite era o prinţesă de origine franceză, iar regele Franţei şi Henry al VI-lea aveau un bunic comun, pe nefericitul bolnav mintal, Carol al VI-lea.

               Ca urmare, Ludovic al XI-lea a acordat ajutor reginei engleze, în sumă de 20.000 livre de aur. Pentru aceasta a primit în gaj oraşul Calais. Puţin mai târziu, Ludovic al XI-lea l-a recunoscut formal pe Henri drept rege al Angliei, ceea ce echivala cu o declaraţie de război faţă de Eduard al IV-lea.

                   Cu banii francezi, Marguerite a ridicat o nouă armată şi a obţinut concursul unui excelent căpitan francez, Pierre de Breze. In 1462, ea a invadat Anglia, obţinând o suită de succese. Fortăreţe considerate inexpugnabile au căzut una după alta: Bamburgh, Dunstanburgh, Alnwick, Victoires. Dar acestea constituiau totuşi victorii efemere. După numai două-trei luni, trupele lui Eduard al IV-lea au reintrat în punctele fortificate pierdute.

                   Eduard al IV-lea se cam săturase de război. Fiind tânăr, era înclinat spre unele plăceri ale vieţii şi voia să se bucure de stăpânirea regatului. Analizând cu scepticism situaţia politică şi de sărăcie a regatului, a concluzionat că prin acel război civil interminabil Anglia risca să se prăbuşească. Ştiind din experienţă că nu putea trata cinstit cu regina Marguerite, a încercat să despartă de ea pe câţiva seniori puternici din partida Lancaster. Le-a iertat conduita ostilă anterioară, le-a acordat onoruri neaşteptate şi le-a restituit domeniile confiscate. Somerset, fiul ducelui ucis în prima confruntare de la Saint-Albans, a fost propus pentru demnitatea de prim consilier militar al regelui şi a reprimit bunurile pierdute.

                   Abandonată de foarte mulţi, dintre cei captaţi de bună voinţa lui Eduard al IV-lea, sau de frica de a se opune învingătorului, regina Marguerite ar fi trebuit să înţeleagă cu durere că trebuie, în fine, să renunţe la războiul civil. Cu toate acestea a mai încercat odată. Primind din nou subsidii şi promisiuni din afară, a reuşit, în 1463, să adune o nouă armată, un conglomerat fără unitate format din francezi şi scoţieni, atraşi de aventură şi de speranţa prăzii, dar total dezinteresaţi de soarta Angliei, sau a coroanei acesteia.

                 Cu acea ocazie Eduard al IV-lea a fost rău răsplătit pentru mărinimia arătată vechilor adversari. Toţi Lancasterii care-şi plecaseră genunchiul în faţa lui şi juraseră supunere, au regăsit o rapidă fidelitate către Henry al VI-lea, vechea lor partidă. Şi-au făcut un calcul prost căci „regele Londrei“ dispunea de o armă pe care nu o aveau adversarii săi din preajma fostului rege. El avea o bună artilerie, armă nouă în acele timpuri, dar foarte eficace şi înfricoşătoare. Armă care zguduia câmpurile de luptă, spulbera liniile adversarilor şi era extrem de eficace la distragerea castelelor şi a altor fortificaţii.

             Artileria lui Eduard al IV-lea a nimicit sistematic castelele care se realiaseră cauzei reginei Marguerite, ucigând şi obligând la predare trupele dintre zidurile lor impresionante. Din acea clipă toate planurile aprigei Marguerite s-au spulberat şi nu a mai avut o altă cale de ales decât să se refugieze în ţara natală, în Franţa. Regele Henry, om bolnav mintal plutea deasupra realităţii, nu o putea urma într-un agitat exil. Pentru el s-a găsit azil într-o mănăstire din Cumberland.

                    In amănunt, povestea părăsirii Angliei de către regină, a fost mult mai aventuroasă, periculoasă şi plină de peripeţii. După ultima înfrângere, cea de la Nordham, Marguerite a fost capturată de către yorkişti, mai mult brute decât soldaţi. După ce au despuiat-o de bijuterii, aceia s-au gândit să-i taie capul, dar un cavaler milos a schimbat-o, pe ea şi pe fiul Eduard, contra unui cal, dându-le apoi drumul în adâncul pădurii. Unul din bandiţii care colcăiau prin pădurile Angliei şi mai ales prin preajma locurilor de bătălie, i-a ieşit în cale. Din nou prizonieră, Marguerite şi fiul său au scăpat din nou de asasinat. Ulterior ea a povestit că „a fost suficient ca să-i vorbească banditului de onoare pentru ca el să renunţe la a le face ceva“. Desigur că povestea celor două capturări şi a drumului spre coasta continentală putea fi mult mai nenorocoasă pentru tânăra regină de numai treizeci şi trei de ani. Adevărul acelor peripeţii s-a dus desigur în mormânt cu ea.

              Regina decăzută din drepturi, în definitiv mult prea preocupată de soarta casei Lancaster, casa soţului ei, soţ pierdut în rătăcirile nesocotinţei, a avut soarta fericită să fugă din Anglia, împreună cu prinţul de Galles, adică cu moştenitorul tronului, prin aventurile prezentate. Suverana învinsă, dar plină de mândrie, nu a vrut să-şi arate ruşinea la Paris. A debarcat în Ţările de Jos dintr-o simplă barcă de pescari. De acolo s-a îndreptat direct spre Dijon, unde se etalau invidiatele splendori ale curţii de Burgundia şi ale ducelui, Philippe le Bon, fostul aliat al Angliei.

                 Cea care a domnit, cea care a comandat trupe în bătălii, cea care a organizat războaie, cea care fusese o femeie frumoasă şi inteligentă şi ajunsese o femeie dură şi neiertătoare, a avut parte de o primire, nedemnă la curtea Burgundiei, primire descrisă de cel mai fidel cronicar de acolo: „Ea a sosit fără veşminte regale sau de condiţie. Cele şapte însoţitoare aveau drept bagaj, ca şi ea, numai veşminte ce le acopereau. Ea nu a cerut de la burgunzii, deja avertizaţi de englezi, decât cele necesare şi o comportare pe care vechile legi ale curtoaziei nu le refuzau unei doamne aflată în disperare. Timp de cinci zile, ea a trebuit să trăiască fără o bucăţică de pâine, neavând pentru subzistenţă decât un hering pe zi. Intr-o zi, aflându-se la slujbă fără nici un ban, în momentul chetei, regina s-a văzut nevoită să se aplece către un arcaş scoţian pentru a împrumuta câţiva bani. Omul i-a scos din pungă nu fără o oarecare rigiditate, sau regret“.

Ulterior Marguerite s-a instalat provizoriu la Bruges, alături de fiul lui Philippe le Bon, Charles Temerarul. 
Societatea engleză, şi nu numai ea, trăia timpuri grele, când credinţa jurată se transforma uşor în trădare                       Eduard al IV-lea, mai mult din calcule politice decât din mărinimie, şi-a iertat adversarii. Pe Somerset nu l-a făcut numai primul său consilier militar, ci, în plus, prietenul cel mai intim. Acoperit de favoruri, acela n-a uitat însă că cei din casa Lancaster urlau pentru răzbunare. Foarte curând, în toamna anului 1463, pe când îl însoţea pe rege într-o vizită la Northampton, Somerset era să fie linşat de populaţia, care nu înţelegea cum un Lancaster face paradă alături de cel care încarna casa de York. Regele a reuşit să potolească răscoala, dar Somerset, indignat, şi-a părăsit îndatoririle punându-şi spada din nou la dispoziţia Lancasterilor.

                Nu le-a trebuit mult zeloşilor din tabăra Lancaster să reaprindă curaj şi să pornească spre noi confruntări. In joc nu mai era atunci tronul Angliei, legitimitatea celui care purta coroana sau aspira la tron, ci numai dorinţa de răzbunare. Pentru prima dată, Somerset a fost bătut de trupele lui Eduard al IV-lea la Heageley Moor, la 25 aprilie 1464. După o nouă victorie, o lună mai târziu, la Mexham, Eduard al IV-lea nu a mai fost dispus să ierte, aşa că Somerset a urcat pe eşafod.

                    După acele evenimente, „regele Londrei“ a hotărât să sfârşească cu neputinciosul Henry al VI-lea, în numele căruia se ridica periodic stindardul revoltei. Menținut într-un castel din Lancashire, fostul rege a fost adus la Londra cu picioarele şi mâinile legate. Timp de trei zile a fost expus pe străzile capitalei, acoperit de înjurături şi umilinţe. La sfârşit a fost aruncat într-o celulă din Turnul Londrei.

                    Cruzimea şi-a deschis aripile încă odată asupra regatului. Odinioară fuseseră asasinaţi partizanii casei de York, dar venise rândul celor din partida Lancaster să cunoască spânzurătoarea şi supliciile. Eduard al IV-lea a trecut hotărât de la indulgenţa fără efect, la o extremă rigoare, gândind că astfel ar fi putut, în fine, să triumfe şi să aducă linişte în regat. Impresionată de succesele regelui englez, curtea de Burgundia a exilat, la Bar-le-Duc și pe întreprinzătoarea şi incomoda Marguerite. Prin această manevră se căuta obţinerea bunăvoinţei curţii engleze. Scoţia, până atunci ostilă în mod deschis curţii engleze, s-a repliat liniştit în inacţiune.

                  Dar brusc, suveranul care luptase cu toată energia pentru a triumfa asupra inamicilor, s-a destins. El a transferat conducerea regatului lui Waewick, contelui de Northumberland şi arhiepiscopului de York. Suveranul încerca să profite de cei douăzeci şi doi de ani ai săi, prin aventuri galante, prin petreceri şi cavalcade de vânătoare. Aşa au zburat departe de el, pentru un timp, afacerile serioase ale statului. Cronicarul Hume spunea: „regele trăia cu supuşii în modul cel mai social şi cel mai familiar, în special cu londonezii. Frumuseţea personală şi totodată cuvintele lui curtenitoare, mai ales când nu erau secondate de majestatea regală, i-au atras simpatiile frumoaselor, ale căror favoruri le obţinea uşor. Acest mod de viaţă, uşor şi de delectare, i-a crescut cu fiecare zi popularitatea în toate compartimentele societăţii. Tinereţea şi voioşia lui produceau sentimente de preţuire la ambele sexe. Regele dedându-se plăcerilor după propriile înclinaţii a reuşit fără nici o premeditare, să atragă spre guvernarea lui o popularitate favorabilă, fapt ce i-a dat siguranţă, certitudine şi susţinere“.

                   Lucrurile ar fi putut merge aşa în continuare, cu un rege care domnea dar nu guverna, dacă o banală partidă de vânătoare nu ar fi răsturnat totul. Pe timp ce urmărea un cerb, Eduard al IV-lea a fost surprins de noapte şi a trebuit să ceară găzduire la un castel. Nepoata seniorului locului, Elisabeth Woodville, veche doamnă de onoare a fostei regine Marguerite de Anjou, era nu numai o persoană uşuratică de temut dar şi, mai ales, o adeptă Lancaster. De aceea, ca văduvă a lui John Grey, ucis în rândurile armatei de Lancaster la Saint-Albans, şi ca urmare a răzbunării regale, fusese lipsită de toate bunurile.

                   In acea seară a dovedit un asemenea dar de a prezenta regelui Eduard al IV-lea nenorocirile sale încât l-a subjugat pe loc. Celei pe care o considera cucerirea sa, dar care era în realitate cuceritoarea lui, Eduard al IV-lea i-a pus la picioare nu numai iubirea dar şi tronul. Fără a spune nimic intimilor, Eduard s-a căsătorit în secret cu Elisabeth Woodville, în 1464. S-a însărcinat astfel să asigure viitorul celor doi copii ai văduvei. Astfel s-a putut spune, că el, fruntea casei de York, asigura viitorul celor din casa Lancaster.

*

*   *

              Consilierii regelui avuseseră alte proiecte. Plănuiseră să îl căsătorească pe Eduard al IV-lea sau cu Isabelle de Spania, sau cu o prinţesă franceză. Graţie unei astfel de alianţe, Anglia nu ar fi rămas fără influenţă pe continent. In consecinţă, omul puternic al regatului, Warwick, a rămas stupefiat când a aflat chiar din gura regelui, că acela era căsătorit de cinci luni cu o Lancaster.

                 Pasul fiind făcut, suveranul s-a putut arăta drept mare senior şi binefăcător faţă de noua sa familie. Fraţii şi surorile soţiei au fost acoperiţi de funcţii fructuoase. Unul dintre ei, cu toate că nu mai avea decât douăzeci de ani, a fost căsătorit cu ducesa de Norfolk, puţin mai învârstă, dar posesoarea uneia din marile averi ale regatului. Warwick şi-a mascat pentru un timp furia, dar nu s-a calmat.

                Odată căsătorit, lui Eduard al IV-lea i-a revenit dorinţa de a domni şi guverna. Consilierii lui, deja furioşi de a vedea familia regelui, aliată cu cea de Lancaster, acoperită de veniturile pe care sperau să le obţină ei, au fost înlăturaţi din calculele politice ale suveranului. Ei gândiseră totdeauna că regatul trebuia apropiat de Franţa pentru a împiedica răzbunarea regelui Ludovic al XI-lea. Răzbunarea ar fi putut deveni mai periculoasă prin alianţa francezilor cu Lancasterii şi cu scoţienii, transformându-se chiar într-o invazie împotriva Angliei.

               Eduard al IV-lea a mai făcut încă un pas necugetat din punctul de vedere al anturajului. Şi-a măritat sora cu ducele de Burgundia, Carol Temerarul. Din acea clipă a devenit ca sigură furia regelui Franţei, decis să zdrobească dizidenţa burgundă faţă de coroana sa. Prin căsătoria amintită părea că Burgundia ar fi primit garanţia Londrei.

                 In această situaţie, Warwick a organizat un complot care să înlăture pe regele care lua decizii grele cu prea multă uşurinţă. In conspiraţie a intrat încă un personaj cu mare greutate, propriul frate şi moştenitorul prezumtiv al suveranului, Clarence. S-a vorbit chiar de căsătoria fiicei lui Warwick cu Clarence pentru a se mări încrederea în interiorul conspiraţiei şi pentru o reuşită mai sigură.

                Warwick şi-a aranjat bine planurile şi acţiunile. A inspirat o revoltă în Yorkshire contra impozitelor grele şi a declanşat o campanie de murmure ostile regelui, printre care acuzaţia că nu s-ar supune decât bunei plăceri a favoriţilor.

                Decis să sfârşească cu opoziţia aceea, Eduard al IV-lea a mărşăluit spre Yorkshire, fără a presimţi în ce capcană era atras. Căci, plecând din Calais, Warwick şi Clarence au debarcat în Anglia, proclamându-se de acord cu rebelii din nord. Eduard a încercat să negocieze cu ei, dar i s-a cerut să accepte unele condiţii. Pentru a fi protejat „de justa furie a regatului“ urma să trăiască la Middleham, unul dintre castelele lui Warwick. Sub acuzaţia de delapidări, tatăl reginei şi unul din fraţii ei au fost decapitaţi. Securea s-a abătut din nou asupra celor din Lancaster.

                Eduard avea un spirit prea suplu pentru a nu înţelege că venise timpul să plănuiască o scăpare. Warwick, sigur că deţine întreaga putere reală şi că sfărâmase pe amicii regelui din altă partidă, a consimţit să-l restabilească pe acesta în totala aparenţă a suveranităţii. In realitate noul acord nu ţinea cont nici de vechile gânduri ale lui Warwick şi nici de ale regelui.

                In martie 1470, Eduard al IV-lea a apreciat că a venit timpul să facă ordine cu rebelii care se agitau în provincia Licolnshire. A trecut la fapte fără răgaz. L-a capturat pe şeful rebelilor, Robert Welles, pe care l-a supus la tortură. Astfel a aflat că acela începuse revolta armată la instigarea lui Clarence şi a lui Warwick. Demascaţi, cei doi conjuraţi au încercat să se refugieze la Calais, dar guvernatorul oraşului, fidel regelui, le-a refuzat accesul. Invinşii fugari nu au mai avut altă alternativă decât să ceară azil la curtea Franţei.

                   Era o bună ocazie pentru geniul intrigant al lui Ludovic al XI-lea de a se delecta prin punerea faţă în faţă a prinţesei Marguerite, soţia lui Henry al VI-lea cu Warwick, fiecare dintre aceştia reprezentând familiile care se uciseseră de-a lungul anilor. Spera ca apărătorii caselor de York şi de Lancaster reuniţi de o aceeaşi aversiune contra unui York, regele Eduard al IV-lea, să-i dea lui satisfacţie. Se gândea la o Franţă şi o Anglie reconciliate şi aliate, care să-şi unească puterile pentru a zdrobi pe ducele de Burgundia, cumnatul lui Eduard al IV-lea.

                  Reuniţi la Angers, Marguerite şi Warwick şi-au jurat credinţă pe o bucăţică din Adevărata Cruce. Alianţa politică s-a extins şi la familie. Anne, fiica cea mică a lui Warwick a fost logodită, desigur că fără asentimentul ei, cu prinţul de Galles, fiul mult iubit al Margueritei şi moştenitorul tronului. Cele două capete ale unei noi conjuraţii aveau toate motivele să fie fericite, dar Clarence nu putea fi mulţumit numai cu atât. Pentru a-l antrena totuşi în rebeliunea contra lui Eduard al IV-lea, Warwick nu a mai putut să-i promită decât acelaşi tron în cazul că va rămâne vacant. In pofida apelurilor venite din partea fratelui său, regele, Clarence a trecut peste amărăciune, rămânând alături de ceilalţi doi conspiratori.

             Aventura a reînceput. Ocupat în nord pentru potolirea unei noi revolte, Eduard al IV-lea a lăsat Londra fără apărare. Warwick şi Clarence, conducând o trupă îmbarcată la bordul a 60 de nave comandate de un amiral francez au ocupat Londra. Fără a şti ce se întâmplă cu el, sărmanul Henry al VI-lea a fost scos din celula din Turnul Londrei şi reîncoronat. Cei ce conduceau lovitura militară l-au proclamat singurul suveran legitim al Angliei, Eduard al IV-lea fiind declarat un uzurpator.

                Era rândul lui Eduard al IV-leasă urmeze și să trăiască amărăciunea exilului. Simţindu-se părăsit, el a trecut marea, a debarcat în Olanda şi s-a refugiat la curtea Burgundiei. Imediat Henri al VI-lea şi Warwick, care era supranumit „făcătorul de regi“, au căutat o apropiere de Franţa. Dar, preţul Franţei era foarte ridicat în ceea ce priveşte mulţumirea aşteptată. Ludovic al XI-lea a cerut trupe pentru a zdrobi Burgundia. Presat de pericol, Carol Temerarul nu a avut altă cale decât de a furniza oameni şi subsidii lui Eduard al IV-lea, ca să recucerească Anglia. In martie 1471, suveranul detronat a debarcat pe o plajă din Yorkshire, după care i s-au alăturat valuri de partizani.

             Un ajutor şi mai valoros i-a venit din partea fratelui, Clarence, care, trădând pe Warwick i s-a alăturat cu mii de soldaţi bine antrenaţi. Eduard a recucerit Londra fără greutate și fără mari pierderi. Nefericitul Henry al VI-lea, depăşit de evenimente, a redevenit pensionarul Turnului Londrei. Fapt bizar, soţia sa Marguerite, care îşi adunase şi ea o armată în Franţa, a refuzat de a se alătura lui Warwick, trădând astfel jurământul sfânt de la Angers. Atât regele Eduard cât şi Warwick simţeau, fiecare, că sosise ora decisivă a explicaţiilor şi că numai armele aveau să tranşeze între ei.

                Cele două armate s-au izbit la 14 aprilie 1471. Inainte de a vorbi armele, fiecare dintre cei doi a jurat să învingă, sau să moară. Unul pentru roza roşie, Warwick, şi altul pentru roza albă, Eduard.

Bătălia de la Barnet a avut un caracter neobişnuit pentru că acolo soarta combatanţilor a fost decisă de ceaţa groasă care a acoperit ţinutul. Unele unităţi s-au pierdut, altele au reapărut în acelaşi loc şi s-au bătut între ele deşi se aflau de aceeaşi parte. Intr-o confuzie totală, o parte dintre trupele lui Warwick, acoperite de săgeţile expediate de arcaşii proprii, au început să strige: „Trădare!“ Atunci a început debandada de partea trupelor lui Warwick, deşi vaşnicul războinic a încercat în zadar să le readune. Căzut prizonier aproape din întâmplare, el a fost decapitat chiar pe câmpul de luptă. Astfel a căzut mort sub loviturile yorkiştilor, cel ce fusese unul dintre cei mai întreprinzători campioni ai rozei albe.

               Aflată în Anglia cu propriile trupe, Marguerite nu ştia ce să facă după dezastrul de la Barnet. Un moment s-a gândit să se întoarcă în Franţa. Această femeie care pare a se fi îndoit pentru prima dată în viaţă, a sfârşit prin a hotărî să rişte pentru drepturile fiului său „prinţul de Galles“. A pornit, deci, din nou la luptă. Dar de această dată lucrurile deveniseră foarte clare. Se ajunsese la vechea contradicţie, fundamentală, curăţită de toate trădările particulare, contradicţie care opunea casele de York şi Lancaster.

O nouă bătălie teribilă, ca cea din 3 mai 1471, s-a dat la Tewkesbury. Mai bun strateg, Eduard a lăsat literalmente trupele Margueritei să se sfâşie în lăncile infanteriei în timp ce arcaşii trimiteau necruţător la moarte cavaleria adversă. Numai un număr restrâns de fugari au scăpat de dezastru. Toţi locotenenţii prinţului de Galles, sprijinitori al Margueritei, au pierit masacraţi, iar el a fost decapitat. Mama sa a căzut prizonieră iar cei ce au căutat scăpare în locaşurile sfinte au fost ucişi chiar lângă altare.

Odată cu dispariţia prinţului de Galles destinul casei de Lancaster era pecetluit. Iar pentru ca dinastia acestora să dispară pentru totdeauna, rămânea ca să dispară şi tatăl aceluia, zdreanţa umană mizerabilă, pierdută în himere şi închisă în Turnul Londrei.

                   Eduard mai avea un frate, pe Richard, duce de Gloucester care-i rămăsese totdeauna fidel, nu atât din afecţiune cât din calculul, după un mizerabil obicei al timpului şi al societăţii engleze. Acela a preluat sarcina murdară de a organiza uciderea inconştientului Henri al VI-lea, în 1471.

                   Urmat de acea nepotolită Marguerite de Anjou, Eduard al IV-lea şi-a făcut o intrare triumfală în Londra, intrare imortalizată mai târziu în câteva versuri ale lui Shakespeare. Eduard al IV-lea trebuia să fie mulţumit. Adversarii puternici erau morţi, iar neliniştile şi ambiţiile adverse fuseseră stăpânite, supuse. Deşi sătul de atâtea lupte, Eduard al IV-lea a făcut totuşi o descindere în Franţa, în 1475. Dar timpul marilor vise de cucerire pare să se fi terminat. Regele englez nu a putut avansa dincolo de Amiens. El a dorit şi a cerut să trateze cu Ludovic al XI-lea. Nu pentru a cere pământuri franceze, ci pentru bani. Aceasta pentru că tezaurul statului său era gol, disperat de gol, până la punctul care şi suveranul trebuia să se mulţumească cu o viaţă austeră, viaţă care nu convenea deloc temperamentului său.

                  Regele Franţei era prea diplomat pentru a refuza. Prin tratatul de la Picquigny, din 29 august 1475, el a obţinut prietenia interesată a adversarului insular contra a 15000 de livre, plătite imediat, şi o rentă anuală de 50000 de livre. In ochii lui Ludovic al XI-lea, distrugerea unei posibile alianţe între Anglia şi ameninţătoarea Burgundie valora din plin acel preţ. De altfel, Carol Temerarul nu a putut fi înşelat de acest aranjament. Intâlnind pe Eduard al IV-lea la Peronne, l-a acoperit de ofense, dar acela nu le-a dat atenţie. El obţinuse ceea ce îşi dorise, făcuse să i se plătească scump neutralitatea faţă de Franţa.

                  Marguerite de Anjou, a murit în Franţa la 25 aprilie 1482, la vârsta de 52 de ani. Ea se dovedise o tenace provocatoare şi luptătoare în Războiul celor Două Roze din Anglia, se transformase dintr-o femeie frumoasă şi inteligentă într-o dură şi neîndurătoare luptătoare la comanda trupelor şi o neiertătoare adversară. Ambiţiile ei, îndreptăţite de cele mai multe ori, însângeraseră Anglia mai mult de un deceniu şi întreţinuseră aprinse până la pârjol antipatiile şi răzbunările dintre cele două puternice case nobiliare engleze. Destinul i-a fost potrivnic şi neîndurător, fiind pedepsită de soartă pentru faptele sângeroase pe care le plănuise sau le dispusese.

                  Tratatul de la Picquigny, dintre Franţa şi Anglia, specifica că Marguerite de Anjou urma să cedeze în favoarea lui Ludovic al XI-lea toate drepturile soțului său asupra fiefurilor din Anjou, Provenţa şi Lorena (Lorraine) şi că renunţa definitiv la tronul Angliei.

                      Se punea întrebarea dacă Anglia era pe cale să se bucure de fructele unei păci stabile, pace atât de dorită de rege. De aceea el a dispus, repede, arestarea fratelui Clarence, care, manifesta din nou veleităţi de rebeliune. In realitate Eduard al IV-lea nu a iertat niciodată fratelui mai mic de a fi fost odată aliatul lui Warwick. S-a opus şi căsătoriei lui cu Maria de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul. Clarance a avut şi intenţia de a se căsători cu Marguerite, sora regelui Scoţiei, ceea ce Eduard al IV-lea nu putea tolera.

Tradus în faţa unui tribunal, deşi era şi el sătul de lupte şi revolte, Clarence a fost închis în Turnul Londrei şi condamnat la moarte „fiind lăsată regelui grija de a alege felul execuţiei“. După unele surse, Eduard a ales un supliciu atroce. Clarence urma a fi înecat într-un butoi cu vin, iar după altele că s-ar fi limitat în a-l îneca în Tamisa.

                  In acele clipe viitorul casei de York părea definitiv asigurat. Eduard al IV-lea îşi redusese la tăcere toţi duşmanii declaraţi din afara familiei şi din interiorul ei. Avea şapte copii, dintre care doi erau băieţi, iar el nu atinsese decât patruzeci de ani. Spera că va avea destul timp pentru a forma pe moştenitor şi de a-i inocula gusturile umaniste şi de bibliofil. Dar a murit brusc, la 9 aprilie 1483, fără a-şi fi putut pregăti succesiunea. Soarta îi acordase numai un an după dispariţia marii lui duşmance, Marguerite de Anjou. Deşi dorise atât de mult o viaţă paşnică pentru el şi pentru regat, Eduard al IV-lea a lăsat fără voie în urma sa o Anglie ce urma să urce pe culmile unor zguduitoare tragedii.

                  Fii lui Eduard erau, evident, prea tineri pentru a guverna. Cel mai mare, cel care trebuia să devină Eduard al V-lea, nu avea decât 13 ani. Consilierii regelui defunct erau fie istoviţi de atâţia ani de războaie, fie atinşi de mediocritatea câştigată prin viaţa de curtean. Rămânea de a fi luat în calcul, ca protector, numai Richard de Gloucester, fratele regelui.

                 Asupra lui Richard se revărsaseră toate dizgraţiile naturii. Tomas More, cancelarul regelui de mai târziu, Henry al VIII-lea, cancelar trimis, pe eşafod în 1535, l-a descris astfel pe Richard: „Era de talie mică, cu membre urâte şi cocoşat. Umărul său stâng era mult mai înalt decât cel drept. In plus avea o faţă dură. Era rău, iritabil, invidios… cu alură modestă. Avea un caracter secretos, închis, viclean, întortocheat şi prefăcut. Dovedea o inimă dură şi rece față de cei pe care îi ura şi nu ezita să îmbrăţişeze pe cel pe care vroia să-l ucidă. Era crud şi fără milă, gata oricând să facă rău, atât din ambiţie, cât şi pentru a-şi servi ţelurile. Prietenii şi adversarii îi erau cu toţii indiferenţi, căci acolo unde întrezărea un avantaj pentru sine nu evita a elimina pe nimeni a cărui viaţă îi putea fi o piedică“.

                 Scelerat, Richard de Gloucester a început a fi personajul de care depindea totul. El îl împinsese pe Eduard al IV-lea să-şi omoare pe fratele Clarence, şi tot el prezidase cu o bucurie disimulată uciderea lui Henri al VI-lea. Pentru el nu conta că drumul spre tron ar fi jalonat de crime, numai tronul conta.

               Cert este că Richard s-a impus prin calităţi. Natura îi refuzase aproape totul în schimbul inteligenţei. In armată, curajul său în luptă devenise legendar. Acest om diform inspira tuturor de care se apropia atât fascinaţie cât şi teamă.

                Richard a devenit protector pentru nepoţii săi, dar se dorea rege. Rege însă exista, fiul mai mare al lui Eduard al IV-lea, copilul care se numea tot Eduard. La moartea tatălui, copilul trăia în castelul Ludlow, în Ţara Galilor, unde unchiul său, lordul Rivers, se îngrijea de educaţia lui. Din păcate, când Rivers a aflat de moartea regelui, a decis să-l conducă pe moştenitorul tronului la Londra, pentru a fi încoronat cât mai repede posibil. Aceasta pentru că, acest unchi al moştenitorului de tron descoperise de mult timp ambiţiile lui Richard de Gloucester. A plecat, deci, pe drumul capitalei, drum pe care l-a ales, prin hazard, şi Richard.

Aflând de posibila întâlnire, cu periculosul Richard de Gloucester, Rivers a schimbat traseul şi s-a refugiat cu micul Eduard într-un han din Northampton, Richard i-a ajuns şi s-a făcut văzut. A mâncat şi s-a odihnit.A doua zi dimineaţa, Rivers a descoperit că fusese închis în cameră. El şi-a transmis mirarea către Richard şi tovarăşul acestuia, Buckingham. Aceia i-au reproşat „de a fi vroit să-i ţină la distanţă de rege“. Apoi Richard vrând să-l „neutralizeze“ pe Rivers, a şoptit la urechea nepotului: „Unchiul vostru este un conspirator abominabil, a cărui singură dorinţă este să acapareze puterea“. Păcălit de cele auzite, copilul a plecat la Londra cu Richard şi fără Rivers. Protectorul îi promisese că-i va organiza încoronarea cât mai repede.

                Regina văduvă, Elisabeth, nu s-a lăsat înşelată, intuind planurile cumnatului. Deja de la început a simţit că fiul cel mare, moştenitorul, era condamnat. Dar la fel ca şi soţia lui Henry al VI-lea, Marguerite, care luptase să salveze dinastia de Lancaster, Elisabeth nu gândea decât cum să salveze descendenţa casei de York. De aceea s-a refugiat la abaţia de Westmister împreună cu fiul cel mic, ducele de York. Inviolabilitatea sanctuarului ar fi urmat să protejeze pe fugari de atacurile eventualilor asasini. Arhiepiscopul s-a alăturat cu fermitate reginei zicându-i: „Aveţi curaj, vă asigur că ei vor încerca să încoroneze un alt rege decât fiul vostru, pe care îl au acum în puterea lor, dar a doua zi vom încorona pe fratele lui care este aici, cu dumneavoastră. Iată marele sigiliu al statului pe care mi l-a încredinţat soţul dumneavoastră. Vi-l dau, cu gândul la fiul vostru“. Dar din prudenţă, sau de frică, arhiepiscopul şi-a reluat sigiliul în timpul nopţii.

                   Totuşi, la început, nimic nu proba că Gloucester ar fi avut unele intenţii necurate. Când a ajuns la Londra împreună cu Eduard, s-a arătat umil şi respectuos. Celor care aclamau de pe margini le zicea: „Iată pe regele vostru, iată pe suveranul vostru!“ Masca afişată a înşelat pe toată lumea, aşa că a fost numit fără cea mai mică opoziţie, oficial de această dată, „protector al regelui şi al regatului“. Prima etapă a planurilor sale o atinsese, prinţul moştenitor se afla în mâinile lui de unchi.

*

*   *

                  Un personaj probabil plătit, ce părea stăpânit de cea mai vie afecţiune, a întrebat într-o zi de Consiliu, de ce fratele Majestăţii sale a fost îndepărtat şi de ce cei doi moştenitori au fost despărţiţi odată ce se iubesc atât de mult. Richard a explicat că „prosperitatea micului rege nu consistă numai în protejarea lui de inamici, ci şi în menţinerea lui într-o atmosferă fericită de plăceri moderate. Or el nu poate să-şi găsească plăcerea tinerească în compania unor persoane bătrâne. Trebuie să se întreţină familiar cu copii de vârsta lui şi de o provenienţă care să-i poată conveni. Or cine este mai uşor şi bine de a fi desemnat pentru aceasta decât fratele Majestăţii sale?“ Apoi a aruncat cu şiretenie ameninţarea: „Dacă regina se va opune, dacă un sfat înţelept şi un avertisment fidel nu o va convinge, atunci, după părerea mea, în numele voinţei regelui, noi vom scoate pe fratele lui din acea închisoare“.

               Deşi uimit de acel discurs, Consiliul a aprobat imediat, în unanimitate, pe protector. Totuşi, arhiepiscopul de Canterbury, cuprins de o teamă pe care nu o putea explica, a adus o corectare: „De acord, dar dacă regina nu va vrea ca fiul să iasă din sanctuar, nu-l vom putea lua de lângă ea, căci aceasta ar fi o faptă care ar atrage înalta supărare a lui Dumnezeu. Nu se poate viola, decât prin sacrilegiu, un azil sacru“.

Această părere autorizată a ierarhului a avut darul de a repune în discuţie propunerea şi dorinţa lui Richard. Curând discuţia a alunecat spre cazuistică. Problema era de a şti, în condiţii certe, dacă azilul reprezentat de o catedrală sau de o simplă biserică, nu poate fi „desacralizat“. Ducele de Buckingham, care ţinea partea lui Richard de Gloucester, a intervenit cu o altă logică: „voi spuneţi, buni seniori, că un sanctuar trebuie totdeauna să apere corpul celui care se află în pericol, aveţi dreptate… dar nici un papă, nici un rege, nu a avut vreodată intenţia de a crea un loc special de refugiu unui om care să facă un rău altuia, pentru ca lui să nu i se facă nici un rău ilegal…“

Tot Buckingham a urmat pentru a ajunge la esenţialul discursului: „Fratele prinţului moştenitor este oare ameninţat de vreun pericol? Nu! Deci sanctuarul nu este necesar în acest caz“.

Episcopii prezenţi, schimbându-şi repede opinia, s-au raliat opiniei lui Buckingham, împotriva celei a arhiepiscopului de Canterbury.

Complicele lui Richard a putut atunci să continue în avantaj: „Oricine crede, că pentru salvarea sa are nevoie de sanctuar, să se folosească de el. Dar cel ce nu are nici vârsta nici motivul pentru a dori sanctuarul, nici nu poate să dovedească intenţii rele împotriva lui, celui căruia nu-i sunt ameninţate nici viaţa sau libertatea, sau nu este ameninţat de un proces legal, acela nu este om de sanctuar. Eu spun cu tărie că cel care îl scoate pentru binele lui nu violează nicidecum sanctuarul“. Consiliul a aprobat încă odată. De asemenea s-a hotărât ca arhiepiscopul de Canterbury să facă un ultim efort pentru ca regina Elisabeth să consimtă ca fiul ei cel mic, ducele de York, să părăsească abaţia Westminster.

               Inaltul prelat s-a prezentat în faţa reginei, purpura opulentă etalându-se ostentativ în faţa singurătăţii îngrijorate. Elisabeth şi-a pledat temerile pentru copilul cu o sănătate şubredă care avea nevoie de mama sa alături. O frământa dorinţa obsesivă a lui Richard de a-i lua copilul şi fără a nega „bunele lui intenţii“ se întreba cum va fi îngrijit. Cel mai dureros gând era cel legat de pericolele ce puteau pândi soarta copiilor îndepărtaţi de ea. L-a întrebat direct pe ducele de York: „Unde ar putea fi mai sigură de sănătatea copilului decât în acel sanctuar, pe care nici un suveran nu îndrăznise până atunci să-l violeze?“

                 Femeia năpăstuită a regăsit curajul care şi-l stăpânise mult timp. Superbă în furia sa, a reproşat direct interlocutorului: „Dumneavoastră pretindeţi că fiul meu nu ar merita să fie închis în acest sanctuar, că nu poate beneficia de acest privilegiu? Dar în realitate, dreptatea de cuget care şi-o atribuie protectorul şi este contrazisă de realitate! Dacă această abaţie poate să adăpostească un răufăcător, un păcătos, cum de nu poate să protejeze un inocent?“

               In continuare regina s-a confesat, etalându-şi bănuielile: „Cardinale-arhiepiscop, trebuie să înţelegeţi că mă tem să predau cel de al doilea fiu în mâinile protectorului! Acesta are deja în mâinile sale pe fiul meu cel mare. Amândoi vor fi sortiţi pieirii dacă Richard ajunge rege. Vă daţi seama de aceasta cardinale?“

                       Impacientat şi cu conştiinţa încărcată de bănuieli similare, cardinalul a afirmat totuşi, că dacă el nu va găsi o soluţie amiabilă a acestei afaceri, cu siguranţă că alţii nu se vor ocupa de ea. In final, regina s-a lăsat înduplecată, gândind că nu poate pune la îndoială autoritatea de care dispunea arhiepiscopul de Canterbury. Ea a dus pe micul duce de York să îngenuncheze la picioarele prinţului Bisericii şi oscilând între teamă şi speranţă a murmurat: „Îl dau între mâinile voastre alături de fratele lui. Amândoi se află sub protecţia voastră“. Apoi cu o voce care nu mai tremura, a adăugat: „Dar, în faţa lui dumnezeu şi în faţa lumii, eu vă voi cere socoteală pentru amândoi. Credeţi-mă, vă implor să fiţi mai puţin încrezător, căci eu sunt plină de neîncredere!“

                       Luându-şi copilul la piept aceea fostă metresă avea trăirile unei mame iubitoare şi adevărate: „Du-te fiul meu, dulcele meu fiu… te îmbrăţişez încă odată căci numai Dumnezeu ştie când ne vom mai îmbrăţişa din nou“. Richard câştigase. Şi era convins de asta. Trebuia ca de acum jocul să fie jucat până la sfârşit. A reunit Consiliul pentru a stabili minuţios derularea ceremoniei de încoronare a tânărului Eduard. Niciodată protectorul nu a părut atât de atent şi îndatoritor, atât de umil în faţa legitimităţii coroanei.S-a trecut deja la organizarea serbărilor. S-au adus la Londra animalele ce trebuiau fripte în pieţele publice şi oferite poporului în semn de bucurie.

*

*   *

                 La 13 iunie 1483, Richard a convocat inopinat un Consiliu de coroană. Avea o faţă de zile negre, cu toate că acorda nesfârşite complimente episcopului de Ely, pentru că acela îi trimisese căpşuni cultivate de el cu dragoste şi despre care se spunea că ar fi cele mai delicioase din toată Anglia. Se vorbea despre diverse lucruri, dar brusc, Richard a clamat întrebarea: „Ce trebuie să se facă cu cei care complotează ca să asasineze pe protector?“

Intrebarea a produs mirare generală. Lordul Hastings, oricât de subjugat de Richard şi pe deplin alăturat cauzei aceluia a strigat: „Acei oameni ar trebui să cunoască pedeapsa de trădători oricare ar fi poziţia lor şi rangul“.

           Ascuns în adâncul vicleniei sale, protectorul a continuat pe un ton dezolat: „Este vorba de o vrăjitoare… (linişte)… este soţia fratelui meu… (iarăşi linişte)… şi de partizanii săi“. Murmurele s-au amplificat… deci regina este cea care complotează…

                 Richard nu a lăsat timp Consiliului de a analiza chestiunea şi a continuat: „Dacă corpul meu s-a deteriorat şi eu sunt aşa cum sunt, totul se datorează vrăjitoriilor cumnatei mele; priviţi!“ Şi suflecând mâneca stângă a hainei sale, a scos la iveală braţul atrofiat.

                  Dar ce este prea mult, rămâne prea mult. Toată lumea ştia că protectorul era infirm de la naştere. Dar cum membrii Consiliului vroiau să-şi exprime mirarea în faţa acelei revelaţii fără fundament, sala Consiliului a fost invadată de gărzi, iar participanţii la reuniune au fost arestaţi. Insăşi Hastings nu a scăpat de pedeapsă, fiind decapitat câteva minute mai târziu. Pentru a explica faptele, şi în special moartea lui Hastings, foarte popular la Londra, Richard a convocat toţi notabilii oraşului şi le-a explicat că cel pe care îl considera cel mai bun prieten, îşi petrecea timpul complotând împotriva păcii şi securităţii regatului. Eşafodul nu a şomat. Toţi cei care de aproape sau de departe îmbrăţişaseră partida nefericitei Elisabeth, au fost trimişi la moarte. Pretextând că Anglia se află în pragul unor noi convulsii şi că situaţia „este gravă şi urgentă“, Richard a anunţat că data încoronării nepotului său, Eduard, a fost amânată.

             „Situaţia gravă şi urgentă“ semnifica în intenţiile protectorului că trebuia să anunţe o descoperire importantă a genealogiştilor. Ei descoperiseră că toţi copii lui Eduard al IV-lea erau bastarzi, concepuţi din păcat de mama lor. Inşelător, un cleric, doctorul Shaw, a găsit ocazia ca printr-o predică pronunţată în catedrala Saint-Paul să comenteze în felul său un pasaj din Scripturi: „Butaşii bastarzi nu vor dezvolta niciodată rădăcini puternice“. Şi a continuat, făcând să se înţeleagă, prin aluzii transparente, că dacă copii lui Eduard al IV-lea erau ilegitimi, ei nu puteau primi coroana. Ca urmare aceasta trebuia să revină unui om „pios şi virtuos“, protectorului: „Nu vedeţi în persoana protectorului, propria înfăţişare a tatălui său?“

După aceste cuvinte şi după o perfectă punere în scenă, Richard a apărut cu înfăţişarea umilă. Nu a mai fost mult până unii au început să strige: „Trăiască regele Richard!“ Protectorul era devorat de ambiţii, dar era lucid. El ştia de la început că situaţia era cu adevărat artificială, că aplauzele obţinute de predica lui Shaw, de la cei ce fuseseră plătiţi pentru asta nu puteau înşela cu uşurinţă pe toată lumea. El ştia că avea nevoie de popor pentru a fi purtat spre putere. Ca urmare a animat o campanie de murmure asupra ilegitimităţii copiilor lui Eduard al IV-lea şi asupra lipsei de demnitate a mamei lor. Pentru că poporul nu digera uşor comedia începută în biserica Saint-Paul, cel mai bine era să se aştepte.

A lansat în rumoare şi ideea că dacă, el ar guverna Anglia lucrurile vor decurge mai bine. Şeful de orchestră al acestei manevre viclene de popularitate, ducele de Buckingham a sosit după puţin timp la palat, în fruntea unei delegaţii a locuitorilor. În numele lor „a conjurat umil pe Richard să preia coroana“.

Protectorul s-a arătat surprins de această cerere şi a murmurat: „Nu… nu…“ Apoi, parcă apăsat de responsabilităţile ce-i reveneau, a acceptat să le poarte pe umeri: „Noi acceptăm de a primi favorabil cererea voastră şi, în consecinţă, preluăm coroana în primul rând pentru Anglia şi apoi pentru dubla regalitate asupra nobililor din Anglia şi Franţa, pentru ca noi şi moştenitorii noştri să conducem şi să apărăm pe una şi să recucerim pe cealaltă, împreună cu bunul vostru ajutor, repunând-o pentru totdeauna în stare de supunere şi vasalitate pe care le datorează Angliei. De aceea nu vom cere niciodată lui Dumnezeu să ne prelungească viaţa mai mult decât trebuie pentru a duce la îndeplinire această sarcină“.

             De a doua zi, Richard a făcut cunoscut că aşteaptă să fie încoronat la Westminster şi aceasta cât mai repede posibil. La 6 iulie 1483, protectorul a devenit rege al Angliei sub numele oficial de Richard al III-lea.

          Dar, o problemă îl obseda în continuare pe Richard. Acest om întortocheat şi crud, care n-a ezitat niciodată să verse sânge pentru a prelua şi păstra coroana, a dorit să fie un rege legitim. Ştia foarte bine că nimeni sau aproape nimeni nu s-a înşelat de jocul pus la cale de el. Dorea să fie un rege legitim, nu numai pentru a cunoaşte beţia unei puteri pe care nimeni nu i-o contesta, dar şi pentru a se impune în Anglia şi a-şi asigura grandoarea. Işi punea însă întrebarea dacă legitimitatea îi va fi recunoscută pe deplin atât timp cât trăiau cei doi nepoţi. Ceea ce la început a fost o simplă întrebare intimă, a devenit cu timpul o certitudine.

Trebuia ca cei doi copii ai lui Eduard al IV-lea să dispară şi aceasta cu atât mai mult cu cât în sudul ţării se contura o mişcare în favoarea lor şi că se năşteau comploturi pentru eliberarea lor.

                   I-a rămas să găsească oamenii capabili să asasineze doi copii, dintre care cel mai mare de numai treisprezece ani. Sir Robert Brackenbury, guvernatorul Turnului Londrei, unde copii regali fuseseră plasaţi sub supraveghere, a refuzat să execute crima, „preferând să moară decât să comită o asemenea crimă“. Dar aurul şi promisiunile de a obţine o mare demnitate au sedus oricând unele caractere. In această situaţie a răsărit un anume James Tyrell, un tânăr paj, care până atunci îşi rosese zăbala în poziţia lui inferioară. Richard a dispus să se dea pentru o noapte cheile Turnului Londrei, acelui tânăr dispus să-i rezolve dorinţa. A fost un joc pentru nemernicul Tyrell, cu punga bine garnisită, să tocmească pe rândaşul său de cai, John Dighton, şi pe unul din gardienii Turnului, Miles Forest.

                Cu toate că erau nişte brute insensibile, gata de crimă, ucigaşii nu au avut curajul să înfrunte privirile surprinse şi inocente ale celor doi copii. S-a decis să fie suprimaţi pe timp ce dormeau.

                  Intr-o zi, aproape de miezul nopţiși cei doi copii dormeau în patul larg al camerei în care fuseseră închişi. Forest şi Dighton s-au apropiat fără zgomot. Aruncând cuverturile şi pernele asupra victimelor, le-au asfixiat, stăpânind cu forţa lor de brute spasmele agonizanţilor. Au trebuit douăzeci de minute bune pentru ca cel ce ar fi trebuit să domnească sub numele de Eduard al V-lea şi fratele său, să părăsească lumea din care ei nu cunoscuseră decât tristeţea şi cruzimea. Ca preţ, pentru serviciile aduse, Tyrell a fost făcut cavaler chiar în noaptea asasinatului.

                     Ducând cinismul până la capăt, regele Richard a ordonat ca cei doi nepoţi să fie îngropaţi într-un loc „demn de calitatea lor de fii regali“. In fapt, se pare că cele două cadavre au fost aruncate, pur şi simplu, în Tamisa. Dar o legendă persistentă, va afirma că în 1674, pe timpul unor lucrări de refacere în Turnul Londrei, lucrătorii au descoperit, lângă un zid gros, scheletele a doi copii, care, aparent, puteau fi cei doi prinţi.

                    Cu toate că secretul dramei a fost bine păstrat, poporul Londrei a aflat despre tragedia produsă în Turn. A fost zguduit de oroare, simţind că pe drumul sângeros urmat de treizeci de ani de Anglia, moartea a doi copii constituia încă o probă oribilă. Ura s-a îndreptat împotriva regelui cu mâinile înroşite de sânge.

                   Cel ce a dat semnalul revoltei împotriva regelui scelerat a fost chiar ducele de Buckingham. El a sfârşit prin a înţelege ce monstru domnea asupra Angliei şi că sosise timpul de a se sfârşi şi cu războaiele şi cu asasinatele care devastau regatul de trei decenii. Dar drumul spre pace trecea, în mod fatal, printr-o reconciliere între clanurile York şi Lancaster, între roza albă şi roza roşie.

                    In acele momente Buckingham şi-a amintit că este o rudă apropiată a celor din casa Lancaster. Impreună cu regina Elisabeth, care nu părăsise adăpostul de la Westminster, a plănuit căsătoria fiicei acesteia, numită tot Elisabeth, cu Henry Tudor, conte de Richmond, înrudit şi el cu casa de Lancester.

Prevenit, Richmond, care se afla la adăpost în Bretania franceză, a pornit spre Anglia în fruntea unei mici armate. Dar a izbucnit o furtună care i-a aruncat navele pe coastă. Buckingham, se pregătise, la rândul său de luptă, dar lipsit de ajutorul aliatului venit din Franţa, a trebuit să se refugieze într-o ascunzătoare secretă.

                 Richard a putut, în sfârşit, să se considere pe deplin stăpân, putând să guverneze singur, dar nimeni nu uitase moartea copiilor lui Eduard al IV-lea şi peste tot a crescut ura împotriva lui. Anglia a considerat drept o pedeapsă a cerului că în aprilie 1484, a murit prinţul de Galles, unicul fiu al lui Richard al III-lea. Ca urmare, Henric Tudor, conte de Richmond a devenit, de această dată, cel mai legitim pretendent la tron „cel mai apropiat moştenitor al monarhiei, moştenitor legal pe care ăl avusese vreodată casa Lancaster“.

           Richmond descindea din Henry al III-lea prin mama sa, o membră a familiei Beaufort. Pe noul pretendent îl pândeau însă mari pericole. După raidul său eşuat asupra Angliei, se reîntorsese în Bretania franceză. Or, primul ministru al ducatului francez, Langlois, era gata să negocieze exilul şi să vândă pe Henry Tudor contra unei sume fabuloase oferite de Richard al III-lea.

             Planul a fost descoperit chiar atunci când era pe punctul să reuşească. Vroind să o ia înaintea adversarilor, regele a manevrat, oferind „pace şi onoare“ reginei Elisabeth, cea căreia îi ucisese doi băieţi. Frântă de oboseala însingurării, sechestrata voluntară de la Westmister a cedat acceptând să asiste la ceremoniile de Crăciun, în 1484, alături de Richard al III-lea.

               Regele a mers şi mai departe. Murindu-i soţia, Ana, în martie 1485, a zămislit proiectul de a se recăsători cu propria nepoată, fiica nefericitei Elisabeth, fiică care se numea tot Elisabeth. Numai o admonestare virulentă a episcopilor l-a făcut să înţeleagă pe dinast că acel mariaj ar fi fost un incest.

                 Dar, de cealaltă parte, Richmond nu şi-a abandonat nici un proiect. La 7 august 1485, a debarcat din nou pe pământul englez, la Milford Haven. A sărutat pământul, s-a rugat mult timp şi a repetat de mai multe ori: „Judecă-mă Doamne şi susţine cauza mea“. După aceea cu sabia în mână a ordonat trupelor: „Cu Sfântul Gheorghe, înainte!“

                Richard şi-a pus armura şi a pornit în întâmpinarea adversarului. A adunat mai mult de 10.000 de oameni, bine înarmaţi şi bine antrenaţi. Soarta celor cinci mii de „rebeli“ ai lui Richmond părea pecetluită.

              La 22 august 1485, cei doi rivali s-au aflat faţă în faţă, în apropiere de Bosworth. Richard şi-a încurajat trupele luând în derâdere adversarul: „Cum să cuprindă un regat întreg, un pumn de indivizi?“

             Bătălia s-a angajat nedecis, până în momentul în care unul din principalii locotenenţi ai regelui Stanley, a trecut la adversar. „Trădare“ a urlat Richard şi s-a afundat în rândurile adversarului, încercând să-l provoace pe Richmond într-o luptă individuală. Dar a fost înconjurat din toate părţile. Deja străpuns de o lovitură şi aruncat jos din şa, strigătul său a dominat tumultul bătăliei: „Un cal! Regatul meu pentru un cal!“

                 Mutilat şi dezbrăcat cu faţa de nerecunoscut, cadavrul mârşavului Richard al III-lea a fost agăţat de spatele unui cal şi dus la Lancaster, oraşul cel mai apropiat de locul bătăliei. Acolo a stat expus două zile spre batjocură, înainte de a fi îngropat, aproape clandestin, într-o mănăstire vecină.

Henric Tudor a devenit regele Angliei. Cu moartea lui Richard al III-lea, vechea dinastie a Plantageneţilor s-a stins pentru totdeauna, coxistând un timp în ramurile ei laterale.

               Căsătoria lui Henric Tudor cu tânăra Elisabeth, fiica lui Eduard al IV-lea de York, a pecetluit alianţa dintre casele de York şi de Lancaster, care, de-a lungul a treizeci de ani (1455-1485), cât a durat Războiul celor Două Roze, nu putuseră să se îngenuncheze reciproc. A trebuit să apară o căsătorie pentru ca sabia să fie învinsă. Astfel s-au reunit cele două case regale, reunind și cele două simboluri regale, trandafirul roșu și trandafirul alb, în noua emblemă, trandafirul roșu-alb – Trandafirul Tudor. Henric al VII-lea și-a întărit poziția executând toți pretendenții posibili pe care a reușit să-i prindă, o practică continuată și de fiul său, Henry al VIII-lea.

                 Dar, marea feudalitate engleză se stinsese în confruntări inutile, pe câmpurile de bătaie. Ea se avântase în furtuna dementă a propriei distrugeri. Pe timp de treizeci de ani, intrigile, crimele, bătăile şi luptele private s-au succedat fără relaxare pe pământul englez.

Zeci de mii de morţi şi asasinatele în serie au jalonat acest lung război fratricid, război pe care istoria l-a păstrat cinic sub numele idealizat şi parfumat de Război al celor Două Roze.

                Cei mai mulți istorici consideră momentul ascesiunii la tron a lui Henric al VII-lea ca punct final al Războiului celor Două Roze. Alți istorici consideră că acest război civil s-a încheiat numai în1487, odată cu victoria în bătălia de la Stoke, luptă purtată între forțele regale și cele ale unui pretendent la tron, Lambert Simnel, care se asemăna foarte mult din punct de vedere fizic cu tânărul contele de Warwick, cel mai îndreptățit pretendent-bărbat din tabăra Yorkistă. Încercarea lui Lambert Simnel a fost sortită din capul locului eșecului, deoarece tânărul conte era încă viu în costodia regelui Henry, așa că toată lumea și-a dat seamă de impostură. La Stroke, Henry a zdrobit forțele lui John de la Pole, conte de Lincoln, în felul acesta fiind îndepărtată ultima opoziție Yorkistă. Simnel a fost iertat pentru rolul său în rebeliune, fiind trimis să lucreze pentru restul zilelor în bucătăriile regale.