Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României
de Adrian Badea
În
epoca actuală, în care timpul trece parcă tot mai repede, iar viaţa
este trăită din ce în ce mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt
şi ele caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe Pământ se nasc
multe fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători
spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care
sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale
care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în
ei chemarea lui Dumnezeu.
În curând,
pe 28 noiembrie se împlinesc 18 ani de la trecerea, ca martir, in lumea
de dincolo a Părintelui Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca a fost, aşa
cum depun mărturie cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte, cel
mai mare duhovnic creştin român din secolul trecut. Se spune că avea
darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te
cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să
scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor
miracole.
Dincolo de faptul că s-a format şi a
trăit în sânul cultului creştin ortodox, Părintele Arsenie era un spirit
universal şi superior. Prin ceea ce propovăduia îi îndemna pe numeroşii
oameni care îi cereau îndrumarea şi sprijinul să caute acea înţelegere
superioară pe care, spunea Părintele, "o câştigăm numai în spiritul
liber al lui Iisus".
Aşa cum reiese şi din
însemnările şi mărturiile de mai jos, Părintele Arsenie Boca a fost o
dovadă vie a faptului că înţelepţii au o lume comună.
"Maica
Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască,
care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu
pentru mine îl cer"
Părintele Arsenie Boca
(având numele de botez Zian) s-a născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal,
la Vaţa de Jos, şi a fost singurul copil al unei familii de oameni
înstăriţi şi credincioşi: "Când eram copil, în casa mamei mele era o
icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o
pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: -
Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi
m-am rugat la această icoană.”
„Mama mea când a rămas însărcinată cu
mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A
pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi
Ana: "Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte
femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus
Hristos. Nu pentru mine îl cer". După ce-am terminat studiile, mama
credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce
intenţii aveam mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat
zicându-mi: -O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru
asta!"
În perioada liceului, la Brad, s-a
remarcat prin profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat
studiile la seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la
Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost trimis
la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte. A treia facultate pe
care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani, după care a fost
trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte Athos, la schitul românesc
Prodromul, al cărui conducător spiritual era pe atunci un părinte cu
mare forţă spirituală, Antipa Dinescu.
Scurta
perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor experienţe spirituale de
excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a
zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!",
la care tânărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!”
Încă din prima tinereţe se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai
tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici
toţi cei din mănăstire se mântuiesc...Unii dintre călugări nu sunt
călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr,
fă-te ca focul!" Din frânturile povestite de Părintele Arsenie, se ştie
că acolo a postit vreme de 40 de zile neîntrerupt şi că a avut o
experienţă profund iluminatoare.
Un apropiat al
său mărturiseşte: "Astfel, când s-a întors la Mănăstirea "Sâmbăta", era
cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi
puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te
umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te
cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să
le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi,
vieţile noastre, pe lângă a sa."
A fost închinoviat la
Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul
următor să fie tuns în monahism primind numele călugăresc de Arsenie (în
greacă însemnând "Cel plin de bărbăţie") şi să înceapă ceea ce s-a
numit "mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", acea
"bulboană spirituală uriaşă" în faţa căreia Nichifor Crainic exclama:
"Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişcă în
pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus,
ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!". Pe fondul
acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu:
"M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om,
fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate
idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de
nimicurile acestei vieţi."
Călare, cu căruţele
sau pe jos, sute şi mii de oameni veneau la Mănăstirea Sâmbăta să-l
vadă pe Părintele Arsenie. Acesta îi ducea pe cei care veneau să se
spovedească şi să se împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor
cu apă sfinţită, unde le cerea să rămână 7 zile şi 7 nopţi, timp în care
mâncau doar pâine şi miere. În timpul acesta ascultau cu toţii predici
şi se rugau împreună cu Părintele. Cine mânca altceva, slănină sau
mâncare de dulce, trebuia să plece de pe acel platou. Dimineaţa,
Părintele venea în chiliile unde credincioşii dormeau împreună, ca
fraţii, şi alegea pe câţiva dintre ei. Pe aceştia îi spovedea, apoi le
dădea sfânta împărtăşanie.
În timpul războiului,
la Părintele Arsenie veneau o mulţime de oameni, mai ales băieţi
înainte de plecarea pe front. Unora le spunea: "Sufletul vostru umblă pe
alte drumuri, duceţi-vă după el". Îi simţea că nu erau cu sufletul la
biserică; pentru ei, pelerinajul era formal. Altora le spunea, în
schimb: "Da, veniţi!". Îi primea în biserică şi le ţinea o slujbă. Apoi,
unora le dădea sfânta cruce să o sărute, iar altora nu; pe unii îi
dădea cu sfântul mir, iar pe alţii nu. La un moment dat, unul dintre ei
l-a întrebat: "Părinte, de ce la unii le dai să sărute sfânta cruce, iar
la alţii nu, pe unii îi dai cu mir, iar pe alţii nu?" El a răspuns:
"Copile, cei cărora le dau sfânta cruce nu se vor mai întoarce acasă.
Voi o să vă întoarceţi şi o să ne întâlnim din nou". Şi aceştia,
într-adevăr, s-au întors.
Este greu de imaginat
acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita
Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se
spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de
sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă
şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Cei
care l-au cunoscut spun că era „văzător cu duhul” şi că dintr-o singură
privire putea să-i separe pe cei veniţi din curiozitate de cei care
aveau cu adevărat probleme. Forţa din privirea lui albastră şi
pătrunzătoare te străfulgera. Era supranumit “Biciul lui Dumnezeu”
pentru faptul că te mustra de faţă cu toată lumea. O spovedanie la el
dura câteodată chiar şi 5-6 ore. Dar nimeni nu pleca fără un cuvânt de
încurajare. Pentru că predica “dumnezeieşte”, oamenii îl priveau ca pe
un prooroc şi apostol. Ei recunoşteau puterea Duhului Sfânt care se
manifesta prin el.
Mulţi îl compară pe
Părintele Arsenie Boca chiar cu Sfântul Serafim de Sarov. În acest sens
un apropiat al său spunea: "Părintele Arsenie pomenea de Sfântul Serafim
de Sarov. Ceea ce a făcut Sfântul Serafim pentru neamul lui, pentru
ruşi, pentru Rusia, eu cred că Părintele Arsenie a făcut pentru neamul
nostru românesc, pentru români, adică ne-a deschis nouă ca români calea
spre Dumnezeu, ne-a ţinut şi ne-a întărit în secolul al XX-lea, la
mijlocul secolului, după război, când urma să vină prigoana."
Din
cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de
dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că
organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor
politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut
odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat
netulburat misiunea de îndrumător spiritual. Era o perioadă în care era
nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de
atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele
era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era
tot mai căutat.
După cum mărturiseşte maica
stareţă de la Prislop: "De la nivelul lui se cobora şi putea să
vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă
parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi
arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este
sfinţenie".
Vacanţele spirituale pe care
studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi
ele un pericol pentru intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru
generaţiile tinere, pentru educarea acestora în spiritul socialist şi
clădirea "omului nou".
Avea darul rugăciunii,
îşi vedea şi propriul viitor, suferinţele şi arestarea, dar nu se
tulbura prea tare. Ştia că pentru mântuire trebuie să le înduri pe
toate, sfătuindu-i pe credincioşi să rabde, să accepte senini vrerea lui
Dumnezeu. Ceea ce îi sfătuia pe alţii făcea şi el. Ajutându-i
creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului,
Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima
oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat
gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj
desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza
mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit. Toate
cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate.
Renumele
Părintelui se răspândise deja în tot Ardealul. La Sâmbăta şi, mai apoi,
la Prislop, veneau în continuu o mulţime de oameni, fie de sărbători,
fie în timpul săptămânii. De aici au pornit şi duşmăniile care l-au
urmărit toată viaţa: prigoana, alungarea din monahism, exilarea lui
lângă Bucureşti, la Drăgănescu, în haine lumeşti, ca simplu şi umil
zugrav de biserică.
Mutat forţat de la
Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a
transformat în mănăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic
până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mănăstirea. Între timp mai
fusese încă o dată arestat şi dus la canal, unde a rămas aproape un an
întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc,
ţinut mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În
legătură cu aceasta iată ce declara unul din apropiaţii Părintelui din
acea perioadă: "Că ştiţi dumnevoastră, pe timpul lui Ceauşescu,
Părintele Arsenie a fost marginalizat chiar de către cei din cadrul
Bisericii şi nu l-a ajutat nimeni şi a suferit foarte mult. Chiar şi
spune Părintele: "Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos trebuie să pătimeşti
ca Hristos". Ce vreţi mai mult ca asta?"
Ultima
parte a vieţii şi-a petrecut-o în aceste două locuri: Drăgănescu (unde,
începînd din 1968, a pictat biserica timp de 15 ani, lăsându-ne o
adevărată "predică în imagini") şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut
chilia şi atelierul de pictură în care obişnuia să se retragă tot mai
des şi unde a şi închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79
de ani).
Vocaţia
Părintelui a fost cea de constructor. Toată viaţa a ridicat ziduri şi,
mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipă, îi
simţeai forţa. Nimeni nu-l putea minţi pe Arsenie Boca. Nici nu te lăsa.
Adeseori, ţi-o lua el înainte, spunându-ţi cele mai grele păcate. Părea
aspru, dar, de fapt, era drept. "Ce vrei?", întreba el cu o voce
tunătoare. "Întâi împacă-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri şi apoi
vino la spovedanie".
În ultimii ani de viaţă
Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui
Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile
efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o
autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în
inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de
dincolo de cuvânt.
Principalele scrieri care au
rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub
mână", dactilografiate, uneori fără semnătura sa) s-au editat după
1990.
În Octombrie '89, Părintele Arsenie a avut
o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca
din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei. Acest lucru se
pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care a dat
ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus
în felul lui, simplu şi foarte limpede: "Eu am să mor martir".
Iată
mărturia unui martor ocular al înmormântării Părintelui Arsenie Boca:
"În schimb, aşa cum v-am spus, Părintele era îmbujorat în obraji! Avea
aşa o culoare frumoasă, ca de om viu şi tânăr, şi el săracu murise de
şapte zile! şi-n jurul lui, plutea aşa, ca o boare, o mireasmă de mir...
Mai târziu l-am întrebat pe Părintele profesor Sebastian ce-au fost
toate astea şi el a zis: "Sunt dovezi de sfinţenie, fiule, se întâmplă
numai cu moaştele!". Şi n-a mai trecut mult timp după ce plecase
Părintele Arsenie în veşnicie, când, mergând eu iar la mormântul lui la
Prislop, mă opresc nişte maici: "Frate", îmi zic monahiile, "ştii tu
cine străjuieşte noaptea la mormântul Părintelui?". "Nu, de unde să
ştiu", le-am zis. "Două căprioare!!!" "Cum?" "Uite-aşa: vin în fiecare
noapte, se-aşează şi dorm încovrigate, cu boturile una în alta, pe
mormântul Părintelui. De parcă ar vrea să-l încălzească!...şi când ne
apropiem, pleacă, da încet, fără frică, şi pe urmă vin iar!". În toată
iarna lui 89-90, căprioarele au străjuit noapte de noapte la mormântul
Părintelui, ca doi îngeri tăcuţi, credincioşi şi cuminţi..."
De
atunci şi până prezent s-au petrecut multe miracole la mormântul
Părintelui. De altfel Părintele spunea: "Nu plângeţi, căci acolo unde mă
duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi".
Adorat
de oameni pentru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea,
prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covârşitoare pe care o
avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă
duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi
luminoasă.
Mărturii ale celor care l-au cunoscut
"Din
câţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică socot că
Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea vieţuitorilor şi
propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră." (Părintele Teofil
Pârâian)
"…Aflându-te în prezenţa şi în
apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu, îl simţeai
pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru
exraordinar - cum spunea cineva - în viaţa noastră, în viaţa oamenilor,
să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am
trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum."
(P.S. Daniil Partoşanu)
"Părintele Arsenie Boca
spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme,
ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei sale
reale. Şi el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat ca om.
A fost trimis în Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să
facă icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea
Basarabiei către Rusia (1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care cine
voia putea să plece. Părintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se
împingeau disperaţi ca să ajungă în tren, renunţau şi la bagaje numai să
nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi o franzelă care să-i ţină
de foame până ajungea la mănăstire. Se uita cu milă la oameni, când a
văzut aproape de el pe cineva îmbrăcat sărăcăcios care se uita şi el cu
atâta milă la acei oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta
durere exprimau ochii lui încât primul gest al Părintelui a fost să se
aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de
secundă cât s-a aplecat să ia franzela, acel om a dispărut pur şi
simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un
înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul
durerilor, mielul care ia păcatele noastre. A spus Părintele Arsenie că
atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o viaţă întreagă, chiar
duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când îl vezi pe Hristos viu şi
adevărat, atunci şi credinţa devine vie, de nezdruncinat. Nu te clatini
la orice vorbă a unora, nu te sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu
Hristos şi în Hristos." (Pr. Ciprian Negrean)
"Ne-a
spus odată cum a văzut pe Domnul Hristos în gară la Ploieşti. Plângea
Părintele când îşi amintea şi plângea şi lumea din sală. Spunea că L-a
văzut pe Domnul Hristos plin de bube, amărât şi fără căciulă. S-a uitat
la el şi s-a gândit să-i dea căciula lui de călugăr: "M-am întors să i-o
dau dar nu l-am mai văzut ."
"Cu ochii ei,
maica a văzut multe. A văzut, mai ales, un har al Părintelui mai puţin
cunoscut: harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, în preajma Părintelui
simţeai nevoia să plângi, să-ţi uşurezi sufletul. Şi maica a păţit
acelaşi lucru. Prima dată, nici nu s-a putut spovedi. Stând în genunchi,
cu patrafirul pe cap, a plâns tot timpul. "Nu ştiu cum, prezenţa lui te
zdruncina sufleteşte şi, imediat, din ochi ţâşnea roua pocăinţei."
Părintele ştia prea bine ce se întâmplă şi, întrând în biserică, îl
certa pe călugărul care făcea acolo curăţenie: "Tu vezi ce mături aici?
Sunt lacrimi, frate. Lacrimi şi păreri de rău...Îţi dai seama? Ai văzut
vreodată maşini care plâng? Asta-i marea minune a lui Dumnezeu."
"L-am
cunoscut pe Părintele Arsenie Boca în urmă cu vreo 30 de ani, la
Mănăstirea Schitul Maicilor din Bucureşti. Era în '67. Pe vremea aceea,
Părintele era acolo cu domiciliu forţat. Am fost, chipurile, cu o icoană
degradată, ca să ne-o refacă. În Ţara Făgăraşului, se încetăţenise
obiceiul ca, înainte de a-şi întemeia o familie, preoţii tineri să
treacă pe la Părintele Arsenie. Fiindcă intenţionam să mă logodesc, am
fost şi eu cu viitoarea mea soţie la el, pentru a ne binecuvânta şi a ne
da sfaturi. Ne-a privit şi ne-a spus fiecăruia felul nostru de-a fi. Cu
toate că atunci parcă nu ne-a venit să credem, de-a lungul anilor ne-am
dat seama că a avut dreptate. "Da, a zis el, vă potriviţi, vă
completaţi unul pe altul. "Ne-a binecuvântat, apoi m-a luat deoparte:
"Frate Nicolae, mi-a spus, când vii de undeva, să-i aduci totdeauna
soţiei tale o floare. E gingaşă şi se va bucura".
"De-a lungul
timpului, mi-am dat seama că Părintele Arsenie era un cititor al inimii.
După mine, el este un sfânt, iar dacă alţii recunosc sau nu lucrul
ăsta, e treaba lor. Căci adesea între oameni sfinţii nu sunt cunoscuţi.
Chiar şi Mântuitorul s-a arătat oamenilor şi aceştia nu L-au văzut, nu
L-au cunoscut. Viaţa sfinţilor este tainică. Departe de ei gândul de
a-şi afirma în vreun fel sfinţenia, căci ei se smeresc. Declar fără nici
un fel de reţinere: pentru mine, Părintele Arsenie a fost un prooroc al
zilelor noastre, un om al lui Dumnezeu, pe care puţini l-au cunoscut cu
adevărat, atât dintre cei mari, cât şi dintre cei mai mici. Avea, de
exemplu, darul înainte vederii - fapt pe care cei de astăzi se cam reţin
a-l recunoaşte, şi poate pe drept cuvânt. Nu e bine să ne hazardăm în
afirmarea unor lucruri ca acestea! Dar în ce mă priveşte, mai ales în
calitate de preot, trebuie să recunosc ceea ce este adevărat, ceea ce am
trăit şi-am văzut, stând alături de el. Aici, în Ţara Făgăraşului,
Părintele Arsenie a fost mai respectat şi mai iubit ca nicăieri. Ca
dovadă a acestui respect, noi - sătenii din Porumbacu de Sus - l-am
pictat în biserică. Sigur, nu în rânduiala canonică a bisericii - nu
poţi declara pe cineva sfânt, până nu este recunoscut de Sfântul Sinod -
ci într-un fel de rânduială de suflet şi conştiinţă, care ne-a îndemnat
să-i facem dreptate şi să-l trecem printre sfinţii români. I-am spus
pictorului să scrie: Sfântul Părinte Arsenie de la Prislop."
"Un
moş din sat mi-a povestit o-ntâmplare de necrezut. Cam înainte de cel
de al doilea război, când Părintele era stareţ la "Sâmbăta", s-a dus şi
el să îl vadă şi să se plângă de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo
şi n-a apucat să ajungă şi să vorbească, aşa că a rămas peste noapte în
mănăstire, găzduit de călugări. Dar cum nu avea somn, a ieşit să se
dezmorţească. Şi ce să vezi: pe o lună mare şi plină, care lumina ca la
amiază, în mijlocul unui lan plin de flori, Părintele Arsenie Boca
vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el şi îl mângâia. Văzându-l
pe moş, Părintele, care era îmbrăcat cu o sutană lungă şi albă, i-a
spus: "Vezi! Fiarele astea m-ascultă, numa voi nu m-ascultaţi!".
"Era
în ziua de Izvorul Tămăduirii şi, împreună cu părinţii, încerca să nu
întârzie la Sfânta Liturghie. La un moment dat, căruţa în care se aflau a
ajuns din urmă un călugăr, ducând pe umăr o straiţă mare şi grea. Era
tânăr, înalt, încins cu o curea lată de piele. În hainele lui cernite şi
cu barba neagră ca de tăciune, părea un haiduc, o cruce de bărbat.
Oprind căruţa, părinţii au intrat în vorbă cu tânărul monah. Aşa au
aflat că vieţuieşte la Sâmbăta, că, dintr-o neglijenţă, Mănăstirea
rămăsese fără prescuri şi acum se grăbea să ducă prescurile luate
dintr-un sat vecin, înainte ca mitropolitul Bălan să înceapă slujba
arhierească. Degeaba au insistat părinţii să urce alături de ei, să
scurteze astfel drumul. Călugărul i-a refuzat categoric şi a rămas în
urmă, pierzându-se în colbul stârnit de căruţă. Maica, o copilă în acea
vreme, ardea de nerăbdare să ajungă la Sâmbăta. Mai erau vreo zece
kilometri până la mănăstire şi, cum ora era deja înaintată, bătrânul său
tată a dat bice cailor. Când au intrat în curtea mănăstirii, au rămas
cu toţii înmărmuriţi: călugărul întâlnit în cale trebăluia liniştit la
pangar, era îmbrăcat în rasă curată de sărbătoare şi se purta ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa l-a cunoscut maica pe Părintele Arsenie
Boca, printr-o minune văzută cu ochii ei. Cum a ajuns Părintele înaintea
lor, cum a întrecut galopul cailor în chip nevăzut - asta nu va afla
niciodată."
"Părintele nu se ocupa în sensul
obişnuit de noi. El ne vedea, ne simţea şi avea grijă de noi, de toţi.
N-am dus lipsă niciodată de nimic. Veneau oameni care nu erau mulţumiţi
cu serviciul. El nu le spunea nimic sau chiar le spunea: <<Eu nu
te ajut>>, dar întotdeauna lucrurile se rezolvau ca prin farmec şi
erau trimişi exact acolo unde trebuia. El nu-ţi spunea să te întorci la
el, dar te chema înapoi prin puterea rugăciunii. De multe ori, vorbea
cu cineva din apropiere, dând pilde care ţi se potriveau exact ţie.
Trebuia, totuşi, să fii foarte atent, ca să poţi desluşi toate darurile
pe care ţi le făcea Părintele când erai în preajma lui".
"Am
fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să-l odihnească! –, la
Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au
trecut anii peste toţi de-atunci…a fost asta în 1965 – şi Părintele
vorbind cu el, desigur să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie
pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi cred că şi pentru veşnicie. N-am
să-l uit niciodată! Zice: "Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii
înţelegător faţă de neputinţa omenească!” Nici nu vă puteţi închipui cât
m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am
urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama că
neputinţa omenească e o realitate. Sunt atâţia oameni răi în lumea asta,
şi nici ei nu vor să fie răi…şi-s răi, şi noi trebuie să înţelegem
răutatea lor de pe poziţia noastră, din situaţia noastră. Să înţelegem
că ei nu pot mai mult, că ei, ei înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor
– "Pe cel rău răutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: "pe cel rău
răutatea îl ucide”, îl nimiceşte, răutatea îl nemulţumeşte."
"Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc" (D. Staniloae).
"Părintele
Arsenie a pictat biserica din satul Drăgănescu, judeţul Giurgiu, comuna
Mihăileşti. Vizitaţi acea biserică şi ea vă va vorbi cel mai mult şi
cel mai bine despre Părintele. Picturile au o frumuseţe şi o
transparenţă nemaiîntâlnită. În frumuseţea de acolo, veţi descoperi ceva
din duhul Părintelui" (Părintele Daniil Stoenescu)
"IPS
Mitropolitul dr. Laurenţiu Streza, care l-a cunoscut pe Părintele
Arsenie Boca şi mergea la el când Părintele picta l-a întrebat:
"Părinte, de ce aţi pictat aşa pe Maica Domnului său pe Mântuitorul?"
şi Părintele a răspuns: "Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa l-am
văzut pe Mântuitorul şi eu îi pictez aşa cum i-am văzut eu."
"Părintele
a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră
fiind "izvor de bucurie", creştinismul fiind "religia bucuriei". El
spunea: "Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse". Cuvîntul
acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales
în lumea din Apus: "Un sfânt trist este un trist sfânt". Domnul Hristos
le-a spus ucenicilor Săi: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie
întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11)
Citiţi şi:
Bibliografie:
„Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Despre durerile oamenilor.” (volumele 3 şi 5), Editura „Credinţa Strămoşească”, 2005
www.arsenieboca.ro
www.nistea.com/boca.htm
www.credo.ro
Colectia revistei „Formula As”, ediţia online, arhiva
sursa-
yogaesoteric
Cobra,
purtătorul de cuvânt al Mișcării de Rezistență (mișcare spirituală și
de acțiune care a devenit tot mai cunoscută în ultimul timp), informează
periodic asupra unor acțiuni pe care civilizații extraterestre benefice
le desfășoară în aceste vremuri de transformare, pentru a ajuta
umanitatea să facă un salt evolutiv.
Înlăturarea
recentă a staţiilor de implantare ale Chimera din punctele Lagrange L4
şi L5 ale sistemului Terra-Lună este o mare victorie. Propunerea de a
construi o colonie spaţială pe punctele Lagrange este veche de zeci de
ani:
Mai
mult decât tulburător este faptul că Statul Islamic, o creaţie iezuită,
încearcă să distrugă Palmyra, un oraş roman antic din Siria şi deja a
distrus și demolat statui ce erau în legătură cu zeiţa antică
pre-islamică:
În data de 14 octombrie 2015, Veterans Today
a publicat un articol semnat de dr. Preston James în care se afirmă că
Rusia foloseşte deja sisteme de armament avansate ce includ tehnologie
extraterestră ca urmare a unui acord cu un grup de extratereştri. 
Iată cum descrie James acest grup elitist de manipulare şi control a umanităţii şi influenţa sa în războiul civil din Siria:
James
se referă la acel incident în care a fost implicat portavionul-vedetă
al Marinei Americane, USS Donald Cook, ca exemplu de folosire a
tehnologiei avansate de provenienţă extraterestră care este dezvoltată
şi folosită de militarii Federaţiei Ruse:
În ceea ce priveşte incidentul USS Donald Cook, Goode răspunde astfel la o întrebare pe acest subiect:
Dacă
James şi Goode au dreptate, atunci intervenţia militară în Siria
folosind tehnologii avansate dezvoltate cu ajutorul extratereştrilor
devine un atu de netăgăduit în conflictul din zonă. Aşa după cum susţine
James, acest atu va da „şah-mat” oricărei încercări nesăbuite a
forţelor satanice (Cabala MKR) de a se folosi de Siria ca să
răspândească violența şi conflictul în întregul Orient Mijlociu şi
dincolo de el ca să-şi realizeze planul bolnav de instaurare a
Apocalipsei.
Unul
dintre cei mai cunoscuţi mediumi din lume, Vanga, s-a născut la
Strumica, în Republica Macedonia de azi, la 31 ianuarie 1911, într-o
familie de ţărani. A fost un copil născut prematur şi cu complicaţii.
Conform tradiţiei locale, un nou născut nu este botezat decât în
momentul în care se presupune că va trăi. După primul său ţipăt, moaşa a
ieşit în stradă ca să ceară de la un trecător un nume pentru copil.
Numele ales pentru ea a fost Vanghelia, prescurtare de la Evanghelia, un
nume grecesc care înseamnă „purtătoarea de veşti bune”.
Majoritatea predicţiilor sale s-au referit la vieţile private ale
oamenilor care o căutau, dar a făcut şi multe preziceri referitoare la
viaţa politică internaţională; toate acestea s-au adeverit. Cercetările
statistice au arătat că, de-a lungul timpului, peste un milion de oameni
i-au solicitat ajutorul. 
Cu puţin timp înainte de moarte, Vanga a înregistrat pe bandă de
magnetofon o previziune pe care a încredinţat-o uneia dintre nepoatele
sale. Rugămintea sa era ca această previziune să ajungă la o anumită
dată la o persoană anume, care are misiunea de a o face cunoscută
românilor. Explicaţia pe care ea a dat-o a fost că „Românii sunt
oameni speciali, dar nu mai cred în valorile lor şi, dacă mesajul le
este adus de un străin, este mai bine primit decât de la unul de-al
lor.”
Uneori, Vanga rămânea tăcută şi nemişcată, cu un aer absent. În aceste
momente, în care era desprinsă de realitate avea viziuni, ori vorbea cu
fiinţe din alte planuri ale manifestării, aşa cum i-a spus o dată
surorii ei mai mici Liubka, împreună cu care era la fântână după apă: „Am
vorbit cu un om, un călăreţ care a venit la fântână să-şi adape calul.
Eu i-am spus să nu se supere că nu-i faci loc, deoarece tu nu-l vezi.
Călăreţul mi-a spus: Vezi iarba aceea cu flori albe, mici, care creşte lângă fântână? Este «iarba-stelelor» şi ajută la vindecarea mai multor boli.”
„În
fiecare zi vin la mine mulţi oameni. Ei pleacă de aici curaţi, dar la
mine rămân bolile lor, grijile lor, proasta lor dispoziţie, amintirile
triste şi toate celelalte probleme. Pe umerii mei apasă greu toate
acestea şi de aceea fac curăţenie, pentru că aşa mă simt uşurată.”