Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent....

Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent

In Dobrogea, pe urmele sfantului Andrei

Candva, demult, pe dealul Ostrovului, nu departe de Silistra bulgareasca, oamenii au descoperit cu uimire ca din pamant incepusera sa creasca patru cruci masive de piatra. Nu era vreo scornire sau o impresie parelnica a cuiva; crucile se ridicau aievea din pamant, cu de la sine putere, amintindu-le celor batrani o legenda straveche, care spunea ca pe acele locuri dobrogene fusesera martirizati patru ucenici ai Apostolului Andrei: un calugar si trei fecioare neprihanite. Asa incepe povestea Manastirii Dervent, cu un mare miracol dumnezeiesc, intregit de-a lungul anilor cu numeroase si incredibile vindecari - de cancer, de paralizie, de
neputinte sufletesti.
La Dervent, urmele pasilor Sfantului Andrei si ale primilor crestini se mai pastreaza inca. Undeva, nu departe, se afla vestita Pestera a Apostolului. La Basarabi, vegheaza primele biserici de creta, sapate in carnea moale a muntelui de calcar, iar la Halmyris, Isaccea sau Niculitel, isi dorm somnul cel de veci sirul parca fara de sfarsit al marilor nostri martiri si intemeietori de credinta: Zotic, Atal, Camas, Filip, Epictet, Astion, Chiril, Darius sau Evagrie.
Pe drept cuvant, se spune ca dealul Ostrovului, ca si intreaga Dobroge, e Bethleemul nostru romanesc. Crucile vii si tamaduitoare de la Dervent au crescut, cum minunat scria Vasile Voiculescu, ca niste pomi roditori, stropiti din belsug cu picurii de sange ai primilor martiri romani.

Vindecari si intamplari uimitoare

De pe culmea dealului Ostrov, privirea cuprinde intreaga lunca a Dunarii, gandind ca nu intamplator Dervent inseamna in limba turca "trecere peste ape". Impresurata fara scapare de bratele vanjoase ale Dunarii, ce se prind si se desfac in smarcuri namoloase, de netrecut, manastirea pare ca imprumuta ceva din asprimea si insingurarea locului, cercetandu-te atent ca nu cumva sa-i tulburi launtrul mistic si tihnit sau, (Doamne fereste!), sa-i rapesti comoara cea mai de pret - crucea tamaduitoare, o piatra miraculoasa, innegrita de fumul lumanarilor si de mangaierile disperate ale credinciosilor.
Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent


Oricat te-ai plimba prin curtea manastirii, admirand incinta, muzeul sau chiliile invesmantate in calcar si caramida aparenta, nu vezi mare lucru. Ai nevoie de explicatii, de insotirea rabdatoare si priceputa a parintelui Atal (ghidul manastirii), care incepe a-ti vorbi despre geografia spirituala a locului, despre cei dintai sfinti romani (Casian, Gherman, Efrem), care au ridicat primele schituri dobrogene de la Axiopolis, Histria, Chilia sau Sf. Gheorghe. Derventul nu a aparut din neant. Dumnezeu a vrut ca manastirea sa fie construita chiar in mijlocul triunghiului de foc al sihastriilor apostolice: Casian, Duristorum, Pestera Sfantului Andrei. Daca ne-am inchipui Dobrogea ca pe o uriasa biserica, Histria ar fi pridvorul, iar Derventul ar intruchipa altarul. Pentru parintele Atal, Crucea facatoare de minuni nu are egal. E temelia si liantul obstii monahale. Fara aceasta Cruce, Derventul ar fi ramas, cu siguranta, si astazi un loc trist si pustiu; un smarc dunarean, batut de vanturile aspre, neinduratoare, ale Dobrogei.
*
E in septembrie si la Dervent clopotele incep sa bata ritmic, a sarbatoare. Parintele Atal ne invita la slujba. E Ziua Inaltarii Sfintei Cruci si, totodata, hramul manastirii, o zi in care se spune ca cerurile se deschid pentru cei bolnavi si fara speranta, iar crucea de leac isi inteteste lucrarea. Imbracati in odajdii alb-sclipitoare, preotii intra in micul Paraclis si se randuiesc dupa cuviinta in mijlocul bisericii, adancind solemnitatea momentului cu molitve, cantari si rugaciuni de dezlegare. Paraclisul manastirii e deja neincapator. Cu greu te strecori inauntru. Ca niste umbre, nemiscati si parca fara chip, oamenii asteapta, privesc, asculta minunatele tropare ale Inaltarii, se roaga sau stau in genunchi cat mai aproape de "Crucea tamaduitoare". Unii vin sa o vada doar din curiozitate, altii isi petrec noaptea langa ea, canonindu-se din greu, cu paturi si saci de dormit, in strana ori in scaune cu rotile, sprijiniti de carje. E multa suferinta la Crucea Derventului, o suferinta tacuta, fara contur. Pentru multi, Derventul e ultima speranta - fie demonizati, fie paralitici sau oameni fara noroc. Retras intr-un colt de strana, parintele Atal priveste multimea celor bolnavi si, lasandu-se purtat de o mila prelunga si plina de nadejde, spune: "Vindeca-i Doamne... La Tine, toate sunt cu putinta".
*
Om tanar si deschis, iubitor de istorie si inca student la psihologie, parintele nu se sfieste sa vorbeasca despre minunile petrecute de-a lungul anilor la Dervent. Pe unele le-a vazut cu ochii lui, pe altele le-a adunat (ca ghid al manastirii) din amintirea ostrovenilor batrani, din acte si hrisoave ce au scapat furiei turcilor sau marelui incendiu de la 1934. Multe s-au pierdut, dar tot au mai ramas cateva legende si intamplari uimitoare, incepand cu aceea a unui cioban surdo-mut din nastere, pe nume Ionica Dima, care, adormit langa Cruce, s-a trezit speriat, in dangatul clopotului bisericii, ce vestea apropierea unei furtuni cumplite, pentru a povesti apoi toate cele intamplate oamenilor, uimiti ca mutul satului acum vorbea. O alta femeie muta, bulgaroaica din Silistra, doar s-a atins de Sfanta Cruce, cand a inceput sa strige cat o tineau puterile: "Deadu Gospodi. Boje Milinschi, Sfeati Arhanghele". Un copil din Caliacra s-a vindecat pentru totdeauna de epilepsie, numai pentru ca tatal sau s-a rugat in Paraclis, iar un tanar paralizat din satul Chirnogi a plecat pe picioarele sale, dupa cum singur recunoaste intr-o scrisoare de recunostinta: "Prima data, am ocolit Crucea, avandu-l pe tata in spatele meu, ca sa nu cad. Am inconjurat Crucea de trei ori. A patra oara, am ocolit-o singur, fara nici un alt ajutor, si am plecat, lasand carjele in spatele bisericii, unde stateau sprijinite de zid multime de alte carje, ca marturie a celor deja tamaduiti".
Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent


Multe ar fi de spus despre minunile fara sfarsit de la Dervent. Ceea ce il uimeste insa pe parintele Atal nu sunt vindecarile, ci chiar crucile de leac, forta lor teribila si martiriul prin care au trecut de-a lungul anilor, suportand (asemenea fecioarelor neprihanite din vechime) furia dezlantuita si de neinteles a oamenilor, de la fiul lui Ahmed Bey (vechiul stapan al mosiei Ostrovului), care a apucat in fanatismul sau musulman sa distruga doua cruci, pana la un activist de partid, ce a inceput sa traga cu pistolul in sfanta piatra, si cateva zile mai tarziu a innebunit. Din cele patru pietre cate erau la inceput, au mai ramas astazi doar doua: Crucea tamaduitoare din Paraclis si Crucea cu bratele retezate din spatele bisericii, la care oamenii isi aduc animalele bolnave si lasa drept ofranda boluri cu grau sau secara. Nimeni si nimic nu a putut umbri miracolul dumnezeiesc de la Dervent. Nici o alta forta nu a putut lua credinta oamenilor, ca la sfintele pietre isi gasesc linistea si sanatatea trupeasca. Chiar si in vremea comunistilor atei, care il alungasera pe staretul Elefterie (ctitorul manastirii) si batusera in cuie intrarea in Paraclis, taranii se suiau noaptea pana sub acoperisul turlei si, cu o prajina anume pregatita, coborau pe ferestrele inguste ale absidei, haine si alte obiecte de imbracaminte, pentru a le sfinti prin atingerea de Cruce. Aparuta miraculos din pamant, piatra de leac nu si-a incetat nici o clipa lucrarea. Chiar si inchisa cu doua randuri de lacate, a continuat sa se inalte, in sufletul simplu si curat al taranilor ostroveni.

Parintele Elefterie si "calcatura calugareasca"

In mijlocul Paraclisului, cei bolnavi se roaga tacut si cauta infrigurati sa atinga sfanta Cruce. Din marginea de strana in care sta, parintele Atal ii priveste uimit si emotionat, vorbind apoi cu voce soptita, ca pentru sine: "Daca toate marturiile si actele manastirii s-ar risipi dintr-o pricina oarecare, ar vorbi in locul lor zidurile bisericii, icoanele si aceasta dumnezeiasca piatra, cu trup masiv si brate scurte".
Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent


Istoria Derventului nu se mai poate pierde in veci. Sta scrisa pentru totdeauna in amintirea oamenilor, in caramida si varul micului Paraclis, in urma de lacrimi prelinse pe podea, in fresca desenata pe bolta de la intrare, ce infatiseaza veacurile de inceput (pe cel dintai ales, Apostolul Pavel, sau pe cei patru ucenici care au primit cununa muceniciei), urcand pana in zilele noastre, la tamaduirea ciobanasului surdo-mut si la figura bland straluminata a staretului Elefterie, ctitorul plin de jertfa al manastirii. Monahii de la Dervent l-au trecut deja in randul sfintilor. Un om providential, menit inca de mic copil Bisericii. Un om care a trait toata viata la umbra Crucii de leac si a miracolelor ei. Prima minune a cunoscut-o la doi ani cand, paralizat fiind, mama sa l-a adus langa piatra tamaduitoare si a promis ca, daca se va vindeca, il va face calugar. Apoi a urmat minunea credintei si a intoarcerii spre pocainta, dupa ce, intr-o singura zi, i-a murit familia - fratele, sotia si copilul. Medic deja vestit, a renuntat la toate dulcetile vietii si, de unul singur, a inceput sa ridice, chiar pe locul crucilor de leac - cateva chilii modeste si o bisericuta. Nu deranja pe nimeni si facea numai bine oamenilor, vindecand afectiunile oaselor printr-o tehnica mai veche, redescoperita si perfectionata chiar de el: "calcatura calugareasca". Vanat, batut si umilit in toate felurile de comunisti, parintele a acceptat intr-un tarziu sa plece la Agapia, dar cu o conditie: schitul sa nu fie daramat si crucea de leac sa ramana neatinsa, la locul ei. Multe minuni s-au savarsit la Dervent sau Agapia prin parintele Elefterie. Ultima si cea mai tulburatoare din toate s-a implinit la Izvorul Tamaduirii - un izbuc cu o apa rece si vindecatoare din spatele manastirii, despre care se spune ca e aidoma fantanii de la Vlaherne, din Istanbul. In 1959, cand parintele a fost alungat din Dobrogea, izvorul Derventului a secat chiar in clipa plecarii sale. In 1990, brusc si fara nici o alta explicatie, apa a reinceput sa tasneasca navalnic, cu aceeasi forta si putere de vindecare ca in trecut. Parintele Elefterie revenise la Dervent, in locul cel mai drag sufletului sau. Revenise stapanul, din lungul sau surghiun. La 90 de ani, era deja batran, impacat cu sine si, mai presus de toate, pregatit sa-si implineasca marea lui dorinta - sa inchida pentru ultima oara ochii acolo unde l-a vazut prima oara pe Cristos: la Dervent.
Din strana lui de diacon tanar, abia intrat in monahism, parintele Atal priveste ravna credinciosilor si nu inceteaza sa se minuneze. Dincolo de toate marile daruri dumnezeiesti ale manastirii (crucile, izvorul sau icoana Maicii Domnului), adevaratul miracol al Derventului este speranta, credinta ca raul (trupesc sau sufletesc) nu va covarsi niciodata dragostea si mila Stapanului ceresc.


Marturii din "Cartea vindecarilor"
savarsite la Dervent

"Unul din stapanii raialelor turcesti de la marginea Dunarii, anume Ahmed Bey, a cumparat mosia pe care erau cele patru Cruci, uimit sa vada ca de era ciuma, foamete sau alta paguba, de mosia lui nimic nu se atingea.
Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent

Fiul sau, musulman fanatic, nu a fost insa de acord sa pastreze insemnele crestine si, intr-o noapte, a distrus doua din sfintele cruci. A doua zi, Ahmed Bey s-a cutremurat vazand sacrilegiul si, cazand la pamant, a inceput sa se jeleasca in gura mare: Vai noua, de acum inainte mosia va ramane pustie si noi vom ajunge mai rau ca robii cei din urma. Daca Dumnezeu a ajutat neamul nostru sa stapaneasca in pace si belsug aceste locuri, asta se datoreaza numai acestor cruci. De acum inainte, din cauza ta, fiule, s-a departat acest dar de la casa noastra. Intr-adevar, nu a trecut mult si un cutremur a distrus conacul mosiei, un fulger i-a mistuit hambarele si, tot in acelasi an, boala holerei i-a casapit familia, dimpreuna cu rudele si slugile lor."

"In una din zile, pe cand se inapoia cu oile din marginea islazului, ciobanului Ionica, surdo-mut din nastere, ii veni o moleseala. Punandu-si capul pe bratele rupte ale crucii din camp, adormi pe data. Oile, scapate de sub paza, s-au imprastiat pana departe, in lunca Dunarii. Cerul se acoperise cu nori, iar fulgerele despicau vazduhul. A inceput sa ploua. Primii stropi l-au trezit pe cioban. Odata desteptat, mare i-a fost mirarea cand a auzit detunaturile si zgomotul picaturilor de ploaie. In timp ce isi cauta turma ratacita, a auzit ecoul strigatelor unor luntrasi pe Dunare. Dupa o clipa, a auzit si sunetele clopotelor oilor pierdute. De bucurie, a pornit fluierand cu turma spre Coslugea si a povestit oamenilor cele intamplate, cu totii plecand la locul unde se aflau cele doua pietre. Acolo, in camp, credinciosii au sarutat Sfanta Cruce, iar un olog s-a vindecat pe loc, lasandu-si carjele langa piatra."

"Inainte de razboiul din 1916, un roman cu inima pagana, din satul Lipnita, nu voia deloc sa creada in sfintenia Crucii crescute din pamant. Intr-o zi a iesit cu vitele la plug si, cum ara in apropierea Crucii, s-a gandit sa o darame si a trecut cu plugul peste ea. Crucea nu a putut fi daramata, ci numai putin stirbita, iar plugul necredinciosului s-a facut bucati. Nici nu s-a intunecat bine, si cele sase vite de la plug i-au murit pe drum, pe cand le ducea acasa. Vazand toate acestea, taranul s-a pocait amar, dar era prea tarziu. De atunci, Crucea facatoare de minuni a fost si mai mult respectata de sateni."

"Auzind ca soborul din Dervent serbeaza in fiecare an Izvorul Tamaduirii, ne-am dus cu arhimandriti, preoti si diaconi, de am savarsit personal slujbele, in asistenta Prefectului Melidon si a autoritatilor din acele parti. Sute de carute si multa lume acopereau poiana in jurul a doua cruci de piatra. In timpul slujbei, s-a implinit si o minune in fata noastra, cand un om orb din cauza razboiului si-a recapatat vederea. Asa am aflat ca aceste cruci sunt facatoare de minuni, ca bolnavii si chiar nebunii care vin aici zilnic in numar mare, daca se inchina si dorm cate o saptamana intreaga langa cruci, pleaca sanatosi la casele lor. Pana si vitele bolnave, de sunt legate de Sfintele Cruci, dupa trei zile isi recapata sanatatea."

"Un doctor din Bucuresti avea o fata in ultimul an de liceu, traumatizata psihic. In urma unui soc, nu mai putea sa vorbeasca si se putea discuta cu ea numai in scris. Neputand fi tratata nici in tara si nici in strainatate, doctorul a ajuns cu fata la parintele Elefterie. Tinand-o langa el, parintele i-a facut fetei mai multe citiri. La a saptea citire, fata a inceput sa vorbeasca. Cand a dat telefon acasa, doctorului nu-i venea sa creada ca e adevarat, ca fata lui s-a vindecat."
Crucea miraculoasa de la Manastirea Dervent



"Absolvent de medicina, parintele Elefterie nu dispretuia leacurile naturale, lasate de Dumnezeu pe pamant. Celor bolnavi de ficat le dadea ceaiuri si ii punea sa tina usturoi sub limba. Pe cei cu spondiloza si hernie de disc ii calca cu piciorul pana le pocnea inelele. In cazul celor cu cataracta, rupea un fir de par din capul omului bolnav, cu care lua pielita de pe globul ocular. Pe cei care nu vedeau decat in ceata, ii stropea cu tuica de prune, iar cu aghiazma numai pe "omul curat". Pentru bolile de stomac, indica o cura cu ceaiuri de plante doar de el stiute, iar pe unii bolnavi ii calca cu piciorul sau le intorcea printr-o smucitura priceputa capul sau alte membre afectate de boala."

"Am venit in acest sfant loc intaia data in anul 1904, de Izvorul Tamaduirii, dar nu puteam merge pe jos. Eram ca mort in cosciug. Nu puteam sa ma servesc nici cu mainile, nici cu picioarele. In carje, plin de rani ca Iov, doar ce m-am atins de Sfanta Cruce si mi-a revenit puterea picioarelor. Am plecat de la Dervent fara carje, la etatea de 21 de ani, cat aveam eu atunci. Acum sunt multumit de etatea la care ma aflu, la batranete, la 74 de ani, si-i multumesc zi si noapte lui Dumnezeu. Va rog fiti buni si atenti si credeti-ma ca nu fac propaganda. Eu m-am facut bine. Am mai venit a doua oara, in 1914, cu o fetita a mea, care nu vedea cu un ochi si s-a facut bine. Odata cu fata am luat si un om damblagiu de o mana si un picior si s-a facut bine, de se putea duce unde voia. La acea data, Crucea era in camp. A treia oara cand am venit, tot de Izvorul Tamaduirii, am gasit pe locul Crucii o manastire. Un calugar mi-a dat sa mananc, un altul mi-a dat o plapuma sa ma culc, dar mie imi pare rau ca nu am mai gasit carja pe care o lasasem eu in 1904. Tare mult as fi vrut sa o arat nepotilor, ca sa creada si ei ca minunile de la Dervent sunt adevarate si fara ascunzis."