KINETOTERAPIA ÎN ACTIVITĂŢILE FIZICE ŞI SPORTIV

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg.Mureş
Facultatea de Medicină
Specializarea- Balneofiziokinetoterapie şi Recuperare









KINETOTERAPIA
ÎN ACTIVITĂŢILE
FIZICE ŞI SPORTIVE


NOTE DE CURS
















TÂRGU MUREŞ
2009


CUPRINS

Curs 1.
Locul şi rolul kinetoterapiei în activităţi fizice şi sportive.Profilaxia,refacerea şi recuperarea în activităţi fizice şi sport.
Curs 2.
Principiile metodice a kinetoterapiei,care stau la baza profilaxiei,refacerii şi recuperării în activităţile fizice şi sportive.
Curs 3.
Obiectivele şi evaluarea în kinetoterapie.
Curs 4.
Bazele fiziologice ale efortului,oboselii şi refacerii.
Curs 5.
Capacitatea de efort
Curs 6.
Traumatologia sportivă şi abordarea pe ramuri sportive
Curs 7.
Entorsele.luxaţiile,fracturile.
Curs 8.
Leziunile musculare.
Curs 9.
Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor:abordare secvenţială-umărul.
Curs 10.
Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor:abordare secvenţială- cotul,gâtul mâini şi mâna.
Curs 11.
Reeducarea funcţională a prehensiuni.
Curs 12.
Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor:abordare secvenţială- şoldul şi genunchiul.
Curs 13.
Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor:abordare secvenţială- glezna şi piciorul.
Curs 14.
Reeducarea mersului.
Curs 15.
Activităţi fizice adaptate.
















Obiectivele cursului:




1. Dobândirea de cunoştinţe şi inţelegere în ceea ce priveşte rolul actvităţilor fizice şi sportive, în prevenţie,recuperare şi reabilitare kinetoterapeutică.
2. Principiile metodice ale kinetoterapiei în aplicarea activităţilor fizice şi
în sport.
3. Cunoaşterea obiectivelor generale şi a noţiunilor de bază ale modalităţilor de evaluare funcţională în kinetoterapie.
4. Pezentarea bazelor fiziologice ale efortului,oboselii şi refacerii.
5. Perezentarea traumatologiei activităţilor fizice şi sportive.
6. Formarea competenţelor în recuperarea funcţională a aparatului locomotor.
7. Formarea cunoştiţelor despre formele oboselii şi refacerii post efort la sportivi.
8. Formarea capacităţii de evaluare,stabilire a obiectivelor şi conţinutul intervenţiei de recuperare, pe grupe de vârstă, pentru principalele disfuncţii posturale globale şi segmentare ale corpului.
9. Formarea competenţelor de elaborare şi utilizare a programelor de refacere,recuperare şi reabilitare în sport.
11. Famializarea studenţilor cu conceptul Activitate Fizică Adaptată.
12. Aprofundarea bazei de cunoştinţe teoretice şi practice necesare desfăţurării activităţilor sportive adaptate persoanelor cu cerinţe speciale.





























Curs 1.
Rolul kinetoterapeutului în activităţi fizice şi sportive.
Profilaxia, şi recuperarea în activităţi fizice şi sport.

Rolul kinetoterapeutului într-o echipă interdisciplinară,constă în:
- cunoaşterea caracteristicilor anatomo-fiziologice specifice diverselor activităţi fizice şi sportive;
- cunoaşterea bazelor fiziologice ale efectelor activităţii fizice;
- cunoaşterea modalităţilor de evaluare a condiţiei fizice;
- prevenirea şi recuperarea deficienţelor fizice;
- cunoaşterea principiilor de masaj;
- cunoaşterea principilor de profilaxie şi recuperare;
- cunoaşterea obiectivelor şi metodelor de creştere a capacităţii de efort;
- cunoaşterea metodelor şi mijloacelor de refacere a mobilităţii articulare şi a forţei musculare;
- cunoaşterea metodelor de creştere a capacităţii funcţionale a aparatului respirator şi cardio-vascular;
- cunoaşterea metodelor de relaxare fizică.

Inactivitatea fizică este o problemă majoră a sănătăţii publice iar lipsa activităţii fizice regulate este un factor de risc major în numeroase afecţiuni cronice. Kinetoterapia, cu toate aspectele ei de prevenţie, terapie şi recuperare, realizează prin esenţa ei, o abordare holisică a individului, fie el sănătos, fie predispus la anumite îmbolnăviri, fie bolnav cronic, sau acut, pentru a-i maximiza capacitatea funcţională şi pentru a-i spori calitatea vieţii. Pentru a realiza o profilaxie eficientă de toate gradele, kinetoterapeutul trebuie să cunoscă mai întîi bazele fiziologice ale efectelor activităţii fizice practicate regulat asupra organismului uman sănătos. Apoi, ei trebuie să deţină toate cunoştinţele teoretice şi practice privind principiile generale, obiectivele, mijloacele şi metodele utilizate în prescriere şi consilierea programelor de exercişii fizice în scopul menţinerii şi ameliorării
condiţiei fizice raportată la sănătate. Ulterior, kinetoterapeuţii vor avea capacitatea şi cunoştinţele necesare pentru a realiza adptarea şi individualizarea acestor principii diverselor categorii de persoane aflate însituaţii fiziologice sau patologice speciale. Kinetoterapeutul va trebui să cunoscă modalităţile practice de evaluare a condiţiei fizice la indivizii sănătoşi de toate vârstele,şi particularităţile acestora. Vor deprinde apoi cunoştinţe minime de consiliere şi ajutorare psihologică a indivizilor care doresc să înceapă un program de activitate fizică regulat pentru creşterea condiţiei fizice raportate la sănătate. Vor cunoşte îndeaproape toate prinicpiile şi modalităţile de prescrierea unui astfel de program, cu adaptările şi individualizările specifice fiecărei categorii speciale de vârstă sau de patologie. Nu în ulitmul rând trebuie să cunoscă şi să îşi bazeze activitatea pe datele ultimelor cercetări în domeniu, şi să aibă capacitatea de a le integra critic în activitatea lor.
Kinetologia medicală,obiect de studiu al medicnii fizice,este o ştiinţă biologică interdisciplinară şi cuprinde trei componente;
- kinetoterapia profilactică,ocupăndu-se de studiul mişcării în vederea menţinerii şi întăririi stării de sănătate;
- kinetoterapia terapeutică,are metodele şi mijloacele ce vizează terapia în sine;
- kinetoterapia de recuperare-reabilitare,are metode şi mijloace de tratare a deficienţelor funcţionale dobândite în urma unor boli sau traumatisme,de reeducare, readaptare şi reinserţie socială,urmărind restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale reduse sau pierdute.

Kinetoprofilaxia, după M. Cordun(1999.),”aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii îmbolnăvirilor,complicaţilor sau sechelelor acestora.”
Se cunosc trei forme de kinetoprofilaxie:primară,secundară şi terţială.
Kinetoprofilaxia primară,după M.Cordun(1999.)”aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale,cu scop sanogenetic,pentru menţinerea stării de sănătate,în limitele vârstelor biologice şi cronologice.”
Kinetoprofilaxia secundară,are rolul de prevenire a complicaţiilor îmbolnăvirilor.
Kinetoprofilaxia terţială,după M.Cordun(1999.),”reuneştemijloacele specifice,nespecifice şi complexe,pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea apariţiei sechelelor,a leziunilor somato- funcţionale ireversibile,care ar putea determina dizabilitate motorize şi/sau psihică.”

Programele de promovare a sănătăţii şi de profilaxie primară ar trebui adresate persoanelor de toate vârstele, din moment ce riscul de îmbolnăvire cronică începe din copilărie şi creşte cu vârsta.
Ştiinţa antrenamentului medical (SAM) , reprezintă “bazele teoretice pentru o indicaţie corectă în probleme ale performanţei fizice la sănătoşi şi persoane cu boli cronice” (Sbenghe 2002). Obiectivul SAM este în primul rând obţinerea unei “stări de sănătate”, adică o bună anduranţă şi forţă generală a organismului, obţinută prin realizarea unor modificări dirijate cu ajutorul antrenamentului aerob asupra stării morfologice şi funcţionale ale tuturor aparatelor şi sistemelor organismului.
Evaluarea condiţiei fizice raportată la sănătate
Primul pas în stabilirea unui program de exerciţii este o evaluare medicală completă.
Examinarea medicală trebuie să cuprindă:
- O anamneză care să cuprindă antecedentele heredo-colaterale şi obişnuinţele de viaţă legate de
Sănătate;
- O examinare clinică care să pună accentul pe depistarea tulburărilor cardio-pulmonare şi orice
alte probleme care ar putea determina contraindicarea efortul fizic, inclusiv o examinare articulară şi
musculară.
- Electrocardiogramă (EKG).
- Determinarea tensiunii arteriale sistolice şi diastolice de repaus.
- Analiza sângelui cuprinzând şi nivelul glicemiei, colesterolului şi trigliceridelor (recomandat dar
nu esenţial).
- Testarea capacităţii aerobe cu monitorizarea EKG-ului.

Efectele kinetoprofilaxiei sunt consecinţele practicării activităţilor fizice şi se adresează în mod special următoarelor categorii de personae:
-adultul sănatos;
-persoane în vârstă înaintată,vârsta a III;
-femeia în situaţii biologice specialr,determinate de maternitate;
-copiii mici,de la 0-3 ani.

Program de activitate fizică,kinetoprofilactică,pentru categoriile de personae menţionate mai sus.
Obiectivul principal al unui astfel de program este, ameliorarea condiţiei cardio-respiratorii şi
ameliorarea compoziţiei corporale.
Obiectivele secundare ale antrenamentului pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice pentru sănătate
sunt: menţinerea / ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare; menţinerea / ameliorarea elasticităţii structurilor periarticulare şi a mobilităţii articulare; menţinerea / ameliorarea posturii şi aliniamentului corpului; menţinerea / ameliorarea coordonării, echilibrului şi îndemânării; relaxarea musculaturii hipertone.
Activitatea fizică realizată trebuie să aibă următoarele caracteristici: să implice cât mai multe grupe
musculare şi cât mai mari, în special musculatura membrelor inferioare, să poată fi menţinută continuu pe timpul şedinţei, să fie ritmică, repetitivă şi dinamică, să fie submaximală, adică aerobică, activităţile fizice care îndeplinesc aceste caracteristici sunt: alergare-jogging, mers, înot, patinaj pe gheaţă şi pe rotile,mersul pe bicicletă inclusiv cea ergometrică, schi fond, vâslit sau simulare, dans, aerobic-dans, balet,disco-dans, stepping.
Recomandările pentru adultul sănătos neantrenat sunt: realizarea a 30 de minute de activitate
fizică moderată pe zi, ceea ce aduce bebeficii substanţiale asupra unei largi palete de parametrii
fiziologici, indicatori ai sănătăţii pentru sedentarii adulţi. Pentru cei ce fac exerciţii timp de 30 min/zi şi consumă un număr adecvat de calorii, dar totuşi au probleme în a-şi controla greutatea, le sunt recomandate exerciţii fizice adiţionale sau resctricii calorice adiţionale, pentru a atinge echilbrul energetic şi pentru a reduce posibilitatea de a gâştiga în continuare în greutate. Pentru persoanele care fac activităţi fizice timp de 30 min/zi şi au o greutate stabilă, recomandarea este de a încerca să crească timpul de practicare a exerciţiilor fizice la 60 de min/zi, ceea ce le va aduce beneficii suplimentare pentru sănătate.
Pentru persoanele de vârsta a III, sunt din ce în ce mai multe studii care demonstrează
beneficiile pentru sănătate prin aplicarea unor programe de creştere a forţei musculare prin exerciţii
rezistive, precum şi alte forme de activtate fizică, mai puţin viguroasă (incluzând Qigong si Tai Chi) în menţinerea capacităţii funcţionale şi prevenirea contra căzăturilor şi fracturilor. Deşi recomandările pentru persoanele adulte se aplică în general şi bătrânilor, sunt totuşi câteva recomandări speciale care trebuie făcute. Menţinerea unui stil de viaţă independent este de primă importanţă la persoanele de vârsta a treia..
Este recomandată activitatea fizică profilactică, ce duce la creşterea forţei şi a flexibilităţii, de cel puţin 2 ori pe săptămână. De asemenea sunt recomandate: mersul în grup, sau 30 minute de activitate fizică moderată în aproape fiecare zi,alergarea (joggingul); covorul rulant (mers, alergare);mersul pe bicicletă sau ergociclu; înotul; echipamentul mecanic de forţă; exerciţiile de tip calisthenics; greutăţi libere, arcuri, elastice etc.; exerciţii parţiale (urcat-coborât scări, genuflexiuni, flotări, tracţiuni la bară etc.); exerciţii de respiraţie şi pentru muşchii respiratori; relaxare musculară progresivă Jacobson;auto-trainingul Schultz; terapie comportamentală; terapie recreaţională.



Kinetoprofilaxia femeii în situaţii biologice speciale,determinate de maternitate

Pregătirea kinetică şi psihosomatică a viitoarelor mame le învaţă pe acestea să-şi ajute copilul la
naştere în mod activ. Pe lângă pregătirea psihosomatică, exerciţiile fizice sunt complementul indispensabil pentru a fi într-o stare fizică bună în timpul gravidităţii, pentru a aborda naşterea în cunoştinţă de cauză.
Recomandări elaborate de Colegiul American al Obstetricienilor şi Ginecologilor: camera în care se execută programul kinetic este bine aerisită; costumul de gimnastică este adecvat vârstei sarcinii, pentru perioada ultimelor luni el prezentând susţinătoare abdominale; se evită supraîncălzirea organismului (peste 38ºC); se evită exerciţiile ce pot duce la pierderea echilibrului sau la alte traumatisme. Programul kinetic este efectuat de cel puţin trei ori pe săptămână, ţinând cont de particularităţile de sarcină sau cele de lehuzie. Exerciţiile fizice sunt effectuate cu o oră înainte de masă sau la două ore după masă; Efortul fizic este moderat, fără solicitarea rezistenţei, forţei şi vitezei de lucru excesive; Exerciţile fizice sunt oprite când apare senzaţia de oboseală; pragul de efort nu trebuie depăşit; numărul de repetări creşte progresiv odată cu adatparea organismului la efort; exerciţiile în decubit dorsat trebuie reduse în ultimele două trimestre de sarcină pentru că reduc fluxul sangvin uterin; exerciţiile trebuie combinate cu o dietă adecvată. Sporturi indicate: înot, tir. Sporturi contraindicate: schi, patinaj, înot subacvatic.
Contraindicaţiile pentru efectuarea exerciţiilor fizice: H.T.A., insuficienţă cardiacă, hemoragiile
genitale, insuficienţă cervico-istmică, iminenţa de naştere prematură sau naşteri premature în antecedente..
Kinetopofilaxia lăuzei. Lehuzia este perioada care urmează naşterii, durează 40 de zile şi
se caracterizează prin revenirea organismului matern la echilibrul dinainte de sarcină.
Obiective majore: scurtarea perioadei de revenire a organismului la nivelul său funcţional şi
estetic dinaintea modificărilor şi solicitărilor la care a fost supus în timpul sarcinii; educarea lăuzei
privind manevrarea copilului;
.
Kinetoprofilaxia în lehuzia propriu-zisă
Această perioadă se caracterizează printr-o labilitate a stării de sănătate a femeii, ameninţată şi de
o serie întregă de complicaţii. Alegerea mijloacelor terapeutice trebuie făcută cu mare grijă.
Obiectivele sunt următoarele: combaterea durerii; profilaxia trombozei;reluarea respiraţiei normale; refacerea musculaturii planşeului pelviperineal; îmbunătăţirea tonusului postural; asigurarea suportului fizic necesar satisfacerii tuturor obligaţiilor materne.
Mijloacele folosite: exerciţii libere, contracţii izometrice ale musculaturi gambei, masajul
membrelor inferioare, exerciţii voluntare de control perineal şi vezical al micţiunii,exerciţii de reeducare a respiraţiei.
Kinetoprofilaxia în perioada lehuziei tardive
După prima perioadă a lehuziei se continuă gimnastica la sala de kinetoterapie şi la domiciliu,
urmărind reluarea treptată a tuturor activităţilor casnice şi profesionale ale femeii.
Obiectivele sunt următoarele: restabilirea aliniamentului corporal şi a greutăţii normale;refacerea centurii abdomino-pelvine, a musculaturii erectoare a spatelui, adductorilor şi musculaturii plantare; reechilibrarea bazinului; continuarea reeducării sinergiei musculare toracoabdomino-pelviperineale în cadrul respiraţiei; respectarea regulilor de igienă posturală; educarea lăuzei privind tehnicile de alăptare şi manevrarea copilului.
Mijloace folosite: exerciţii libere globale, exerciţii de creştere a forţei musculare (cu încărcare),
exerciţii izometrice, exerciţii de autocontrol postural, exerciţii la aparate fixe (spalier, bicicletă, aparat
Kettler etc.), exerciţii cu obiecte (mingi, bastoane, corzi elastice etc.), exerciţii tip stretching pentru
musculatura scurtată, masaj şi automasaj pentru tulburările circulatorii, gimnastică vasculară Burger,
posturi antideclive, purtarea de ciorapi elastici, elemente din sporturile preferate executate cu scop
relaxant sau ca mijloc de reintegrare în activitatea sportivă.
Kinetoprofilaxia copilului de la 0 la 3 ani
Obiective: asigurarea dezvoltării fizice şi psihice normale a nou-născutului; stimularea
capacităţii de învăţare; asigurarea dezvoltării armonioase a corpului; dezvoltarea echilibrului;
prevenirea căderii bolţii plantare; prevenirea bolilor cardio-vasculare ulterioare ale adultului;
dezvoltarea inteligenţei; controlul greutăţii corporale
Mijloace: masajul general blând, după baie; iniţial mobilizări pasive ale tuturor segmentelor
corpului; mersul desculţ; interacţiune la îmbrăcare sau dezbrăcare.

Test de evaluare:
1.Prezentaţi rolul kinetoterapeutului în activităţile fice şi spot.
2.Prezentaţi definiţiile kinetoprofilaxiei şi a recuperării.
3.Prezentaţi obiectivele şi mijloacele,pe categorii de personae,cărora se adresează kinetoprofilaxia.


Cursul 2.

Principiile metodice a kinetoterapiei, care stau la baza profilaxiei, refacerii şi recuperării
în activităţile fizice şi sportive


Penrtu ca tratamentul kinetic să fie eficient şi cu randament,specialistul în domeniu,trebuie să respecte o serie de principii.

1.Principiul de bază este a părintelui medicinii,Hipocrate „Primum non nocere”,”Înainte de toate să nu faci rău”.În această privinţă este necesară o pregătire teoretică şi practică a kinetoterapeutului.
Trebuie să existe un dialog permanent între kinetoterapeut şi pacient pentru a asigura efectele terapiei aplicate.Mimica şi gesturile pacientului vor fi urmărite de kinetoterapeut penrtu a nu trece de pragul dureii intense,riscând declanşarea reacţiei de apărare al organismului,al căror tratament va fi mai complex şi durată.

2.Cunoaşterea efectelor profilactice şi terapeutice ale activităţilor fizice şi a sportului,presupune o bună pregătire teoretică şi practică a kinetoterapeutului.

3.Kinetoterapeutul trebuie să lucreze în colaborare cu medicul specialist,antrenor,pentru a cunoaşte exact diagnosticul şi a starea funcţională a pacientului/sportivului,iar aceasta presupune cunoştinţe de patologie clinică.

4.Respectarea întocmai a principiului metodic al accesibilităţii în selectare şi combinarea tehnicilor şi mijloacelor folosite în activitatea fizică şi sport.Se va respecta întotdeaua particularităţile individuale.

5.Dozarea efortului se va realiza gradat, respectiv de la uşor la greu,de la simplu la complex,de la
cunoscut la necunoscut.Se va ţine cont de posibilităţile reale de susţinere a efortului.

6.Individualizarea tratamentului este strictă,deoarece se tratează un bolnav şi nu boli.Fiecare persoană are o reacţie proprie faţă de boală,deci bolile nu sunt identice şi nici trtamentul lor.

7.Principiul economiei de efort se va respecta cu stricteţe.Practicarea exercţiilor fizice in kinetoterapie se va avea în vedere, în orice moment al tratamentului,clientul să nu fie supus efortului maxim.
O atenţie sporită se va acoda refacerii complete după efort,atât în perioada de efectuare a compexului de exerciţii cât şi după încheierea acestuia.Nu se va neglija alimentaţia reţională de după efort.

8.Participarea activă şi conştientă a pacientului asupra întregului proces de tratament, ajută la apariţia efectelor scontate.Pe baza principiului”placebo”,intervenţia hotărâtă a psihicului în tratamentul recuperare are efecte spectaculoase.

9. Respectarea condiţiilor de igienă individuală şi colectivă este foarte importantă.Se va respecta
curăţenia,spaţiile aerisite şi igienizate,orarul adecvat,echipament corespunzător.

10. Principiul realizării tratamentului „în echipă”, doar o abordare interdisciplinară a unei evaluări şi tratament,poate oferi rezultate bune. Această echipă de specialişti este formată medici, psihologi,kinetoterapeuţi,asistenţi sociali,antrenori,asistenţi medicali etc.

11. În oganizarea,desfăşurarea şi evaluarea tratamentului kinetic,se impune o supraveghere şi control permanent, asigurând eficacitatea terapiei aplicate şi progresele realizate.

12.Continuarea tratementului funcţional şi după încheierea procesului clinic al vindecării este primul pas spre mişcarea implicată în regimul de viaţă a omului modern.

Aplicaţiile mijloacelor kinetoterapiei,conform cu principiile metodice,se recomandă a fi cuprinse într-un regim specific (V.Macu 1995):
-„regimul de cruţare, de repaus absolut,nu faci nimic până nu vezi despre ce-i vorba,

- regimul de repaus relativ,când se stabileşte posibilitatea reală a organismului de susţinere a efortului,

- regimul de tranziţie,de trecere treptată şi gradată spre antrenamentul propriu-zis,

- regimul activ de kinetoterapie,în care tratamentul complex îşi ocupă locul bine stabilit,

- regimul de recuperare,în perioada de covalescenţă,urmăreşte recapătarea tuturor indicilor
morfo-funcţionali ai organismului pentru reîncadrarea în vaţa socio-profesională.”





Test de evaluare:
1.De ce sunt importante principiile metodice?
2.Prezentaţi principiile metodice .
3.Prezentaţi regimurile specifice.




































Curs 3

Obiectivele şi evaluarea în kinetoterapie

OBIECTIVELE ÎN KINETOTERAPIE

Orice program kinetic urmăreşte revenirea clientului la starea funcţională de dinaintea îmbolnăvirii sau a accidentării. Există o întreagă echipă de specialişti ,care vizează în comun sporirea calităţii vieţii oamenilor în general, revenirii clientului la indicii morfo-funcţionali de dinaintea evenimentului patologic.
Având în vedere complexitatea intervenţiei pentru starea de sănătate, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie capabil a şti, a alege, a stabili cele mai importante obiective generale şi specifice a programului kinetoterapeutic.
Obiectivele care vizează finalităţi, corespund idealului de recuperare a sănătăţii (considerată parţial şi temporar pierdută). Imediat după evenimentul patologic, rolul important revine serviciilor medicale de urgenţă pentru menţinerea şi revenirea spre normalitate a funcţiilor vitale. Urmează prevenirea complicaţiilor, prin aplicarea corectă a mijloacelor anakinetice.
Va urma kinetoprofilaxia secundară, ce urmăreşte menţinerea şi readucerea funcţiilor neafectate direct de către evenimentul patologic. După depăşirea fazei acute/critice determinată de impactul patologic, rolul kinetoterapiei este recuperarea ideală (în totalitate) a funcţiilor diminuate sau pierdute.
Perioada acestui tip de obiectiv este impredictibil. Termenul de “ideal de recuperare” cuprinde în esenţa lui aspiraţiile pacientului şi a tuturor serviciilor medicale, sub rezerva unei îndepliniri posibil parţiale a acestui tip de obiectiv.
Obiective generale în kinetoterapie
Obiectivele generale se referă nemijlocit la menţinerea şi/sau îmbunătăţirea stării de funcţionalitate a fiecărui aparat şi sistem afectat al pacientului. Acest lucru este determinat de întreaga stare patologică instalată şi rezultă din evalurea corectă şi complete a echipei medicale de recuperarare.
Obiectivele generale sunt:

 Promovarea relaxării;
 Reeducarea sensibilităţii;
 Corectarea posturii şi aliniamentului corpului şi a segmentelor sale;
 Educarea/reeducarea/reabilitarea controlului, coordonării si echilibrului;
 Reeducarea respiratorie;
 Creşterea antrenamentului la efor;:
 Recuperarea mobilităţii articulare;
 Creşterea forţei musculare;
 Creşterea rezistenţei musculare.

Obiectivele specifice, urmeză cu stricteţe pe cele generale şi se desprind din ele.
Obiective specifice pot fi:
 reducerea durerii pin relaxare la nivelul sistemului nervos central sau nivel local;
 reducerea contractuii posttraumatice,reumatologice şi neurologice;
 îmbunătăţirea perfomanţelor de control motor;
 perfecţionaea unor tipuri complexe de sensibilitate specifică unor activităţi umane,sportive;
 obţinerea dezvoltării fizice armonioase a corpului;
 combaterea atitudinilor defectuoase ale aparatukui locomotor;
 profilaxia secundară a deposturărilor şi terţială a deficienţelor;
 tonifierea în condiţii de scurtare sau alungire a muculaturii intricate;
 alungirea structurilor scurtate dintr-o parte a unei articulaţii;
 îmbunătăţirea controlului,coordonării musculare prin feed-back;
 automatizarea mişcărilor uzuale;
 controlul centrului de greutate atunci când aceasta depăşeşte beza de susţinere;
 relaxarea musculaturii respiratorii;
 reeducarea tipurilor de respiraţie;
 influenţarea selectivă a aparatelor şi sistemelor organismului, pregătărea pentru efort
 creşterea antrenamentului la efort cu monotorizarea parametrilor subiectivi, funcţionali ai aparatelor cardio-vasculari şi respirator,de consum energetic şi a probelor biologice;
 promovarea capacităţii de revenire a organismului după efort la parametrii de repaus;
 obţinerea unghiuilor articulare funcţionale,normale;
 creşterea capacităţii neuro-psihice la eforturile de rezistenţă,etc.
Obiectivele specifice au un timp ce poate fi anticipat şi pot fi rezolvate optim şi preductibil.
Obiectivele, sunt acele ţinte, formulate clar, în termeni concreţi, limitaţi la o şedinţă sau
un la ciclu de tratament, cu care kinetoterapeutul va lucra.
Formularea corectă şi complectă a unui obiectiv , canalizează kinetoterapeutul în alegerea celei
mai bune modalităţi de rezolvare a lui (alegerea celui mai indicat exerciţiu: ca poziţie de start, tehnici kinetice, elemente facilitatorii/inhibitorii şi a celei mai bune dozări a efortului).
.
EVALUARE ÎN KINETOTERAPIE
Primul şi ultimul act al medicului şi kinetoterapeutului în procesul asistenţei de recuperare funcţională este evaluarea. Iniţial evaluarea este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat şi a restantului funcţional pe care se bazează capacităţile şi activităţile pacientului, iar în final evaluarea apreciază rezultatele obţinute prin aplicarea programului de recuperare şi concluzionează asupra măsurilor care se mai impun eventual în continuare.
Pentu o evaluare, este necesară o colaborare bună a echipei multidisciplinare care trebuie să asigure succesul recuperării, iar kinetoterapeutul trebuie să ia în considerare următoarele: să fie bine informat în ceea ce priveşte schema de evaluare ; să fie bine antrenat în manevrele de evaluare şi bun cunoscător al anatomiei, fiziologiei, fiziopatologiei, psihologiei, etc.; să prezinte abilitate şi mijloacele necesare în vederea obţinerii unor date relevante; să prezinte capacitate de analiză şi interpretare a rezultatelor în mod corect.
În kinetoterapie, programul kinetic, respectiv modul în care kinetoterapeutul îşi desfăşoară
activitatea, se bazează pe diagnosticul funcţional, obţinut prin cumularea diagnosticului clinic, stabilit de către medicul specialist, cu rezultatele evaluării kinetice iniţiale .
Anamneza - reprezintă de fapt un dialog purtat între pacient şi examinator şi furnizează informaţii despre: vârstă, sex, profesiune, istoricul bolii, antecedentele heredo- colaterale, antecedentele personale.
Dialogul care are loc între examinator şi pacient poate îmbrăca 2 forme: ascultarea, în care examinatorul ascultă tot ce îi povesteste pacientul şi interogatoriul, formă în care examinatorul pune întrebări la care răspunde pacientul. Cele două metode, ascultarea si interogatoriul, se îmbină şi se completează, nefiind tehnici separate.
Prin anamneză se stabilesc principalele simptome, care reflectă tulburările morfofuncţionale ale
organismului sau ale sistemului/aparatului bolnav.
Evaluarea somatoscopică sau examenul general al pacientului
Se vor examina din punct de vedere kinetic:
- Tipul constituţional, greutatea şi înălţimea;
- Tegumentul şi unghiile;
- Ţesutul subcutanat adipos şi fibros la care se apreciază cantitatea, consistenţa, repartizarea pe
regiuni corporale, prezenţa eventualilor noduli, creşterea în volum, etc.;
- Starea ganglionilor urmărindu-se prezenţa adenoamelor;
- Starea aparatului cardio-vascular la care se va aprecia frecvenţa şi ritmul cardiac; tensiunea
arterială; circulaţia periferică
- Aparatul respirator: perimetrul şi elasticitatea toracică; capacitatea vitală; frecvenţă, ritm şi tip
respirator.
- Aparat digestiv: tulburări de tranzit intestinal.
- Aparat uro-genital: tulburări sfincteriene; sarcina
- Examen neurologic: reflexele osteo-tendinoase; sensibilitatea superficială (tactilă, termică, dureroasă); sensibilitatea profundă , echilibrul, controlul şi coordonarea.
- Examen psihic: grad de înţelegere-comunicare, voinţă, emotivitate, tulburări de comportament.
Evaluarea aparatului locomotor - se realizează imediat ce anamneza şi examenul clinic
general s-a terminat şi ne ajută să căutăm toate simptomele pentru stabilirea diagnosticului clinic al afecţiunii. De această etapă aparţine inspecţia de apeciere,palparea,cu ajutorul simţului tactil sau stereometria(volumul),evaluarea amplitudinii articulare,evaluarea manuală a forţei musculare,evaluaea mersului şi evaluarea capacităţii de efort.
Aprecierea capacităţii de efort se poate realiza printr-o mulţime de teste.Un exemplu :
Proba Ruffier - Dickson apreciază acomodarea organismului la efort, fiind denumit de autori:”test
de evaluare a condiţiei fizice “(a fitness-ului). Proba se efectuează după un repaus de minimum 5 minute în aşezat. Se măsoară FC în l5 sec.(toate aceste valori se vor înmulţi cu 4, pentru a afla FC/min) şi valoarea oţinută va reprezenta Pl. Urmează efortul ce constă în 30 genuflexiuni (totale) timp de 45 sec .
Imediat după efort P-ul se reaşează pe scaun şi se ia din nou FC între sec. 0-l5 (x 4 =P2) şi între sec. 45-60 ( x 4=P3) din primul minut post efort. Indicele Ruffier se calculează după formula Ir = (Pl+P2+P3) – 200/l0. Interpretarea probei: indice sub O = foarte bun; între 0-5 = bun; între5-l0 = mediocru; între l0-l5 = slab, peste l5 = foarte slab. În concluzie, valorile FC si TA sunt cu atât mai scăzute (la aceleaşi trepte de efort) şi revin după efort la valorile iniţiale cu atât mai repede, cu cât capacitatea de efort aerob este mai crescută.
Pentru controlarea intensităţii efortului se utilizează 3 metode: controlul frecvenţei cardiace;
testul conversaţiei, ce constă în posibilitatea întreţinerii unei conversaţii în timpul efortului; perceperea efortului de către pacient (scala Borg). Pacientului i se cere să încadreze efortul pe care îl depune pe următoarea scală: sub 6 activităţi nu se poate considera ca fiind un efort, 6-7-8 efort foarte foarte uşor, 9-l0 foarte uşor, ll-l2 uşor, l3-l4 moderat, l5-l6 intens, l7-l8 foarte intens, l9-20 foarte foarte intens.


Test de evaluare:
1.Care sunt obiectivele generale ale kinetoterapiei în activităţile fizice?
2. Prezentaţi modalităţile de evaluare funcţională a pacientului.
3. Pezentaţi ordinea desfăţurării evaluăii motorii.















































Curs 4.
Bazele fiziologice ale efortului, oboselii şi refacerii

Efort înseamnă, după (V.Marcu, 1995)” solicitarea organismului în timpul efectuării unei activităţi. În acest timp se cheltuieşte energie şi se acumulează oboseală. În raport cu intensitatea, complexitatea şi volumul efortului susţinut. Cheltuiala energetică şi, implicit, modificările tisulare provocate de aceasta reprezintă elementul principal care susţine efortul, iar realizarea actelor şi acţiunilor motorice neputând fi concepută fără cheltuială energetică. Efectul în sine impune accelerarea proceselor metabolice, consumul sporit de oxigen şi de substanţe energetice, precum şi eliminarea mai intensă şi eficientă a substanţelor reziduale din organism. Sângele în circulaţie asigură transportul substanţelor necesare activităţii ţesuturilor atât în efort cât şi în repaus. În perioada de repaus la un om normal inima pompează în vase 3-4 litride sânge per minut, iar în efort această cantitate poate depăşi 30 de litri per minut. Volumul aerului respirat ajunge în timpul efortului la 60-120 litri per minut, faţă de 4-8 litri per minut în repaus. Aceste volume sporite de sânge şi de aer din timpul efortului se obţine pe seama accelerării frecvenţei respiatorii şi s celei circulatorii, precum şi prin creşterea volumului respiator şi s celui circulator. La oamenii antrenaţi aceste creşteri sunt asigurate în principal pe seama inimii, care se contractă mai putenic, mărind volumul sistolic şi amplitudinea bătăilor inimii, iar respiraţia fiind şi ea mai profundă. Există, însă mari deosebiri între oameni în ceea ce priveşte capacitatea de efort şi cea de adaptare la efort. În practicarea exerciţiilor fizice în general, în kinetoterapie în mod deosebit trebuie să se ia în consideraţie toate particularităţile individuale şi să se ţină cont că inima atinge capacitatea optimă de adaptare la efort la 17 ani la fete şi la 22 de ani la băieţi, iar la vârsta a III.-a, peste 60 de ani, există de-a dreptul uriaşe deosebiri între indivizi în privinţa capacităţii de susţinere a efortului.”
Oboseala înseamnă consumul sporit de energie din timpul efortului care duce treptat la senzaţii neplăcute, generale sau locale, subiective sau obiective, reprezentând procese fiziologice normale, trecătoare, resimţite de organism după o activitate prelungită sau intensă. Oboseala are ca principală caracteristică scăderea capacităţii de efort a organismului, având urmatoarele fenomene specifice:
- greutate, chiar imposibilitate, în continuarea efortului
- lipsa coordonării în mişcare
- paloarea feţei executantului
- senzaţie de sufocare
- moleşeală, indispunere etc.
Eforturile exagerate pot determina epuizarea organismului. Câteva ipoteze în legătură cu oboseala:
a.) Ipoteza lui Weichardt conform căreia fenomenele specifice oboselii ar fi determinate de „ toxinele specifice”, ( ipoteza numindu-se şi aceea a ” toxinelor specifice”)
b.) Ipoteza lui Schilt, care susţine că oboseala apare datorită “ epuizării resurselor energetice” de la nivel tisular
c.) Ipoteza “ degradării unor substanţe ce se acumulează în muşchii în acţiune”, ipoteză susţinută de Hill şi Pfllunger
d.) Teoria “nervistă” a oboselii susţinută de către Pavlov, Secenov, Orbeli, ipoteză larg răspândită în lumea specialiştilor, considerându-se că fenomenele oboselii sunt dependente de activitatea sistemului nervos central.
Scăderea capacităţii de efort datorată oboselii are ca principală cauză diminuarea eficienţei şi preciziei activităţii corticale. La un om antrenat diferenţa dintre gradele de excitabilitate a ţesutului muscular şi a celui nervos este mai mare decât la un neantrenat. În oboseală această diferenţă se reduce prin micşcorarea excitabilităţii nervului, excitaţiile transmise muşchilor fiind mai slabe. S-a stabilit, spre exemplu că oboseala apare şi în ramurile sportive care nu pretend un efort muscular intens (tir, planorism, motociclism).
Consumurile de energie nervoasă determinată de activitatea de coordonare a muşchilor agonişti, sinergici, antagonişti, fixatori şi de integrare cu precizie la nivel optim al tuturor funcţiilor, aparatelor şi sistemelor organismului sunt mult mai mari în efort decât în repaus.
Odihna,după (V.Macu,1995),” reprezintă perioada de refacere energetică, fiind un element tot atât de important pentru dezvoltarea şi perfecţionarea funcţiilor organismului. Odihna este condiţia indispensabilă pentru refacerea capacităţii de efort. Stabilirea corectă a raportului dintre efort şi odihnă înseamnă dozarea efortului, ceea ce reprezintă cheia succesului într-o activitate de practicare a exerciţiilor fizice. Dozarea efortului trebuie realizată în funcţie de caracterul fazic al modificărilor intervenite în capacitatea de efort a organismului, conform teoriei lui G.F. Folbort. Ea redă schematic alternanţa efortului cu odihna şi apariţia, pe această bază, a supracompensării, ca moment esenţial în ceea ce priveşte sporirea, prin efort şi cheltuială energetică, a nivelului capacităţii de efort a organismului.”
Parametrii de bază după(V.Macu,1995)” în dezvoltarea efortului, cunoscuţi ca elementele fundamentale ale efortului fizic sunt:
a) Volumul reprezintă cantitatea de lucru mechanic exprimat în număr de repetări distanţe parcurse, kilograme ridicate, durata execuţiei, etc. Volumul efortului se referă la latura cantitativă a efortului şi se apreciază prin calificative:
• Mic
• Mediu
• Submaximal
• Maximal
Volumul este determinat în efort fiindcă, aşa după cum scrie şi Tudor Arghezi, “fizicul câştigă de la intelect ceea ce intelectul câştigă de la fizic”.
b.)Intensitatea reprezintă relaşia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, referindu-se la aspectul calitativ al efortului. Intensitatea este determinată de următorii parametrii:
• Viteza de execuţie a mişcării
• Numărul mişcărilor de unitate de timp (tempoul)
• Durta pauzelor
• Valoarea încărcăturilor
Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de efort a organismului (1/1- ¾- ½- ¼) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare. Peste 3 minute de efort cu intensitate mare vorbim despre încărcarea volumului efortului. Din punct de vedere al intensităţii efortului distanţele/eforturile pot fi:
• distanţele/eforturile optime – până la eforturi submaximale, şi
• distanţele/eforturile nefiziologice – eforturi maximale, mai ales pe baza datoriei de oxigen de la nivel tisular.
c.)Complexitatea efortului, reprezentând modul concret de înlănţuire al muşchilor, se află în legătură cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor exerciţii, cu greutatea coordonării mişcărilor. Complexitatea are o relaţie directă cu îndemânarea. Dina acest punct de vedere specialiştii vorbesc despre diferite tipuri de efort:
• efort standard (cele repetabile)
• efort variabil (cu parametrii variabili)
• efort uniform (cu solicitări constante)
• efort neuniform (cu creşteri sau descreşteri)

S-au stabilit o serie de relaţii între parametrii efortului fizic şi componentele procesului instructiv-educativ de practicare a exerciţiilor fizice, astfel:
• deprinderi motrice= volum
• priceperi motrice= comlpexitate
• viteză, forţă = intensitate
• rezistenţă= volum
• îndemânare = complexitate
• calităţi motorice combinate = volum şi intensitate
Reglarea dinamicii efortului poate fi realizată pe mai multe căi:
• Modificări în activitatea motrică
• Modificarea condiţiilor externe
• Modificarea intervalelor ( a pauzelor)
• Introducerea unor elemente de întrecere în desfăşurarea activităţii
Realizarea acestor parametrii ai efortului are loc printr-un sistem didactic, care pentru a fi eficient, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi:
• Exerciţiile selecţionate să corespundă obiectivelor stabilite
• Exerciţiile să fie accesibile, să corespundă particularităţilor practicanţilor
• Programul să corespundă timpului avut la dispoziţie
• Exerciţiile să fie alese în funcţie de eficienţa acestora
• Să se ia în considerare contribuţia exerciţiilor fizice la dezvoltarea pocesului de cunoaştee, la cristalizarea proceselor afective, la dezvoltarea voinţei, la formarea priceperilor şi deprinderilor, la formarea conduitei şi a atitidinilor caracteriale
• Să se ia în considerare contribuţia practicării exerciţiilor fizice la realizarea obiectivelor celorlalte laturi ale educaţiei prin:
o Realizarea corespunzătoare a momentelor fixării cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, precum şi aplicarea lor în condiţii variate
o Promovarea lucrului independent, tratarea diferenţiată şi individualizarea activităţii
o Anunţarea, la începutul activităţii, a obiectelor şi sarcinilor de îndeplinit, iar la sfârşitul activităţii a concluziilorşi a recomandărilor pentru activitatea independentă
o Alegerea şi îmbinarea raţională a metodologiei didactice
o Sporirea caracterului formativ al întregului proces de practicare a exerciţiilor fizice.”


Test de evaluare
1.Definiţi efortul, oboseala şi refacerea.
2.Precizaţi paramerile de bază în dezvoltarea efortului.
3.Prezentaţi alternanţa efortului cu odihna şi refacerea.












































Curs 5

Capacitatea de efort

Capacitate de efort, după (A.Ionescu,2002)”, componentă cu semnificaţie a performanţei sportive, reprezintă posibilitatea sistemului muscular activ de a elibera prin glicoză anaerobă sau fosforilare oxidativă energia necesară producerii unui lucru mecanic cât mai mare posibil şi menţinerea acestuia un timp cât mai îndelungat."
Capacitatea de efort poate fi crescută la antrenamentul sportiv,îmbunătăţind performanţa, adaptarea morfo-funcţională a organelor implicate în efort şi creşterea calităţilor motrice de bază.
Poate fi crescută prin antrenamentul sportiv care îmbunătăţeşte performanţa, stimulând adaptarea morfo-functională a organelor implicate în efort si creşterea calitaţilor motrice de bază.
Performanţele sportive demonstează aceste deprinderi motrice la un nivel cât mai mare şi trebuie asigurate energetic de către organism.
Sursele energetice cele mai importante pentru metabolismul celulei musculare sunt aduse de principiile alimentare:
- hidraţii de carbon (glucidele) asigură două treimi din nevoile ener¬
getice;
- lipidele a căror importanţă depinde de tipul de efort, de durată şi
intensitatea lui, de masa musculară implicată şi de tipul de fibre musculare
solicitate;
- proteinele, care intervin în eforturile de lungă durată..
În timpul antrenamentului sportiv, în funcţie de intensitatea efortului când producţia de energie este modificată eforturile de intensitate foarte mare pot fi susţinute numai pe cale anaerobă, pe baza compuşilor macroergici şi a glico-lizei anaerobe. Aceste eforturi se numesc anaerobe, sunt de foarte scurtă durată şi se desfasoară în datorie de oxigen, care poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de motivaţia sportivă, de starea de antrenament şi este platită la sfârşitul efortului.
Eforturile de intensitate mică, medie sau submaximală şi de lungă du¬rată pot fi realizate cu ajutorul energiei produsă pe cale aerobă, utilizând glucoza, glicogen, acizi graşi liberi, proteine în diferite proporţii dictate de inten¬sitatea şi durata efortului. Aceste eforturi se numesc aerobe şi se desfasoară în condiţii de echilibru real sau aparent între cerinţele şi aportui de oxigen.

EVALUAREA CAPACITĂŢII AEROBE DE EFORT
Se realizează,după(I.Drăgan2002),” prin măsurarea consumului maxim de oxigen care ajunge la muschi în unitatea de timp şi prin metode directe (spiroergo-metrie, calorimetrie) si metode indirecte.
Spiroergometria. Se folosesc analizoare de gaze pentru măsurarea gradientului dintre aerul inspirat şi cel expirat iar efectuarea efortului se realizează cu cicloergometrul sau covorul rulant, care au posiblitatea de a cuantifică acti¬vitatea prestată.
Cicloergometrul este o bicicletă specială la care roata mişcată de pedale este frânată după dorinţa. Intensitatea efortului se modifică prin schimbarea frecvenţei de pedalare, a frânării roţii sau prin ambele procedee.
Covorul rulant este un aparat la care un sistem de role mişcă suprafaţa pe care stă subiectul. Acesta trebuie să meargă sau să alerge în sens opus, cu aceeaşi viteză cu care se deplasează covorul. Intensitatea efortului se poate modifica prin schimbarea vitezei covorului, prin înclinarea acestuia sau prin ambele procedee.
Aparatele de măsurare a schimburilor respiratorii, respectiv măsurarea consumului de oxigen, pot fi cu circuit închis sau cu circuit deschis. Cea mai utilizată este aparatura cu circuitul închis. Aparatul permite măsurarea ventilaţiei pulmonare si în paralel analiza O2 şi CO2. Sunt prelevate eşantioane de gaz respirator în cursul efortului de intensitate crescătoare, care relevă o creştere a oxigenului consumat până la un moment dat când consumul se sta¬bilizează, cu toate că intensitatea mai creşte. Echipamentul, permite fie citirea directă a cantitaţii de oxigen consumat în fiecare moment al probei, inclusiv când se stabilizează şi constituie VO2 max sau formule si calcule speciale, permit aprecierea acestui indicator (VO2 max reala). Se admite ca VO2 max este atinsă când consumul de oxigen şi frecvenţa cardiacă se stabilizează, chiar dacă intensitatea efortului creşte.
În metoda propusă de OMS se începe de la 75-100 W şi se măreşte apoi sarcina cu 50-77 W la fiecare 3 minute pâna la atingerea unui vârf maxim al posibilitatilor aerobe. La fiecare treapta de efort se fac concomitent înregistrări ale FC, FR, TA şi ale acumulării de lactat înregistrări care se vor continua şi în faza de revenire ceea ce permite evaluarea consumului maxim de oxigen cât şi a economiei cardiorespiratorii şi metabolice.
Proba clino-ortostatica (Schellong) se urmăreşte reacţia de adaptare vegetativă a frecvenţei cardiace si tensiunii arteriale.
Se măsoară FC şi TA în clinostatism, apoi după un minut de ortostatism în această poziţie şi se notează valorile respective. Se apreciază astfel reactivitatea cardio-vasculară de repaus a activitaăţii vegetative.
EVALUAREA CAPACITATII ANAEROBE DE EFORT
Testul Sargent. Măsoară forţa explozivă, detenţa verticală, evaluând în acest fel puterea maximă anaeroba. Se execută trei sărituri maxime pe verti¬cală după o prealabilă încălzire, măsurându-se detenţa în centimetri. Se reţine pentru calcul cea mai înaltă săritură şi se aplică formula:

P = 4,95 x G x D
unde: P = putere maximă anaeroba exprimată în Kg/sec
G = greutate corporală
D = detenţa în cm
Interpretarea rezultatelor se face după scala de aprecieri Dal Monte, 1988 (vezi tabelul).
O variantă a probei este măsurarea detenţei orizontale cu excutarea săriturilor din poziţia înghemuit, cu sau fără balansul braţelor.

Scala de apreciere - Dal Monte

Calificativ 15-20 ani 20-30 ani 30-40 ani
Slab <113 < 106 < 85 Satisfacator 113-149 106-139 85-111 Barbati Mediu 150-187 140-175 I 112-140 Bine 188-224 176-210 141-168 Foarte bine (exce) > 224 > 210 > 168
Slab < 92 < 85 < 65 Satisfacator 92-120 85-111 65-84 Femei Mediu 121-151 112-140 85-105 Bine 151-182 141-168 106-125 Foarte bine (exce) > 182 > 168 > 125



Test de evaluare
1.Definişi capacitatea motrică.
2.Pezentaţi o metodă de evaluare a capacităţii aerobe de efort.
3. Pezentaţi o metodă de evaluare a capacităţii anaerobe de efort.



























Curs 6.

Traumatologia sportivă şi abordarea pe ramuri sportive

Traumatismele determină de multe ori leziuni grave locale şi la distanţa, care au ca rezultat instalarea unor sechele funcţionale locale sau generale. Traumatismele pot influenţa direct sau indirect organismul uman prin:
-alterarea fenomenelor circulatorii si respiratorii;
-alterarea locală a capacitaţii funcţionale motrice;
-alterarea pe zone topografice şi in general a capacitaţii funcţionale;
-alterarea si modificarea metabolismului la diferite nivele;
-producerea de tulburări psihomotrice;
-producerea tulburărilor de coordonare
Sechelele posttraumatice pe structuri de tesuturi pot fi clasificate astfel:
- sechele generale posttraumatice;
- sechele cutanate cutanate §i subcutanate posttraumatice;
- sechele articulare si periarticulare posttraumatice;
- sechele musculare posttraumatice;
- sechele posttraumatice cu leziuni ale nervilor periferici la diferite nivele.
Sechelele posttraumatice pe zone topografice se pot clasifica astfel:
- sechele posttraumatice ale zonei umarului;
- sechele posttraumatice ale zonei cotului si antebratului;
- sechele posttraumatice ale pumnului (gatul mainii);
- sechele posttraumatice ale mainii, degetelor;
- sechele posttraumatice ale zonei pelvine (şold, coapsa);
- sechele posttraumatice ale genunchiului, gambei;
- sechele posttraumatice ale gleznei;
- sechele posttraumatice ale piciorului.

Majoritatea sechelelor posttraumatice ale aparatului locomotor apar ca urmare a inactivităţii si imobilizării pe perioade de timp mai mult sau mai puţin indelungate.
Între factorii subiectivi care influenţează recuperarea acestor sechele putem enumera: vârsta. sexul, afecţiunile asociate, gradul de pregatire fizică anterioara. structura neuropsihică a pacientului etc.
Dacă nu sunt tratate la timp, orice sechele generale sau locale pot prezenta forme de handicap.
De aceea. un program complet de recuperare funcţional precoce a unui posttraumatic trebuie sa aibă în vedere starea generală a pacientului si principiile recuperării în general. Rolul kinetoterapiei rezultă din prelungirea terapiei, atăta timp căt evoluează şi afecţiunea, sechelaritatea majoră sau minoră.

Abordarea pe ramuri sportive a traumatismelor,după(V.Marcu,şi col.2007)
„Atletismul cu probele sportive ca: marşul, alergările, săriturile, aruncările şi probele combinate şi maratonul domină prin afecţiunile musculare, ligamentare, tendinoase, a fasciilor şi aponevrozelor (entezite, miozite, bursite, sinovite, tendinite, rupturi musculare şi tendinoase), uzura articulară (cotul aruncătorului de suliţă, epicondilita tip atletic), chiar fracturile de stress, finalizându-se cu artroze cronice reumatismale. La atleţi predomină o afecţiune comună mai multor ramuri şi probe sportive: acesta fiind durerea piciorului cauzat de o reacţie inflamatorie a aponevrozei plantare, Durerea plantară se poate dezvolta prin afectari variate, având o etiologie şi o topografie relativ bine clasificată de specialist. Recuperarea şi kinetoterapia este specific traumatismelor pe regiuni.
Baschet: avem cu predominanţă traumatisme de contact si toată gama de traumatisme a părţilor moi, în special al aparatului propulsor, reprezentat de laba picorului, calcaneu, tricepsul sural, tendonul achilian si genunchiul.
Boxul comportă un bilanţ traumatic extrem de bogat. Se descriu leziuni ale extremităţii cefalice, cap, barba, pomeţi, nas, trunchi, fracturi ale oaselor nazale, a cartilajului septal, cartilajelor aripilor nasului. Toate acestea duc la formarea nasului în şa. Traumatismele repetate, pot provoca trimus si pareze faciale, nevralgii. Membrele superioare suferă diferite afecţiuni ca: (entorse, luxaţii, fractura tip Benett la falange, fracturi a primului metacarpian, fractura de scafoid, decolări ale metacarpienelor, entorse de pumn, etc.).
Canotaj, kaiac - canoe, schiff etc. Se remarcă în special traumatismele la nivelul spatelui adică a coloanei vertebrale sub forma de lombalgii, discopatii, sindroame miofaciale, radiculopatii, hernie de disc. Alte forme de leziuni se formează la nivelul pălmilor - hiperkeratozice palmare, datorate iritării mecanice prelungite prin contactul palmar cu rama. Manifestări artrozice la nivelul articulaţiei scapulohumerale, cot, pumn, genunchi.
Ciclismul este unul din sporturile foarte pericuioase, competiţiile se desfasoară în săli, pe şosele, în circuit, cross, montenbaick etc. Cele mai specifice, sunt căderile şi urmările acestora: luxatii, fracturi ale claviculei , ale membrelor superioare si chiar inferioare, eroziuni din zona perineală şi a tenosinovitelor de gambă, traumatismele craniocerebrale care duc şi la deces. Traumatismele vertebro-medulare sunt la fel de maximă gravitate în special la nivel coloanei cervicale şi duc la tetraplegii.
La gimnastica se semnalează de la banalele leziuni musculare, tendinoase, până la traumatisme la nivelul toracelui, perineale, dar şi mai gravele traumatisme cranio cerebrale sau fracturi ale coloanei vertebrale, prin aterizări greşite, lovire de aparat, greşeli în tehnică.
Fotbalul - membrul inferior este zona cea mai expusă afecţiunilor de diferite nivele şi grade, în special genunchiul şi glezna: entorse, luxaţii, întinderi şi rupturi de ligamente şi musculare. Afecţiunile hiperfuncţionale de suprasolicitare ale aparatului locomotor sunt miozita, tendinita ligamentita, meniscita, capsulita, aponevrozita, iar în cazul afectării concomitente a mai multor ţesuturi histologice apar forme anatomo-clinice combinate; mioentezita, tenosinovita şi altele.
Halterele, sport tot mai răspandit şi în rândurile femeilor în care leziunile traumatice se produc atât la ridicarea cât şi la coborârea greutăţilor. Se descriu de exemplu, rupturi ale bicepsului brahial la ridicarea halterei, rupturi ale musculaturii spatelui, discopatii si hernii de disc sau sciatica. Rupturi ale vaselor mici la nivelul organelor genitale la barbaţi, fracturi de stem, fracturi ale oaselor antebraţului şi a pumnului, luxaţii ale pumnului, cotului.
Handbalul este un sport de contact şi în ultimul timp provoacă toată gama de traumatisme şi la toate nivelele aparatului locomotor. Sunt frecvente entorsele la nivelul mâinii, degetelor, gleznei, genunchiului, leziunile musculo-tendinoase, leziunile de menisc .
Hipismul contribuie la afecţiuni specifice cum ar fi: fracturile de claviculă, dislocarea acromioclaviculară, luxaţii metatarso-falangiene, luxaţii ale piciorului în ariculaţia Chopard, prin rămânerea piciorului calaretului în scăriţă. Dintre leziunile cronice amintim, osteomul adductorilor, contuzii abdominale. Se pot produce accidente mai grave: fracturi ale coloanei veretebrale la diferite nivele, fracturi toracale, ale coastelor, rupturi sau contuzii de splină, fracturile de bazin.
Voleiul nu furnizează accidente grave, însă aparatul propulsor şi membrele superioare suferă microtraumatisme repetate de suprasolicitare, care duc la leziuni ale muşchilor, dezinserţiile extensorilor la nivelul degetelor piciorului, contuzii, bursite ale coatelor, genunchilor, umărului, entorse ale gleznelor, fracturi maleolare în special cea peronieră, PSH (periartrita scapulohumerala ) ale umărului cronic de voleibalist.
Tenisul de câmp, prezintă o leziune caracteristică, care creează serioase neplăceri sportivilor aşa zisul cot al tenismanului (tenis elbow), prin epicodilita şi epitrohleita la nivelul articulaţiei cotului. Procesul se caracterizează prin dureri continue pe partea antero-externa a antebraţului şi cotului care se acccentuează la presiune intr-un punct fix, situat supraepicondilian.
Înotul, polo, săriturile în apă- Dintre cele mai specifice afecţiuni amintim, afecţiunile ORL, ale căilor respiratorii, oftamologice, prin conjunctivite iritative, sau alergice la apa clorinată sau necurată, cele virale, afecţiuni dermatologice specifice înotătorilor (micoze stafilococice, streptococice, pitiriazisul versicol etc.). Găsim şi afecţiuni ale aparatului locomotor (leziuni de suprasolicitare, hiperfuncţionale cum este umărul înotătorului sau genunchiul brasistului, periartrita scapulohumerală, spatele dureros al înotătorului de fluture, tendinita coiful rotatorilor, tendinita de supraspinos, deltoid sau leziuni cor acoacromiale).
Polo pe apă - afecţiunile sunt asemănatoare celor din naţaţie, completându-se cu traumatisme ca plăgi frontale, arcade sparte şi sangerând, artrozele şi afecţiunile de suprasolicitare a umărului, spate dureros în special coloana lombosacrată, lovituri la nivelul scrotului, epicondilita .
Sporturile de contact: lupte ( greco - romane, libere ) judo, etc., fac parte din sporturile aciclice, se incadrează în grupa sporturilor mixte aero -anaerobe. Cele mai frecvente afecţiuni cu o amprentă speciflcă sunt, traumatismele directe şi indirecte. Hematoamele, care se formează în urma repetatelor lovituri aplicate zonei urechii de către capul adversarului, antebraţul, cotul adversarului, constituie prin deformarea pavilionului urechii un semn specific, urechea de luptator. Alte forme mai uşoare de traumatisme pot fii plăgi la nivelul feţei , arcada, barba, frunte, bursite la nivelul olecranului, disfuncţii condrocostale, epicondilite, entorse si luxaţii sau subluxaţii la nivelul ariculaţiilor acromioclaviculare, scapulohumerale, genunchi, cot, etc.
Sporturi de iarnă - toate sunt caracteristice printr-un efort complex (unele ciclice altele aciclice), cu predominanţă metabolică anaerobă de intensitate mare în condiţii atmosferice speciale (vânt, frig, temperatură scazută, umezeală , zăpadă). Traumatismele îmbracă forme foarte variate şi sunt cauzate de: starea tehnică necorespunzatoare a echipamentului, imprudenţa, indisciplina, duritatea adversarilor, condiţii nefavorabile de mediu, oboseală, deficienţă în pregatire, măsuri de refacere greşite sau deloc, reechilibrarea termică, alimentaţia calorică, arbitrajul. Microtraumatismele sunt predominante, din grupajul celor de suprasolicitare, create de trepidaţii, denivelri, ciocniri, căzături, socuri, schimbări de ritm. Cele mai specifice sunt: musculo-ligamentare sau osteomusculoconjunctivale care cedează în timpul efortului prelungit, la aterizări, schimbări de direcţii etc. Avem însă şi situaţii grave traumatice ca: afectarea craniana prin lovire, căzătura, afectarea coloanei vertebrale soldate cu coma, secţiune de măduvă sau cu final letal.
Şah - sportul minţii, este un sport cu efort neuro-psihic, solicită atenţia, memoria gândirea, personalitatea, temperamentul. Şahiştii sunt destul de refractari la controalele medicale periodice. Este necesară o refacere farmacologică, metabolică, psihologică, prin formele specifice de refacere. Nerespectarea acesteia duce la sindromul de suprasolicitare, de fatigabilitate matinală de concurs, irascibilitatea, leşin, scăderea luciditatţi etc.
Tenis de masă este un sport cu efort cu energogeneză mixtă, aerobă-anaerobă, ce reclamă o bună reactivitate, abilitate, atenţie concentrată, rezistenţă la stres şi o bună capacitate de refacere neuro-musculară şi neuropsihică. Traumatismele sunt cele hiperfuncţionale musculare, ligamentare, articulare de suprasolicitare cu predominaţia la nivelul membrelor inferioare şi la membrul superior cu care ţine paleta.






Test de evaluare
1.Clasificaţi traumatismele sportive.
2.Prezentaţi traumatisme din atletism şi handbal.
3.Prezentaţi traumatisme din volei şi gimnastică.






















Curs 7

Entorsele, luxaţile şi fracturile

Entorsele


Entorsa după (Z. Pasztai, 2001), „este expresia clinică a leziunilor capsulo-ligamentare ale unei articulatii, variate ca amploare (gradul I, II, III), secundară unor mişcări forţate. care depăşesc limitele mişcării fiziologice sau se fac într-un sens în care acestea sunt absente sau limitate.
Mecanismul de producere este indirect, prin acţiunea unor forţe care solicită intr-un sens lateral, in hiperextensie, hiperflexie, sau rotatii brutale, elemente de rezistentă biomecanică ale articulaţiei. Rezultatul acestor agresiuni constă în leziuni ale ligamentelor extra si intraarticulare precum şi ale capsulei, mergând de la contuzie, distensie, rupere parţială sau totală până la dezinsersie cu sau fără smulgere osoasă. Funcţia de limitare sau de direcţionare ale acestor formaţiuni anatomice este deteriorată şi apar grave tulburări de biomecanică articulare.”
Fiziopatologie
Substratului anatomic lezional îi va corespunde instalarea unui sindrom funcţional asemănător unui proces inflamator aseptic. Ligamentele fiind deosebit de bine inervate. construind adevarate organe senzoriale, atunci când sunt lezate determină declanşarea unor stimuli nocivi cu consecinţe vasomotorii. Primul efect este creşterea metabolismului local care determină hiperemia activă, tradusă clinic prin roşeată şi căldură.
Un alt element al procesului infiamator din cadrul entorsei este reprezentat de durere. determinată de creşterea hidrogen-ionilor liberi ce provoacă o creştere a aciditaţii locale.
Disproportia observată deseori între intensitatea mică a traumatismului şi severitatea reacţiei tesuturilor periarticulare cat si a articulatiei este explicata prin originea reflexa a acestei tulburari. Acelasi traumatism, actionând prin acelaşi mecanism, de aceeaşi intensitate provoacă la indivizi diferite manifestări locale şi generale diferite, determi¬nate de reactivitatea individuală variată a sistemului nervos central.
Simptomatologie
Simptomul principal este durerea. Imediat după accident, pacientul acuză dureri foarte vii, care uneori devin repede suportabile si permit reluarea mersului, a muncii sau chiar a activitatii sportive. In mod progresiv apoi, ea se accentuează, aparând localizarea punctelor de maximă durere.
Articulaţia afectată se va afla intr-o poziţie antalgică şi se instalează o impotenţă funcţională aproape totală a respectivului segment de membru. O caracteristică foarte importantă a durerii în entorse este că ea nu dispare la repaus.
În primele ore după accident membrul respectiv este mai palid si mai rece decât cel sănătos, după care zona articulară afectată devine caldă, roşie si edematică. Întreaga regiune articulară se tumefiază, îngreunând examinarea, reliefurile periarticulare se sterg, şi de cele mai multe ori apar rapid, mai ales în marile articulaţii, hemo sau hidartroze caracterizate prin fluctuenţa sau renitenţa a fundurilor de sac sinoviale. Echimoza, mai ales la gleznă, apare precoce.
Tratamentul general
Tratamentul unei entorse constă în general, ca prima măsură, în repausul articulaţiei re¬spective, prin folosirea imobilizării gipsate (atelă sau orteză) în poziţie fiziologică, pentru un interval variabil, în funcţie de gravitatea leziunilor.
Dacă durerile sunt foarte mari, se poate recurge la infiltrarea în punctele de maximă durere a unei cantităţi de xilină sau antialgin. act ce are dublu efect: înlaturarea durerii şi interceptarea reflexelor nocive. după care se va trece la imobilizare.
Este interzisă masarea regiunii, folosirea băilor calde sau mobilizarea pasivă a articulaţiei. Se utilizează electroterapia cu scop antialgic şi antiinflamator.
In formele grave, cu rupturi ligamentare şi instabilitate secundară articulară, se indică tratamentul chirurgical, care urmăreşte restabilirea integrităţii elementelor ligamentare şi stabilizarea articulaţiei.


Luxaţiile

Se intelege prin luxaţie după (Z. Pasztai, 2001), „ pierderea în mod permanent a raporturilor de contact normale dintre extremităţile osoase, care alcătuiesc o articulaţie. Când acestea rămân într-un oarecare grad de contact, prin suprafeţele lor articulare, vorbim de subluxaţie.
Această modificare anatomică poate avea loc la nivelul unei articulaţii normale (luxaţie obişnuită) sau la o articulaţie deja suferindă (infecţii articulare acute sau cronice. tumori, paralizii) fiind vorba de luxatie pe articulaţie patologică.
Denumirea luxaţiei se face convenţional, după regiunea articulară interesată (de cot, de umăr, de şold). deşi in realitate un singur element articular este deplasat (olecran, cap humeral, cap femural), motiv pentru care se folosesc mai corect termeni anatomici (cubito-humerală, scapulo-humerală, coxo-femurală).
O luxaţie poate fi provocată de: un traumatism violent (luxaţie traumatică), un traumatism neînsemnat sau o simplă mişcare de amplitudine mare care o repetă (luxaţie recidivantă). Unii indivizi îşi pot provoca luxaţia prin contracţia voluntară a unor grupe musculare bine exersate (luxaţia voluntară).”
Luxaţia este însoţită de o serie de leziuni anatomo-patologice ca: ruptura capsulară, ruperea ligamentelor intra şi extraarticulare, rupturi de menisc, rupturi musculare,etc.
Simptomatologie
Durerea este vie, brutal instalată, constant prezenţa şi accentuată de mobilizarea pasivă sau tentativa activă a articulaţiei interesate. Are maximum de intensitate în regiunea articulară dar cu caracter de iradiere difuză..
Tratamentul general
Tratamentul unei luxaţii este reprezentată de două momente principale, unul prin reducere şi imobilizare şi al doilea în recuperare şi reeducare funcţională.
Reducerea constă în o serie de manevre, care trebuie să refacă în sens invers traseul parcurs de extremitatea deplasată în momentul luxării, până la repunerea acesteia în cavitatea articulară pe care a părăsit-o. Aceasta necesită o perfectă cunoaştere a anatomiei regionale. Reducerea trebuie încercată cât mai repede posibil, eventual chiar la locul accidentului, putându-se astfel obţine chiar fără anestezie.
Manevrele trebuie să fie blânde, eliminandu-se orice brutalitate, ele constând în tracţiune executată asupra segmentului distal faţă de articulaţia interesată, ajutată prin contraextensie şi completată după necesitate prin mişcări ajutatoare, specific necesare pentru fiecare articulaţie (abducţie, adducţie sau rotaţie).
În formele complicate, când luxaţia este mai veche sau când tentativele de reducere corect efectuate eşuează, soluţia terapeutică devine chirurgicală şi constă în reducerea sângerândă a luxaţiei.
Imobilizarea regiunii articulare luxată şi redusă este obligatorie şi se face în poziţie funcţională optimă, echivalentă repausului articular maxim.


Fracturile

Fractura după (Z. Pasztai, 2001),” reprezintă întreruperea parţială sau totală a continuităţii unui os, ca urmare a unei leziuni suferite. însoţite de cele mai multe ori de lezarea părţilor moi din vecinătate (muşchi, vase, nervi, piele) şi declanşarea din partea sistemului nervos central a unor fenomene secundare reflexe cu caracter local si general.
Simptomatologie
Fractura se manifestă printr-o serie de semne generale si locale, valabile pentru oricare localizare a ei.
Durerea, de intensitate variabilă, de la individ la individ, poate fi minima in primele momente, datorită unor fenomene de inhibiţie, ce realizează aşa-numita "stupoare traumatică". De obieci ea este violentă, regională, prezentând zone de maximă intensitate ce corespund focarului de fractură. Este provocată de orice manevră, care mobilizează focarul.
Deformarea regiunii, este un semn important în fracturile cu deplasare. Pot apărea scurtări ale unui segment prin deplasare longitudinală a fragmentelor sau rotaţii anormale ale unor segmente de membru.
Mobilitatea anormală, pusă în evidentă acolo unde ea în mod normal nu există, constituie un semn de siguranţă. Ea se pune in evidenţă încercând cu ambele mâini mobilizarea regiunii suspecte, în sensul unghiulării sau a lateralizării segmentelor diafizare.
Crepitatia osoasă, este senzaţia palpatorie ce se produce prin mobizlizarea focarului de fractură, rezultând din frecarea dintre fragmentele osoase, motiv pentru care are un caracter aspru. Ea poate lipsi când datorită deplasărilor mari, între capetele de fractură se interpun parţi moi.
Netransmisibilitatea mişcării. provocate activ sau imprimate pasiv fragmentului osos proxi¬mal sau distal, traduce lipsa de continuitate a osului si de intrerupere a pârghiei mecanice. constituind un semn de siguranţa a prezenţei fracturii.

Lipsa de continuitate, a unui os decelată palpatoric prin urmărirea crestelor sau a suprafeţelor osoase, mai ales la oasele superficiale, constituie un alt semn de siguranţă.”
Tratamentul
Tratamentul unei fracturi începe de la locul accidentului şi se continuă în centrul de specialitate. Obiectivele primului ajutor trebuie să se rezume la imobilizare provizorie corectă a focarului de fractură cu ajutorul materialelor special confecţionate sau improvizate şi transportul în condiţii corespunzatoare a accidentatului la cel mai apropiat serviciu de specialitate.
O imobilizare provizorie sau definitivă se consideră corectă, atunci când fixează articulaţia de deasupra şi de sub focarul de fractură, când respectă poziţia de repaus a articulaţiilor, când nu permite nici o mişcare în focarul de fractură şi când nu impiedică circulaţia normală.






Test de evaluare
1.Definiţi entorsa, luxaţia şi fractura.
2.Prezentaţi tratamentul general a entorsei.
3. Prezentaţi tratamentul general a luxaţiei.
4.Prezentaţi tratamentul general a fractuii.

















Curs 8

Leziunile musculare

După (Z. Pasztai, 2001),” aceste leziuni sunt în medie de 10,6-12.5% din totalul traumatismelor întalnite la omul zilelor noastre si la sportivii de performantă. Aici sunt incluse:
• contuzii musculare şi hematoamele părţilor moi;
miozite;
• osteoame;
• miogeloze;
• hernii musculare;
• întinderi musculare;
• rupturi musculare.
În funcţie de specificul disciplinelor sportive aceste leziuni se intâlnesc într-un procent mai mare la rugbişti, halterofili, atleţi, hocheişti, baschetbalişti, voleibalişti şi handbalişti. Cauzele determinante şi care pot favoriza aceste leziuni sunt:
• alimentaţia neadecvată, nesănătosă;
• hiperponderabilitatea;
• mişcările bruşte şi greşite;
• oboseală generalizată sau la sportivi oboseală de competiţie, supraantrenamentul;
• conditiile atmosferice: frig, ploaie, gheaţă, etc;
• o slabă încălzire înainte de antrenament şi concurs, antrenamentele incorect conduse;

• o serie de deficienţe biologice sau humorale ce ţin de modificarea monozaharidelor.
hipovizaminoze;
• factori neuromusculari sau endocrini;
• medicaţia ajutatoare. când uneori, se poate transforma în dopaj şi unguentele folosite în
mod greşit sau nepotrivit.”
Simptomatologia este în concordanţă cu formele clinice. Pentru leziunile fibro-fasciculare predominanţa este durerea spontană şi violentă în timpul accidentului care persistă în timpul efortului, la palpare şi la stretching. Apare o contractură reflexă locală iar la palpare se poate sesiza un mic hematom sau o îngroşare ca un fus.
În ruptura totală, întreruperea interesează masa totală, iar mişcarea deplasează capetele de secţiune musculară. La locul rupturii apare o depresiune, iar la palpare se pot simţi capetele muschiului rupt. Impotenţa funcţională este specifică fiecarei leziuni in parte.
Tratamentul în general
aplicţii de agenţi fizici locali: kelen. pungi cu gheaţă. comprese cu soluţii Burow. etc:
• pansament compresiv;
• imobilizare de la 7 - 15-21 zile;
• repaus parţial sau total al segmentului 7-10 zile:
• medicaţie antialgică şi antiinflamatorie, miorelaxante;
• electroterapie 10-12 şedinţe de unde ultrascurte (UUS) reci care au ca principal efect
refacerea ţesuturilor;
• kinetoterapia: se are în vedere rămânerea constantă a lungimii muşchiului şi se vor efectua
şi proceduri relaxante pe zonele neafectate.
Câteva dintre leziunile musculare după (Z.Pasztai 2001),” cel mai des întâlnite la sportivii de performanţă:

Contuziile musculare - fac parte din categoria traumatismelor musculare închise. Gravitatea leziunilor depinde de intensitatea traumei şi starea muşchiului în acel moment. Este cunsocut faptul că leziunile sunt mai grave când traumatismul acţionează asupra muşchiului contractat. În prima fază se instalează ischemia locală, apoi apare edemul muscular care se instalează relativ uşor şi poate genera scleroza musculară, care la rândul ei poate duce la retractură musculară.
Sechelele rezultate după contuzii musculare sunt: hematoame rareori infectate prin diverşi germeni, care la nivelul muşchiului contuzionat găsesc un mediu prielnic de dezvoltare, osificări heterotrope, redori musculare, echimoze, tromboze venoase, dureri în puncte fixe localizate, tumefacţie.
Tratamentul de urgenţa se va structura astfel:
Aplicaţii de kelen, pungi de gheaţă şi comprese reci sau imersia în apă cu gheaţă, comprese cu Burow, antialgice, antiinflamatoare şi miorelaxante;
Contraindicaţii: mobilizarea locală, masajul de orice fel (nici măcar cu gheaţă), caldură locală (deoarece favorizează apariţia osificărilor heterotrope), HKT.
Kinetoterapia este indicată astfel: gimnastica tip Burger pentru MI sau Moberg pentru MS, tehnici şi exerciţii FNP (relaxante, decontracturante, izometrie uşoară), kinetoterapie in alte zone, regiuni sau segmente (supra sau subiacente leziunii), gimnastica respiratorie, metode de relaxare Jacobson, Schultz.
Herniile musculare - diagnosticul diferenţial este foarte important şi trebuie făcut cu o tumoră musculară sau cu ruptură musculară. Se produc la nivelul unui orificiu normal al aponevrozei, mai ales pe unde aceasta este străbătută de vase şi nervi. Produce instalarea unui defect definitiv prin distensia progresivă a unei fascii sau aponevroze. Herniile sunt mult mai frecvente la sportivi decât la oamenii obişnuiţi. Frecvenţa cea mai mare este întalnită la nivelul gambierului anterior, bicepsului brahial, vastului extern, dreptului anterior şi musculaturii adductoare a membrului inferior.
Tratamentul. Herniile musculare nu se vindecă din păcate spontan, tratamentul lor făcându-se numai pe cale chirurgicală, aproape în toate cazurile. După intervenţia chirurgicală, va urma tratamentul gen¬eral recuperator, după care va urma recuperarea specifică postimobilizare.
Întinderea şi ruptura musculară
Aceste accidente musculare se pot produce în urmatoarele circumstanţe: în condiţiile unui climat rece şi umed. când forţa musculară se reduce direct proporţional cu scăderea temperaturii şi cu scăderile presiunii atmosferice. modificându-se procesul de oxigenare tisulară; în condiţiile unei mişcări bruşte şi violente, antrenament şi încălzire insuficientă (la sportivi); rezistenţa generală scăzută a organismului, oboseală de antrenament sau competiţie; hipertrofia musculară (culturişti, halterofili); scăderea reflexelor musculare, datorită dopajului, care produce lipsa sinergismului între lucrul agoniştilor şi antagoniştilor. Este suficient ca o contracţie a unui lanţ muscular cinematic să nu fie dublată de o alungire şi relaxare corespunzatoare a lanţului muscular antagonist pentru a surveni fenomenul numit "clacaj muscular" soldat cu întinderi serioase sau ruperi de grade diferite a muşchiului ce se opune mişcării fundamentale. Această lipsă de sinergism se manifestă atât la începutul cât şi la sfârşitul antrenamentului sau competiţiei. Statistic s-a demonstrat ca leziunile produse la începutul antrenamentului sau competiţiei datorită lipsei de încăzire, leziunile preexistente netratate: contuzii musculare, cicatrizări fibrocartilaginoase, tendinite şi entezite se găsesc în procent de 33%, iar cele produse la sfârşitul competiţiei datorită oboselii în procent de 38% .
Întinderea şi/sau ruptura musculară se produce printr-un mecanism indirect, contracţie musculară violentă ce depaşeste limita de elasticitate a muşchiului pe un fond de nesincronizare agonist-antagonist fără însă a produce leziuni anatomice. Întinderele/rupturile musculare se clasifica în: fibrilare, fasciculare, parţiale, incomplete, totale, complete,
mixte, fibrilo-fasciculare.
Simptomatologia generală, în toate cele cinci cazuri, este:
• durere de diferite tipuri la palpare şi contracţia muşchiului respectiv;
• impotenţă musculară funcţională relativă a segmentului anatomic care este deservit de
muşchiul în cauză.
Pentru ruptura fibrilară şi parţială-incompletă:
• durere vie, bruscă, cu caracter de arsură;
• atitudine antalgică;
prezenţa punctului dureros la palpare înconjurat de un "fus fluctuent" (expresia hematomului instalat);
• secundar poate aparea la locul durerii sau la mică distantă echimoza care poate fi mai mult
sau mai puţin extinsă;
tumefacţia care în unele cazuri poate lipsi.
Pentru ruptura / intinderea fasciculara. totala-completa sau mixta:
• durere violenta',
• colaps, vărsături, în cazul celor situate la nivel abdominal;
depresiunea sau denivelarea care poate fi pusă în evidenţă în zona respectivă;
• retracţia capetelor musculare, atunci când se rupe şi aponevroza. Se poate palpa sub forma
unei proeminenţe mai mari sau mai mici in funcţie de leziune.
Localizarea cea mai frecventă este la nivelul
muşchilor ischio-gambieri,

• muşchilor adductori ai coapsei;
muşchiului cvadriceps;
• muşchiului triceps sural;
• muşchilor bicepsi brahiali;
• muşchiului deltoid;
• muşchiului marele pectoral;
• muşchiului trapez, romboid şi supraspinos;


Tratamentul întinderilor / rupturilor musculare are urmatoarele obiective:
• combaterea durerii;
• drenajul postural;
• menţinerea condiţiei fizice, a antrenamentului general şi specific.
Pentru a avea rezultatele scontate tratamentul recuperator în cazul rupturilor şi/sau întinderilor musculare trebuie să fie cât mai precoce şi se diferenţiază în funcţie de forma anatomo-clinica şi a momenrului prezentării pacientului la recuperare.Prima problemă terapeutică constă în stabilirea modului de intervenţie: chirurgical sau ortopedic. Dacă va fi chirurgical, activitatea se va putea relua dupa aproximativ 3-4 luni de la operaţie. În cazurile uşoare se poate realiza prin imobilizare, posturare (oreteze), infiltraţii lo¬cale şi repaus la pat între 5 şi 10 zile.


Este indicat tratamentul prin mijloace fizioterapeutice cu o menţiune specială pentru ultrasunete (US) datorită efectelor favorabile privind renivelarea. echilibrarea tonusului vegetativ şi efectului sedativ. Chiar şi în aceste cazuri uşoare este contraindicat masajul, deoarece provoacă şi favorizează apariţia osificărilor, microcalcifierilor (mai ales la bicepsul brahial. dreptul ante¬rior, adductorii coapsei, ischio-gambieri), complicaţii comune rupturilor musculare.
Se indică şedinţele antalgice de joasă frecvenţă. curenţi diadinamici, aplicaţii reci dar fără masaj, utilizarea unguentelor antiedematoase. Pentru celelalte segmente ale membrului imobilizat se recomandă repaus activ.



Test de evaluare
1.Care sunt cauzele favorizatoare a leziunilo musculare?
2.Prezentaţi leziunile musculare, cele mai des întâlnite la sportive.
3.Prezentaţi tratamenul general la aceste leziuni musculare.
4.Prezentaţi contraindicaţile tratamentului leziunilo musculare.



Curs 9

Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor
Abordare secvenţială- umărul


La alcătuirea centurii scapulare iau parte trei oase: humerusul, clavicula şi scapula. Cele trei oase dau naştere unui complex articular format din cinci articulaţii:
• trei articulaţii propriu-zise: gleno-humerală, acromio-claviculară si sterno-claviculară;
• două articulaţii false (2 suprafeţe de alunecare): scapulo-toracică şi bursa seroasă
subacromio-deltoidiană.
În planul sagital se fac mişcările de antepulsie/flexie anterioară şi retropulsie/extensie.
Flexia are o valoare de 180° şi este executată de deltoid, fascicolul clavicular si muşchii accesori (coracobrachialul, marele pectoral - fibrele claviculare, deltoidul - fibrele medii si bicepsul brahial).
Extensia are o valoare de 50° - 60° si este executata de marele dorsal si muschii accesori deitoidul-fascicolul posterior si marele rotund).
in planul frontal se fac miscarile de ridicare/abductie - departarea bratului si coborarea/ adductie - apropierea bratului.
Abductia are o valoare de 180° si este executata de deltoid, fascicolul acromial (partea cea mai dezvoltata) si supraspinos.
Adductia este executata de marele pectoral si fibrele anterioare ale deltoidului.
In planul orlzontal se face rotatia interna si externa.
Rotatia externa are o valoare de 80° din care 60° se realizeazain articulatia scapulo-humerala
• 20° in articulatia scapulo-toracica si este executata de subspinos, micul rotund si fascicolele
posterioare ale deltoidului.
Rotatia interna are o valoare de 95°-100° si este executata de subscapular, marele rotund si muschii accesori (marele pectoral, marele dorsal si deltoidul-fascicolele anterioare).
In abordarea recuperarii functionale a umarului trebuie sa avem in vedere intreaga Centura scapulohumerala. care este regiunea anatomica ce leaga membrul superior de trunchi.
Pozitia functionala a umarului este: flexie 10° - 45°, abductie 60°, rotatie 0°.
Traumatisme situate la nivelul umarului
Umărul poate fi sediul unor procese după (Z.Pasztai 2001)”: traumatice. infecţioase. vasculare. neurologice. metabolice, tumorale, reumatice. Natura lor trebuie precizată printr-o anamneză sigură, amanuntită, materializată printr-un examen fizic sistematic.
Localizarea lor poate fi la nivelul: tendoanelor. burselor seroase. oaselor. capsulei articulare
sau muşchilor, iar cauza poate fi: locală sau la distanţă. Traumatismele umarului pot interesa:
 articulaţia scapulo-humerală;
 articulaţia acromio-claviculară:
 ligamentele şi tendoanele acestor articulaţii,
 plexul nervos brahial.
Din punct de vedere lezional avem: contuzii, luxaţii. fracturi, plăgi tăiate, înţepate şi arsuri.
Entorsă nu se produce la această articulaţie, datorită capsulei articulare laxe.

Luxaţiile scapulo-humerale
Sunt cele mai frecvente afecţiuni care se produc în urma unui traumatism şi se diagnostichează destul de uşor de către cadrele de specialitate .
Se descriu urmatoarele forme de luxaţii:
• luxaţii recente SH;
• luxaţii recidivante SH;
luxaţii vechi SH;
• luxaţie - fractură a capului humeral.

Tratamentul general al luxaţiilor constă în:
• reducerea luxaţiei prin diferite procedee: Hipocrate, White/Malgaigne, Kocher, Mathes, Djanelidze, Von Arlt
• contenţie, imobilizare de la 10 - 20 - 30 zile;
• suspendarea imobilizării;
• tratamentul funcţional 15-21 zile (procedee şi tratament kinetoterapeutic şi BFT).
De obicei, luxaţiile sunt determinate de căderi pe braţ. Teoria modernă a producerii luxaţiei este "teoria hiperextensiei". Se ştie din mecanica umărului ca pentru a avea o abducţie completă trebuie să asociem rotaţia externă, iar pentru a obţine o anteducţie completă cuplăm rotaţia
internă. În cazul asocierilor inverse (abducţia cu rotaţia internă şi antepulsia cu rotaţia externă) mişcarea este limitată de arcul acromiocoracoid. Dacă în acest moment este aplicată o forţă (căderea pe mână spre exemplu) arcul acromiocoracoid devine un adevarat pivot, iar forţa va
luxa înainte şi în jos capul humeral.

Fracturile umărului
Se pot clasifica astfel:
• fracturi de claviculă;
• fracturile omoplatului;
• fracturi ale extremităţii proximale a humerusului;
• fractura de col anatomic;
• fractura de col chirurgical;
• fractura de trohiter;
• fractura de trohin;
• fractura de cap humeral.
Particularitaţile acestor fracturi sunt: rapiditatea necesitatii interventiei chirurgicale. rapiditatea consolidarii oasoase, permisiunea inceperii tratamentului recuperator functional.
Tratamentul recuperator funcţional se incepe chiar la doua săptămâni după imobilizare dar numai prin miscari active, activ-asistate, FNP şi niciodată prin miscări pasive.
Fracturile de clavicula
Sunt foarte frecvente si intalnite la toate varstele. Modul de producere poate fi prin: socuri directe sau indirecte, leziuni asociate
Recuperarea funţtională. Obiectivele recuperării sechelelor posttraumatice ale umărului după fracturile claviculei sunt:
- combaterea poziţiei vicioase (cap, gât, trunchi);
- corectarea posturii (cap, gât, umăr, coloana cervico-dorsală);
- relaxarea musculaturii contractate din zona respectivă;
- tonifierea activă a musculaturii centurii scapulohumerale ăi a membrului superior (dupa 3
- 4 saptamani şi cu mare grija la pozitiile de peste 90°);
- creşterea coordonării, a controlului motor al membrului superior;
reeducarea respiraţiei toracale, care a suferit în perioada de imobilizare;
- reeducarea mişcărilor alternative ale membrului superior în timpul mersului (pe lângă
corp);
- antrenarea la efort (de a purta greutăţi în mână);
- reeducarea sensibilităţii (în cazurile cu complicaţii neurologice).

Recuperarea redorii umărului poate începe precoce, chiar la doua săptămâni, dar numai prin mişcări active (niciodată pasive) şi, pentru început, fără a depăşi în mişcarea de elevaţie orizontală. Dupa 3-4 săptămâni, se poate executa programul de tonifiere musculară, cu mişcări rezistive sau cu contragreutăţi.
Încă din primele zile şi în continuare se va acorda o atenţie deosebită posturii capului şi gâtului, a umărului şi coloanei dorsale. Pacientul, iniţial datorită durerii şi temându-se să nu-şi deplaseze fractura, iar apoi prin reflexe de fixaţie negative, ia o poziţie rigidă a gâtului (in uţoară flexie şi rotaţie cu înclinare laterală), îşi pune în poziţie de scolioză coloana dorsală, îşi blocheză mişcările ritmice ale umărului în timpul mersului etc.
Din acest motiv, încă din faza I a recuperării, se fac exerciţii de corectare a acestor deficienţe în faţa oglinzii. O atenţie deosebită trebuie acordată tonifierii marelui dinţat, muşchiul care se hipotrofiază cel mai mult în fractura claviculei. Insuficienţa lui decolează scapula de torace, impiedică abducţia şi bascularea acesteia, deci scade capacitatea de abducţie şi a braţului.

Fracturile humerusului
Sunt fracturi frecvente, situate între interlinia articulaţiei şi limita inferioară a inserţiei humerale a marelui pectoral.
Când fractura este însoţită şi de o luxatie a capului humeral, se poate produce o paralizie partiala sau totală de plex brahial, caracterizată prin tulburări atât de motricitate cât şi de sensibilitate a membrului sau ale segmentelor sale.
Tratamentul urmăreşte prevenirea deficitului funcţional articular, secundar imobilizării, odată cu asigurarea consolidarii
Abductia este contraindicată din cauza riscului de deplasare a fragmentelor osoase.
Tratamentul urmareşte mobilizarea progresivă după 3 săptămâni de imobilizare. La aceste tipuri de fracturi, caracteristic este devierea accentuata in valgus sau varus. corespunzatoare fracturii prin abductie sau adductie. Corectarea acestor deviatii se refera la tineri si adulti si este mai putin indicata la cei de varsta a III-a.
Mobilizările trebuie începute cât mai precoce. Fără a se aştepta consolidarea completă, se vor incepe mişcările pendulare (Codman), mişcările cu suspendare in scripeţi, mişcările activo-pasive.
Sunt contraindicate mişcările pasive, tracţiunile şi rotaţiile forţate. După consolidare, se excută metodologia obişnuită de recuperare articulară şi musculară.

Fracturile tuberozitatilor (mai ales a trohiterului)
De obicei aceste fracturi se asociaza si cu fracturi ale gatului chirurgical, cu leziuni ale tendoanelor rotatorilor profunzi, care se insera pe trohiter (supraspinos, subspinos. rotund mic-coiful sau man§onul rotatorilor).
Ele se evidentiaza radiografic nu prin incidenta din fata ci prin asa-zisa pozitie Hermonson. Daca fragmentul osos se afla deasupra capului humeral, supraspinosul este functional inactiv.
Pacientul se imobilizeaza timp de 45 zile in aparat toraco-brahial cu bratul in abductie de 90°, rotatie externa 60°, anteflexie 40° (dupa Jones). Fractura se soldeaza de multe ori cu calus voluminos care are ca rezultat final dificultatea de trecere a capului humeral pe sub cupola acromiocoracoida.
Recuperarea urmeaza fazele schemei generale. Scopul de baza este de a se putea ridica bratul la zenit cat mai precoce. In prima faza singura cale posibila este anteductia cu rotatia interna a bratului, pentru a relaxa ligamentul coracohumeral si muschii supraspinos. subspinos si micul rotund. Necesitatea de a antrena de cateva ori pe zi elevatia bratului rezida si din pericolul blocarii lungului tendon a bicepsului in culisa sa.
Recuperarea totala la amplitudine maxima trebuie intarziata pentru a menaja supletea mansonului rotatorilor. Este necesar sa se asigure trecerea capului humeral, respectiv a trohiterului, pe sub arcada supraarticulara. Kinetoterapeutul trebuie sa realizeze "rodajul" acestei treceri. obtinerea jocului articular anterior mobilizand bratul in cadrul unor exercitii prelungite (10-15 min.), chiar la amplitudinea acrosajului, fara insa a declan§a dureri prea mari. Aceste mobilizari se desfasoara doar pe un parcurs de cateva grade si bratul nu va mai fi coborat pana la terminarea ^edintei.

Sechelele posttraumatice ale umarului
Sechelele posttraumatice se pot sistematiza astfel:
a. Sechele de tip mecanic - articular ce due la limitarea mi§carilor prin diferite cauze:
• retractii musculo-tendino-capsulare;
• omartroza (degenerativa);
• calus vicios;
• artrita cronica;
• oragnizare colagenica fibroasa intre planurile de alunecare;
calcifieri periarticulare (bursita calcara);
• osteom periarticular;
b. Sechele ce due la deviatii axiale post-fractura §i luxatie:
• humerus valgus;
humerus varus;
• umar balant;
• retractii ischemice ale flexorilor MS;
c. Sechele de tip muscular:
• atrofii musculare de imobilizare:
miozita calcara;
• ruptura tendo-musculara;
necroze musculare §i a capului humeral;
• retractii ischemice (tipul Wolkmann);

Sechele la distanţă pot fi:
- redoare şi sindrom umăr-mână;
- sechele neurologice şi de altă natură etc.
Recuperarea funcţională a umărului
Sechelaritatea posttraumatică după (Z.Pasztai 2001)” afectează aproape identic umărul ca şi periatrita scapulo-humerală (PSH) şi deci putem rămâne la cele cinci forme clinico-anatomo-funcţionale bine conturate:
• umăr dureros posttraumatic simplu;
• umăr dureros posttraumatic blocat;
• umăr mixt;
• umăr pseudoparalitic - paralitic;
• umăr inflamat acut posttraumatic.
Obiectivele kinetice vor fi orientate după particularităţi in funcţie de formele clinice:
• ameliorarea durerilor prin posturare, poziţionare, încă în perioada de imobilizare(antalgica);
• menţienrea funcţiei centurii scapulare prin:
• controlul staticii şi dinamicii gatului, umerilor, toracelui, coloanei cervicale si cervico-
dorsale;
• prevenirea atirudinilor deficiente (cifoscolioze dorsale);
• executarea imaginativa ideo-motor, mental, a tuturor miscarilor posibile in articulatia
umarului;
• executarea de mi§cari globale a intregului cadru scapulo-toracic;
mobilizarea articulatiilor subiacente (cot, pumn, degete) §i supraiacenta (gat);
• tonizarea prin contractii izometrice a musculaturii CSH (deltoizi, rotatori) in situatiile
permise;
• gimnastica respiratorie tip costal superior;
• initierea mi§carilor pentru asuplizarea musculara; mobilizarea dupa termenul permis
postoperator (activ, activ-asistat, tehnici FNP la unghiuri maxime posibile si in toate planurile
permise de afectiune fara miscari pasive, mai ales in cazul luxatiilor si fara miscari cu
contrarezistenta in cazul fracrurilor);
• rearmonizarea mecanica a umarului privind atat mobilitatea cat §i stabilitatea: corectarea
si prevenirea dezaxarii capului humeral realizata prin anumite posturi, manipulari Maigne,
decoaptari - tehnica Codmann, stretch lung, tractiuni si mobilizari asistate.
• creşterea forţei musculare. se realizează în funcţie de afecţiune: luxatie, fractura
(simpla sau cu deplasare);
• invatarea mişcărilor compensatoare.
Utilizarea chiar pe langa FNP-uri a "miscarilor trucate", recomandate cat mai
precoce in cazurile neurologice:
• recuperarea mobilitatii umarului;
• prin abordarea structurilor necontractile: capsula articulara, ligamente §i tendoane;
• prin abordarea structurilor contractile, adica a musculaturii;
• recuperarea mobilitatii controlate a umarului la unghiuri functionale si treptat pe intreaga
amplitudine a unei mi§cari, deoarece umarul:
• are rolul de a pozitiona mana;
• orice limitare a miscarilor este foarte greu acceptata si suportata de pacientii traumatizati;
blocat fiind il va impiedica in desfasurarea activitatilor uzuale (ADL) si cele profesionale;
• folosirea terapiei ocupationale in recuperarea umarului posttraumatic.








Test de evaluare
1.Care sunt traumatismele la nivelul umărului?
2.În ce fel se pot sistematiza sechelele posttraumatice ale umărului?
3.Prezentaţi obiectivele orientative în recuperarea funcţională a umărului.












Curs 10

Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor
Abordare secvenţială- cotul,gâtul mâini şi mâna

Cotul
.
Recuperarea din perioada imobilizării
Indiferent după(Z.Pasztai 2001),” dacă leziunea traumatică a cotului a necesitat intervenţia ortopedică sau chirurgicală după care cotul a fost imobilizat (aparat gipsat, extensie continuă, atelă gipsată) se va începe (nu mai devreme de 8-10 zile) aplicarea unor procedee fizicale terapeutice şi de recuperare, vizând urmatoarele obiective:
A. Menţinerea troficitatea ţesururilor
1. Aplicarea undelor electromagnetice de înaltă frecvenţa (diapulse), pentru grăbirea
consolidării fracturii, a cicatrizării plăgilor, pentru creşterea circulaţiei şi resorbţia hematoamelor,
pentru suprimarea contracturilor musculare. Se recomandă aplicaţii zilnice în primele zile, apoi
doua-trei pe săptămână.
2. Masajul mâinii şi a antebraţului (dacă este neacoperit) şi a umărului, pentru ajutarea
circulaţiei de intoarcere şi îndepăratrea edemului.
3. Poziţionarea membrului superior, evitându-se declivitatea prelungită, cu scop circula¬
tor, antiedem.
B. Mentinerea mobilitaţii articulaţiilor neafectate”
Indiferent de gravitatea leziunilor cotului, pot şi trebuie sa fie mobilizate restul articulaţiilor membrului superior. Contenţia cotului lasă libere: umărul, pumnul, degetele, care vor fi mobilizate pasiv, pasivo-activ şi activ. Aşa, vor fi evitate redorile acestor articulaţii, apărute după degipsare, ceea ce ar intârzia recuperarea cotului şi ar reduce considerabil funcţia întregului membra superior.
. Recuperarea dupa suspendarea imobilizării
Perioada de imobilizare după(Z.Pasztai2001)” este variabil în funcţie de tipul lezional, putând să dureze de la 1 0 zile la 50 - 60 zile. Cu cât această perioadă este mai lungă, cu atât problemele pentru recuperare vor fi mai multe şi mai dificil de rezolvat. Obiectivele vor fi stabilite după examenul clinic şi biantul funcţional după degipsare şi sunt următoaele:
Combaterea durerii
Combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice
Recaştigarea mobilităţii articulare.
Tratamentul:
1. Mişcări autopasive cu ajutorul scripeţilor.
2. Mişcările active. Rămân baza kinetoterapiei în afectarea cotului.
Aceste mişcări urmăresc reîncadrarea funcţiei cotului in lanţul cinematic al membrului superior . Exerciţiile de reeducare globală se pot executa din diferite poziţii cu diferite obiecte şi contrarezistenţe, realizate prin instalaţii, aparate sau mâna kinetoterapeutului.
Hidrokinetoterapia (apa la 36°C) în bazin, în cazi mari sau cădiţe pentru cot. Se execută
mişcări libere de flexie-extensie si pronosupinaţie. Mişcările în bazin se vor executa din poziţii
cât mai variate ale cotului: lângă corp, în abductie de 90° a braţului, în adducţie maximă a
braţului. Sunt recomandate mobilizările de extensie-flexie a cotului, în poziţia de plutire a corpului
(cu ajutorul flotoarelor), care facilitează flexia.
Exerciţiile libere. Se practică progresiv, repetându-se de căteva ori pe zi. Ele se execută din poziţionări variabile ale corpului şi braţului, în aşa fel încât mişcările de flexie-extensie şi pronosupinaţie să fie performate în diverse planuri: vertical, orizontal, oblice şi sagital. Se recomandă ca întotdeauna flexia să se asocieze cu supinaţia şi extensia cu pronaţia.”
• Exercitii de facilitare neuromusculară a proprioceptorilor. Se execută o mişcare - de exemplu
flexie - opunându-se rezistenţă. Se realizează deci o contracţie izometrică. Brusc, rezistenţa este
suprimată şi pacientul singur va executa imediat o flexie activă, care, în general va avea o
amplitudine mai mare decât până în acel moment.”
• Terapia ocupationala.
• Masajul
Recâştigarea mobilităţii unui cot sechelar rămâne de cele mai multe ori o problemă dificilă. deoarece este articulaţia care se lasă cel mai greu recuperată. Duratele sunt lungi, aproximativ 4-5 luni.

Entorsele cotului
Entorsele de gradul I si II necesită doar un tratament conservator local:
- evitarea efortului fizic,comprese cu gheaţă sau masaj cu gheaţă,medicaţie antiinflamatorie şi antalgică,diadinamici,Rx-terapie,etc.masaj.
Pentru creşterea forţei musculare, se trece apoi la mişcările cu rezistenţă.
Entorsele de gradul III şi IV necesită imobilizare gipsată 2-4 săptămâni după care se adaugă kinetoterapie pentru îndepartarea redorii instalate în urma imobilizării.
3.5. Luxaţile cotului

Tratamentul luxaţiilor recente este aproape întotdeauna ortopedic.
În majoritatea cazurilor, după scoaterea aparatului de imobilizare, cotul care a suferit o luxatie işi poate relua în câteva zile mobilitatea, rămănând o deficienţă de 15 - 20° in extensie. Se indică, mişcări active în apă, cu ajutorul scripeţilor sau doar mişcările obişnuite de flexie-extensie şi pronosupinaţie, se vor evita mobilizările pasive. tracţiunile sau mişcările cu încărcare intensă. Aplicarea masajului nu este indicată.
Recuperarea redorii cotului, pe langa metodologia specifică mai este:
- pregatirea indelungată prin termoterapie
- masajul se va termina cu mişcări active şi nu cu mişcări pasive,
- exerciţiile de tonifiere musculară se vor face progresiv.

GÂ TUL MÂINII ŞI MÂN A
Recuperarea mâinii
Recuperarea afecţiunilor mâinii si a sechelelor traumatice cere multă competenţă, o asistenţă intensă şi foarte indelungată şi participare din partea pacientului.

Exercitii specifice pentru mana si tipul lezional,după(Z.Pasztai2001)
„a). Posturile. Sunt deosebit de utile în recuperarea leziunilor traumatice ale mâinii, ele având în unele cazuri aceeaşi valoare ca şi mobilizarile.
•Posturile antideclive. Sunt cele mai simple şi se menţin liber de către pacient sau cu ajutorul
unei eşarfe sau a unei instalaţii speciale de construcţie foarte simplă. Antebraţul face un unghi
ascutit cu braţul, ceea ce plasează mâna într-o poziţie ridicată, favorabilă repausului, dar mai
ales evitării edemului mâinii;
• Posturile seriate in atele. Sunt utilizate pentru menţinerea unei poziţii funcţionale căştigate prin mobilizările pasive de întindere sau pentru corectarea unei diformităţi sau deviaţii.
Leziunile care due la aceste efecte sunt: arsurile, plagile, paraliziile de nervi, afecţiunile periarticulare etc.
• Posturile de repaus nocturne. Uneori, în timpul nopţii pot fi lăsate şi atelele corectoare,
dar acestea sunt în general greu de suportat pe durata de mai multe ore. De aceea, pentru noapte
se confectioneaza atele de repaus.
• Posturi preventive ale deformaţiilor. Se folosesc mai ales in leziunile de nervi periferici,
pentru a evita instalarea diformităţilor determi¬nate de dezechilibrul motor între forţele agoniste (diminuate sau anulate) si cele antagoniste rămase intacte.”
Există o mare varietate de orteze, câteva exemple:
• orteza pentru mana "căzută"
• orteza pentru "mdna in gheara"
• orteza pentru paralizia musculaturii intrinseci
• orteza pentru police .
b). Intinderile. Este un procedeu mult întrebuinţat în sechelele posttraumatice ale mâinii, reprezentând o mişcare pasivă continuă pe toată amplitudinea de mobilizare a segmentului respectiv, iar la punctul maxim de mişcare se execută tracţiuni pentru întindere tisulară. Întinderile se fac progresiv, cu blândeţe, dar ferm. O şedinta durează maximum 10 minute şi se repetă de 3 - 4 ori pe zi, fiind urmată de atelă care să menţină amplitudinea căştigată.
c). Manipularile. Sunt aproape întotdeauna contraindicate în afecţiunile mâinii (mai ales pentru articulaţiile MC şi IF).
d). Mişcările pasive. Sunt intotdeauna precedate de căldură şi masaj. Amplitudinea mişcărilor creşte progresiv în timpul unei şedinţe, atingând întotdeauna maximul posibil.
Se mobilizează separat fiecare articulaţie şi se incepe cu cele distale, apoi se trece treptat spre cele proximale. Mobilizările se fac în toate planurile de mobilitate ale unei articulaţii. Prizele kinetoterapeutului vor fi făcute în aşa fel încât să mobilizeze numai o articulaţie. Niciodată nu se va lucra pe o articulaţie prin intermediul unei alte articulaţii interpuse.
Se execută în 5 - 6 şedinţe pe zi, a câte 10-12 minute fiecare. Nu trebuie să provoace dureri.
e). Mobilizările pasivo-active. Fac trecerea spre mobilizările active .
f). Mobilizările active. Reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii posttraumatice.
Modalităţile tehnice de realizare a lor sunt variate (în apă, pe uscat, cu şi fără ajutorul diverselor instalaţii, placa canadiană etc), dar mai variate sunt exerciţiile în sine, deoarece mâna are o multitudine de mişcări simple şi asociate.


Recuperatorul va alege întotdeauna, în funcţie de obiectivul urmărit ca şi de particularităţile locale ale mâinii, procedeul fizioterapeutic cel mai adecvat.


Test de evaluare
1.Prezentaţi metode de recuperare a cotului posttraumatic
2. Prezentaţi metode de recuperare a mâinii posttraumatice























Curs 11
REEDUCAREA FUNCŢIONALĂ A PREHENSIUNII
Mâna este cel mai complicat segment al membrului superior, atât prin structura cât şi prin funcţia sa, care sunt adaptate complexei activitaţi umane.
Mâna este capabilă să prindă şi în acelaşi timp să se modeleze pe obiectul respectiv, datorită urmatoarelor trei capacităţi:
• opoziţia degetului mare (police);
• flexia celor patru degete;
• îndoirea mâinii în axul longitudinal, cu apropierea degetelor.
Prehensiunea este mişcarea congenitală, cu care ne naştem.
Recuperarea mâinii este un act terapeutic foarte complex, multidisciplinar, unde fiecare specialitate medicală îţi are locul său bine definit.
Indiferent de natura afecţiunii care a general deficitul funcţional al mâinii, obiectul major al recuperării îl constituie recuperarea prehensiunii.
Prehensiunile sunt mişcări ale segmentelor mâinii la care participă obligatoriu policele cu scopul de a mobiliza sau imobiliza un obiect.
Este cunoscut faptul că ceea ce determină funcţia mâinii este "coloana policelui”, şi anume capacitatea de opozabilitate a acestuia. O mână fără police reprezintă o gravă deficienţă (invaliditate).
Funcţiile de bază ale mâinii sunt prehensiunea şi apăsarea. La prehensiune, mişcare complexă - participă obligatoriu policele iar la apăsare - mişcare simplă - nu participă policele.
Alte mişcări ale mâinii sunt: susţienrea, împingerea, lovirea-aruncarea şi atârnare-sprijin. În funcţie de segmentele care participă la prehensiune şi după forţa de aplicare a acestora distingem (dupa T. Sbenghe):
• prehensiune bidigitală - între police şi un opozant;
• prehensiune tridigitală - între police şi două opozante;
• prehensiune polidigitală - între police şi celelalte degete;
• prehensiune polidigitopalmară - o combinare între prehensiunea polidigitală şi palmară.
În procesul de terapie, recuperare funcţională după(Z.Pasztai2001) „trebuie să se aibă în vedere şi tipul de opoziţie,sau după alti autori, a tipurilor de prize. Se disting şase tipuri de prize (opoziţie):
• tipul I - priza de fineţe, terminală, între pulpa policelui şi indexului şi mai rar a altui deget
(luatul unui ac);
tipul II - priza interdigitală, latero-laterală, în special între index şi medius (ţinerea unei ţigări);
tipul III - priza termino-subterminală, tridigitală, între police - index şi medius (ca la prinderea creionului);
tipul IV - priza subtermino-laterală, bidigitală, între pulpa policelui şi faţa externă a indexului (apucarea unei farfurii);
• tipul V- priza digitopalmară fără participarea policelui (ţinerea volanului);
• tipul VI - priza polidigitopalmară, de mare forţă (apucarea unui ciocan, lopeţi, etc).

Obiectivele în recuperarea posttraumatică a mâinii
În recuperarea posttraumatică a mâinii, obiectivele pot fi:
• corectarea posturii şi aliniamentelor funcţionale ale segmentelor mâinii, gâtului mâinii
sau a întregului ansamblu;
• obţinerea relaxării şi a repausului articular;
• exersarea concomitentă a articulaţiilor subiacente şi supraiacente;

• creşterea forţei musculare extensoare şi flexoare;
antrenarea, creşterea mobilităţii articulare;
• coordonarea. controlul şi abilitatea;
• reeducarea sensibilitaţii;
• antrenarea rezistenţei;
refacerea activităţii gestuale zilnice (ADL sau GIF) şi a celor profesionale;
• ameliorarea circulaţiei şi a troficităţii locale (gimnastica Moberg).
Realizarea şi individualizarea acestor obiective este conferită şi de specificul exerciţiilor, tehnicilor şi a metodelor pe care le necesită fiecare în parte.
Repercusiunile imobilizării prelungite ca urmare a afecţiunilor posttraumatice sunt:
• atonia, atrofia ţesuturilor (piele, muşchi, capsula articulară, ligamente, cartilaj articular,
os);
• pierderea supleţei părţilor moi, a elasticităţii acestora;
• pierderea mobilităţii articulaţiilor mici;
• apariţia şi formarea retracţiilor, fibrozelor;
• tulburări neurologice şi vasomotorii;
tulburări psihice.
Indicaţii generate ale programului de recuperare:
orientarea kinetoterapiei se face de la reeducarea musculo-articulară analitică spre cea funcţională, gestuală;
nu se omite niciodată refacerea mobilităţii pumnului;
nu vor lipsi din programul de recuperare exerciţiile pentru reeducarea stereognoziei;
• nu se va efectua program kinetic cu pacienţi febrili sau bolnavi de boli curente.
Tehnicile prin care se incearca recuperarea funcţională a mâinii sunt variate, si sunt
structurate astfel:
1) Posturarile / Pozitionarile - tehnici anakinetice:
2) Întinderile /Stretchingul.
3) Mişcarea pasivă.
Contraindicaţiile:
• nu se va manipula mâna blocată;
• nu se va manipula mâna care are toate segmentele dureroase;
• nu se va manipula mâna cu segmente parţial blocate sau inflamate;
• nu se va manipula mâna operată după retracturi Volkman, Dupuytren, grefoane.

Din tipurile de prehensiuni, prize şi redori articulare şansele de recuperare sunt în funcţie de starea complexului tendon-muşchi. Eşecul programului kinetic de recuperare poate fi determinat de mişcări pasive care nu sunt corect localizate şi aplicate la timpul oportun. nu sunt respectate regulile de bază, indicaţiile si contraindicaţiile şi neadaptate diagnosticului medical
Tehnicile utilizate în recuperarea funcţională a prehensiunii, a controlului motor necesar, vor acoperi o arie extinsa, de la tehnicile clasice, până la tehnicile de facilitare neuro-musculară proprioceptive fundamentale şi specifice .
Pentru realizarea şi antrenarea lanţurilor kinetice necesare mişcării de prehensiune se va face o trecere, îmbinare şi întrepătrundere corectă a acestor tehnici în funcţie de fazele tratamentului, de stadiul in care se găseşte pacientul (pre sau postoperator), precum şi in funcţie de perioadele de terapie: secundară, terţiară sau profilactică.
Toate exerciţiile ca şi tehnicile de facilitare neuro-musculară proprioceptivă se vor efectua conform principiului iradierii excitaţiei proximo-distale, deci ele vor fi aplicate în ordine pentru: gâtul mâinii, pumn, mâna, degete,police. Atunci când este cazul aceste tehnici şi exerciţii se vor efectua în sens cranio-caudal: umăr, cot, pumn, mâna, degete, police.
Dintre metodele cunoscute şi utilizate în reeducarea funcţională a mâinii putem enumera: Kabat, Klapp, Muler-Hettinger, Colson (de mobilizare progresivă articulară), Vogler (de realiniere a segmentelor şi asuprizare articulară), sportul şi înotul terapeutic.
Elementele ajutdtoare in recuperare
În recuperarea funcţională a mâinii de un mare ajutor pentru recăpatarea gestualităţii zilnice şi a dexterităţii profesionale folosim o intreagă gamă de elemente: corzi elastice, "pene", burete pentru abductia degetelor, beţişoare, placă canadiană , mingi medicinale uşoare (1-2 kg), obiecte de diferite mărimi şi dimensiuni din lemn, cauciuc, material plastic, titirez, cuburi, conuri de diferite mărimi, aparate pentru coordonare Frenkel, săculeţi umpluţi cu nisip, saltele, scară fixă, extensoare de forţă variabilă, dinamometre de tip palmar sau tip police, piese de şah, bastoane, oglinzi cadrilate, eşarfe, monezi etc.
Putem spune ca ingeniozitatea şi imaginaţia kinetoterapeutului precum si dotarea sălii sunt factorii care vor determina începerea unui program de ergoterapie analitică, care antrenează mişcările izolate ale degetelor, mâinii, policelui şi prehensiunile globale sintetice, ducând treptat la o ergoterapie funcţională pentru mişcările complexe ale mâinii.
Procedee fizicale pregătitoare
Procedeele ajutatoare utilizate în pregatirea şedinţelor de kinetoterapie sunt:
• masajul
• termoterapia
• crioterapia
• bai galvanice;
• electroterapia
• hidroterapia.





Test de evaluare
1.Câte prehensiuni cunoaşteţi?
2.Prezentaţi recuperarea prehensiunii.



























Curs 12


Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor
Abordare secvenţială- şoldul şi genunchiul


ŞOLDUL
Sechela posttraumatică a şoldului, se exprimă clinic prin unu sau trei semne clinice capitale:
- durere;
- deficit de stabilitate;
- deficit de mobilitate.
Acestea reprezintă şi obiectivele asistenţei recuperatorii.
Combaterea durerii
Durerea după(Z.Pasztai2001)” face dificil sau imposibil ortostatismul şi mersul. De asemenea, creează poziţii vicioase. în special flexum. Ea trebuie tratată prioritar, atragându-se însă atenţia ca o indoloritate a şoldului poate deveni o "capcană" pentru pacient prin relurea sprijinului prea timpuriu. Pe de altă parte, durerea din timpul sprijinului determină inhibiţia musculară, a acelor muşchi a căror forţă este necesară sprijinului. Reeducarea acestor muşchi nu se va putea face decât pe un şold indolor sau aproape indolor.
Combaterea durerii,prin:
- medicaţia antiinflamatorie, antalgică şi sedativă, în asociere, se utilizează întotdeauna.
infiltraţiile cu hidrocortizon şi xilină, intra şi periarticulare, după caz;
- electroterapia antalgică;
- diapulse;
- masaj reflex;
- termoterapie .:
- tracţiune continuă sau discontinuă în ax (câteva zile), pentru a scădea presiunea
intraarticulară.
- kinetoterapie fără încărcare;
- repaus la pat, evitarea sprijinului pe şoldul afectat.
Lupta contra edemului are mare importanţă şi trebuie începută imediat după traumatism sau operaţie:
- posturi antideclive;
- mobilizări de flexie dorsală şi plantară a piciorului, mobilizări ale genunchiului, mobilizări
pasive ale şoldului (dacă sunt permise de articulaţie până la pragul dureros);
- masaj de drenaj contra edemului, zonele subiacet şi supraiacent
- manşete pneumatice (angiomat) pentru gambă si coapsă.

6.3. Stabilitatea şoldului
Realizarea poziţiei de stabilitate
Poziţiile de stabilitate sunt cu atât mai important de refăcut, cu cât musculatura este mai slabă. Se ştie că se poate menţine bipedismul (nu si mersul) în prezenţa forţei tricepsului sural şi parţial, a capacităţii funcţionale a musculaturii spatelui şi abdominalilor, toţi ceilalţi muşchi putând fi paralizaţi. Aceasta însă cu o condiţie obligatorie: pierderarea capacităţii de poziţionare funcţională a membrelor inferioare şi în primul rând, a bazinului şi şoldului. Poziţionarea face ca stabilitatea să se asigure nu prin contracţii musculase, ci prin intinderea ligamentară.

Se utilizează:
1.) Posturile libere
2.) Posturile fixate.
3.) Manipularile.
4.) Mişcările pasive
5.) Mobilizările active..
6.) Corectarea poziţiei trunchiului şi bazinului.
Creşterea tonusului şi a forţei musculare
Tonusul normal muscular este o condiţie a stabilităţii şoldului în mers sau ortostatism.
a) Tonifierea abductorilor şoldului este un obiectiv pentru asigurarea stabilităţii unipodale, în mers, respectiv refacerea braţului forţei (puterii) al balanţei Pauwels.
Exerciţiile de tonifiere se execută din decubit contralateral. Pentru accentuarea antrenamentului fesierului mijlociu, membrul inferior va fi extins şi în rotaţie externă.
b.) Tonifierea pelritrohanterienilor (piramidalul, obturatorul intern şi extern, gemenul su¬perior şi inferior, patratul crural). Tonifierea lor se face prin exerciţii izometrice, poziţionând astfel: decubit dorsal, cu gambele atărnând la marginea mesei sau patului. Coapsa este fixată pentru a nu se deplasa în flexie - abducţie sau adducţie. Se face rotaţia externă a şoldului prin ducerea gambei înauntru peste cealaltă gambă. Rezistenţa se aplică pe faţa internă a gleznei, în timp ce o contrarezistenţă se aplică pe faţa externă a genunchiului.
c.) Tonifierea marelui fesier, muşchiul principal al extensiei coapsei.
Tonifierea fesierului mare trebuie să se facă cu excluderea ischiogambierilor. Din decubit ventral, genunchiul flectat la 90°, se execută extensii cu rezistenţă ale coapsei; contracţia izometrică a fesierilor, din decubit dorsal cu genunchii flectaţi, prin ridicarea bazinului de pe planul patului; din decubit ventral cu trunchiul în afara patului, se menţine acesta în poziţie de extensie.
d.) Tonifierea cvadricepsului, ischiogambierilor şi tricepsului sural.
Programele sunt indicate să fie alcătuite în funcţie de cazuistica dată din poziţiile cele mai adecvate, cu folosirea mijloacelor moderne - mingea Bobath, strechingul cu cedare.
e.) Adductorii şoldului pun mult mai rar probleme de recuperare a forţei..
Adductorii au rol în echilibru bipodal, alături de abductori, pe care îi contrabalansează.
Adductorii se comportă ca muşchi tonici. Îi antrenăm, dacă este necesar, din decubit lateral sau dorsal, executând contracţii izometrice din poziţii de abducţie a coapsei.

GENUNCHIUL

Genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor, care leagă coapsa de gambă.
Stabilitatea genunchiului
Elementele active şi pasive de stabilizare a genunchiului realizează "cvadrupule complexe"
- lateral, medial, anterior, posterior si central. Denumirea de cvadrupul complex este dată de
faptul că fiecare asemenea unitate funcţională este alcătuită din câte patru elemente anatomice
importante.
Cvadrupulul lateral este alcătuit din: ligamentul colateral extern, tractul iliotibial, tendonul muşchiului popliteu şi tendonul muşchiului biceps femural.
Cvadrupulul medial este alcătuit din: ligamentul colateral intern, "laba de gâscă", tendonul muşchiului semimembranos, capsula postero-medială cu ligamentul oblic posterior. Cvadrupulul central este alcatuit din: ligamentul incrucişat anterior, posterior şi cele două meniscuri.
Stabilitatea pasivă a genunchiului depinde de suprafeţele articulare, de formaţiunile capsulo-ligamentare şi de integritatea meniscurilor. Acţiunea acestor elemente diferite permite efectuarea unor mişcări armonioase, impiedicând mişcarea laterală în varus sau valgus şi deplasările antero-posterioare (miscările "de sertar") ale tibiei în raport cu femural.
Complexa articulaţie a genunchiului este o pârghie de gradul III cu forţa între punctul de sprijin şi şel de rezistenţa.
Controlul activ al stabilitatii flexiei este asigurat de cvadriceps, acţionând prin intermediul rotulei şi a ligamentului rotulian, acesta trage de tuberozitatea anterioară a tibiei. În plan frontal pe langă elementele pasive capsulo-ligamentare de stabilitate intervine şi tensorul fasciei lata, mai ales în sprijinul unipodal.
Entorsele de genunchi
Entorsa uşoară sau de gradul I prezintă doar durere la mişcări sau palpare în zona destinsă, se produc intinderi ligamentare, şel mai frecvent fiind afectat ligamentul colateral intern. Genunchiul are aspect nemodificat, nu se constata edem, echimoză.
Mersul este normal rareori schiopatat genunchiul fiind stabil.
În entorsa moderată sau de gradul II; se produc rupturi parţiale ligamentare, durerea
este accentuată de mişcări şi de mers, apar echimoze limitate şi tumefacţie .
Entorsa accentuată sau de gradul III prezintă leziuni importante capsulo-ligamentare şi meniscale. Necesita intervenţie sau tratament chirurgical.
A
In entorsa grava sau de gradul IV; se produc leziuni multiple capsulo - ligamentare totale şi meniscale. Genunchiul este edematiat, mărit în volum datorită unei cantităţi apreciabile de lichid articular, cu mobilitate anormală. Acestor leziuni, prin entorsă, li se pot asocia rupturi meniscale sau veritabile luxaţii meniscale, paralizia sciaticului popliteu extern, ruptura muşchiului biceps femural sau a popliteului,etc.
Leziunile de menisc
În acest tip de leziuni după(Z.Pasztai2001),” meniscul intern este afectat în proporţie de aproximativ 80%, cel extern fiind mult mai rar afectat, putând prezenta chisturi meniscale.
Mecanismul de producere este divers: rotaţie externă, abducţie cu rotaţie extrenă, hiperflexie pentru meniscul intern, rotaţie internă în semiflexie, traumatism direct pe faţa externă a genunchiului, hiperflexie de genunchi pentru meniscul extern.
Simptomatologie: durere spontană, mai intensă în zona tendonului rotulian, uneori poste¬rior în spaţiul popliteu. Leziunile de menisc, pe lângă durerea vie, sunt însoţite de:
• hidartroze cu caracter intermitent, regresând în repaus şi recidivând la efort;
• senzaţia de deranjament intern şi instabilitate;
• uneori blocaje de tip meniscal;
• pseudoblocaje.
Tratamentul constă în deblocarea genunchiului care este de obicei chirurgical, urmat de un tratament postoperator pentru recuperarea funcţională precoce care poate începe încă din faza de imobilizare prin kinetoterapie.
Luxaţiile de genunchi
Luxaţiile traumatice de genunchi sunt mai rare, intalându-se mai frecvent în diferite ramuri sportive sau accidente rutiere.
Mecanismul de producere constă dintr-un soc direct pe un genunchi flectat sau hiperextins, mai rar luxaţia genunchiului poate fi provocată prin mişcări forţate de varus sau valgus. Cunoaştem urmatoarele tipuri de luxaţie: anterioară, posterioară, laterală internă sau externă.
Simptomatologie; durere vie spontană şi accentuată la orice tentativă de mişcare a gambei, edem, echimoze, hematoame, hemohidartroză, volum mărit datorită deplasării tibiei.
Tratamentul constă în reducerea ortopedică a luxaţiei prin manevre inverse mecanismului de producere, reconstrucţie chirurgicală, urmat de imobilizare cu genunchiul în extensie. Recuperarea funcţională postoperatorie poate începe incă din faza de imobilizare prin kinetoterapie.
Recuperarea genunchiului posttraumatic
Reuşita recuperării depinde de mai mulţi factori:
• tipul de leziune - acut sau cronic;
tipul intervenţiei chirurgicale şi tehnicile folosite;
• tipul de grefon (grafturi);
• vârsta şi ocupaţia pacientului;
• cooperarea pacientui;
durata tratamentului general şi a programului de recuperare kinetică.
Obiectivele recuperării:
combaterea inflamaţiei;
• combaterea durerii;
• prevenirea şi combaterea tulburărilor vasculare şi circulatorii,
• prevenirea şi corectarea poziţiilor vicioase, realinierea articulară,
• refacerea tonusului muscular necesar funcţionalităţii.
• creşterea progresivă a forţei musculare şi restabilirea stabilitaţii pasive şi active;
• obţinerea asuplizării ţesuturilor moi şi a mobilităţii postoperator;
• recâştigarea stabilităţii bipodale şi unipodale şi a siguranţei în mers;
• creşterea calităţii vieţii active de tip fitness;
Reguli de igienă a genunchiului:
• scăderea în greutate;
• evitarea ortostatismului şi a mersului prelungit:
• evitarea mersului pe teren accidentat şi pe scări;

• corectarea prin susţinători plantari a piciorului plat şi folosirea aparatelor de contenţie,
orteze pentru genunchi,
• evitarea poziţiei de flexie puternică şi păstrării prelungite a uneia şi aceleiaşi poziţii.
• evitarea schiopătării prin control mental şi corectarea prin încălţăminte ortopedică a
eventualelor diferenţe dintre membrele inferioare,
mersul cu sprijin cu diferite aparate ajutătoare (baston, cârji, cadru de mers etc).
Programele kinetice vor fi alcătuite şi dozate în raport cu tipul lezional, respectiv cu tipul intervenţiei chirurgicale, cu starea clinică şi patomorfofuncţională a genunchiului ca şi cu unele caracteristici ale pacientului - vârsta, sex, talie, greutate, spotiv, profesie. În general ,recuperarea totală a unui genunchi posttraumatic (cu afectare ligamentară în special) se realizează aproximativ în 20 săptămâni de la intervenţia chirurgicală. Pentru o revenire treptată spre o activitate spotivă, nu de performanţă, mai trebuie adaugate 8-10 săptămâni.


Test de evaluare
1.Prezentaţi obiectivele generale în recuperarea şoldului.
2.Prezentaţi obiectivele generale în recuperarea genunchiului.
3.Prezentaţi regurile de igienă a şoldului şi a genchiului.




















Curs 13


Recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor
Abordare secvenţială-glezna şi piciorul


Funcţional, piciorul trebuie înţeles ca fiind o structură complexă, alcătuită din diferite formaţiuni anatomice interdependente. Scheletul este format din 26 de oase scurte, care se îmbină într-un sistem arhitectonic. Sunt legate între ele sau menţinute prin ligamente sau formaţiuni fibroase relativ scurte, dar foarte puternice, 32 de articulaţii. Diversele segmente osoase primesc inserţiile celor 11 muşchi ai gambei şi încă 20 de muşchi proprii ai piciorului.
Bolta plantară este alcatuită prin torsionarea metatarsienelor. În momentul în care se formează bolta şi partea internă a tarsului anterior se ridică de pe sol, metatarsienele ar trebui să fie oblice înainte şi în afară, feţele lor superioare urmând să privească în această direcţie. Metatarsienele, păstrând aceleaşi raporturi cu tarsul, s-ar sprijini pe sol cu marginea, cu faţa externă a capetelor lor, iar degetele ar fi răsucite în afară. O dată cu ridicarea scafoidului de pe planul solului, în articulaţiile tarsometatarsiene se petrece un proces de răsucire înăuntru a metatarsienelor, astfel ca. o dată cu formarea bolţii, metatarsienele ajung să privească cu feţele superioare în sus şi să ia sprijin pe faţa inferioară a capetelor lor. Aponevroza plantară uneşte punctele de sprijin ale bolţii, extremitatea posterioară a calcaneului şi capetele metatarsienelor, nu permite pilonilor bolţii să se depărteze.
Schema generală de recuperare a piciorului posttraumatic are următoarele obiective:
Combaterea durerii
Durerea,după (Z.Pasztai2001)” în zona gleznă-picior este, determinată de lezarea ţesuturilor moi şi de leziuni articulare sau osoase. Un alt caracter specific este faptul ca în această zonă nu există, în general, dureri referite. Acolo unde se simte durerea, spontan sau la presiune, acolo este şi leziunea. Pentru combaterea acesteia se apeleaza la:
- crioterapie;
- termoterapie
- -electroterapie
- masaj
- manipulări;
- medicare antialgică şi antiinflamatorie;
- metode ortopedice ;
- interventie chirurgicala corectoare.
Refacerea echilibrului muscular
Acest obiectiv este stâns legat de normalitatea staticii piciorului, respectiv de arhitectura normală a piciorului pe de o parte, iar pe de altă parte de întreaga statică şi echilibru al corpului.
Refacerea echilibrului muscular al piciorului are două etape.
- iniţial, se lucreză analitic pentru tonifierea muşchiului sau muşchilor afectaţi prin metodele
obişnuite de izometrie şi exerciţii cu rezistenţă sau încărcare progresivă;
- apoi se practică exerciţii de coordonare, de refacere a feed-back-ului senzitivomotor.
Refacerea mobiliăţtii articulare
Pentru refacerea mobilităţii articulare utilizăm termoterapia şi masajul, electroterapia, mobilizările pasive, posturile de întindere şi mobilizările active.
Entorsele piciorului
Sunt considerate ca cea mai frecventă localizare a acestui tip lezional. Deseori sunt neglijate fiind etichetate ca "benigne" şi deschizând astfel drumul piciorului instabil sau dureros cronic. Durerea, tumefierea, edemul, impotenţă funcţională,sunt semne ale entorsei, nu pot diferentia gradul entorsei.
Tratamentul formelor uşoare şi medii de entorsă :
- bandaj compresiv imediat;
- timp de 10-20 minute piciorul se introduce în apă cu gheaţă (sau se înconjură cu pungi de gheaţă). Se repetă la 3 - 6 ore, timp de 2 - 3 zile;
- poziţie antideclivă;
- exerciţii active (nu pasive) cu maximum de amplitudine posibilă, în toate direcţiile.
- electroterapie: diadinaniici, ionizări cu novocaină, ultrasunet, diapulse etc;
- hidroterapie alternantă, dupa 3-4 zile de la accident, facând trecerea spre
- termoterapia locală;
- mersul poate începe imediat ce durerile şi retragerea edemului îl permit
În general, entorsele benigne corect tratate nu lasă sechele. La 8 - 10 zile, nu mai este necesar nici bandajul compresiv. Se interzice încă (3 - 4săptămâni) activitatea sportivă.
Tratamentul şi recuperaea entorselor grave (instabile) fără smulgere osoasă (entorsa de gradul II) sau chiar cu smulgerea zonei osoase de inserţie a ligamentului (entorsa de gradul III).
- Imobilizarea în aparat gipsat, cu piciorul la 90° şi in uşoară eversie, este obligatorie.
Durata imobilizării este variabilă, de la 4 - 5 săptămâni până la 10 săptămâni. Mersul cu gipsul
se poate începe după câteva zile, dar fără sprijin total, care va fi permis de abia de la a treia săptămână.
- Diapulsele, Rx-terapia pot fi adjuvante preţioase procesului de vindecare locală.
- Lupta contra edemului, posturile antideclive, etc.
Dupa degipsare,. a) În cazul unei instabilităţi uşoare, se recomandă:
- termoterapie şi masaj;
- hidrokinetoterapie;
- electroterapie antiinflamatorie şi antalgică;
creştera tonusului şi a forţei musculare;
- evitarea tocurilor înalte, mersului pe plan înclinat;
- purtarea unei glezniere.
b) În cazul unei instabilităţi importante, punctul de vedere asupra atitudinii de urmat nu mai este unanim. Optiunea este între ligamentoplastie şi tratamentul conservator. Acesta urmăreşte refacerea stabilităţii gleznei şi evitarea entorselor recidivante, utilizând pentru aceasta o metodologie complexă de recuperare ortopedofizicală .
- B.) Entorsa în eversie este mult mai rară.
C.) Entorsele piciorului propriu-zis
A
Tratamentul pentru entorsele uşoare este cel obişnuit: infiltraţie, electroterapie, gheaţă şi, de preferat, un aparat din clei zincat pentru 10-12 zile. Persistenţa durerilor la mers şi după aceasta perioadă face necesară aplicarea unui gips de mers. Entorsele grave necesită de la început un gips de mers, pe o durată de aproximativ trei săptămâni.
Recuperarea ulterioară vizează edemul, durerea restantă, ameliorarea circulaţiei, tonifierea musculaturii şi prevenirea piciorului plat.
8.8. Luxaţiile piciorului
Ruperea ligamentelor poate determina entorse grave, dar când forţa traumatismului a fost mai intensă se poate produce şi luxaţia, respectiv modificarea raporturilor feţelor articulare una faţă de alta. Când nu s-a produs şi fractura oaselor, avem de-a face cu subluxaţii, deoarece raportul între cele două interfeţe articulare nu este complet pierdut, ca în cazul luxaţiilor totale.
A.) Luxaţia tibioastragaliană. Este mai frecventa şi se produce prin mişcări violente de rotaţie externă sau internă, combinate cu abducţie, extensie sau inversie.
Tratamentul este ortopedic: reducerea şi aparat gipsat 4-5 săptămâni, cu schimbarea lui în acest interval dacă s-a lărgit prin retragerea edemului. Recuperarea după degipsare este aceeaţi ca la entorsele instabile.
B.) Luxaţia subastragaliană Se produce prin prinderea piciorului în flexie plantară cu
inversie.
După reducerea luxaţiei, se aplică un aparat gipsat de mers pe durata de 4 - 6 săptămâni.
C.) Luxaţia mediotarsiană. Aceste luxaţii se produc direct, printr-un traumatism care turteşte bolta sau mai ales indirect, prin căderea pe vârful piciorului sau răsucire, piciorul fiind fizaxat la sol.
Programul recuperator se va axa, ]n special, pe metodologia de reformare a bolţii plantare.
D.) Luxaţia metatarsienelor. se produc foarte rar .
E.) Luxaţia degetelor. Ceva mai frecventă este luxaţia halucelui,când prima falangă ajunge aproape perpendiculară pe metatars pe faţa dorsală, ultima falangă fiind flectată. Rizartroza care se instalează ca sechelă este foarte neplacută pentru pacient
Fracturile gleznei şi piciorului
Fracturile gleznei şi ale piciorului, prin frecvenţa lor ca şi prin sechelele pe care le lasă, reprezintă un procent important în cazuistica serviciilor de recuperare. Asistenţa de recuperare trebuie începută înainte de a se stabili starea de sechelă.
În perioada de imobilizare la pat, cu sau fără instalaţie de tracţiune-extensie, cu sau fără gips, se va avea in vedere:
- păstrarea posturii antideclive, pentru evitarea edemului;
- mobilizarea articulaţiilor libere prin exerciţii pasive sau active ajutate.
- masajul pentru asigurarea troficitaţii şesuturilor şi facilitarea reîntoarcerii venolimfatice;
- diapulse pentru grăbirea formării calusului şi vindecării procesului lezional;
- gimnastica generală şi respiratorie.
A
În perioada de mers în aparat gipsat:
- se vor continua măsurile de mai sus;
- încarcarea pe piciorul lezat se va face progresiv şi în mod adecvat tipului de fractură
- exerciţii izometrice sub gips.
După scoaterea gipsului, metodologia de recuperare va avea ca obiective:
- îndepartarea edemului, ameliorarea fenomenelor vasculotrofice ale piciorului;
- recaştigarea mobilităţii articulare în toate sensurile de mişcare;
- refacerea forţei musculaturii, cu atenţie deosebită pentru peronieri;
- refacerea reflexelor proprioceptive;
- refacerea staticii piciorului.
. Recuperarea rupturii tendonului achilean
Tratamentul profilactic. Prevenirea leziunilor, a rupturilor de acest gen se face printr-o viaţă plină de activitate, dinamism, alimentaţie corectă, eliminarea toxinelor din organism.
Toate acestea se pot realiza prin participarea la diferite programe de stretching, înot terapeutic, excursii, drumeţii, plimbări, jogging, aerobic,etc.
La sportivi, mai ales după o perioadă de întrerupere se are în vedere perioada necesară revenirii organismului treptat la capacitatea maximă de efort. Refaerea după efort trebuie să fie realizată pe toate planurile - fizic, metabolic, psihic, alimentar - iar tratamentul microtraumatismelor apărute trebuie să devină o regulă.
Tratamentul preoperator. în cazul întinderilor sau rupturilor parţiale de tendon achilean se imobilizează piciorul în aparat de contenţie, pe o perioadă de 4 - 6 săptămâni. În rupturile totale este nevoie de o intervenţie chirurgicală de reconstituire a tendonului.
Tratamentul postoperator Se aplică aparat gipsat femuro-podal cu genunchiul în flexie 15
• 20°, glezna în flexie plantară 20 - 30° ,mentinut aproximativ 4 săptămâni. După acest interval,
se schimbă cu aparat gipsat de tip gheată, cu piciorul la 90° ,3-4 săptămâni.
Recuperarea funcţională
Obiectivele recuperării:
• tratarea şi eliminarea edemului;
tonifierea musculaturii,
remobilizarea articulaţiilor subiacente, supraiacente
întinderi pentru relaxarea grupelor musculare în contractură
prevenirea instalării deprinderilor compensatorii defectuoase
recuperarea mersului.







Curs 14

REEDUCAREA MERSULUI

Reeducarea funcţională a mersului,după(Z.Pasztai2001),” trebuie considerată un capitol special al recuperării, mersul fiind o mişcare complexă care antrenează tot corpul – lanţurile cinematice ale întregului organism uman.
Mersul constiruie un procedeu natural de deplasare în care sunt folosite mişcări ciclice, adică fazele care compun mersul se succed mereu în aceeaşi ordine. În mers, spre deosebire de alergare, există în permanenţă contacul cu solul cu un membru inferior (un singur picior) sprijin unilateral, sau cu ambele membre inferioare (călcâi, vârf), sprijin dublu.
Ciclul complet al mişcărilor membrelor inferioare în mers formează pasul dublu în care fiecare membru inferior trece prin perioadele de sprijin, oscilant şi din nou sprijin.
Termenul indisolubil legat de mers este pasul.
Pasul se desfăşoară în patru timpi:
începutul sprijinului dublu (ambele MI);
• sprijinul dublu;
• sprijinul unilateral
• începutul dublului sprijin ulterior.
Fazele mersului
Faza de amortizare: începe o dată cu aşezarea piciorului pe sol, înaintea corpului şi ţine până în momentul verticalei, când corpul se găseşte deasupra MI de sprijin.
Faza pasului posterior este întălnită atunci când piciorul se găseşte înapoia trunchiului şi se flectează treptat din cele trei articulatii (coxo-femurală. genunchi, gleznă) pe măsura ce se apropie de verticală, aici având unghiuri maxime de flexie.
Faza pasului anterior apare când membrul inferior oscilant trece de la momentul verticalei şi se întinde treptat (din articulaţia coxo-femurală, genunchi, gleznă), găsindu-se în extensie maximă necesară în momentul când va lua contact cu solul.
În timpul mersului, în timpul fiecărui ciclu de mişcare, centrul de greutate al corpului (CG) execută două urcări şi două coborări. Urcarea cea mai înaltă corespunde momentului verticalei, iar coborârea cea mai joasă corespunde sprijinului dublu.
Centrul de greutate execută şi oscilaţii laterale, când greutatea corpului trece de pe un membru inferior pe celălalt.
Trunchiul participă la rândul lui la menţinerea unei poziţii bune în timpul mersului. prin răsucire la stânga şi la dreapta, simultane cu cele ale bazinului, însă în sens opus. Astfel, la fiecare păşire, braţul şi piciorul opus sunt duse în acelaşi timp înainte. Amplitudinea şi viteza mişcărilor de trunchi şi din articulaţia scapulohumerală sunt legate de amplitudinea şi viteza mişcărilor membrelor inferioare şi ale bazinului.
Educarea şi readaptarea mersului
Educarea motrică, a mersului în special, este o acţiune, un ansamblu de informaţii si impulsuri pentru retrezirea, dezvoltarea şi perfecţionarea capacităţii de mişcare restante şi însuşirea de noi cunoştinţe pentru întreţinerea, îmbunătăţirea, consolidarea şi readaptarea mersului la noile condiţii create de o afecţiune.
Readaptarea sau refacerea capacităţii motrice a celor cu diferite leziuni organice este un proces de refacere parţială sau totală a unor funcţii motrice şi psihice alterate, realizabil printr-un complex de măsuri terapeutice.
Recuperarea este procesul de vindecare parţială sau totală din punct de vedere fizic, psihic a unei mişcări, a mersului în cazul nostru, care se produce atât spontan cât şi ca urmare a unui proces bine gândit şi corect condus de reeducare funcţională. Este o terapie complexă prin care se urmăreşte recâştigarea funcţiei unui organ, a unuia sau a mai multor segmente neutilizate o perioada de timp.
Mersul fără sprijin este, evident, idealul spre care trebuie să tindă procesul de educare, reeducare şi readaptare. În cazul când invaliditatea sau deficienţele rămân definitive se pune problema nu a reluării mersului obişnuit, ci a educării şi dezvoltării unor mecanisme de compensare şi creării unor noi imagini şi stereotipuri dinamice.
Educarea şi recuperarea, prin tehnicile şi exerciţiile specifice de reluare a mersului, încep cu perioade de adaptare progresivă până la realizarea ortostatismului care în multe cazuri, şi în special la vârstnici, are o importanţă deosebită.
În traumatologie sechelele generate duc la invaliditaţi, deficienţe, pierderea coordonării mersului sau chiar la imposibilitatea reluării acestuia fără ajutorul kinetoterapeutului sau a cadrelor specializate din domeniul recuperării medicale.
Stadiile reluării mersului
Ridicarea în poziţie ortostatică, fără ăncărcarea membrului inferior afectat;
• Stabilizarea - echilibrarea în ortostatism cu posibilitatea de încărcare progresivă a membrului inferior afectat;
• Mersul între bare paralele, cu aparate ajutatoare (cadru de mers, cârje axiale sau canadiene,
baston) fără încărcarea completă a membrului inferior afectat;
• Mersul fără sprijin pe membrul afectat;
• Mersul cu încărcarea membrului afectat (unipodalism);
• Refacerea completă a mersului, mers în condiţii obişnuite şi speciale.
A
. Mijloace utilizate în recuperarea mersului
Pâă la mers este necesar şi obligatoriu , antrenarea şi pregatirea pacientului pentru statiunea bipedă - ortostatism - sau dăcă este posibil monopodală - unipodală. Toate acestea se vor realiza treptat, prin kinetoterapia specifică de încărcare gradată şi progresivă a membrului inferior afectat.
Vom începe formele de adaptare-readaptare-educare a mersului dăcă pacientul reuşeşte să-şi menţină fără tulburări de echilibru ortostatismul, singur şi fără sprijin . O dată cu trecerea pacientului la poziţia verticală, ortostatică, se poate începe educarea propriu-zisă a mersului prin:
a). Mersul fără sprijin pe membrul inferior afectat. Ţinând seama de afecţiunea şi posibilitaţile fiziologice ale pacientului, vom folosi succesiv unul sau mai multe aparate de sprijin pentru pornirea şi reluarea mersului. Aceste aparate pot fi fixe (bare paralele, plan înclinat, bancă de gimnastică, suport pentru sprijinul membrului superior, covor rulant,etc.) şi mobile (cadrul de mers pe rotile, cârje, bastoane, etc.).
b). Mersul cu încărcarea membrului inferior afectat. Se va relua treptat în funcţie de nivelul şi tipul lezional (neurologic, posttraumatic, amputat).
În această etapă de reluare a mersului de un real folos este utilizarea hidrokinetoterapiei, adică reluarea mersului în bazine cu apa, sprijinul fiind asigurat prin barele de pe marginea bazinului, suspensie sau atârnare.
Încărcarea membrului inferior afectat este indicată pentru evitarea osteoporozei însă avantajele vor fi evidente numai în cazul unei progresii corecte, evitându-se apariţia durerii. Reeducarea completă a mersului presupune mersul pe plan înclinat în sensul urcării sau coborârii acestuia, mersul pe două linii paralele, mersul pe o linie mediană, mersul lateral, mersul pe teren accidental, cu întoarceri, cu picioarele incrucişate, cu staţionare în unipodalism 5-10-15 secunde, urcarea şi coborârea scărilor, săritura pe loc şi alergare.











CURS 15

Activităţi Fizice Adaptate

Asociaţia europeană defineşte activităţile fizice adaptate ca fiind un domeniu interdisciplinar, care caută identificarea şi soluţionarea diferenţelor individuale în activitatea fizică. Aceasta impune o acceptare a diferenţelor individuale, militează pentru creşterea accesului la o viaţă activă şi sportivă şi promovează inovarea şi cooperarea dintre serviciile care o asigură.
În cadrul activităţilor fizice adaptate,după(V.Marcu şi col.2007)”, intra o serie de activităţi majore a căror perturbare pot să ducă la dependenţă funcţională. Aceste activitati sunt: autoîngrijirea, perturbări în desfăşurarea unor activităţi manuale, mersul, văzul, auzul, vorbitul, respiraţia, activităţi lucrative. Activităţile fizice adaptate se bazează. pe adaptarea exerciţiilor activităţilor fizice la condiţiile şi posibilitatile individului. Se adresează:
1. persoanelor cu disabilităţi
2. persoanelor cu boli cronice (afecţiuni cardiovasculare, reumatism, afecţiuni respiratorii-astm, epilepsie, afecţiuni musculare, etc);
3. pensionari (de vârstă, de boală).
Din punct de vedere al activităţilor fizice aceste grupuri sunt unite de doi factori:
1. dificultatea de a participa la activităţi fizice prin cluburi şi asociaţii sportive;
2. componenta automotivantă a activităţii fizice - de o pronunţată importanţă pentru viaţă.
Pentru atingerea scopului final, de creştere a calităţii vieţii, prin activităţi fizice adaptate se_urmăreşte:
- creşterea capacităţii fizice,
- creşterea fitness-ului,
- creşterea încrederii în sine,
- creşterea plăcerii pentru activitatea fizică.
Rolul aplicării activităţilor fizice adaptate vizează, fie implicarea în acţiuni sociale cât mai diversificate, fie acordarea de asistenţă grupurilor sociale, în vederea integrării celor cu dificultaţi de adaptare socială.
Conceptul strategiei de lucru are 3 nivele:
1. senzoriu: văz, auz, sensibilitate kinestezică, tactilă;
2. nivelul abilităţilor motorii:
a. percepţia motorie: echilibru, integrarea corporală, direcţionarea mişcării;
b. fitness-ul fizic: forţă-rezistenţă musculară ţi antrenament la efort (anduranfa cardio-respiratorie);
c. abilitatea motorie, coordonarea.
3. nivelul îndemânărilor:
a. sportive (aruncarea mingii, lovirea unei mingi cu piciorul, cu paleta, etc);
b. funcţionale (mersul, alergarea, urcarea sau coborârea scărilor sau a unei pante).
În cadrul aplicării în mod ştiinţific a activităţilor fizice adaptate, este necesară parcurgerea urmatoarelor faze:
- evaluarea şi interpretarea nevoilor;
- planificarea intervenţiei;
- selecţionarea şi adaptarea echipamentelor folosite;
- înregistrarea şi aprecierea progreselor realizate.

În stabilirea obiectivelor se va ţine seama de o serie de factori:
- nevoile si dorinţele persoanei cu dizabilităţi;
- cunoştiinţele legate de sistemul de valori al persoanei;
- informaţiile existente, referitoare la maladie sau handicap, cu consecinţele lor pe plan fizic şi psihic;
- cunoştinţele legate de metodele de terapie medicală şi ocupaţională, existente în momentul respectiv;
- informaţiile disponibile despre mediul pentru care persoana urmează să fie pregatită comunitar;
- posibilitatea_de a se implica într-o activitate sportivă, de a presta efort în vederea obţinerii unor rezultate
- interesul pe care îl prezintă persoana faţă de activitatea fizică desfăşurată;
- gradul de cooperare în cadrul unui eventual joc în colectiv;
- scopurile şi cadrul general şi tipul programului de recuperare, multidisciplinaritatea în care persoana urmează să fie integrată.

Obiectivele generale ale activităţilor fizice adaptate sunt:
- dezvoltarea, menţinerea_şi_recuperarea nivelului__de_funcţionare căt mai mult posibil;
- compensarea deficienţelor funcţionale prin preluarea funcţiilor afectate de către componentele valide;
- prevenirea destructurării anumitor funcţii ale organismului;
- inducerea unei stări de încredere în forţele proprii.


. Conceptul A.F.A. are la bază 4 domenii:
-recuperare; educaţie ; recreere ; sport
Cu toate ca cele 4 domenii au autonomie funcţională ele se găsesc într-o relaţie de interdependentă permanentă.
Recuperarea are la bază Kinetoterapia şi Terapia Ocupaţională, care actionează prin antrenarea ADL-urilor ajutând copilul să-şi castige independenţa prin formarea, însuşirea sau compensarea unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de autoîntreţinere, mobilitate, comunicare, activităţi casnice şi comunitare.
Educaţia are ca obiectiv dezvoltarea calităţilor motrice, învaţarea mişcării pentru formarea deprinderilor, ajungând în final la profesionalizare şi integrarea în viaţa socială. Pentru obţinerea acestor obiective se folosesc exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii generale, exerciţii pentru conştientizarea părţilor corpului, exerciţii pentru dezvoltarea vitezei, îndemănârii, rezistenţei şi forţei.
Recreerea. In perioada de recreere ideea de bază este ca în instituţii aceşti copii handicapaţi să aibă tot programul ocupat cu diverse activităţi de grup şi individuale. În programul de recreere trebuie să fie inclusă terapia cognitivă, terapia psihosenzorială, ludoterapia, meloterapia şi artoterapia.
Terapia cognitivă, cuprinde cerinţe care să nu depaşească posibilitaţile copiilor cu deficienţe, aceasta fiind o condiţie obligatorie pentru obţinerea rezultatelor, rezultate care să-i aducă satisfacţie deplină copilului.
Ludoterapia. Jocul rămâne pentru copiii handicapaţi forma permanentă a procesului de recuperare pentru că această modalitate constituie o structură unitară între stimul, întărire, răspuns şi modificare. Jocul reprezintă o formă de cunoştere a realităţii şi are ca scop captarea atenţiei copilului şi atragerea lui într-o activitate care are iniţial o formă ludică, ajungându-se la activităţi cu răspundere şi responsabilitate, iar în final la munca care creează cadrul propice unei munci eficiente.
Meloterapia. Reprezintă folosirea mijloacelor de expresie artistică în scopuri terapeutice. Aceste mijloace dovedesc eficienţa prin faptul ca fac apel la sunet care este diferit de cuvânt pentru a realiza legatura dintre copil şi mediul înconjurător. Prin meloterapie se poate ajunge la diferite stări afective, de securitate sau de evadare în diferite lumi în funcţie de ceea ce reprezintă fragmentul respectiv pentru copil. Meloterapia poate fi folosită cu rezultate benefice atât sub forma de audiţie cât şi sub forma interpretativă.
Sportul. Prin intermediul sportului cât şi a procesului instruirii repetate copii instituţionalizaţi dobândesc o serie de calitaţi motrice şi caracteriale. Sportul aduce un puternic aport educativ prin specificul sau şi anume concurenţa (coleg şi adversar) şi spiritul de echipă. Toate aceste calitaţi se pot obţine prin ramurile de sport adaptate, specifice deficienţelor individului. Exista ramuri sportive şi regulamente specifice pentru diferite handicapuri : handicap locomotor, handicap mintal, handicap senzorial (surzi, nevăzători, muţi etc
Copiii institutionalizati si nu numai beneficiind de cele 4 directii ale conceptului A.F.A. pot obţine independenţa din punct de vedere economic şi social în funcţie de rezultatele obţinute în recuperare, în funcţie de capacităţile dobândite în procesul educativ, calităţii care la rândul lor pot fi perfecţionate în timpul liber şi în funcţie de performanţele obţinute în sport.

Activitate Fizică Adaptată

RECUPERARE EDUCAŢIE RECREERE SPORT
Dezv. calităţilor Timp liber
Kinetoterapie T.O. (A.D.L.) motrice Învăţarea mişcărilor pt. formarea deprinderilor Profesionalizare Terapie cognitivă Psihoterapie Ludoterapie Meloterapie Sp. specif, pt. hand, (h. locomotor, mintal senzorial) Antrenori handicapaţi pt. sporturi pt. hand.
(T.O.)
Domeniile conceptului A.F.A.


Bibliografie:
1. Cordun Mariana (1999) Kinetologie medicală, Editura AXA, Bucuresti
2. Flora Dorina ( 2002) Tehnici de bază în kinetoterapie, Editura Universităţii din Oradea
3.Marcu V. şi colab. (2007) Kinetoteapie pentru formarea profesorilor, Editura Universităţii
din Oradea
4. Pasztai Zoltan (2001): Recuperarea posttraumatică a aparatului locomotor, Ed. Universităţii din Oradea
4.Sbenghe T. (2002) Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucuresti