Posts Tagged ‘Necronomicon’
11 decembrie 2009 – Necronomicon (part III)
Friday, December 11th, 2009 Secolul al XI-lea a fost ceea ce chinezii au numit “timpuri interesante”. Ducele William al Normandiei a invadat Anglia si l-a omorat pe regele Harold Godwinson. Fiica regelui Harold Godwinson s-a casatorit cu printul Vladimir Monomakh al Kievului (a carui mama era fiica lui Constantin al IX-lea Monomachus al Bizantului). Rusii, ajutati de armate de scandinavi, au invadat Bizantul in 1043, un eveniment la care a fost martor si Michael Psellus care era alaturi de Imparat. Harald Hadrada “Neinduratorul”, care mai tarziu a devenit rege al Norvegiei, s-a alaturat armatei bizantine cu un numar mare de oameni nordici, si a scos ochii, la propriu, Imparatului bizantin Michael Caliphates in 1042. Regele Harald Hadrada al Norvegiei a invadat Anglia in 1066 si a fost omorat de regele Harold Godwinson care a fost omorat apoi de ducele William in batalia de la Hastings. Si astfel s-a incheiat Evul Mediu Timpuriu, cunoscut si ca Evul Mediu Intunecat sau “Dark Ages”. Imaginea populara a vikingilor cu hainele de blana si coifurile cu coarne nu este chiar adevarata. Erau printre cei mai bine echipati si cei mai experimentati soldati din infanteria grea a inceputului primului mileniu. Rutele lor de comert se intindeau pe mii de kilometri, din America de Nord pana in Groenlanda, Anglia si Irlanda, intreaga coasta atlantica a Europei si, prin Rusia, pana la Bizant. Erau angajati in mari numere ca niste bodyguarzi (Varanger) ai imparatilor bizantini. Majoritatea Varangerilor vorbeau greceste fluent. Anul exact in care Harald s-a dus in Bizant nu este cunoscut din cauza unei nepotriviri intre sursele norvegiene si cele bizantine, dar povestirea din Heimskringla sustine ca el a servit-o pe imparateaza Zoe cea Mare in jurul anului1030-1040 d.C. Era obiceiul in acele timpuri ca atunci cand imparatul murea, Varangerii puteau sa jefuiasca palatul si sa ia orice doreau. Acelea erau timpuri violente si nelinististite, mai ales ca imparateasa Zoe isi strangula sotii in baie, iar Harald Snorrason a luat parte la trei astfel de jafuri.
Harald avea doi camarazi apropiati, Halldor Snorrason si Ulf Ospaksson. Halldor era morocanos, imperturbabil si taios pana la punctul impolititei, fiul lui Snorri Preotul, un conducator islandez. Ulf era foarte politicos si elegant si in final a devenit Maresal al Norvegiei, luand-o pe cumnata lui Harald de sotie. Era un planuitor incorigibil, un poet inspirat, vorbea fluent greaca veche si ii placea sa isi petreaca timpul cu Psellus, pentru a discuta poezie greaca, dar in principal pentru a putea influenta politicile bizantine de la palat. L-a urmarit pe Psellus traducand Al Azif, i-au discutat continutul si in confuzia unui furt de la palat a aranjat ca si un numar de manuscrise ale lui Psellus sa fie “furate”. Din fericire Psellus inca mai avea versiunea originala syriaca, altfel Necronomiconul ar fi fost pierdut pentru totdeauna. Nu se stie cum a obtinut Halldor Al Azif. Se stie ca Ulf si Halldor s-au intors in Norvegia cu Harald si ca Halldor s-a intors mai tarziu in Islanda, luand cu el povestea lui Harald si multe altele in plus. Stim aceasta pentru ca urmasul lui Halldor a fost Snorri Sturluson (1179-1241), un foarte faimos personaj in literatura islandeza si autor nu numai al Heimskringla , dar si a majoritatii miturilor norvegiene care au reusit sa supravietuiasca pana in zilele nostre. Se mai stie si ca Sturluson avea o cantitate imensa de material disponibil pentru cercetarile sale istorice si putem fi destul de siguri in presupunerea ca elemente din Necronomicon au fost amestecate cu mituri nordice traditionale in descrierea Ragnarokului facuta de Sturluson.
Raspunsul la intrebarea „de ce afirma Lovecraft ca Necronomicon este creatia lui?” depinde de doi oameni: poetul si magicianul Aleister Crowley si o croitoreasa din Brooklyn numita Sonia Greene. Nu exista indoieli ca Aleister a citit traducerea lui Dee a Necronomiconului in Bodleian, probabil atunci cand a cercetat lucrarile lui Dee; prea multe pasaje din cartea lui Crowley “Cartea legii” par a fi o refrazare a pasajelor din traducerea lui Dee. De ce Crowley nu mentioneaza in lucrarile sale Necronomiconul? Era extrem de reticent in privinta surselor sale de inspiratie. Exista o banuiala foarte mare ca “777″, pe care Crowley sustine ca a scris-o, era de fapt plagiata dupa notitele lui Allan Bennet. Datoria sa spirituala catre Nietzsche, pe care Crowley il descrie la un moment dat ca “aproape o intruchipare a lui Thoth, zeul intelepciunii”, este absolut ignorata. Probabil ca Necronomicon a devenit o rusine pentru Crowley cand a realizat faptul ca introdusese inconstient pasaje din Necronomicon in “Cartea legii”.
In 1918 Crowley era in New York. Ca de obicei, incerca sa isi imbunatateasca reputatia literara si contribuia la publicatiile “Internationalul” si “Vanity Fair”. Sonia Greene era o emigranta evreica energica si ambitioasa care spera sa isi impuna stilul literar; alaturandu-se unui club numit “Walker’s Sunrise Club”; acolo s-a intalnit prima data cu Crowley, care fusese invitat pentru a vorbi despre poezia moderna. Din spusele martorilor vremii, cei doi faceau o pereche reusita. Intr-o scrisoare catre Norman Mudd, Crowley o descrie pe femeia sa ideala ca: “…destul de inalta, musculoasa si bine facuta, ambitioasa, energica, pasionala, intre 30 si 35 de ani, probabil o evreica, o cantareata sau o actrita. Ea este “in pas cu moda”, poate putin prea vulgara sau excentrica. Extrem de bogata bineinteles.” Sonia nu era actrita sau cantareata, dar se potrivea perfect in celelalte aspecte. Castiga ceea ce, pentru acea vreme, era o suma imensa ca designer si ca vanzatoare de palarii pentru femei. Era descrisa ca “o femeie cu o carisma impresionanta si magnetism personal”, “intr-adevar glamour si cu o puternica alura feminina”, “una dintre cele mai frumoase femei intalnite” si “o femeie culta, dar excentrica”. In 1918 avea 35 de ani si era divortata avand o fata adolescenta.
In 1921 Sonia Greene l-a intalnit pe novelistul H.P. Lovecraft si in acelasi an Lovecraft a publicat prima nuvela in care il mentioneaza pe Abdul Alhazred (“Orasul fara nume”). In 1922 mentioneaza pentru prima data Necronomicon (“Dulaul”). Pe 3 martie 1924 H.P. Lovecraft si Sonia sa casatoresc. Nu se stie exact ce i-a povestit Crowley lui Sonia Greene, dar nici ce i-a spus Sonia lui Lovecraft. Insa iata un citat din “Chemarea lui Cthulhu” (1926): “Cultul nu va muri pana cand stelele nu vor fi iarasi la locul lor si pana cand preotii ascunsi nu il vor fi sculat pe Cthulhu din mormantul sau pentru a isi reinvia adeptii si a isi relua domnia pe Pamant. Timpul va fi usor de stiut, pentru ca atunci omenirea va fi devenit ca “Cei vechi si mari”: liberi si salbatici, dincolo de bine si rau, legile si moralitatea fiind lasate in urma, toti oamenii tipand si omorand si extaziindu-se de fericite. Apoi “Cei vechi” eliberati ii vor invata noi metode de a urla si a omori si a se bucura de faptele lor, si tot pamantul va arde cu un holocaust de euforie, libertate si extaziere.” Se poate sa fie scurt acest pasaj, se poate sa fie incurcat, dar este clar ca suna aproape la fel ca si “Cartea legii” a lui Crowley. Este usor de imaginat situatia in care Sonia si Lovecraft rad si vorbesc intr-o camera luminata de foc despre o noua poveste si Sonia ii da niste idei bazate pe ceea ce ii spusese Crowley; nici nu ar fi trebuit sa il mentioneze pe Crowley, doar sa dea cateva idei care sa aprinda imaginatia lui Lovecraft. Nu exista nici o dovada ca Lovecraft a vazut vreodata Necronomicon, sau ca macar stia de existenta cartii; Necronomiconul sau este uimitor de aproape de spiritul originalului, dar detaliile sunt pura inventie, asa cum este normal. Nu exista Yog-Sothoth, Azatoth sau Nyarlathothep, dar exista Aiwaz.
Nathan din Gaza a grabit unul dintre cele mai profunde evenimente din istoria iudaismului. In 1665, cand avea doar 21 sau 22 de ani, el sustinea ca Sabbatai Tzevi era Mesia. Acest fapt nu ar fi extraordnar pentru ca fusesera si alte idei de acest gen legate de alti oameni in trecut, dar datorita personalitatilor extraordinare ale lui Nathan si Sabbatai Tzevi, stirile despre venirea lui Mesia s-au imprastiat ca focul in toata Europa. Repercusiunile acestui eveniment s-au intins pe secole, iudaismul nemaifiind niciodata la fel. Nathan s-a nascut in Ierusalem in 1643 sau 1644. S-a insurat cu fata unui negustor bogat din Gaza si s-a mutat acolo. A fost un student stralucit al Torah si Talmud si a inceput studiul Cabalei in 1664. Atmosfera la acel timp era tensionata in asteptarea noului Mesia. Cabalistul genial Isaac Luria sugerase ca procesul revenirii era aproape de terminare si ca timpul mantuirii si al lui Mesia era aproape. Unul dintre atributele cheie ale Cabalei lui Luria era credinta ca, datorita unui catastrofe primordiale in timpul crearii Universului, sufletele fiintelor umane s-au murdarit cu o lume materiala grosolana care era aproape de taramul lui Klippoth. Klippoth erau o sursa de rau. Cuvantul inseamna carapace si se sugereaza ca Klippoth erau carapacele materialitatii care inlantuiesc spiritul.
Cabala lui Luria era bazata pe traditii foarte vechi. Una dintre aceste traditii spune ca Dumnezeu a creat alte cateva lumi inainte de aceasta, dar care nu erau in armornie, ci instabile si s-au dezintegrat. Rabinul Abbahu a scris in secolul al III-lea: ”Dumnezeu a facut multe lumi si le-a distrus pana cand a reusit sa faca acest Univers.” Aceasta era combinata cu legenda biblica a regilor Edomului care au fost, dar nu mai sunt, pentru a produce un mit extrem de elaborat privind crearea Universului. Calitatea pe care cabalistii o numeau Din, sau judecata, este calitatea care separa un lucru de altul. Klippoth reprezinta o intrupare extrema a acestei trasaturi. Crearea Universului a fost in esenta un proces al definitiei si separarii, si deci o expresie a Din, dar puterile Din erau prea concentrate pentru un univers viabil si au trebuit sa fie separate pentru o secunda, astfel incat creatia adevarata sa poate fi terminata. Aceste cioburi concentrate ale creatiei originale, Din pur, au cazut in abis. Din pacate cateva scantei de lumina au cazut impreuna cu ele, astfel incat Klippoth au devenit mai mult decat carcase goale. Aveau viata. Nu prea multe, dar indeajuns. Pacatele oamenilor ii fac pe Klippoth mai puternici pentru ca transfera ceva din viata noastra in ei.
Dorinta de a elibera scanteile de lumina din Klippoth a fost una dintre temele dominante ale Cabalei. Se credea ca daca traiesti conform poruncilor din Torah si combini aceasta cu studiul mistic, concentratie si intentie, poti ajuta sa eliberezi scanteile, dar daca traiesti pacatos vei ajuta Klippoth. In dezvoltari ulterioare Klippoth erau priviti ca puteri demonice, primordiale, cu sapte regi, facand referire la cele sapte lumi distruse ale creatiei originale. Klippoth exercitau o fascinatie puternica asupra lui Nathan din Gaza, iar Sabbatai Tzevi se pare ca a fost un maniac depresiv. In starile sale maniacale avea o extraordinara forta a personalitatii si sunt multe rapoarte care spun ca fata sa stralucea ca si soarele, la propriu. In starile ecstatice facea lucruri pe care nici un evreu pios nu le-ar fi facut. Nathan a scris un document numit Tratat despre dragoni – dragonii find Klippoth – care era o tentativa de a mitologiza comportamentul lui Tzevi, explicandu-l ca o nevoie a lui Mesia de a cobori in lumea lui Klippoth, pentru a salva scanteile ramase prizoniere.
Inainte de publicarea tratatului, Nathan a imprastiat un document ciudat, Sepher ha-Sha’are ha-Daath. El a descris acest document ca fiind un comentariu la doua dintre capitolele Necronomiconului, o veche istorie a lumii. Titlul inseamna Cartea portilor cunoasterii. Cuvantul pentru “cunoastere”, da’ath, are si un inteles tehnic. Cand Biblia a fost transcrisa in greceste, cuvantul da’ath a fost tradus ca gnosis. Da’ath are un statut curios in Cabala, fiind un fel de non-existenta, un fel de nimic. In Cabala moderna ermetica este cateodata reprezentat ca o gaura sau o poarta in abisul constiintei. Experimentele lui Crowley cu Chemarea celor treizeci de Aethyrs l-au dus deci in abis. Da’ath are un aspect dual: pe de o parte este cunoasterea noastra a lumii concrete, majoritatea faptelor date care constituie credintele noastre si care alcatuiesc iluzia identitatii, a ego-ului si chiar a unicitatii, iar pe de alta parte este revelatie, cunoastere obiectiva, gnosis. Tranzitia intre cunoasterea lumii concrete si revelatie implica experimentarea abisului, abolirea ego-ului, negatia identitatii. Din abis orice identitate este posibila. Este haos nemodelat. Putem spune ca de fapt contine semintele identitatii. Din acest punct o infinitate de porti se deschid, fiecare o legatura catre un mod de a fi. La aceasta se refera Nathan ca fiind Porti ale cunoasterii.
Scopul lui Nathan se pare ca a fost dezvoltarea unei metodologii pentru a explora sistematic taramurile Klippoth, ca parte a misiunii sale de a salva scanteile, folosind unele dintre tehnicile lui Alhazred. Este o continuare extraordinara a lucrarii lui Alhazred, identificandu-i pe Klippoth cu Cei vechi. Are si o interpretare moderna in Partea intunecata a Edenului a lui Kenneth Grant. Nathan a avut multi credinciosi si pentru multi ani iudaismul a fost plin de acuzari de erezie. Multi rabini proeminenti si lideri de comunitati s-au alaturat lui Nathan, si a luat mai mult de un secol pentru ca miscarea sa fie aparent oprita. Intr-un final, miscarea Sabbateana a devenit retrasa, ascunsa, si, desi este foarte probabil ca o copie a Sepher ha-Sha’are ha-Daath exista undeva intr-o bibleoteca privata, nimeni nu vrea sa admita ca o detine.
Daca intrebi pe cineva unde se poate gasi Necronomiconul, cel mai scurt si simplu raspuns este „nu se stie nimic despre aceasta problema”. Din nou, se suspecteaza ca Aleister Crowley a avut un rol in toata aceasta poveste. In 1912, Crowley l-a cunoscut pe Theodor Reuss, conducatorul Ordo Templi Orientis (OTO) din Germania si a lucrat in acel ordin pentru cativa ani, pana cand in 1922 Reuss a demisionat pentru a lasa conducerea lui Crowley. Astfel, il avem pe Crowley fiind in stransa legatura pentru zece ani cu un un conducator al unui grup masonic german. Intre anii 1933 si 1938 cele cateva copii cunoscute ale Necronomiconului au disparut pur si simplu. Mai tarziu cineva din guvernul german al lui Adolf Hitler a devenit interesat de literatura obscura oculta si a inceput sa incerce sa obtina toate copiile prin orice mijloace.
Traducerea lui Dee a disparut de la Bodleian dupa un jaf in 1934. Muzeul Britanic a suferit de asemenea niste jafuri, iar editia Wormius a Necronomiconului a fost stearsa din catalog si pastrata intr-o camera sub pamant intr-o mina convertita din Tara Galilor, unde au fost pastrate si Bijuteriile Coroanei in timpul celui de al doilea razboi mondial. Alte librarii si-au pierdut copiile si in ziua de azi nu exista nici o librarie care sa aiba listat in vreun catalog Necronomiconul. Locatia prezenta a copiilor dupa Necronomicon este necunoscuta, dar exista o poveste despre o colectie de documente magice si oculte alcatuita in timpul razboului in aria muntoasa Osterhorn de langa Salzburg, iar aceasta poveste ar putea fi legata de zvonul recurent cum ca ar exista o copie legata cu pielea victimelor unui lagar de concentrare.
Mitul acestei carti este fascinant. Legendele care s-au construit in jurul ideii propuse de aceasta si de alte carti asemanatoare, nu sunt de natura sa linisteasca spiritul uman. Nu propun un viitor luminos, in care lumina triumfa. Dimpotriva. Nu se stie daca este adevarata cartea sau doar o fabulatie a unor minti de geniu din acea perioada, ca cele ale lui Dee si Crowley, sau chiar Lovecraft, care au pus cap la cap anumite coincidente din folclorul mai multor popoare si au faurit aceasta poveste. Probabil ca nici nu se doreste aflarea intregului adevar, caci pana la urma, povestea in sine si reactiile pe care le trezeste in fiecare conteaza. Majoritatea reactioneaza diferit: unii sunt dezgustati, altii isi doresc sa ajute la revenirea “Celor vechi”, in timp ce unii vor puterea acestor fiinte mitice pentru ei si multi devin obsedati de studiul acestor legende.
Harald avea doi camarazi apropiati, Halldor Snorrason si Ulf Ospaksson. Halldor era morocanos, imperturbabil si taios pana la punctul impolititei, fiul lui Snorri Preotul, un conducator islandez. Ulf era foarte politicos si elegant si in final a devenit Maresal al Norvegiei, luand-o pe cumnata lui Harald de sotie. Era un planuitor incorigibil, un poet inspirat, vorbea fluent greaca veche si ii placea sa isi petreaca timpul cu Psellus, pentru a discuta poezie greaca, dar in principal pentru a putea influenta politicile bizantine de la palat. L-a urmarit pe Psellus traducand Al Azif, i-au discutat continutul si in confuzia unui furt de la palat a aranjat ca si un numar de manuscrise ale lui Psellus sa fie “furate”. Din fericire Psellus inca mai avea versiunea originala syriaca, altfel Necronomiconul ar fi fost pierdut pentru totdeauna. Nu se stie cum a obtinut Halldor Al Azif. Se stie ca Ulf si Halldor s-au intors in Norvegia cu Harald si ca Halldor s-a intors mai tarziu in Islanda, luand cu el povestea lui Harald si multe altele in plus. Stim aceasta pentru ca urmasul lui Halldor a fost Snorri Sturluson (1179-1241), un foarte faimos personaj in literatura islandeza si autor nu numai al Heimskringla , dar si a majoritatii miturilor norvegiene care au reusit sa supravietuiasca pana in zilele nostre. Se mai stie si ca Sturluson avea o cantitate imensa de material disponibil pentru cercetarile sale istorice si putem fi destul de siguri in presupunerea ca elemente din Necronomicon au fost amestecate cu mituri nordice traditionale in descrierea Ragnarokului facuta de Sturluson.
Raspunsul la intrebarea „de ce afirma Lovecraft ca Necronomicon este creatia lui?” depinde de doi oameni: poetul si magicianul Aleister Crowley si o croitoreasa din Brooklyn numita Sonia Greene. Nu exista indoieli ca Aleister a citit traducerea lui Dee a Necronomiconului in Bodleian, probabil atunci cand a cercetat lucrarile lui Dee; prea multe pasaje din cartea lui Crowley “Cartea legii” par a fi o refrazare a pasajelor din traducerea lui Dee. De ce Crowley nu mentioneaza in lucrarile sale Necronomiconul? Era extrem de reticent in privinta surselor sale de inspiratie. Exista o banuiala foarte mare ca “777″, pe care Crowley sustine ca a scris-o, era de fapt plagiata dupa notitele lui Allan Bennet. Datoria sa spirituala catre Nietzsche, pe care Crowley il descrie la un moment dat ca “aproape o intruchipare a lui Thoth, zeul intelepciunii”, este absolut ignorata. Probabil ca Necronomicon a devenit o rusine pentru Crowley cand a realizat faptul ca introdusese inconstient pasaje din Necronomicon in “Cartea legii”.
In 1918 Crowley era in New York. Ca de obicei, incerca sa isi imbunatateasca reputatia literara si contribuia la publicatiile “Internationalul” si “Vanity Fair”. Sonia Greene era o emigranta evreica energica si ambitioasa care spera sa isi impuna stilul literar; alaturandu-se unui club numit “Walker’s Sunrise Club”; acolo s-a intalnit prima data cu Crowley, care fusese invitat pentru a vorbi despre poezia moderna. Din spusele martorilor vremii, cei doi faceau o pereche reusita. Intr-o scrisoare catre Norman Mudd, Crowley o descrie pe femeia sa ideala ca: “…destul de inalta, musculoasa si bine facuta, ambitioasa, energica, pasionala, intre 30 si 35 de ani, probabil o evreica, o cantareata sau o actrita. Ea este “in pas cu moda”, poate putin prea vulgara sau excentrica. Extrem de bogata bineinteles.” Sonia nu era actrita sau cantareata, dar se potrivea perfect in celelalte aspecte. Castiga ceea ce, pentru acea vreme, era o suma imensa ca designer si ca vanzatoare de palarii pentru femei. Era descrisa ca “o femeie cu o carisma impresionanta si magnetism personal”, “intr-adevar glamour si cu o puternica alura feminina”, “una dintre cele mai frumoase femei intalnite” si “o femeie culta, dar excentrica”. In 1918 avea 35 de ani si era divortata avand o fata adolescenta.
In 1921 Sonia Greene l-a intalnit pe novelistul H.P. Lovecraft si in acelasi an Lovecraft a publicat prima nuvela in care il mentioneaza pe Abdul Alhazred (“Orasul fara nume”). In 1922 mentioneaza pentru prima data Necronomicon (“Dulaul”). Pe 3 martie 1924 H.P. Lovecraft si Sonia sa casatoresc. Nu se stie exact ce i-a povestit Crowley lui Sonia Greene, dar nici ce i-a spus Sonia lui Lovecraft. Insa iata un citat din “Chemarea lui Cthulhu” (1926): “Cultul nu va muri pana cand stelele nu vor fi iarasi la locul lor si pana cand preotii ascunsi nu il vor fi sculat pe Cthulhu din mormantul sau pentru a isi reinvia adeptii si a isi relua domnia pe Pamant. Timpul va fi usor de stiut, pentru ca atunci omenirea va fi devenit ca “Cei vechi si mari”: liberi si salbatici, dincolo de bine si rau, legile si moralitatea fiind lasate in urma, toti oamenii tipand si omorand si extaziindu-se de fericite. Apoi “Cei vechi” eliberati ii vor invata noi metode de a urla si a omori si a se bucura de faptele lor, si tot pamantul va arde cu un holocaust de euforie, libertate si extaziere.” Se poate sa fie scurt acest pasaj, se poate sa fie incurcat, dar este clar ca suna aproape la fel ca si “Cartea legii” a lui Crowley. Este usor de imaginat situatia in care Sonia si Lovecraft rad si vorbesc intr-o camera luminata de foc despre o noua poveste si Sonia ii da niste idei bazate pe ceea ce ii spusese Crowley; nici nu ar fi trebuit sa il mentioneze pe Crowley, doar sa dea cateva idei care sa aprinda imaginatia lui Lovecraft. Nu exista nici o dovada ca Lovecraft a vazut vreodata Necronomicon, sau ca macar stia de existenta cartii; Necronomiconul sau este uimitor de aproape de spiritul originalului, dar detaliile sunt pura inventie, asa cum este normal. Nu exista Yog-Sothoth, Azatoth sau Nyarlathothep, dar exista Aiwaz.
Nathan din Gaza a grabit unul dintre cele mai profunde evenimente din istoria iudaismului. In 1665, cand avea doar 21 sau 22 de ani, el sustinea ca Sabbatai Tzevi era Mesia. Acest fapt nu ar fi extraordnar pentru ca fusesera si alte idei de acest gen legate de alti oameni in trecut, dar datorita personalitatilor extraordinare ale lui Nathan si Sabbatai Tzevi, stirile despre venirea lui Mesia s-au imprastiat ca focul in toata Europa. Repercusiunile acestui eveniment s-au intins pe secole, iudaismul nemaifiind niciodata la fel. Nathan s-a nascut in Ierusalem in 1643 sau 1644. S-a insurat cu fata unui negustor bogat din Gaza si s-a mutat acolo. A fost un student stralucit al Torah si Talmud si a inceput studiul Cabalei in 1664. Atmosfera la acel timp era tensionata in asteptarea noului Mesia. Cabalistul genial Isaac Luria sugerase ca procesul revenirii era aproape de terminare si ca timpul mantuirii si al lui Mesia era aproape. Unul dintre atributele cheie ale Cabalei lui Luria era credinta ca, datorita unui catastrofe primordiale in timpul crearii Universului, sufletele fiintelor umane s-au murdarit cu o lume materiala grosolana care era aproape de taramul lui Klippoth. Klippoth erau o sursa de rau. Cuvantul inseamna carapace si se sugereaza ca Klippoth erau carapacele materialitatii care inlantuiesc spiritul.
Cabala lui Luria era bazata pe traditii foarte vechi. Una dintre aceste traditii spune ca Dumnezeu a creat alte cateva lumi inainte de aceasta, dar care nu erau in armornie, ci instabile si s-au dezintegrat. Rabinul Abbahu a scris in secolul al III-lea: ”Dumnezeu a facut multe lumi si le-a distrus pana cand a reusit sa faca acest Univers.” Aceasta era combinata cu legenda biblica a regilor Edomului care au fost, dar nu mai sunt, pentru a produce un mit extrem de elaborat privind crearea Universului. Calitatea pe care cabalistii o numeau Din, sau judecata, este calitatea care separa un lucru de altul. Klippoth reprezinta o intrupare extrema a acestei trasaturi. Crearea Universului a fost in esenta un proces al definitiei si separarii, si deci o expresie a Din, dar puterile Din erau prea concentrate pentru un univers viabil si au trebuit sa fie separate pentru o secunda, astfel incat creatia adevarata sa poate fi terminata. Aceste cioburi concentrate ale creatiei originale, Din pur, au cazut in abis. Din pacate cateva scantei de lumina au cazut impreuna cu ele, astfel incat Klippoth au devenit mai mult decat carcase goale. Aveau viata. Nu prea multe, dar indeajuns. Pacatele oamenilor ii fac pe Klippoth mai puternici pentru ca transfera ceva din viata noastra in ei.
Dorinta de a elibera scanteile de lumina din Klippoth a fost una dintre temele dominante ale Cabalei. Se credea ca daca traiesti conform poruncilor din Torah si combini aceasta cu studiul mistic, concentratie si intentie, poti ajuta sa eliberezi scanteile, dar daca traiesti pacatos vei ajuta Klippoth. In dezvoltari ulterioare Klippoth erau priviti ca puteri demonice, primordiale, cu sapte regi, facand referire la cele sapte lumi distruse ale creatiei originale. Klippoth exercitau o fascinatie puternica asupra lui Nathan din Gaza, iar Sabbatai Tzevi se pare ca a fost un maniac depresiv. In starile sale maniacale avea o extraordinara forta a personalitatii si sunt multe rapoarte care spun ca fata sa stralucea ca si soarele, la propriu. In starile ecstatice facea lucruri pe care nici un evreu pios nu le-ar fi facut. Nathan a scris un document numit Tratat despre dragoni – dragonii find Klippoth – care era o tentativa de a mitologiza comportamentul lui Tzevi, explicandu-l ca o nevoie a lui Mesia de a cobori in lumea lui Klippoth, pentru a salva scanteile ramase prizoniere.
Inainte de publicarea tratatului, Nathan a imprastiat un document ciudat, Sepher ha-Sha’are ha-Daath. El a descris acest document ca fiind un comentariu la doua dintre capitolele Necronomiconului, o veche istorie a lumii. Titlul inseamna Cartea portilor cunoasterii. Cuvantul pentru “cunoastere”, da’ath, are si un inteles tehnic. Cand Biblia a fost transcrisa in greceste, cuvantul da’ath a fost tradus ca gnosis. Da’ath are un statut curios in Cabala, fiind un fel de non-existenta, un fel de nimic. In Cabala moderna ermetica este cateodata reprezentat ca o gaura sau o poarta in abisul constiintei. Experimentele lui Crowley cu Chemarea celor treizeci de Aethyrs l-au dus deci in abis. Da’ath are un aspect dual: pe de o parte este cunoasterea noastra a lumii concrete, majoritatea faptelor date care constituie credintele noastre si care alcatuiesc iluzia identitatii, a ego-ului si chiar a unicitatii, iar pe de alta parte este revelatie, cunoastere obiectiva, gnosis. Tranzitia intre cunoasterea lumii concrete si revelatie implica experimentarea abisului, abolirea ego-ului, negatia identitatii. Din abis orice identitate este posibila. Este haos nemodelat. Putem spune ca de fapt contine semintele identitatii. Din acest punct o infinitate de porti se deschid, fiecare o legatura catre un mod de a fi. La aceasta se refera Nathan ca fiind Porti ale cunoasterii.
Scopul lui Nathan se pare ca a fost dezvoltarea unei metodologii pentru a explora sistematic taramurile Klippoth, ca parte a misiunii sale de a salva scanteile, folosind unele dintre tehnicile lui Alhazred. Este o continuare extraordinara a lucrarii lui Alhazred, identificandu-i pe Klippoth cu Cei vechi. Are si o interpretare moderna in Partea intunecata a Edenului a lui Kenneth Grant. Nathan a avut multi credinciosi si pentru multi ani iudaismul a fost plin de acuzari de erezie. Multi rabini proeminenti si lideri de comunitati s-au alaturat lui Nathan, si a luat mai mult de un secol pentru ca miscarea sa fie aparent oprita. Intr-un final, miscarea Sabbateana a devenit retrasa, ascunsa, si, desi este foarte probabil ca o copie a Sepher ha-Sha’are ha-Daath exista undeva intr-o bibleoteca privata, nimeni nu vrea sa admita ca o detine.
Daca intrebi pe cineva unde se poate gasi Necronomiconul, cel mai scurt si simplu raspuns este „nu se stie nimic despre aceasta problema”. Din nou, se suspecteaza ca Aleister Crowley a avut un rol in toata aceasta poveste. In 1912, Crowley l-a cunoscut pe Theodor Reuss, conducatorul Ordo Templi Orientis (OTO) din Germania si a lucrat in acel ordin pentru cativa ani, pana cand in 1922 Reuss a demisionat pentru a lasa conducerea lui Crowley. Astfel, il avem pe Crowley fiind in stransa legatura pentru zece ani cu un un conducator al unui grup masonic german. Intre anii 1933 si 1938 cele cateva copii cunoscute ale Necronomiconului au disparut pur si simplu. Mai tarziu cineva din guvernul german al lui Adolf Hitler a devenit interesat de literatura obscura oculta si a inceput sa incerce sa obtina toate copiile prin orice mijloace.
Traducerea lui Dee a disparut de la Bodleian dupa un jaf in 1934. Muzeul Britanic a suferit de asemenea niste jafuri, iar editia Wormius a Necronomiconului a fost stearsa din catalog si pastrata intr-o camera sub pamant intr-o mina convertita din Tara Galilor, unde au fost pastrate si Bijuteriile Coroanei in timpul celui de al doilea razboi mondial. Alte librarii si-au pierdut copiile si in ziua de azi nu exista nici o librarie care sa aiba listat in vreun catalog Necronomiconul. Locatia prezenta a copiilor dupa Necronomicon este necunoscuta, dar exista o poveste despre o colectie de documente magice si oculte alcatuita in timpul razboului in aria muntoasa Osterhorn de langa Salzburg, iar aceasta poveste ar putea fi legata de zvonul recurent cum ca ar exista o copie legata cu pielea victimelor unui lagar de concentrare.
Mitul acestei carti este fascinant. Legendele care s-au construit in jurul ideii propuse de aceasta si de alte carti asemanatoare, nu sunt de natura sa linisteasca spiritul uman. Nu propun un viitor luminos, in care lumina triumfa. Dimpotriva. Nu se stie daca este adevarata cartea sau doar o fabulatie a unor minti de geniu din acea perioada, ca cele ale lui Dee si Crowley, sau chiar Lovecraft, care au pus cap la cap anumite coincidente din folclorul mai multor popoare si au faurit aceasta poveste. Probabil ca nici nu se doreste aflarea intregului adevar, caci pana la urma, povestea in sine si reactiile pe care le trezeste in fiecare conteaza. Majoritatea reactioneaza diferit: unii sunt dezgustati, altii isi doresc sa ajute la revenirea “Celor vechi”, in timp ce unii vor puterea acestor fiinte mitice pentru ei si multi devin obsedati de studiul acestor legende.
4 decembrie 2009 – Necronomicon (part II)
Friday, December 4th, 2009 Necronomiconul este cel mai bine cunoscut pentru speculatiile continute de cele cateva sute de pagini ale cartii. Autorul, pe numele sau Alhazred, pare sa fi avut acces la multe resurse acum pierdute, iar evenimente care sunt doar sugerate in Geneza sau in Cartea lui Enoch, sau sunt deghizate ca mitologie in alte surse, sunt explorate in mare detaliu. Alhazred se poate sa fi folosit tehnici magice dubioase pentru a revedea trecutul, dar a si impartit cu scriitorii greci ai secolului 5 d.Hr. cum ar fi Thucydides o minte critica si vointa de a explora semnificatiile povestilor mitologice sau sacre. Speculatiile sale sunt remarcabil de moderne, iar aceasta poate sa fie cauza popularitatii sale actuale creascande.
El credea ca multe specii in afara de oameni au trait pe Pamant si ca multe cunostinte au fost transmise umanitatii in intalniri cu fiinte de “dincolo de sfere” sau “de pe alte sfere”. El avea aceeasi credinta ca si neoplatonistii, si anume aceea ca stelele sunt similare soarelui nostru si ca au fiecare planetele lor nevazute cu forme specifice de viata, dar a dezvoltat aceasta credinta folosind speculatii metafizice in care presupune ca aceste fiinte faceau parte dintr-o ierarhie cosmica de evolutie spirituala. Era de asemenea convins ca a contactat fiintele numite “Cei Vechi” folosind invocatii magice si a avertizat despre puteri teribile care vor sa recucereasca Terra. El a interpretat aceasta idee in mod surprinzator, sub indrumarea “Apocalipsei Sfantului Ioan”, dar a inversat sfarsitul, astfel incat Fiara triumfa dupa un mare razboi in care pamantul este distrus.
Este foarte clar ca Alhazred a elaborat ideile din cartea sa pornind de la traditii existente in ceea ce ii priveste pe “Cei vechi”, dar nu el este cel care a inventat aceste traditii. Conform autorului, “Cei vechi” erau fiinte de “dincolo de sfere”, probabil sferele planetelor; in cosmografia acelei perioade aceasta insemna pur si simplu regiunea de dincolo de stelele fixe, singurele cunoscute la vremea aceea. Ei erau extra-umani si supra-umani. Se inmulteau cu oameni si faceau copii monstruosi. „Cei vechi” dadeau omenirii cunostinte interzise si cautau incontinuu un canal care sa le permita intrarea in planul existentei noastre.
Aceasta idee este practic identica traditiei evreiesti a existentei Nephilim (gigantii Genezei). Cuvantul inseamna literal “Cei Cazuti” si este derivat din radacina verbala evreiasca naphal, “a cadea”. Povestea din Geneza este doar un fragment dintr-o traditie mai bogata, un alt fragment putand fi gasit in apocrifa “Cartea lui Enoch”. Potrivit acestei surse, un grup de ingeri trimisi sa pazeasca Pamantul au vazut fiicele oamenilor si le-au dorit. Nedorind sa actioneze individual, ei au facut un juramant si s-au legat prin mijloace magice impreuna, si 200 dintre acesti “Pazitori” au coborat pe pamant si si-au luat sotii. Sotiile lor au avut copii giganti. Acesti uriasi s-au intors impotriva naturii si au inceput sa “pacatuiasca impotriva pasarilor si fiarelor si reptilelor si pestilor, si sa isi devoreze carnea unul altuia, band sangele”. Ingerii cazuti au invatat oamenii cum sa faca arme, si bijuterii, si cosmetice, si farmece, si astrologia, si multe alte secrete.
Aceste legende separate sunt descrise si in surse evreiesti tarzii, cum ar fi Talmud, care scot in evidenta faptul ca Enoch si Geneza se refera la aceeasi traditie. Marele potop al Genezei a fost un raspuns direct raului cauzat de comertul omenirii cu ingerii cazuti. Ingerii cazuti au fost alungati si intemnitati. Traditia araba spune ca Jinn sau Djinn erau o rasa de fiinte supraumane care au existat inainte de crearea omenirii. Djinn au fost creati din foc. Unele traditii ii considera o rasa inferioara celei umane, dar povestile traditionale le atribuie invariabil puteri magice nelimitate. Djinn supravietuiesc pana in zilele noastre ca duhurile celor “1001 de nopti” sau ale lui Aladdin. Islamul a subordonat Djinnii Coranului, si asemenea elfilor si zanelor si-au pierdut trasaturile intunecate si extrem de sinistre o data cu trecerea timpului. In timpul lui Alhazred traditiile vechi si intunecate ale Djinnilor erau inca in circulatie iar magicienii arabi (muqarribun) incercau sa castige cunostinte interzise si putere prin comertul cu Djinn.
Toti carturarii oculti sunt in general acum de acord ca sistemul Enochian al lui Dee si Kelly a fost inspirat direct de acele parti ale Necronomiconului care se ocupa cu tehnicile lui Alhazred pentru a-i invoca pe “Cei vechi”. Trebuie tinut minte ca Necronomicon este in primul rand o culegere istorica, si desi ofera cateva idei si formule practice, nu este deloc un ghid care sa conduca incepatorul pas cu pas pentru a invoca inteligente supra-umane. Dee si Kelly au trebuit sa inventeze multe detalii de unii singuri, asa ca sistemul lor este un hibrid de idei luate din Necronomicon si de tehnici inventate chiar de ei. Par sa nu existe indoieli ca Sigellum Dei Aemeth, limba Enochiana si cheile/chemarile Enochiene sunt imprumuturi “autentice” si trebuie sa ne indoim de afirmatia lui Dee conform careia Kelly le-a primit de la arhanghelul Uriel. Bulwer Lytton, care a studiat manuscrisul Necronomiconului al lui Dee in ultimul secol, presupune fara echivoc ca acesta a fost transcris direct dupa carte si ca, daca ar fi fost primite de la Uriel, atunci Alhazred le-a primit, nu Kelly.
Chiar numele sistemului, “Enochian”, este un indiciu ca sistemul fusese inspirat de traditiile extrem de vechi inregistrate in Cartea lui Enoch si ca intentia lui Dee si al lui Kelly era sa ii contacteze pe Nephilim sau pe “Cei vechi”. Manuscrisul Cartii lui Enoch a fost pierdut pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, iar Dee ar fi avut acces la doar cateva fragmente citate in alte manuscrise, asa ca numele sistemului lor era cat de cat enigmatic daca nu stiam ca ei au avut acces si la compilatia lui Alhazred de legende privind caderea si sfarsitul lumii. Nu exista nici un dubiu ca Alhazred a avut acces la Cartea lui Enoch pentru ca era binecunoscuta in Estul Mijlociu in secolul al IX-lea. Un alt indiciu poate fi gasit in “Chemarea celor 30 de Aethyrs”, cartea a 19-a dintre chemarile/cheile Enochiene. Aleister Crowley a numit aceasta chemare “blestemul original al creatiei”. Este scrisa ca din punctul de vedere al lui Dumnezeu si este un blestem ingrozitor, dar perfect corect din punct de vedere gramatical asupra omenirii si a tuturor creaturilor lumii, incheindu-se asa: “Si de ce toate acestea? Pentru ca regret ca am creat Omul”.
Aceasta parte este identica cu ideea transmisa de Geneza: “Si Dumnezeu regreta ca a facut omul pe pamant, si amaraciunea sa ii ajungea pana la inima.”. Aceste verset este imediat urmat de versetele care descriu raul provocat de Nephilim si de pacatuirea rezultanta a lumii, totul fiind urmat de hotararea lui Dumnezeu de a distruge toata viata de pe pamant cu un mare potop. Aleister Crowley, folosindu-si cunostintele temeinice despre Biblie, a recunoscut “Chemarea celor 30 de Aethyrs” drept ce era: blestemul lui Dumnezeu asupra Nephilim si asupra raului pe care l-au cauzat. Acest blestem i-a alungat de pe pamant si i-a aruncat in Abis, iar acest indiciu este greu de ignorat. Rezumand: cheia pentru a explora cele 30 de Aethyrs este o “chemare” in limba enochiana, Dee considerand ca aceasta este limba ingerilor; si aceasta “Chemare” este un blestem prin care Nephilim au fost aruncati in Abis. Aceasta este in concordanta cu o practica extrem de veche de a controla puteri demonice: orice mijloace au fost folosite pentru a domina o entitate in trecut poate fi folosita de un magician ca o metoda de control. Aceasta formula este folosita in aproape orice compendiu magic medieval. In unele cazuri magicianul este destul de explicit si numeste exact acele ocazii in care entitatea a fost controlata de o anumita formula. Introducerea celor “30 de Aethyrs” incepe cu un blestem divin pentru ca este un mijloc de a controla entitatile pe care le invoca: Nephilim, Cei cazuti, Cei vechi. Aceasta stabileste fara indoiala faptul ca sistemul Enochian al lui Dee si Kelly era identic in esenta, dar si in practica, sistemului lui Alhazred, asa cum este descris in Necronomicon.
Crowley stia acest lucru. Una dintre cele mai importante opere magice ale sale, denumita “Viziunea si vocea” a fost incercarea lui de a penetra Aethyrs folosind “Chemarile Enochiene”. A facut aceasta in timp ce traversa desertul Nord African in compania poetului Victor Neuberg. De ce desertul? Crowley spune ca “nu avea nici un scop special magic” pentru a se duce acolo, si ca doar “s-a intamplat” sa aiba “Chemarile Enochiene” in rucsac. El a ales desertul prentu opera sa pentru ca avea dificultati sa intre cel de-al 28-lea Aethyr in timpul investigatiilor sale initiale din Mexic si dorea sa reproduca calatoria lui Alhazred cat de indeaproape era posibil. Alhazred a facut investigatiile cele mai importante in timpul calatoriei prin Rub al Khali, un desert vast si gol in sudul Arabiei, departarea de alte fiinte umane ajutandu-l sa isi indeparteze constiinta si sa o focalizeze catre perspectivele extratereste ale Aethyrs. Crowley a inteles incercarea lui Alhazred si cum era in natura lui sa incerce sa imite oamenii pe care ii respecta si admira, si-a petrecut o parte importanta din viata incercand sa depaseasca victoriile lui Richard Burton – exploratorul, aventurierul, scriitorul, lingvistul si cercetatorul in practici sexuale obscure orientale.
Natura apocaliptica a miturilor nordice si comparatiile detaliate intre Ragnarok si evenimente profetite de Alhazred au facut un numar de comentatori sa speculeze pe marginea existentei unei legaturi, oricat de ciudata ar parea la prima vedere. Cercetari recente au aratat o legatura bizara si neasteptata intre Necronomicon si mitologia scandinava. In miturile nordice zeii pamantului si ai omenirii, Aesir si Vanas, luptau impotriva unui grup de puteri mai vechi, ostile, reprezentata de uriasii de gheata si de foc care traiau in nordul si sudul Marelui Abis Ginnunga-gap, Loki si copiii sai monstruosi. La Ragnarok, crepusculul zeilor, aceste vechi puteri se reintorc si incep lupta pe viata si pe moarte. Cei mai amenintatori dintre acesti adversari sunt gigantii de foc din Muspelheim si Surtur, care intregesc distrugerea lumii. Aceasta este, in esenta, profetia lui Alhazred despre intoarcerea “Celor vechi”. Aceasta este si profetia lui Crowley despre Aeon-ul lui Horus, zeul focului care se raspandeste. Gigantii de foc din Muspelheim nu sunt altii decat Djinii, si este chiar plauzibil sa presupunem ca Surtur este de fapt Surturiel. Uriel, ingerul care trebuie sa ii pazeasca pe Nephilim, este numit dupa cuvantul ebraic pentru foc. Ca si Surtur, el are o sabie din care ies flacari.
Uriel apare de multe ori cand se discuta despre Necronomicon. Desi este evident unul dintre marii arhangheli ai lui Dumnezeu, partea sa ascunsa in umbra este numai sugerata cateodata si multi se intreaba daca el ii pazeste pe Nephilim sau ii comanda. Aceasta ar putea avea ca si consecinta sentimentele noastre ambivalente catre foc, dar se poate si ca ingerii si “Cei vechi” sa fie fete ale acelei monede. Aceste legaturi intre Necronomiconul lui Alhazred si mitul lui Ragnarok, desi par extrem de fragile, nu mai sunt considerate a fi doar o coincidenta si povestea sosirii Necronomiconului in tara ghetii este remarcabila. Povestea incepe in orasul Harran, din nordul Mesopotamiei.
Orasul Harran era remarcabil pentru ca, in timp ce restul regiunii fusese cucerita de arabi in anii 633-643 d.Hr. si fusese convertita la Islam, cei din Harran nu s-au lasat. Ei au continuat sa practice paganismul si sa venereze luna si cele sapte planete. Notabil este faptul ca aveau in posesie un mare numar de documente ermetice si neoplatonice si ca in anul 830 d.C. , atunci cand au fost in final presati sa numeasca un profet “aprobat” de Coran, ei i-au ales pe Hermes Trimegistus si pe profesorul sau, Agathos Daemon. Multi harranieni s-au mutat in Bagdad unde au format o comunitate distincta si erau cunoscuti ca Sabi’un. Familiaritatea lor cu limba greaca le-a dat acces la o arie larga de literatura si multi au devenit faimosi in filozofie, logica, astronomie, matematica si medicina. Alhazred vorbeste de Sabi’un si ii descrie ca fiind “faimosi pentru intelepciunea si cunostintele lor despre lucruri demult disparute”. Este foarte probabil ca el sa fi studiat alaturi de ei. Era o comunitate invatata care a reusit sa mentina legaturi directe cu paganismul, filozofia si traditiile secrete ale lumilor araba si greaca mult dupa ce fusesera interzise oriunde altundeva.
Sabi’un au supravetuit ca o comunitate distincta pana in secolul al XI-lea, dar forta islamului a crescut intr-atat incat nu s-a mai auzit nimic despre ei dupa 1050. Tot cam atunci (surse norvegiene sugereaza anul 1041 sau 1042) un mare numar de documente a ajuns in Bizant in mainile lui Michael Psellus, faimosul istoric, neoplatonist si demonologist. Marea parte a documentelor a format ceea ce este cunoscut acum sub numele de Corpus Hermeticum, dar erau si alte documente, incluzand o copie syriaca a cartii „Al Azif”, pe care Psellus a tradus-o imediat in greaca. Sunt putine indoieli privind faptul ca un Sabi’un s-a mutat de la Bagdad in Bizant in cautarea unei societati mai tolerante. Nu se stie daca a si gasit-o. Secolul al XI-lea a fost ceea ce chinezii au numit “timpuri interesante”. Ducele William al Normandiei a invadat Anglia si l-a omorat pe regele Harold Godwinson. Fiica regelui Harold Godwinson s-a casatorit cu printul Vladimir Monomakh al Kievului (a carui mama era fiica lui Constantin al IX-lea Monomachus al Bizantului). Rusii, ajutati de armate de scandinavi, au invadat Bizantul in 1043, un eveniment la care a fost martor si Michael Psellus care era alaturi de Imparat. Harald Hadrada “Neinduratorul”, care mai tarziu a devenit rege al Norvegiei, s-a alaturat armatei bizantine cu un numar mare de oameni nordici, si a scos ochii, la propriu, Imparatului bizantin Michael Caliphates in 1042. Regele Harald Hadrada al Norvegiei a invadat Anglia in 1066 si a fost omorat de regele Harold Godwinson care a fost omorat apoi de ducele William in batalia de la Hastings. Si astfel s-a incheiat Evul Mediu Timpuriu, cunoscut si ca Evul Mediu Intunecat sau “Dark Ages”.
El credea ca multe specii in afara de oameni au trait pe Pamant si ca multe cunostinte au fost transmise umanitatii in intalniri cu fiinte de “dincolo de sfere” sau “de pe alte sfere”. El avea aceeasi credinta ca si neoplatonistii, si anume aceea ca stelele sunt similare soarelui nostru si ca au fiecare planetele lor nevazute cu forme specifice de viata, dar a dezvoltat aceasta credinta folosind speculatii metafizice in care presupune ca aceste fiinte faceau parte dintr-o ierarhie cosmica de evolutie spirituala. Era de asemenea convins ca a contactat fiintele numite “Cei Vechi” folosind invocatii magice si a avertizat despre puteri teribile care vor sa recucereasca Terra. El a interpretat aceasta idee in mod surprinzator, sub indrumarea “Apocalipsei Sfantului Ioan”, dar a inversat sfarsitul, astfel incat Fiara triumfa dupa un mare razboi in care pamantul este distrus.
Este foarte clar ca Alhazred a elaborat ideile din cartea sa pornind de la traditii existente in ceea ce ii priveste pe “Cei vechi”, dar nu el este cel care a inventat aceste traditii. Conform autorului, “Cei vechi” erau fiinte de “dincolo de sfere”, probabil sferele planetelor; in cosmografia acelei perioade aceasta insemna pur si simplu regiunea de dincolo de stelele fixe, singurele cunoscute la vremea aceea. Ei erau extra-umani si supra-umani. Se inmulteau cu oameni si faceau copii monstruosi. „Cei vechi” dadeau omenirii cunostinte interzise si cautau incontinuu un canal care sa le permita intrarea in planul existentei noastre.
Aceasta idee este practic identica traditiei evreiesti a existentei Nephilim (gigantii Genezei). Cuvantul inseamna literal “Cei Cazuti” si este derivat din radacina verbala evreiasca naphal, “a cadea”. Povestea din Geneza este doar un fragment dintr-o traditie mai bogata, un alt fragment putand fi gasit in apocrifa “Cartea lui Enoch”. Potrivit acestei surse, un grup de ingeri trimisi sa pazeasca Pamantul au vazut fiicele oamenilor si le-au dorit. Nedorind sa actioneze individual, ei au facut un juramant si s-au legat prin mijloace magice impreuna, si 200 dintre acesti “Pazitori” au coborat pe pamant si si-au luat sotii. Sotiile lor au avut copii giganti. Acesti uriasi s-au intors impotriva naturii si au inceput sa “pacatuiasca impotriva pasarilor si fiarelor si reptilelor si pestilor, si sa isi devoreze carnea unul altuia, band sangele”. Ingerii cazuti au invatat oamenii cum sa faca arme, si bijuterii, si cosmetice, si farmece, si astrologia, si multe alte secrete.
Aceste legende separate sunt descrise si in surse evreiesti tarzii, cum ar fi Talmud, care scot in evidenta faptul ca Enoch si Geneza se refera la aceeasi traditie. Marele potop al Genezei a fost un raspuns direct raului cauzat de comertul omenirii cu ingerii cazuti. Ingerii cazuti au fost alungati si intemnitati. Traditia araba spune ca Jinn sau Djinn erau o rasa de fiinte supraumane care au existat inainte de crearea omenirii. Djinn au fost creati din foc. Unele traditii ii considera o rasa inferioara celei umane, dar povestile traditionale le atribuie invariabil puteri magice nelimitate. Djinn supravietuiesc pana in zilele noastre ca duhurile celor “1001 de nopti” sau ale lui Aladdin. Islamul a subordonat Djinnii Coranului, si asemenea elfilor si zanelor si-au pierdut trasaturile intunecate si extrem de sinistre o data cu trecerea timpului. In timpul lui Alhazred traditiile vechi si intunecate ale Djinnilor erau inca in circulatie iar magicienii arabi (muqarribun) incercau sa castige cunostinte interzise si putere prin comertul cu Djinn.
Toti carturarii oculti sunt in general acum de acord ca sistemul Enochian al lui Dee si Kelly a fost inspirat direct de acele parti ale Necronomiconului care se ocupa cu tehnicile lui Alhazred pentru a-i invoca pe “Cei vechi”. Trebuie tinut minte ca Necronomicon este in primul rand o culegere istorica, si desi ofera cateva idei si formule practice, nu este deloc un ghid care sa conduca incepatorul pas cu pas pentru a invoca inteligente supra-umane. Dee si Kelly au trebuit sa inventeze multe detalii de unii singuri, asa ca sistemul lor este un hibrid de idei luate din Necronomicon si de tehnici inventate chiar de ei. Par sa nu existe indoieli ca Sigellum Dei Aemeth, limba Enochiana si cheile/chemarile Enochiene sunt imprumuturi “autentice” si trebuie sa ne indoim de afirmatia lui Dee conform careia Kelly le-a primit de la arhanghelul Uriel. Bulwer Lytton, care a studiat manuscrisul Necronomiconului al lui Dee in ultimul secol, presupune fara echivoc ca acesta a fost transcris direct dupa carte si ca, daca ar fi fost primite de la Uriel, atunci Alhazred le-a primit, nu Kelly.
Chiar numele sistemului, “Enochian”, este un indiciu ca sistemul fusese inspirat de traditiile extrem de vechi inregistrate in Cartea lui Enoch si ca intentia lui Dee si al lui Kelly era sa ii contacteze pe Nephilim sau pe “Cei vechi”. Manuscrisul Cartii lui Enoch a fost pierdut pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, iar Dee ar fi avut acces la doar cateva fragmente citate in alte manuscrise, asa ca numele sistemului lor era cat de cat enigmatic daca nu stiam ca ei au avut acces si la compilatia lui Alhazred de legende privind caderea si sfarsitul lumii. Nu exista nici un dubiu ca Alhazred a avut acces la Cartea lui Enoch pentru ca era binecunoscuta in Estul Mijlociu in secolul al IX-lea. Un alt indiciu poate fi gasit in “Chemarea celor 30 de Aethyrs”, cartea a 19-a dintre chemarile/cheile Enochiene. Aleister Crowley a numit aceasta chemare “blestemul original al creatiei”. Este scrisa ca din punctul de vedere al lui Dumnezeu si este un blestem ingrozitor, dar perfect corect din punct de vedere gramatical asupra omenirii si a tuturor creaturilor lumii, incheindu-se asa: “Si de ce toate acestea? Pentru ca regret ca am creat Omul”.
Aceasta parte este identica cu ideea transmisa de Geneza: “Si Dumnezeu regreta ca a facut omul pe pamant, si amaraciunea sa ii ajungea pana la inima.”. Aceste verset este imediat urmat de versetele care descriu raul provocat de Nephilim si de pacatuirea rezultanta a lumii, totul fiind urmat de hotararea lui Dumnezeu de a distruge toata viata de pe pamant cu un mare potop. Aleister Crowley, folosindu-si cunostintele temeinice despre Biblie, a recunoscut “Chemarea celor 30 de Aethyrs” drept ce era: blestemul lui Dumnezeu asupra Nephilim si asupra raului pe care l-au cauzat. Acest blestem i-a alungat de pe pamant si i-a aruncat in Abis, iar acest indiciu este greu de ignorat. Rezumand: cheia pentru a explora cele 30 de Aethyrs este o “chemare” in limba enochiana, Dee considerand ca aceasta este limba ingerilor; si aceasta “Chemare” este un blestem prin care Nephilim au fost aruncati in Abis. Aceasta este in concordanta cu o practica extrem de veche de a controla puteri demonice: orice mijloace au fost folosite pentru a domina o entitate in trecut poate fi folosita de un magician ca o metoda de control. Aceasta formula este folosita in aproape orice compendiu magic medieval. In unele cazuri magicianul este destul de explicit si numeste exact acele ocazii in care entitatea a fost controlata de o anumita formula. Introducerea celor “30 de Aethyrs” incepe cu un blestem divin pentru ca este un mijloc de a controla entitatile pe care le invoca: Nephilim, Cei cazuti, Cei vechi. Aceasta stabileste fara indoiala faptul ca sistemul Enochian al lui Dee si Kelly era identic in esenta, dar si in practica, sistemului lui Alhazred, asa cum este descris in Necronomicon.
Crowley stia acest lucru. Una dintre cele mai importante opere magice ale sale, denumita “Viziunea si vocea” a fost incercarea lui de a penetra Aethyrs folosind “Chemarile Enochiene”. A facut aceasta in timp ce traversa desertul Nord African in compania poetului Victor Neuberg. De ce desertul? Crowley spune ca “nu avea nici un scop special magic” pentru a se duce acolo, si ca doar “s-a intamplat” sa aiba “Chemarile Enochiene” in rucsac. El a ales desertul prentu opera sa pentru ca avea dificultati sa intre cel de-al 28-lea Aethyr in timpul investigatiilor sale initiale din Mexic si dorea sa reproduca calatoria lui Alhazred cat de indeaproape era posibil. Alhazred a facut investigatiile cele mai importante in timpul calatoriei prin Rub al Khali, un desert vast si gol in sudul Arabiei, departarea de alte fiinte umane ajutandu-l sa isi indeparteze constiinta si sa o focalizeze catre perspectivele extratereste ale Aethyrs. Crowley a inteles incercarea lui Alhazred si cum era in natura lui sa incerce sa imite oamenii pe care ii respecta si admira, si-a petrecut o parte importanta din viata incercand sa depaseasca victoriile lui Richard Burton – exploratorul, aventurierul, scriitorul, lingvistul si cercetatorul in practici sexuale obscure orientale.
Natura apocaliptica a miturilor nordice si comparatiile detaliate intre Ragnarok si evenimente profetite de Alhazred au facut un numar de comentatori sa speculeze pe marginea existentei unei legaturi, oricat de ciudata ar parea la prima vedere. Cercetari recente au aratat o legatura bizara si neasteptata intre Necronomicon si mitologia scandinava. In miturile nordice zeii pamantului si ai omenirii, Aesir si Vanas, luptau impotriva unui grup de puteri mai vechi, ostile, reprezentata de uriasii de gheata si de foc care traiau in nordul si sudul Marelui Abis Ginnunga-gap, Loki si copiii sai monstruosi. La Ragnarok, crepusculul zeilor, aceste vechi puteri se reintorc si incep lupta pe viata si pe moarte. Cei mai amenintatori dintre acesti adversari sunt gigantii de foc din Muspelheim si Surtur, care intregesc distrugerea lumii. Aceasta este, in esenta, profetia lui Alhazred despre intoarcerea “Celor vechi”. Aceasta este si profetia lui Crowley despre Aeon-ul lui Horus, zeul focului care se raspandeste. Gigantii de foc din Muspelheim nu sunt altii decat Djinii, si este chiar plauzibil sa presupunem ca Surtur este de fapt Surturiel. Uriel, ingerul care trebuie sa ii pazeasca pe Nephilim, este numit dupa cuvantul ebraic pentru foc. Ca si Surtur, el are o sabie din care ies flacari.
Uriel apare de multe ori cand se discuta despre Necronomicon. Desi este evident unul dintre marii arhangheli ai lui Dumnezeu, partea sa ascunsa in umbra este numai sugerata cateodata si multi se intreaba daca el ii pazeste pe Nephilim sau ii comanda. Aceasta ar putea avea ca si consecinta sentimentele noastre ambivalente catre foc, dar se poate si ca ingerii si “Cei vechi” sa fie fete ale acelei monede. Aceste legaturi intre Necronomiconul lui Alhazred si mitul lui Ragnarok, desi par extrem de fragile, nu mai sunt considerate a fi doar o coincidenta si povestea sosirii Necronomiconului in tara ghetii este remarcabila. Povestea incepe in orasul Harran, din nordul Mesopotamiei.
Orasul Harran era remarcabil pentru ca, in timp ce restul regiunii fusese cucerita de arabi in anii 633-643 d.Hr. si fusese convertita la Islam, cei din Harran nu s-au lasat. Ei au continuat sa practice paganismul si sa venereze luna si cele sapte planete. Notabil este faptul ca aveau in posesie un mare numar de documente ermetice si neoplatonice si ca in anul 830 d.C. , atunci cand au fost in final presati sa numeasca un profet “aprobat” de Coran, ei i-au ales pe Hermes Trimegistus si pe profesorul sau, Agathos Daemon. Multi harranieni s-au mutat in Bagdad unde au format o comunitate distincta si erau cunoscuti ca Sabi’un. Familiaritatea lor cu limba greaca le-a dat acces la o arie larga de literatura si multi au devenit faimosi in filozofie, logica, astronomie, matematica si medicina. Alhazred vorbeste de Sabi’un si ii descrie ca fiind “faimosi pentru intelepciunea si cunostintele lor despre lucruri demult disparute”. Este foarte probabil ca el sa fi studiat alaturi de ei. Era o comunitate invatata care a reusit sa mentina legaturi directe cu paganismul, filozofia si traditiile secrete ale lumilor araba si greaca mult dupa ce fusesera interzise oriunde altundeva.
Sabi’un au supravetuit ca o comunitate distincta pana in secolul al XI-lea, dar forta islamului a crescut intr-atat incat nu s-a mai auzit nimic despre ei dupa 1050. Tot cam atunci (surse norvegiene sugereaza anul 1041 sau 1042) un mare numar de documente a ajuns in Bizant in mainile lui Michael Psellus, faimosul istoric, neoplatonist si demonologist. Marea parte a documentelor a format ceea ce este cunoscut acum sub numele de Corpus Hermeticum, dar erau si alte documente, incluzand o copie syriaca a cartii „Al Azif”, pe care Psellus a tradus-o imediat in greaca. Sunt putine indoieli privind faptul ca un Sabi’un s-a mutat de la Bagdad in Bizant in cautarea unei societati mai tolerante. Nu se stie daca a si gasit-o. Secolul al XI-lea a fost ceea ce chinezii au numit “timpuri interesante”. Ducele William al Normandiei a invadat Anglia si l-a omorat pe regele Harold Godwinson. Fiica regelui Harold Godwinson s-a casatorit cu printul Vladimir Monomakh al Kievului (a carui mama era fiica lui Constantin al IX-lea Monomachus al Bizantului). Rusii, ajutati de armate de scandinavi, au invadat Bizantul in 1043, un eveniment la care a fost martor si Michael Psellus care era alaturi de Imparat. Harald Hadrada “Neinduratorul”, care mai tarziu a devenit rege al Norvegiei, s-a alaturat armatei bizantine cu un numar mare de oameni nordici, si a scos ochii, la propriu, Imparatului bizantin Michael Caliphates in 1042. Regele Harald Hadrada al Norvegiei a invadat Anglia in 1066 si a fost omorat de regele Harold Godwinson care a fost omorat apoi de ducele William in batalia de la Hastings. Si astfel s-a incheiat Evul Mediu Timpuriu, cunoscut si ca Evul Mediu Intunecat sau “Dark Ages”.
27 noiembrie 2009 – Necronomicon (part I)
Friday, November 27th, 2009 Ce este Necronomicon?
Necronomicon al lui Alhazred (titlul este tradus literal ca si “Cartea numelor moarte”) nu este, asa cum se crede, un manual sau o colectie de vraji. Este conceput ca o relatare a unor fapte istorice, deci este o carte “a lucrurilor moarte si disparute”. Necronomicon mai poate insemna si “cartea obiceiurilor mortilor”, dar chiar si aceasta explicatie corespunde continutului cartii ca relatare istorica, nu ca opera necromanta. Despre aceasta carte se spune ca a fost scria in Damasc in 730 d.Hr. de Abdul Alhazred.
Autorul acestei carti a impartit cu doamna Blavatsky o tendinta obsesiva de a pune laolalta fapte, zvonuri, speculatii si aberatii, rezultand intr-un compendiu vast, aproape de necitit care seamana foarte mult cu “Doctrina secreta” a lui Blavatsky. In trecut, aceasta carte a fost numita “Al Azif”, dar si “Cartea arabului”. “Azif” este un cuvant pe care arabii il folosesc ca sa se refere la insecte nocturne, dar este de asemnea o referire la urletul demonilor (Djini). Necronomicon are sapte volume si are peste 900 de pagini in editia latina. Nu se stiu prea multe despre Abdul Alhazred, iar majoritatea informatiilor sunt obtinute din insasi Necromicon. A fost nascut in Sanaa, in Yemen. Stim ca a calatorit foarte mult, de la Alexandria pana la Punjab, si ca era foarte educat. A petrecut multi ani singur in salbaticia nelocuita din sudul Arabiei. Avea un dar pentru limbi si se lauda de multe ori cu abilitatea sa de a citi si traduce manuscrise care rezistau traducerii in fata carturarilor mai simpli. Metodele sale de cercetare insa semanau mai mult cu cele ale lui Nostradamus decat cu cele ale lui Herodot.
Asa cum Nostradamus folosea magie ceremoniala ca sa afle viitorul, Alhazred folosea tehnici asemanatoare (esenta compusa din olibanum, storax, dictamnus, opiu si hasis) pentru a vedea clar trecutul. Aceasta, combinata cu lipsa dovezilor clare din Necronomicon a facut ca istoricii sa conteste autenticitatea cartii. Oamenii se refera de obicei la el folosind apelativele “arabul nebun” sau “poetul nebun”. Desi este clar ca era un excentric dupa standarde moderne, nu exista dovezi pentru a sustine ideea de nebunie (altele decat imposibilitatea lui cronica de a pastra un fir de gandire pentru mai mult de cateva paragrafe inainte sa sara la alta idee). Este interesant ca “majnun” – nebunie – are un inteles mai vechi de “posedat de djinn”. Alhazred este comparat cu personaje ca filozoful neoplatonist grec Proclus (410-485 d.Hr.). Proclus se pricepea foarte bine la astronomie, matematica, filozofie si metafizica, dar era de asemenea destul de versat si in tehnici magice pentru a o invoca pe Hekate. Proclus era de asemenea initiat in religiile mistice egipteana si caldeeana. Nu este o coincidenta ca Alhazred cunostea foarte bine operele lui Proclus.
Manuscrisul original se crede ca nu mai exista. Autorul Idries Shah a initiat o cautare in librariile Deobund din India, Al-Azhar din Egipt si in libraria orasului sfant Mecca, fara succes. O traducere latina a fost facuta in 1487 – nu in secolul XVII, cum sugereaza Lovecraft – de un preot dominican, Olaus Wormius. Wormius, german la origine, era secretarul primului Mare Inchizitor al Inchizitiei Spaniole, Tomas de Torquemada si este foarte probabil ca manuscrisul original sa fi intrat in posesia lui in timpul persecutiei celor care fusesera convertiti la catolicism sub amenintare si nu aratasera nivelul optim de entuziasm pentru doctrinele bisericii. Era sinucidere curata ca Wormius sa traduca si sa publice Necronomicon in acele vremuri. Cartea probabil ca a exercitat o fascinatie obsesiva asupra omului, pentru ca in final a fost acuzat de erezie si a fost ars dupa ce a trimis o copie a cartii lui Johan Tritheim, abate de Spanheim – mai bine cunoscut ca Trithemius. Scrisoarea insotitoare continea o interpretare detaliata si blasfemiatoare a anumitor pasaje din Cartea Genezei. Toate copiile traducerii lui Wormius au fost confiscate si arse impreuna cu el, desi exista suspiciunea inevitabila ca macar o copie a reusit sa ramana in Libraria Vaticana.
Aproape 100 de ani mai tarziu, in 1586, o copie a traducerii in latina a lui Wormius a aparut in Praga. Doctorul John Dee, un faimos magician englez, si asistentul sau, Edward Kelly, erau la curtea imparatului Rudolf II pentru a discuta planuri ca sa obtina aurul alchimic si Kelly a adus o copie din asa-numitul “Rabin negru”, alchimistul cabalist Jacob Eliezer, care fugise in Praga din Italia dupa ce fusese acuzat de necromantie. La acel timp Praga devenise un magnet pentru magicieni, alchimisti si sarlatani de toate tipurile sub patronajul lui Rudolf si este greu de imaginat un loc mai potrivit in Europa in care sa fi aparut aceasta copie. Necronomiconul se pare ca a avut o mare influenta asupra lui Kelly, pentru ca natura scrierilor sale s-a schimbat si a produs un discurs care a ingrozit casa lui Dee. Crowley a interpretat aceasta ca prima incercare a unei entitati non-umane sa comunice “Cartea legilor” telemica. Kelly l-a parasit pe Dee la putin timp dupa aceea. Dee a tradus Necronomiconul in engleza, dar contrar spuselor lui Lovecraft, aceasta traducere nu a fost niciodata publicata – manuscrisul a intrat in colectia marelui Elias Ashmole, si apoi in colectia librariei Bodleian din Oxford. Parti din Necronomicon au fost traduse si in ebraica – probabil in 1664 – si au circulat sub forma de manuscris, insotite de un comentariu detaliat al lui Nathan Gaza, purtator de cuvant mistic al pseudo-mesiei Sabbatai Tzevi. Aceasta versiune se numea “Cartea portilor cunoasterii”.
Cunoscut şi sub numele de „Arabul Dement”, din cauza excentricităţilor sale, Abdul Al-Hazred a scris „Necronomiconul” (în traducere „Cartea Numelor Moarte”) în secolul al VII-lea, în care povesteşte despre „entităţile” care au populat Pământul înainte de apariţia omului, numite de el „Cei Vechi”. Numele arab al cărţii era „Al Azif”, după sunetele scoase de insectele deşertului, asemănătoare cu zgomotul făcut de duhurile rele. Se spune că această carte legendară le-ar da posibilitatea celor care o citesc să invoce şi să domine forţele acelor entităţi. Puterea blestemelor ancestrale care rezidă în textele de aici ar putea arunca în negură omenirea întreagă. De aceea nu este de mirare că unii dintre cei care au tradus-o au sfârşit pe rugul Inchiziţiei, alţii la ospiciu. Entităţile descrise de Al-Hazred există şi în prezent, după cum afirmă el în lucrare, dar pe un alt plan alt realităţii noastre. Cei Vechi nu aşteaptă decât un semn, o invocaţie, pentru a se reîntoarce în realitatea omenească, punând din nou stăpânire pe Terra.
Celebrul scriitor şi ocultist britanic din secolul al XIX-lea, Aleister Crowley, numeşte incantaţia respectivă „Blestemul Creaţiei Originare”. „Pare scrisă de Dumnezeu însuşi! De ce? Poate pentru că i-a părut rău că a creat omul…”, explică ocultistul într-unul dintre studiile sale. La fel ca Nostradamus, „Arabul Dement” s-a folosit de magie şi droguri ca să „vadă” viitorul sumbru. Convins că i-a contactat pe Cei Vechi în perioada delirului produs de prafuri halucinogene, Al-Hazred descrie o nouă Apocalipsă: un război mondial din care Fiara iese victorioasă, iar Pământul este distrus aproape total. Tradusă în secolul al X-lea de greci, cartea „Arabului Dement” a primit numele de „Necronomicon”. Copiile au fost arse un secol mai târziu, dar câteva au scăpat de flăcări. În secolul XIII, un preot traduce în latină una dintre aceste copii. Ajunsă în mâna Papei Grigorie al IX-lea, acesta le-a interzis cu desăvârşire. Mai mult, Sfânta Inchiziţie a dat ordin ca atât traducerile existente, cât şi autorul lor să fie arşi pe rug. Ca şi în prima situaţie, câteva copii scapă, fiind păstrate în pivniţele Vaticanului.
În secolele care vor urma, apar noi şi noi copii. Dar nici măcar după apariţia tiparniţei lui Gutenberg, nimeni nu a avut curajul să le multiplice sub formă de volum tipărit. „Necronomiconul” a circulat mult timp prin toată Europa, dar mediile în care era lecturat au păstrat secretul informaţiilor primite din carte. Abia la începutul secolului XX, scriitorul american de SF – Howard Phillips Lovecraft a scris o istorie a „Necronomiconului”, ajungând chiar să-şi aroge dreptul de autor asupra lui şi explicând că totul este doar o fantasmagorie literară. Lovercraft este contrazis de versiunea germană a lucrării din secolul XV, din care se mai păstrează câteva fragmente la British Museum, şi de ediţia spaniolă din secolul XVII, din care mai există exemplare la Universitatea din Buenos Aires, la Biblioteca Naţională din Paris şi la Widner Library a Universităţii Harvard. Şi în prezent, „Necronomiconul” este foarte puţin cunoscut de public, pentru că deţinătorii consideră că nu este bine ca publicul larg să afle teribilele secrete pe care le conţine.
Există foarte puţine date despre Abdul Al Hazred. Se ştie că era un călător neobosit, vizitând tot ce se putea din Alexandria Egiptului şi până în îndepărtata provincie indiană Punjab. Talentul său în descifrarea dialectelor antice i-a dat posibilitatea de a lectura manuscrise de neînţeles pentru cercetătorii epocii. Metodologia sa de cercetare îmbina erudiţia cu ritualurile magice, „asortate” cu opiu şi haşiş. Poate şi din acest motiv, Necronomiconul a fost discreditat sistematic de istorici. Poate fi comparat cu filosoful neoplatonist Proclus (sec. al V-lea î.H.) care, deşi stăpânea foarte bine astronomia, matematica şi filosofia, era pasionat şi de magia teurgică, invocând-o pe zeiţa greacă a Lunii, Hecate, pentru a o vedea în forma ei materială.
Cartea Necronomicon este una foarte populara atat in lume cat si in Romania. In unele zone ale lumii depaseste numarul de copii vandute aale Bibliei Sataniste, scrisa de un alt personaj dubios Anthony LaVey. Desigur multi nu se obosesc sa citeasca adevarata istorie a cartii, ci se rezuma la gluma facuta de Lovecraft impreuna cu alti scriitori. Lovecraft nu a tradus nici o carte veche, nu a gasit “cartea diavolului“. El doar a inventat structura cartii. Totusi sunt multe publicatii pe internet, postate de catre indivizi discutabili care spun ca aceasta carte ar fi una autentica, cartea adevarata a mortilor. Cartea este cel mai bine cunoscuta pentru speculatiile sale. Alhazred pare sa fi avut acces la multe resurse acum pierdute, iar evenimente care sunt doar sugerate in Geneza sau in Cartea lui Enoch, sau sunt deghizate ca mitologie in alte surse, sunt explorate in mare detaliu. Alhazred se poate sa fi folosit tehnici magice dubioase pentru a revedea trecutul, dar a si impartit cu scriitorii greci ai secolului 5 d.Hr. cum ar fi Thucydides o minte critica si vointa de a explora semnificatiile povestilor mitologice sau sacre.
Speculatiile sale sunt remarcabil de moderne, iar aceasta poate sa fie cauza popularitatii sale actuale creascande. El credea ca multe specii in afara de oameni au trait pe Pamant si ca multe cunostinte au fost transmise umanitatii in intalniri cu fiinte de “dincolo de sfere” sau “de pe alte sfere”. El avea aceeasi credinta ca si neoplatonistii, si anume aceea ca stelele sunt similare soarelui nostru si ca au fiecare planetele lor nevazute cu forme specifice de viata, dar a dezvoltat aceasta credinta folosind speculatii metafizice in care presupune ca aceste fiinte faceau parte dintr-o ierarhie cosmica de evolutie spirituala. Era de asemenea convins ca a contactat fiintele numite “Cei Vechi” folosind invocatii magice si a avertizat despre puteri teribile care vor sa recucereasca Terra. El a interpretat aceasta idee — surprinzator — sub indrumarea “Apocalipsei Sfantului Ioan”, dar a inversat sfarsitul astfel incat Fiara triumfa dupa un mare razboi in care pamantul este distrus.
Necronomicon al lui Alhazred (titlul este tradus literal ca si “Cartea numelor moarte”) nu este, asa cum se crede, un manual sau o colectie de vraji. Este conceput ca o relatare a unor fapte istorice, deci este o carte “a lucrurilor moarte si disparute”. Necronomicon mai poate insemna si “cartea obiceiurilor mortilor”, dar chiar si aceasta explicatie corespunde continutului cartii ca relatare istorica, nu ca opera necromanta. Despre aceasta carte se spune ca a fost scria in Damasc in 730 d.Hr. de Abdul Alhazred.
Autorul acestei carti a impartit cu doamna Blavatsky o tendinta obsesiva de a pune laolalta fapte, zvonuri, speculatii si aberatii, rezultand intr-un compendiu vast, aproape de necitit care seamana foarte mult cu “Doctrina secreta” a lui Blavatsky. In trecut, aceasta carte a fost numita “Al Azif”, dar si “Cartea arabului”. “Azif” este un cuvant pe care arabii il folosesc ca sa se refere la insecte nocturne, dar este de asemnea o referire la urletul demonilor (Djini). Necronomicon are sapte volume si are peste 900 de pagini in editia latina. Nu se stiu prea multe despre Abdul Alhazred, iar majoritatea informatiilor sunt obtinute din insasi Necromicon. A fost nascut in Sanaa, in Yemen. Stim ca a calatorit foarte mult, de la Alexandria pana la Punjab, si ca era foarte educat. A petrecut multi ani singur in salbaticia nelocuita din sudul Arabiei. Avea un dar pentru limbi si se lauda de multe ori cu abilitatea sa de a citi si traduce manuscrise care rezistau traducerii in fata carturarilor mai simpli. Metodele sale de cercetare insa semanau mai mult cu cele ale lui Nostradamus decat cu cele ale lui Herodot.
Asa cum Nostradamus folosea magie ceremoniala ca sa afle viitorul, Alhazred folosea tehnici asemanatoare (esenta compusa din olibanum, storax, dictamnus, opiu si hasis) pentru a vedea clar trecutul. Aceasta, combinata cu lipsa dovezilor clare din Necronomicon a facut ca istoricii sa conteste autenticitatea cartii. Oamenii se refera de obicei la el folosind apelativele “arabul nebun” sau “poetul nebun”. Desi este clar ca era un excentric dupa standarde moderne, nu exista dovezi pentru a sustine ideea de nebunie (altele decat imposibilitatea lui cronica de a pastra un fir de gandire pentru mai mult de cateva paragrafe inainte sa sara la alta idee). Este interesant ca “majnun” – nebunie – are un inteles mai vechi de “posedat de djinn”. Alhazred este comparat cu personaje ca filozoful neoplatonist grec Proclus (410-485 d.Hr.). Proclus se pricepea foarte bine la astronomie, matematica, filozofie si metafizica, dar era de asemenea destul de versat si in tehnici magice pentru a o invoca pe Hekate. Proclus era de asemenea initiat in religiile mistice egipteana si caldeeana. Nu este o coincidenta ca Alhazred cunostea foarte bine operele lui Proclus.
Manuscrisul original se crede ca nu mai exista. Autorul Idries Shah a initiat o cautare in librariile Deobund din India, Al-Azhar din Egipt si in libraria orasului sfant Mecca, fara succes. O traducere latina a fost facuta in 1487 – nu in secolul XVII, cum sugereaza Lovecraft – de un preot dominican, Olaus Wormius. Wormius, german la origine, era secretarul primului Mare Inchizitor al Inchizitiei Spaniole, Tomas de Torquemada si este foarte probabil ca manuscrisul original sa fi intrat in posesia lui in timpul persecutiei celor care fusesera convertiti la catolicism sub amenintare si nu aratasera nivelul optim de entuziasm pentru doctrinele bisericii. Era sinucidere curata ca Wormius sa traduca si sa publice Necronomicon in acele vremuri. Cartea probabil ca a exercitat o fascinatie obsesiva asupra omului, pentru ca in final a fost acuzat de erezie si a fost ars dupa ce a trimis o copie a cartii lui Johan Tritheim, abate de Spanheim – mai bine cunoscut ca Trithemius. Scrisoarea insotitoare continea o interpretare detaliata si blasfemiatoare a anumitor pasaje din Cartea Genezei. Toate copiile traducerii lui Wormius au fost confiscate si arse impreuna cu el, desi exista suspiciunea inevitabila ca macar o copie a reusit sa ramana in Libraria Vaticana.
Aproape 100 de ani mai tarziu, in 1586, o copie a traducerii in latina a lui Wormius a aparut in Praga. Doctorul John Dee, un faimos magician englez, si asistentul sau, Edward Kelly, erau la curtea imparatului Rudolf II pentru a discuta planuri ca sa obtina aurul alchimic si Kelly a adus o copie din asa-numitul “Rabin negru”, alchimistul cabalist Jacob Eliezer, care fugise in Praga din Italia dupa ce fusese acuzat de necromantie. La acel timp Praga devenise un magnet pentru magicieni, alchimisti si sarlatani de toate tipurile sub patronajul lui Rudolf si este greu de imaginat un loc mai potrivit in Europa in care sa fi aparut aceasta copie. Necronomiconul se pare ca a avut o mare influenta asupra lui Kelly, pentru ca natura scrierilor sale s-a schimbat si a produs un discurs care a ingrozit casa lui Dee. Crowley a interpretat aceasta ca prima incercare a unei entitati non-umane sa comunice “Cartea legilor” telemica. Kelly l-a parasit pe Dee la putin timp dupa aceea. Dee a tradus Necronomiconul in engleza, dar contrar spuselor lui Lovecraft, aceasta traducere nu a fost niciodata publicata – manuscrisul a intrat in colectia marelui Elias Ashmole, si apoi in colectia librariei Bodleian din Oxford. Parti din Necronomicon au fost traduse si in ebraica – probabil in 1664 – si au circulat sub forma de manuscris, insotite de un comentariu detaliat al lui Nathan Gaza, purtator de cuvant mistic al pseudo-mesiei Sabbatai Tzevi. Aceasta versiune se numea “Cartea portilor cunoasterii”.
Cunoscut şi sub numele de „Arabul Dement”, din cauza excentricităţilor sale, Abdul Al-Hazred a scris „Necronomiconul” (în traducere „Cartea Numelor Moarte”) în secolul al VII-lea, în care povesteşte despre „entităţile” care au populat Pământul înainte de apariţia omului, numite de el „Cei Vechi”. Numele arab al cărţii era „Al Azif”, după sunetele scoase de insectele deşertului, asemănătoare cu zgomotul făcut de duhurile rele. Se spune că această carte legendară le-ar da posibilitatea celor care o citesc să invoce şi să domine forţele acelor entităţi. Puterea blestemelor ancestrale care rezidă în textele de aici ar putea arunca în negură omenirea întreagă. De aceea nu este de mirare că unii dintre cei care au tradus-o au sfârşit pe rugul Inchiziţiei, alţii la ospiciu. Entităţile descrise de Al-Hazred există şi în prezent, după cum afirmă el în lucrare, dar pe un alt plan alt realităţii noastre. Cei Vechi nu aşteaptă decât un semn, o invocaţie, pentru a se reîntoarce în realitatea omenească, punând din nou stăpânire pe Terra.
Celebrul scriitor şi ocultist britanic din secolul al XIX-lea, Aleister Crowley, numeşte incantaţia respectivă „Blestemul Creaţiei Originare”. „Pare scrisă de Dumnezeu însuşi! De ce? Poate pentru că i-a părut rău că a creat omul…”, explică ocultistul într-unul dintre studiile sale. La fel ca Nostradamus, „Arabul Dement” s-a folosit de magie şi droguri ca să „vadă” viitorul sumbru. Convins că i-a contactat pe Cei Vechi în perioada delirului produs de prafuri halucinogene, Al-Hazred descrie o nouă Apocalipsă: un război mondial din care Fiara iese victorioasă, iar Pământul este distrus aproape total. Tradusă în secolul al X-lea de greci, cartea „Arabului Dement” a primit numele de „Necronomicon”. Copiile au fost arse un secol mai târziu, dar câteva au scăpat de flăcări. În secolul XIII, un preot traduce în latină una dintre aceste copii. Ajunsă în mâna Papei Grigorie al IX-lea, acesta le-a interzis cu desăvârşire. Mai mult, Sfânta Inchiziţie a dat ordin ca atât traducerile existente, cât şi autorul lor să fie arşi pe rug. Ca şi în prima situaţie, câteva copii scapă, fiind păstrate în pivniţele Vaticanului.
În secolele care vor urma, apar noi şi noi copii. Dar nici măcar după apariţia tiparniţei lui Gutenberg, nimeni nu a avut curajul să le multiplice sub formă de volum tipărit. „Necronomiconul” a circulat mult timp prin toată Europa, dar mediile în care era lecturat au păstrat secretul informaţiilor primite din carte. Abia la începutul secolului XX, scriitorul american de SF – Howard Phillips Lovecraft a scris o istorie a „Necronomiconului”, ajungând chiar să-şi aroge dreptul de autor asupra lui şi explicând că totul este doar o fantasmagorie literară. Lovercraft este contrazis de versiunea germană a lucrării din secolul XV, din care se mai păstrează câteva fragmente la British Museum, şi de ediţia spaniolă din secolul XVII, din care mai există exemplare la Universitatea din Buenos Aires, la Biblioteca Naţională din Paris şi la Widner Library a Universităţii Harvard. Şi în prezent, „Necronomiconul” este foarte puţin cunoscut de public, pentru că deţinătorii consideră că nu este bine ca publicul larg să afle teribilele secrete pe care le conţine.
Există foarte puţine date despre Abdul Al Hazred. Se ştie că era un călător neobosit, vizitând tot ce se putea din Alexandria Egiptului şi până în îndepărtata provincie indiană Punjab. Talentul său în descifrarea dialectelor antice i-a dat posibilitatea de a lectura manuscrise de neînţeles pentru cercetătorii epocii. Metodologia sa de cercetare îmbina erudiţia cu ritualurile magice, „asortate” cu opiu şi haşiş. Poate şi din acest motiv, Necronomiconul a fost discreditat sistematic de istorici. Poate fi comparat cu filosoful neoplatonist Proclus (sec. al V-lea î.H.) care, deşi stăpânea foarte bine astronomia, matematica şi filosofia, era pasionat şi de magia teurgică, invocând-o pe zeiţa greacă a Lunii, Hecate, pentru a o vedea în forma ei materială.
Cartea Necronomicon este una foarte populara atat in lume cat si in Romania. In unele zone ale lumii depaseste numarul de copii vandute aale Bibliei Sataniste, scrisa de un alt personaj dubios Anthony LaVey. Desigur multi nu se obosesc sa citeasca adevarata istorie a cartii, ci se rezuma la gluma facuta de Lovecraft impreuna cu alti scriitori. Lovecraft nu a tradus nici o carte veche, nu a gasit “cartea diavolului“. El doar a inventat structura cartii. Totusi sunt multe publicatii pe internet, postate de catre indivizi discutabili care spun ca aceasta carte ar fi una autentica, cartea adevarata a mortilor. Cartea este cel mai bine cunoscuta pentru speculatiile sale. Alhazred pare sa fi avut acces la multe resurse acum pierdute, iar evenimente care sunt doar sugerate in Geneza sau in Cartea lui Enoch, sau sunt deghizate ca mitologie in alte surse, sunt explorate in mare detaliu. Alhazred se poate sa fi folosit tehnici magice dubioase pentru a revedea trecutul, dar a si impartit cu scriitorii greci ai secolului 5 d.Hr. cum ar fi Thucydides o minte critica si vointa de a explora semnificatiile povestilor mitologice sau sacre.
Speculatiile sale sunt remarcabil de moderne, iar aceasta poate sa fie cauza popularitatii sale actuale creascande. El credea ca multe specii in afara de oameni au trait pe Pamant si ca multe cunostinte au fost transmise umanitatii in intalniri cu fiinte de “dincolo de sfere” sau “de pe alte sfere”. El avea aceeasi credinta ca si neoplatonistii, si anume aceea ca stelele sunt similare soarelui nostru si ca au fiecare planetele lor nevazute cu forme specifice de viata, dar a dezvoltat aceasta credinta folosind speculatii metafizice in care presupune ca aceste fiinte faceau parte dintr-o ierarhie cosmica de evolutie spirituala. Era de asemenea convins ca a contactat fiintele numite “Cei Vechi” folosind invocatii magice si a avertizat despre puteri teribile care vor sa recucereasca Terra. El a interpretat aceasta idee — surprinzator — sub indrumarea “Apocalipsei Sfantului Ioan”, dar a inversat sfarsitul astfel incat Fiara triumfa dupa un mare razboi in care pamantul este distrus.
Tags: Necronomicon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.