Secretele lumilor Astrale blog.

Cucerirea Americii: un pas înainte sau foarte mulţi înapoi… ?

Acum, după atîtea sute de ani, se cunosc bine atrocităţile comise de spanioli, în speţă de conquistadori, la cucerirea Americii.Pretinzând că au avut acest drept divin, „de a-i pacifica şi creştina pe barbari", spaniolii au crezut că pot comite orice crime, „,în numele unui scop nobil”. Nimeni dintre „eroii civilizatori” nu s-au gîndit atunci că ceea ce fac este total împotriva credinţei creştine, şi că, încăclînd astfel în mod flagrant poruncile divine, vor avea enorm de suferit… Crezînd că fac un pas înainte, au făcut mai mulţi înapoi. Manfred Wakeman încearcă să demonstreze acest lucru în cartea „S-a distrus mai mult decît s-a creat..” Dreptul cuceritorilor      La acea vreme, Europa pretindea că avea o viziune creştină asupra lumii. Credinţa absolută în adevărul acestei viziuni, în viaţa creştină, în puterea mîntuirii, era însoţită în mod clar de intoleranţă şi habotnicie. De aici rezultă că tot ce nu era creştin, era păgîn, iar toţi cei ce nu trăiau şi nu gîndeau conform acestei viziuni, erau pâgîni, demni de tot dispreţul.            Această idee fundamentală îi împiedica total pe oamenii din veacul al XVI-lea să considere egală o civilizaţie, de cel puţin acelaşi nivel, dacă pornea de la o viziune diferită despre viaţă. Felul acesta de a vedea lucrurile, ce nu cunoştea decît culmi sau prăpăstii, fiind astfel foarte îngust, nu s-a modificat nici atunci cînd cuceritorii Mexicului au observat clar semnele incontestabile ale unei vieţi speciale foarte dezvoltate şi bine structurate, cînd au cunoscut modul evoluat al sistemului de educaţie şi cînd au descoperit cunoştinţele de-a dreptul uluitoare pe care le aveau preoţii azteci în domeniul astronomiei.                                                                                   Băştinaşii au fost consideraţi nişte sălbatici, ce aveau nevoie să fie convertiţi, iar cuceritorii au rămas impermeabili la concepţia şi progresul civilizaţiei băştinaşe, care ieşea în evidenţă prin structura oraşelor, din sistemul de comunicaţii sau din modul de executare al impunătoarelor construcţii sacre şi profane din Tenochicitlan. Astfel, splendidul oraş, numit şi Mexico, cu legendele, străzile, digurile şi grădinile sale plutitoare, nu era, în ochii acestor cuceritori, decît iluzia produsa de un demon sau de un vrăjitor. Cu aceste ocazii au fost arse, fiind considerate „păgîne”, sute de comori indigene ce păstrau în ele cunoştinţele vechi de cînd lumea. Jertfe omeneşti      Din nefericire, unele ritualuri din religia aztecă nu puteau decît să-i cutremure pe cuceritori, care se credeau oameni ai lui Dumnezeu. De altfel, aceste ritualuri puteau înspăimînta pe oricine asista la ele, dar cuceritorii s-au gîndit că aveau de-a face cu o intervenţie diabolică, fapt care, după părerea lor, justifica băile de sînge ulterioare cuceririlor, în speţă este vorba de sacrificiile omeneşti, practicate pe o scară largă, în timpul cărora se smulgea din pieptul victimelor inima, care mai bătea.      Cu toate acestea, numai astăzi, după atîtea secole, se poate spune despre cea mai neagră parte a istoriei bisericii catolice, despre acea intervenţie pur satanică, pe care spaniolii acelei vremuri o foloseau cu vîrf şi îndesat şi anume Inchiziţia. Deşi ei erau indignaţi şi revoltaţi împotriva sacrificiilor umane din America, cam în aceeaşi vreme, în ţara lor, carnea celor jertfiţi de Inchiziţie sfîrîia pe ruguri. Este cu totul adevărat că această latură a religiei aztece depăşea cu mult tot ceea ce se „comitea” în alte părţi din lume, cu o singură excepţie, „Inchiziţia”. Civilizaţia aztecă îmbina, într-un mod ciudat, un rafinament deosebit cu cea mai crudă barbarie. Cuceritorii, vechii catolici, erau incapabili să-i sesizeze unitatea. Ei excludeau din start faptul că, apăraţi fiind de armele lor avansate, puteau comite, şi chiar comiteau nepedepsiţi, tot felul de cruzimi şi fapte abominabile, care nu erau cu nimic mai prejos de cele comise de azteci. Diferenţa consta în faptul că spaniolii comiteau aceste cruzimi în numele „unui zeu” iertător şi plin de dragoste. Este lesne de văzut că în numele lui Christos nu se poate comite nici o crimă, or, tocmai acest lucru a făcut ca mulţi dintre primii cuceritori să-şi găsească un sfîrşit groaznic. Un fel de convertire - de fapt - crimă        Se cunoaşte astăzi că unul dintre motivele principale pentru care aztecii nu s-au opus la început cuceritorilor, este faptul că indienii credeau că noii veniţi erau trimişii zeilor, plecaţi de multă vreme. S-ar putea spune că aztecii erau dispuşi să-i asculte pe noii veniţi dacă aceştia ar fi dorit doar să-i creştineze. Dar din păcate acest lucru nu s-a putut face, deoarece setea de bogăţii şi presupusa lor superioritate, i-au făcut pe spanioli, să se poarte ca nişte adevăraţi criminali.

Un exemplu în acest sens este dat de o întîmplare petrecută în anul 1520. Astfel, după ce preoţii catolici au încercat să le explice preoţilor azteci avantajele noii religii, care presupunea dragoste şi îndurare, tot ei, adică spaniolii, i-au convins pe azteci că „vorbele şi mîinile oamenilor cu barbă nu sînt legate intre ele”.                    Cum spuneam, în anul 1520, în timp ce Cortez lipsea din Mexic, o delegaţie de preoţi azteci cerea înlocuitorului său, Alvaro, îngăduinţa să celebreze în marele teocali (templu) marea sărbătoare anuală, dedicată zeului Huitzilo-pochtli. La cererea aztecilor, Alvaro pusese două condiţii: aztecii să nu facă nici un sacrificiu uman şi să se prezinte fără arme.                                                                În dimineaţa următoare, se adunară peste 1.500 de azteci, aproape toată crema aristocrată. Toţi erau gătiţi cu cele mai bune lucruri şi podoabe, şi nu purtau nici un fel de arme. Începuseră ceremoniile religioase. În acest timp, un mare număr de spanioli, bine înarmaţi, se amestecaseră în mulţime. Pe cînd sărbătoarea era în toi, la un semnal, spaniolii se aruncară asupra aztecilor şi îi masacrară. În cartea sa „Cucerirea noii Spanii”, Bernal Diaz citind un martor spune: „în acea zi sîngele necredincioşilor curgea şiroaie, ca o ploaie torenţială”.                              Imediat după acest masacru, aztecii, care fuseseră cît de cît docili, încercînd să respecte dorinţele noilor veniţi, şi-au dat seama cu cine au de-a face. Ei nu puteau înţelege cum nişte oameni care se rugau unui zeu iubitor şi iertător, nu aveau cuvînt şi erau atît de răi. Atunci ei au crezut că religia noilor veniţi era o invenţie.                                            După această groaznică cruzime a spaniolilor, poporul aztec începe o luptă pe viaţă şi pe moarte cu cuceritorii. Luptele durau de aproximativ o lună, şi dacă Cortez n-ar fi folosit o nouă înşelăciune, istoria ar fi avut alt curs, deoarece aztecii ar fi învins. Creştinizarea, sclavia – blestemul lui Ececatl      La 9 iulie 1520, Imperiul Aztec nu mai exista, era doar o amintire. Din acea zi pentru poporul aztec a început o perioadă deosebit de grea. Din păcate pentru azteci creştinizarea a devenit sinonimă cu sclavia.                             În doar cîţiva ani, 2.000 de familii de spanioli stăpîneau tot pâmîntul şi deţineau, ca sclavi, peste 50.000 de familii aztece, pe care îi torturau zilnic. În ziua de 16 iulie 1522 unul din urmaşii marilor preoţi azteci, Ececatl, a fost prins de autorităţile spaniole şi judecat. La acest simulacru de proces, Ececatl i-a uimit pe toţi cei prezenţi. Astfel preotul Olmedo în cartea „Raport al lucrurilor din Noua Spanie” povesteşte: „Ereticul numit Ececatl sau tălmăcit «Cel ce spune adevărul», a încercat să impresioneze. Vorbeau foarte bine limba noastră şi spunea mereu că a citit Scriptura”. Alţi martori ai procesului au povestit că de fapt Ececatl se predase de bună voie şi că în fapt dorea unele lămuriri religioase.             Alirio Diaz, un istoric mai puţin cunoscut, şi urît de spanioli, deoarece prezenta lucrurile altfel decît le-ar fi convenit, povesteşte: „În acea zi Ececatl, a fost adus in sală. Era mîndru şi maiestuos. După ce şi-a ascultat liniştit acuzatiile, într-o castiliană foarte curată, a rostit «Am dorit să învăţ limba voastră pentru a putea citi cartea despre zeul vostru. Am citit-o. Este bună. Vreau însă să vă întreb în numele cui faceţi crimele acestea... în numele zeului Vostru, care este numai iubire?... Vă spun eu, aţi făcut păcate mai mari decît noi, deoarece voi ştiaţi legile lui... Nici unul dintre voi nu va scăpa... sîngele vostru va spăla păcatele pe care le-aţi comis...” După proces, Ececatl a fost torturat şi spînzurat, însă acelaşi cronicar spune că blestemul lui Ececatl a bîntuit multă vreme printre familiile spaniolilor rămaşi.                                                                  Diaz spune că nici unul dintre foştii soldaţi ai lui Cortez nu a murit de moarte naturală, iar unii dintre ei au avut morţi de-a dreptul misterioase. Începînd cu anul 1564, în provincia Noua Castilie au apărut o mulţime de cazuri de nebunie „provocate de fantomele indienilor morţi”. Acest lucru a fost ascuns de guvernator, spune cronicarul, care mai povesteşte şi de moartea inexplicabilă a doi preoţi, dintre care unuia îi căzuse în cap o ţiglă din acoperişul capelei, iar celălalt fusese găsit înecat cu mici obiecte de aur. Cei doi se spune că ar fi ars zeci de codice aztece şi alte cărţi vechi, de mii de ani.