Secretele lumilor Astrale blog.

vineri, 22 iunie 2012

1 ASOCIAŢIA ROMÂNĂ DE PSIHOLOGIE TRANSPERSONALĂ − Preşedinte Prof. univ. dr. Ion Mânzat − J P T Jurnalul de Psihologie Transpersonală Nr.9 / 2008 Ψ ARPT − Bucureşti 2008 2 Editor Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală Director Prof.univ.dr.Ion Mânzat Preşedinte ARPT Redactor Psihosociolog drd.Ionel Mohîrţă Consultanţi ştiinţifici Prof.univ.dr.Anca Munteanu Prof.univ.dr.Mariana Caluschi Prof.univ.dr.Doru Tompea Prof.univ.dr.Tudora Sima Lector univ.drd.Maria Tănase Mânzat Psihosociolog drd.Ionel Mohîrţă Prof.univ.dr.Charles T.Tart - SUA Prof.univ.dr.Marc Alain Descamps - Franţa Prof.univ.dr.David Lukoff - SUA Prof.univ.dr.Wilfried Belschner - Germania Prof.univ.dr.John Drew - Anglia Prof.univ.dr.Vladimir Maikov - Rusia Redacţia Tel. 250.51.91 Tel. 0722285211 3 Cuprins Editorial Șamanica – O nouă știință spirituală Prof.univ.dr. Ion Mânzat (4) Superpoziţia mentală Psiholog drd. Ionel Mohîrţă (12) La început a fost Cuvântul Conf.univ.dr. Ecaterina Hanganu (20) Nașterea, o trăire transpersonală Psiholog Mrd. Livia Mohîrţă (30) Rolul psihologiei transpersonale în schimbarea sistemului de credinţe Psiholog Ilie Marinescu (36) Revelarea Sinelui în diverse tradiții ezoterice Psiholog Lavinia Obreja (41) A III-a Conferință Națională de Psihologie Umanistă și Transpersonală cu chemarea Spre o Renaştere Spirituală - Bucureşti, 25, 26 Octombrie 2008 (53) 4 Editorial Șamanica – o nouă Știință Spirituală Prof.univ.dr. Ion Mânzat Motto: „Prin călătoria misterioasă a șamanului se cunoaște o lume ascunsă în spatele lumii în care viața spirituală și cea materială se întrepătrund pentru a da naștere unui tot coerent” Patrick Drouot Oamenii de știință din zilele noastre sunt martorii întrepătrunderii a două coordonate ale cunoașterii: pe de o parte, știința (de avangardă) este interesată de asimilarea tradițiilor șamanice; pe de altă parte, șamanismul nu contrazice știința ci o inspiră și o îmbogățește. Confruntarea celor două moduri de cunoaștere se cristalizează într-o nouă știință spirituală care se numește ȘAMANICĂ. Savantul englez Kenneth Meadows (1925-2002), co-fondator al Facultății de Șamanică din Marea Britanie (Leeds), în 1995 scrie „Shamanic Spirit – a practical guide to personal fulfillment” (trad. rom., 2008) ne prezintă șamanica ca pe o știință spirituală care ne învață să trăim și ca pe un ghid practic de a ne percepe realitatea multidimensională, cu scopul de a cultiva și a rafina Spiritul lăuntric. Pătrunderea pe tărâmul spiritului șamanic este calea de realizare a împlinirii Sinelui și a reintrării în armonie cu natura. Șamanica este sistemul metafizic care ne ajută să parcurgem procesul de dezvoltare spirituală, este știința străveche adusă în actualitate. Printre fondatorii de seamă ai acestei noi științe spirituale îi remarcăm pe următorii savanți: Kenneth Meadows (1995), Patrick Drouot („Le chaman, le physicien et le mistique” -1998), Michael Harmer („La voie du chaman”, 1994), Roger Walsh („The Spirit of Shamanism”, 1990), Fred Allan Wolf („The Eagle's Quest”,1991), Mario Mercier („Chamanisme et chamans”,1987), Jean Clottes et Davis L.Williams („Les Chamans de la Prehistoire”, 1996), etc. În 1999 am scris și am publicat „Psihologia transei șamanice”, iar în 2002 (în colab. cu Radu Lucian Geng) „Introducere în psihologia orientală”. Șamanismul este cea mai veche metodă de dezvoltare personală, precedând toate religiile și filosofiile cunoscute. Recent, a revenit în atenție, fiind o adevărată renaștere spirituală. Șamanismul conține învățături nepieritoare care ne pot pune în armonie fină cu Natura și ne pot pune în legătură (sinergică) cu alte niveluri sau „dimensiuni” ale ființei noastre. Șamanica se referă la trăirea „extraordinarului” pe timpul ducerii unei vieți obișnuite. 5 Șamanica este un termen creat de Kenneth Meadows pentru a descrie o metodologie de a extinde conștiența noastră până la noi și incitante niveluri de percepție și imaginare și de a ne prelungi intelectul și intuiția creatoare. „Aplicarea perceptelor acestei științe ne va înbunătăți vitalitatea, va acționa pentru echilibrarea emoțiilor, ne va elibera aptitudinile ascunse și ne va stimula creativitatea. De asemenea, ne va dezvolta puterile interioare, aducându-le în armonie cu energiile benefice ale Naturii și Forțelor cosmice din Univers.” (Kenneth Meadows, 2008, p.13). Șamanica nu este doar un exercițiu al minții, ci un proces natural care redă posibilitatea să preluăm controlul propriei noastre vieți prin intermediul Spiritului, găsind în el înțeles, scop și împlinire. Adevărata provocare a timpurilor noastre este reprezentată de încercarea de a descoperi cel mai adânc și cel mai ascuns Sine; de a dezveli imaginea a ceea ce și cine suntem cu adevărat, o ființă spirituală capabilă de transcendere și cosmizare. Șamanica se află în relații de complementaritate cu fizica și psihologia cuantică, cu psihologia transpersonală și cu psihologia sinergetică. Șamanica procedează eminamente sinergetic întrucât activează Spiritul prin sinergizarea tuturor proceselor și funcțiilor psihice, adică stimulează cooperarea lor prin punerea lor la lucru „împreună și deodată și unele prin altele, nu unele după altele” (I.Mânzat-Psihologia Sinergetică, 1999). Șamanica realizează dinamizarea psihicului, împreună și deodată cu inima și Spiritul, într-un tot unitar, sinergetic. Este o cale de dezvoltare a vieții în care Trupul, Psihicul și Spiritul sunt cultivate laolaltă, pentru a funcționa împreună într-o relație sinergică de armonie și dinamism. Ritmicitatea, armonicitatea și rezonanța sunt atribute comune ale șamanicii și psihosinergeticii. Renașterea preocupării pentru șamanism, din ultimele decenii, indică o nevoie a omenirii de a-și regăsi preocupările spirituale, de a intra în acord deplin cu Natura și cu puterile adormite care zac în ea, precum și de a găsi un sens (și un suprasens) existenței noastre. Șamanica lucrează pentru „a scoate din ascundere” (M.Heidegger) forțele nevalorizate și neemergentizate. Dacă vrem să dezvoltăm omenescul din om trebuie să facem lumea interioară un loc mai bun pentru Sinele nostru, centrul nostru spiritual și infinit. În șamanică, transformările sunt în primul rând față de noi înșine, pentru că acesta este modul Naturii. Transformările sunt, mai întâi, creșteri din interior. Să căutăm Adevărul din inimă, ca răspuns al strigătului din Suflet. Așadar, șamanica ne scoate de pe făgașul fără sfârșit al căutării și ne așează pe calea care ne dă posibilitatea să trăim experiența plină de bucurie a descoperirii. A descoperirii armoniei cu Natura și cu Sinele. A descoperirii Sinelui original, adevăratul Sine, acel miez spiritual al Ființei. 6 Mihail Pirușcă (traducătorul cărții lui Kenneth Meadows, 2008) în prefață subliniază că spiritul șamanic reușește smulgerea omului din mlaștina convingerilor proprii și amorțeala așteptării unor ocazii care nu vor să apară „ca prin farmec”. Explicându-ne mecanismul abstract de formare a Destinului – menționează M. Pirușcă – cu o tehnicitate a stilului suav inserat printre rânduri, K.Meadows avertizează cititorul cu înțelepciunea experienței și a studiului, asupra efectelor nocive ale alegerilor greșite, așezându-i cu generozitate propria Soartă în brațe, spre a și-o făuri el singur, cu înțelepciune, modestie și prudență. Obișnuiți să complicăm totul, claritatea ne provoacă dureroase reîntoarceri în copilărie, ca perioadă de formare cognitivă și educativă. Soluția propusă de Meadows este cu atât mai benefică ca cât ea nu propune acumulare ci renunțare, adică revenirea la simplitate, la sinceritatea juvenilă. Șamanismul pledează la reîntoarcerea la liniștea și bunătatea ancestrală, la calmul primordial al unei lumi de mult apuse (conștiența primordială, cf. I.Mânzat, 2005). „Adevărul este, în realitate, o expresie a divinității, iar ubicuitatea sa este chiar darul prezenței printre noi și în fiecare dintre noi a picăturii de Absolut din care provenim” (M.Pirușcă, 2008). Patrick Drouot (savant, șaman și mistic) realizează că realitatea nu are nevoie de teorii, cartografii, abstracții. „Începutul mileniului trei se deschide spre alte realități care nu se bazează pe certitudini, nici măcar spre probabilități, ci pe noțiunile de vid, atemporalitate și antimaterie” (P.Drouot, 2003, p.207). El ne avertizează că o surpriză de natură iluminatorie, în sensul mistic al cuvântului îi așteaptă pe cercetători. Lumea se îndreaptă spre o stare alternativă – o stare de expansiune a conștienței – pe care oamenii o dețin din vremuri primordiale, dar pe care au uitat-o. Astfel, „muntele de știință rațională” are un acces tot mai scăzut la realitate și devine din ce în ce mai mic. Atunci când el nu va mai fi decât o moviliță, el va găsi déjà instalată la poale iluminarea inimii (intuiția divină). P.Drouot (2003, p.274-275) susține că de-a lungul istoriei, majoritatea popoarelor tradiționale a acordat o importanță considerabilă stărilor modificate de conștiență. Astfel, aceste popoare au elaborat o impresionantă cartografie a călătoriei interioare. Astăzi, tradiția șamanică reînflorește sub forma unei căi de transformare, foarte vie și incitantă. Tot mai mulți psihologi, antropologi, fizicieni explorează stările de conștiență șamanică pentru a descoperi știința și înțelepciunea acelei „lumi ascunse în spatele lumii”. Capacitatea șamanului de a-și autoorchestra diferitele stări de conștiență face din acestea o punte între realitatea obișnuită și planurile transpersonale. În timpul călătoriei șamanice psihicul, spiritul și cosmosul se reunesc sinergic; șamanismul devine calea de acces la forțele Creației și la forțele intrapsihice, profunde. «Păstrăm cu toții, în adâncul ființelor noastre, amintirea unei traume colective care a dus la sciziunea dintre percepțiile noastre fizice și cele spirituale. Cei din 7 vechime atribuiau astrelor ca și forțelor naturii, o conștiență… Este posibil ca în timpul catastrofei primordiale, a cărei amintire este păstrată de către strămoșii noștri, să ne fi înstrăinat și să fi pierdut sentimentul de comuniune cu natura, cu planeta, cu „Zeii” și cu ceilalți» (P.Drouot, 2003, p.275). S-a produs totodată o sciziune între diferitele niveluri ale Sinelui, care a dus la pierderea capacității de comunicare autentică. În zilele noastre asistăm al o surprinzătoare emergență a șamanismului. Începând cu anii '60, tehnicile șamanice au început să-i intereseze pe specialiștii din psihologia transpersonală, o disciplină de avangardă preocupată de investigarea stărilor de conștiență mistică. De treizeci de ani, cărțile lui Michael Harner și Carlos Castaneda au deschis mintea cercetătorilor dornici de dezvoltare personală și spirituală spre metodele, credințele și experiențele șamanilor. Se dezvoltă un fel de neoșamanism. Încă la sfârșitul anilor '80, acest „neoșamanism” s-a ancorat în societatea occidentală, în special în America de Nord, unde mulți își căutau primordiile. Pentru șaman, lumea este în totalitate vie, personală, sensibilă, având menirea de a fi atât cunoscută cât și utilizată (mai în tămăduire). În timpul călătoriei șamanice psyche și cosmos se reunesc. Nenumărate dovezi confirmă faptul că în toate colțurile lumii s-a dezvoltat o tradiție șamanică. Aceasta implică demolarea granițelor dintre materie și spirit. Forțele spirituale, manifestări ale forțelor naturii, sunt invizibile pentru majoritatea oamenilor, dar nu și pentru șamani, ființe dotate cu capacități paranormale. Șamanii au practicat vindecarea și divinația, au condus ritualurile de adorație, fiind chiar sfetnici ai regilor. Aptitudinile lor erau recunoscute, cultivate și întreținute deoarece ele asigurau accesul la domeniul magiei. Prăpastia culturală dintre viziunea carteziană clasică și tradițiile șamanice este desigur imensă. Emergența tradiției șamanice mondiale, învățăturile, credințele, practicile și căile de inițiere reprezintă pentru Occident un mod prețios de eliberare spirituală. Kenneth Meadows (2008) elaborează un ghid practic pentru atingerea împlinirii personale. El recomandă o serie de exerciții de inițiere: scanarea corpului energetic, surâsul lăuntric, percepția Eului mental, nemișcarea „activă”, respirația circulară Chi, împrietenirea cu Natura, Învățarea comunicării spirituale, conectarea la centrul lăuntric, dialogul șamanic, îndepărtarea limitărilor, contactarea Sursei lăuntrice, etc. Este evident că perspectiva șamanică depășește limitele psihologiei cognitive, ale psihiatriei nonspirituale, precum și ale viziunii materialiste asupra unei lumi ordonate, stabile și determinate. Descoperirile revoluționare din fizica cuantică, studiul structurilor disipative, teoria fractalilor, cercetările asupra relațiilor dintre creier și inimă, holografia, ingineria genetică, experiențele de dilatare a conștienței, psihotanatologia, toate acestea pot fi conectate și combinate cu învățătura spirituală 8 șamanică. În zorii celui de-al treilea mileniu, știința de avangardă dezvoltă o fizică șamanică a conștienței precum și o reformulare a legilor fundamentale ale fizicii. Se cristalizează treptat o psihologie cuantică, o psihologie sinergetică (Ion Mânzat), o psihologie sonoluminică (Ionel Mohîrță, 2005), o neuropsihiatrie spirituală (Constantin Dumitru Dulcan, 2008), o psihanaliză spirituală (Marc-Alain Descamps, 2004). Fizicienii, biologii și psihologii definesc conștiența ca trezire a Sinelui. Cercetătorii de la Institutul Monroe (S.U.A.) au pătruns în acel palier de conștiență pe care P. Drouot l-a numit nivelul 21, care se caracterizează prin trăirea stării de evadare din timpul linear obișnuit. Deschiderea acestui nivel favorizează apariția stărilor vizionare, ca și percepția câmpurilor energetice și a aurelor. P. Drouot face ample și provocatoare referiri la viziunile sale mistice provocate de ayahuasca. Băutura ayahuasca stârnește o dublă percepție: a mediului exterior și a celor patru dimensiuni ascunse în spatele celor patru dimensiuni obișnuite. Ceea ce înseamnă a vedea dincolo de această lume. Nu putem să nu ne gândim la universul octodimensional evidențiat de matematicianul englez Roger Penrose. Acesta comportă patru dimensiuni reale – înălțime, lățime, lungime, timp - și alte patru dimensiuni imaginare juxtapuse unele altora și relevând viziunea șamanică a unui univers cu opt dimensiuni. Șamanica reprezintă un nou pas în înțelegerea spiritului și universului ca întreguri unitare (K.Wilber descrie conștiența unitară, 1979). Pentru șamani realitatea este UN TOT. Unitatea globală este totală. Omul s-a amăgit, prin știința pozitivă, care împarte viața în subiecte și obiecte, observatori și observați. Am devenit ființe separate, inapte să înțelegem unitatea naturii și principiile unificatoare a universului (psihosinergetica este o știință a unificării). Creăm în noi o sciziune care nu există în realitate. Viziunea noastră despre timp este limitativă și liniară. Percepem această enigmă ca pe o succesiune de momente – trecut, prezent, viitor. Pentru șaman doar prezentul este etern, numai prezentul este infinit. Înțelegerea șamanică a universului își găsește ecou în fizica cuantică și în psihologia cuantică. Există o interconexiune fundamentală care leagă totul (o sinergie globală). Șamanica nu percepe realitatea din perspectiva raportului univoc cauză - efect; pentru ea realitatea este asemenea unei pânze de paianjen, o rețea apropiată de interconexiunile observate în modelele cuantice. Această pânză de paianjen seamănă cu un INTERNET SPIRITUAL. Fizicianul american Fred Alan Wolf (1991) propune o serie de ipoteze la ceea ce s-ar putea numi cuantica șamanică (apud. P. Drouot, 2003, p.177-180). Prima ipoteză: șamanii consideră universul ca fiind constituit din vibrații. Totul este mișcare vibratorie. Fizica cuantică sugerează că universul este alcătuit din vibrații care leagă dinamic tot ceea ce există. A doua ipoteză: șamanii înțeleg lumea din perspectiva miturilor și arhetipurilor vechi, ceea ce contravine științei clasice, dar nu și fizicii cuantice. 9 A treia ipoteză: șamanii percep realitatea cu ajutorul stărilor de expansiune a conștienței. Psihologia cuantică și psihologia transpersonală studiază astăzi metodele de extindere a conștienței. Întregul univers este o conștiință unitară și extinsă (Charles Tart, Stanislav Grof, Ken Wilber, etc). A patra ipoteză: șamanii reușesc să le modifice oamenilor credința lor despre realitate. Cuantica ne descrie o realitate plină de stranieitate deosebită de realitatea vizibilă. A cincea ipoteză: șamanii aleg ceea ce este comprehensibil din punct de vedere fizic și pentru ei toate evenimentele sunt legate la scară universală. Psihologia cuantică sonoluminică (I. Mohîrță, 2005) postulează sinergia dintre lumină și sunet. A șasea ipoteză: șamanii pătrund în lumi paralele. Lumea eterică în sensul șamanic al termenului, este poate o percepție a lumii fizice dintr-o perspectivă holografică. A șaptea ipoteză: toți șamanii lucrează având conștiența clară a existenței unei forțe superioare. Ei se conectează la suflul planetei (un organism viu) cu ajutorul cântecelor sacre (al tobelor șamanice), al plantelor psihotrope și prin apropierea de acele situri vibratorii, astfel încât forțele lor proprii să sporească. Legătura dintre toate aceste ipoteze este chiar conexiunea, care se realizează în timpul nostru, între fizica cuantică și șamanică. Stările de conștiență șamanică pot face obiectul unor cercetări științifice fascinante, dacă cercetătorii acceptă condiția de a trăi o experiență subiectivă de o natură asemănătoare viselor sau extazului. Obiectivul constă în părăsirea structurii logice a conștienței pentru a intra în interacțiune într-o manieră nespeculativă dar directă, pentru a te topi în ea (o stare asemănătoare cu „peak experience” a lui A. Maslow). Stările de conștiență șamanică implică în adâncimile necunoscute ale subconștientului și în înălțimile supraconștientului pentru a interpreta fața ascunsă a universului și a-l încorpora într-un tot ordonat. Conștiența umană este, prin natura ei, cosmică. Rusul N.N.Nalimov (1996) formulează conceptul unui univers semantic din care noi facem parte, în cadrul matematicilor inconștientului. Vraciul oglala Wallace Black Elk (1950) ne relatează exemple frapante ale pătrunderii șamanismului în spitalele americane. Sunt descrise cazuri de vindecare șamanică a cancerului. Patrick Drouot (2003, p.255) a observat cu ocazia experiențelor de expansiune provocată a conștienței că natura noastră veritabilă și atemporală este despărțită de condiția noastră de moment doar printr-un văl fragil. Observarea câmpurilor energetice ale corpului de lumină permite regăsirea unui limbaj străvechi, care este un mijloc de comunicare mult mai bun decât limba noastră vorbită, deoarece el reprezintă o limbă universală, cea a luminii. Transferurile de informație dintre un strat de energie și celălalt se prezintă precum o trasmisie de coduri, care sunt unități holografice vii, mai precise și mai cuprinzătoare decât limbajul nostru verbal curent. 10 Potrivit vechilor tradiții șamanice, ființa umană este un compus global care reunește un agregat energetic format din șapte straturi energetice, care vibrează pe niveluri diferite de frecvență. Aceste straturi coabitează în același spațiu, ori, un principiu recunoscut în fizica cuantică admite că frecvențele diferite coexistă în același spațiu, fără a se distruge reciproc. Medicina cuantică utilizează terapiile vibratorii care vor fi tehnici energetice ale mileniului trei. Învățăturile șamanice sugerează că universul fizic nu este decât o sclipire de o clipă într-un context mult mai vast, că realitatea se întemeiază, în mod fundamental, pe un plan spiritual. Prin călătoria șamanică, putem pătrunde într-un univers în care spiritul și materia formează un tot continuu. Trăind experiențe șamanice, provocate de ayahuasca, savantul Patrick Drouot declară: „Sunt o conștiență într-un câmp de conștiență superioară și, în același timp, mi-am păstrat și forma încarnată”. Șamanica este o știință și o medicină a viitorului, într-o lume în care spiritualul va fi prețuit mai mult decât substanțialul. Bibliografie Black Elk, Wallace et Lyon W.S., Les Voies sacrees d'un Sioux lakota, L Mail, Ed. du Rocher, Monaco, 1950. Clottes Jean et Lewis Williams Davis, Les Chamans de la Prehistoire, Ed.du Seuil, Paris, 1996. Marc-Alain Descamps, La psychanalyse spiritualiste, Desclee de Brouwer, Paris, 2004. Drouot Patrick, Șamanul, fizicianul și misticul, Ed.Humanitas, București,2003. Constantin Dumitru Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol. II, Ed. Eikon, Cluj- Napoca, 2008. Herner Michael, La Voie du chaman, Ed.Press Pocket, Paris,1994. Mânzat Ion și Radu-Geng Lucian, Introducere în psihologia orientală, Ed. Psyche, București, 2002. Mânzat Ion, Psihologia sinergetică. În căutarea umanului pierdut, Ed. Pro Humanitate, București, 1999. Mânzat Ion, Conștiința primordială- cel mai adânc strat al spiritului uman, Jurnalul de psihologie transpersonală, Nr.3, 2005. Meadows Kenneth, Spiritul șamanic, Ed.Elena Francisc Publ., București, 2008. Mercier Mario, Chamanisme et chamans, Ed.Dangles, Paris, 1987. Mohîrță Ionel, Calea sufletului. O incursiune în realitatea profundă (prefața de I. Mânzat), Ed.Psyche, București, 2005. 11 Nalimov N.N., Les mathematiques de l'inconscient, Ed.du Rocher, Monaco, 1996. Walsh Roger N., The Spirit of Shamanism, Ed. Jeremy Tarcher, Los Angeles, 1990. Wilber Ken, Fără granițe, Ed. Elena Francisc Publ., București, 2005. Wolf Fred Alan, The Eagle's quest, Summit Books, New York, 1991. 12 Superpoziţia mentală Psiholog drd. Ionel Mohîrţă Se propune spre dezbatere un nou concept în psihologie, superpoziţia mentală. El încearcă să explice trăirile transpersonale prin care se pune în evidenţă starea de conştienţă a fiinţei umane capabilă de a percepe două realităţi simultan. Experienţele demonstrează că omul este capabil de a percepe în anumite condiţii două realităţi simultan. Cu alte cuvinte, de a fi în corp şi în afara lui în acelaşi timp, percepând realităţi diferite, fiinţa umană are capacitatea de a procesa simultan fluxuri de informaţii. Acest fenomen se explică prin fizica cuantică, prin trăirile transpersonale şi prin teoria cuantică a informaţiei. Cuvinte cheie: superpoziţie mentală, homo sui transcendentalis, vârtejuri cuantizate, plenuum cosmic. Natura este o imensă şi inepuizabilă sursă de necunoscut care justifică existenţa ştiinţei. Realitatea e ceea ce acceptăm ca fiind adevărat. Ceea ce acceptăm ca fiind adevărat este ceea ce credem, iar ceea ce credem este bazat pe percepţiile noastre. Atât în respiraţia holotropică, în respiraţia pneuma, în experienţele din afara corpului cât şi în alte tehnici transpersonale unii dintre noi întâlnim un fenomen deosebit şi anume percepţia mai multor realităţi în acelaşi timp. Se pare că este un fenomen natural, ce are loc în anumite condiţii, o capacitate a minţii noastre pe care eu îndrăznesc să o numesc superpoziţie mentală. În acest articol propun spre dezbatere acest termen desigur cu explicaţiile necesare. Dacă ar fi să încerc o definiţie a-şi spune că superpoziţia mentală este forma de conştiinţă prin care o fiinţă umană percepe două realităţi simultan. Este aşa cum spune Maestrul meu1, toate se întâmplă împreună şi deodată și unele prin altele, nu unele după altele. Este dovada sinergiei minţii. Putem renaşte spiritual prin trăirea acestui fenomen? Eu cred că da. Acest nou mod de cunoaştere a realităţii reprezintă o perfecţionare a capacităţii noastre de percepţie. Termenul superpoziţie este luat din fizica cuantică, unde acest fenomen este déjà demonstrat experimental (teorema lui Bell a fost demonstrată de A.Aspect, 1 Mânzat, I., Psihologia sinergetică, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999. 13 N.Gisin, etc)2 şi care arată că o particulă pe care o considerăm solidă există, de fapt, în ceea ce numim superpoziţie, răspândită în valuri de posibile locaţii - în care există simultan. În cotidian, în secunda în care îi verifici poziţia, se reduce doar la una singură. Superpoziţia mentală din trăirile transpersonale este mai mult decât atât, este perceperea mai multor locaţii şi realităţi în acelaşi timp de către observator. În 1957, fizicianul Hugh Everett, pe atunci la Institutul de Studii Avansate de la Princeton (unde a lucrat şi Einstein), a publicat un articol3 în care propunea o interpretare total diferită la poziţia oficială guvernată de interpretarea de la Copenhaga. El oferea o interpretare bazată pe coexistenţa permanentă a superpoziţiei obiectelor cuantice, lucru care implică existenţa universurilor paralele. Deci, dacă eu aş fi un obiect cuantic aş fi într-o superpoziţie de stări ca: frumos şi bogat, frumos şi sărac, urît şi sărac sau sărac şi frumos. În interpretarea din Copenhaga, în momentul când cineva mă vede, lumina care se reflectă de pe mine şi care îi intră în retină, interacţionează cu una din stările mele, să zicem bogat şi frumos şi funcţia mea de undă cade în această stare. În interpretarea lui Everett, eu sunt tot timpul în cele patru stări care se vor combina cu starea cititorului (bogat şi frumos) şi vor rezulta patru universuri, în care cititorul îmi va vedea diferitele stări din superpoziţie. Dacă şi el este ca mine, atunci vor fi 16 universuri. Extrapolând, pentru lumea noastră ar fi un continuum de universuri în care existăm (aprox. 10¹ºº). În ultimii ani, au avut loc progrese în tehnicile experimentale referitoare la construirea unor obiecte cuantice din ce în ce mai mari(de 1000 de atomi) care se află într-o superpoziţie de stări fără a cădea într-o anumită stare, care indică faptul că teoria lui Everett ar putea avea succes. Există o magie uluitoare care se desfaşoară în faţa ochilor noştri-Superpoziţia. În condiţii normale, un singur obiect se află, după ce a fost identificat, într-o singură poziţie totuşi, există stări ale materiei create de curând în care obiectele pot fi în poziţii multiple simultan nu doar două, ci chiar şi 3000 de poziţii. Primele obiecte de acest fel au fost numite bozoni (după fizicianul indian Satyendra Nath Bose) şi constitue o funcţie de undă singulară, adică sunt particule singulare cu toate astea, funcţia de undă are poziţii multiple. Mintea, creează posibilităţi multiple în subconştient. În cotidian, lumea e alcătuită din fâşii potenţiale de realitate... când observi, lucrurile se întâmplă, când nu observi, ele nu se întâmplă! Când nu te uiţi există valuri de posibilităţi, iar când te uiţi există particule de experienţă. În trăirile transpersonale, prin superpoziţia mentală avem acces la mai multe realităţi simultan. 2 Aspect, J. Dallibard and G.Roger, Experimental Test of Bell’s Inequalities Using Time- Varying Analyzers, Phys. Rev. Lett., 49 (1982) 1804 -1807. 3 Everett H., Relative state' formulation of quantum mechanics, Rev. Mod. Phys. 29: 454-462, (1957). 14 Toţi suntem observatori ai realităţii, dar, nu ştim cum să ne comportăm ca observatori, ca parte integrantă a sistemului fizic pe care-l descriem. Restrângând cercetarea la un subgrup mare şi important de stări neobişnuite ale conştiinţei numite de el holotropice, S.Grof (1972)4, arată că „în starea noastră cotidiană de conştiinţă, nu suntem cu adevărat întregi; suntem fragmentaţi şi ne indentificăm doar cu o mică fracţiune din cei care suntem cu adevărat“. Cuvântul compus holotropic înseamnă, literalmente, „orientat spre integritate“ sau „deplasânduse în direcţia integrităţii“ (de la termenii greceşti holos = întreg, şi trepein = mişcându-se spre sau în direcţia a ceva). În aceste stări holotropice ne putem da seama de adevărata noastră natură. Până acum, cei mai mulţi dintre noi am fost conştienţi de singurul univers pe care îl ocupam. Acum prin noile frecvenţe de reconectare, putem să interacţionăm cu alte planuri, sau cu alte dimensiuni... la nivel conştient. Aceasta este trecerea noastră de la fiinţe omeneşti cu şase simţuri, la ceea ce fizicianul Gary Zukav5 numeşte fiinţe omeneşti cu simţuri multisenzoriale - sau fiinţe omeneşti trans-senzoriale sau transcendent-senzoriale. Astfel putem să trecem dincolo - să transcendem cele şase simţuri de bază pe care le avem. Conştiinţa sau Trezirea Sinelui poate fi definită şi ca o exersare către performanţă a simţurilor observatorului. Dar noi nu avem doar şase simţuri ci 33 precizate până acum (după Wagner Allegreti)6. Sunt simţuri interne ale minţii. Cel care este conştient de toate simţurile sale este cu totul altă fiinţă. Sensul unei noi naşteri prin exersarea acestor noi simţuri exprimă responsabilitatea noastră, pentru autocunoaştere şi auto-transcendenţă, care e terţul inclus, adică responsabilitatea autotranscendenţei între ştiinţă şi conştiinţă. Acest om care se naşte din nou a fost numit homo sui transcendentalis, de către savantul român acad. Basarab Nicolescu7, omul care se auto-transcendează. El este un om care se naşte din nou. Această nouă naştere este o potenţialitate care este înscrisă înăuntrul fiinţei noastre şi unul din scopurile psihologiei transpersonale. Evoluţia noastră este o autotranscendenţă. Avem o mare dificultate de a înţelege unde s-a ajuns de fapt în ştiinţă, pentru că în manualele şcolare şi universitare nu sunt prezentate ultimele descoperiri. S-a rămas din păcate la nivelul anului 1925 atunci când a apărut fizica cuantică. Ce să mai spunem că astăzi s-a trecut la descrierea realităţii din punct de vedere al informaţiei. 4 Grof, S. & Bennett, H.Z., The Holotropic Mind, Ed.Harper Collins Publishers, San Francisco, 1992. 5 Pearl E., Reconectarea - Vindecă-i pe alţii, Vindecă-te pe tine, Ed.FOR YOU, Bucureşti, 2006. 6 Allegreti W., Retrocognitions. An investigation into memories of past lives and the periods between lives, Ed. I.A.C., Miami, S.U.A., 2004. 7 Nicolescu B., Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iaşi, 1999. 15 Mă gândesc ce vor face copii noştri care încă învaţă în şcoli prin prisma realismului clasic. Fizicienii nonconformişti afirmă astăzi că ceea ce noi luăm drept realitate nu este, de fapt, decât informaţia pe care o avem noi despre realitate. Ori aceasta schimbă tot ce credeam că ştim: nu numai că legile infinitului mic descrise de mecanica cuantică capătă în sfârşit sens, ci şi noţiunile de timp, materie şi spaţiu trebuie reinterpretate în termeni informaţionali. Pentru că până la urmă lumea noastră există cu adevărat, ne anunţă Hervé Poirier într-o relatare despre evenimentul ştiinţific al anului 2005 în domeniul fizicii, apărută în numărul din octombrie 2005 al revistei Science et Vie8. La Conferinţa internaţională ţinută la Universitatea din Konstanz, Germania, în august 2005, unde au participat 48 de fizicieni din mai multe ţări, fizicianul american Christopher Fuchs a deschis conferinţa astfel: „Sarcina noastră nu este să dăm sens axiomelor cuantice prin suprapunerea a şi mai multor structuri, mai multor definiţii şi a mai multor imagini SF, ci de a respinge toate acestea în bloc şi de a porni de la zero. Iar pentru aceasta nu văd altă alternativă decât să ne plonjăm în cercetarea, tehnicile şi implicaţiile teoriei cuantice a informaţiei”. Informaţia: cuvântul este lansat. Dar ce caută el aici? Această noţiune nu este simplu de definit, dar toată lumea ştie intuitiv la ce se referă: informaţia este un element al cunoaşterii pe care o avem asupra unui eveniment care poate fi codat în serii binare de numere 0 şi 1, ca în informatică. Nimic a face à priori cu mecanica cuantică. Atâta doar că fizicienii şi-au dat seama, la mijlocul anilor '80, că legile cuantice permit manipularea acestei informaţiei într-un mod radical nou. Corelaţiile la distanţă între 2 obiecte pe care ele le permit, pot fi privite ca un canal nou de comunicare ce permite, de exemplu, teleportarea informaţiilor dintr-un loc în altul, asigurarea că mesajele secrete nu sunt sparte sau efectuarea de calcule masive paralele. Apare astfel noţiunea de qubit adică bitul cuantic. Ca şi bit-ul, un qubit poate menţine valoarea 1 sau 0 însă, spre deosebire de bit-ul clasic, care nu poate să aibă decât valoarea 0 sau 1, qubitul poate fi o superpoziţie cuantică a celor două, însemnând că poate fi 0, 1 sau o superpozitie a lui 0 sau 1; cu alte cuvinte poate fi atât 0 cât şi 1 în acelaşi timp, permiţând un număr infinit de stări. Atraşi de aceste perspective, teoreticienii şi experimentatorii au elaborat un nou limbaj şi un nou domeniu al fizicii - teoria cuantică a informaţiei - încă în plină dezvoltare. Oare are de a face psihologia cu informaţia? Dvs. ce credeţi? Însă surpriza abia avea să urmeze. La sfârşitul anilor '80 se naşte o nouă idee: şi dacă, în loc de a exploata mecanica cuantică pentru a manipula informaţia, utilizăm mai degrabă informaţia pentru a înţelege mecanica cuantică? Dacă ar fi să considerăm informaţia cuantică nu drept o aplicaţie a teoriei, ci drept fundamentul ei? Aceasta a fost ideea care a stat în centrul dezbaterilor de la Konstanz: susţinerea că mecanica 8 Poirier H., Le Monde existe-t-il vraiment?, Science et Vie, Nr.1057, October 2005. 16 cuantică nu vorbeşte despre obiectul în sine, ci despre ceea ce se spune despre el. Că nu fotonul, molecula sau pietricica sunt reprezentate de acel „vector de stare într-un spaţiu Hilbert (spaţiu care este izomorf cu el însuşi)”, ci informaţia pe care o putem avea despre ele. O răsturnare radicală de perspectivă! La prima vedere, ideea poate părea banală, chiar deformată: este evident că noi nu avem acces la lume decât prin informaţiile pe care le decantăm cu ajutorul senzaţiilor noastre mai degrabă sărace şi reducţioniste. De la Democrit la Kant, filosofii ne-au avertizat deja asupra acestui văl inevitabil care ne separă de realitate. De ce acum aceasta ar provoca o răsturnare a concepţiei noastre despre realitate? Pentru că, spun fizicienii, ceea ce am considerat până acum ca venind de la acea realitate era de fapt dat în primul rând de privirea noastră. Ca cineva care n-a văzut lumea decât prin ecranul computerului său: nu trebuie să deducem că această lume este ea însăşi pixelată! Argumentul fizicienilor este că ideea se dovedeşte, în fapt, extraordinar de potrivită pentru a interpreta în sfârşit mecanica cuantică. Aceasta deoarece informaţia nu se comportă deloc ca materia: spre deosebire de o pietricică, ea nu are poziţie spaţială, nici temporală şi o putem reproduce, distribui, rezuma, suprima la discreţie. Este suficient să luăm pe rând fenomenele cuantice care, atribuite materiei, par atât de bizare pentru a realiza că, o dată atribuite informaţiei, ele devin limpezi. Câteva exemple: cum poate fi un sistem în mai multe stări în acelaşi timp? Pur şi simplu pentru că informaţiile de care dispunem nu ne permit să ştim mai precis în ce stare se află. De ce o măsurătoare face ca sistemul să cadă brusc într-o singură stare? Pentru că ea face să evolueze cunoaşterea noastră, brusc actualizată de noua informaţie obţinută. Cum pot fi două sisteme corelate în spaţiu şi timp? Deoarece dacă două sisteme au caracteristici comune, ceea ce aflăm despre unul ne informează de îndată şi asupra celuilalt. Fizicienii reuniţi la Konstanz aspiră să schimbe cursul fizicii. Scopul nu mai este acela de a reinterpreta corpus-ul de legi cuantice, ci de a-l reinventa. De a nu mai lua ca atare acele legi cuantice empirice asamblate la începutul secolului XX, ci de a demonstra că ele sunt consecinţele unor constrângeri legate de achiziţia, reprezentarea şi transmiterea informaţiei. Vacuumul este un domeniu de energie fizic real. Acest domeniu nu este nici un vacuum şi nici un quantum vacuum, ci este un PLENUM care se extinde prin tot cosmosul sub nivelul cuantelor: ESTE UN PLENUM COSMIC. Densitatea de energie a acestui pleum cosmic este covârşitoare. Plenumul cosmic este o Plasmă virtuală, constând din câmpuri de energie fluctuante în apropierea valorii liniei de bază zero. Deoarece energia acestor câmpuri rămâne activă chiar şi la temperatura de zero absolut, energia care umple spaţiul a fost numită energie de punct zero (zero-point energy, ZPE). 17 Interacţiunile dintre plenum-ul cosmic şi particulele şi sistemele de particule din spaţiu-timp ies la iveală în unele dintre cele mai avansate şi speculative teorii ale fizicii de avangardă. (electrodinamica cuantică). Se pare că multe dintre interacţiunile fundamentale din universul fizic sunt mediate de către particule încorporate (embedded) în plenumul cosmic. Chiar şi masa particulelor poate apărea din interacţiunea cu plenumul cosmic. Analogia cu heliul superfluid pentru a facilita înţelegerea modului cum este creată informaţia arată că: într-un mediu superfluid precum heliul superrăcit aproape de 0 absolut, iau naştere structuri minuscule sub forma unor vârtejuri cuantizate. Aceste structuri minuscule se propagă fără fricţiune şi poartă informaţie, ori prin însăşi structura lor, ori prin momentul lor magnetic. Orice particulă care are sarcină creează informaţie activă fizic, orice perturbaţie în acest câmp scalar PSI se propagă longitudial, asta face ca fronturile de undă liniare să superpozeze, să se suprapună şi nu să penetreze unul prin altul. Acest lucru creează patternuri de interferenţă care conservă informaţie de fază. Asta e cheia, restul e detaliu. În cazul hologramei, informaţia sa este distribuită şi este disponibilă în orice punct din domeniul de interferenţă al fronturilor de undă. În vacuumul superfluid orice perturbaţie nu întâmpină fricţiune şi durează indefinit în timp. Tehnologia holografică a demonstrat faptul că patternurile de interferenţă de unde pot fi dens superpozate, informaţia fiind encodată într-un mediu holografic multistrat. Într-o asemenea superpozare holografică fiecare componentă rămâne conservată și poate fi extrasă individual. În cazul vacuumului, adică plenumului, această capacitate de stocare este dată de Câmpul scalar PSI care este capabil să encodeze funcţia de undă a tuturor sistemelor din univers. Mintea umană acţionând holografic, superpozează dens patternurile de interferenţă care se transformă în coduri vizuale şi auditive, în idei, concepte, reprezentări. Deci superpoziţia mentală este un fenomen real. Fiinţa umană ca observator al realităţii poate accesa două realităţi simultan dacă respectă tehnicile transpersonale. Observatorul sau Eul cunoscător, cercetează şi studiază realitatea din care face parte pe baza experienţei sale de viaţă, ca un filtru al percepţiilor. În moment ce filtrul se estompează poate avea acces la plenuumul cosmic. În ceea ce priveşte timpul, fizicianul Carlo Rovelli împreună cu matematicianul francez Alain Connes, au arătat cum din nevoia noastră inevitabilă de a comprima informaţiile la nivel macroscopic se degajă un flux temporal care la nivel microscopic nu există. Mai precis, tocmai prin neglijarea diferenţelor de informaţie dintre stările elementare obţinem noi posibilitatea de a observa un parametru „t”, independent de stările propriu-zise şi având toate caracteristicile timpului... Ca şi entropia, timpul, văzut prin lentilele informaţionale, ar depinde deci de capacităţile de prelucrare a informaţiei ale observatorului şi nu există decât pentru „fiinţe de nivel 18 intermediar” ca Eu-ri cotidiene. În loc de un flux independent marcând succesiunea evenimentelor, timpul ar fi în definitiv marca incapacităţii noastre de a urmări detaliile! Ceea ce a rezumat într-o formulă şoc filosoful rus Alexei Grinbaum, care a consacrat o parte din teza sa acestei probleme: „Timpul este ignoranţă.” Accesând plenuum cosmic în trăirile transpersonale facem cunoştinţă cu atemporalitatea, factor decisiv pentru producerea superpoziţiei mentale. În realismul clasic folosind excesiv briciul lui Ockham poţi să-ţi tai nasul dacă nu adaugi detaliile. Filosoful englez William Ockham în sec. XIV a încercat să „bărbierească” metafizica şi teologia tradiţionale propunând următorul principiu metodologic de economie: să nu înmulţim entităţile dacă nu este necesar, adică să nu considerăm posibilă existenţa unei entităţi dacă nu este necesar pentru explicarea faptelor. Oare aşa să fie? Putem noi să explicăm trăirile transpersonale fără noi concepte? Eu cred că nu. Trăim într-un univers de informaţii care necesită înţelegerea lor în mod armonios dar nu neaparat simplu. Condiţia umană este, în final, ceea ce vrea ea să redefinească…. matricea propriilor noastre calcule realizate asupra informaţiilor pe care le recoltăm din momentul în care începem să ne confruntăm cu lumea. În loc să ne aservească, ea ne eliberează, prin faptul că ne fereşte de o înecare în şuvoiul de informaţii care ne înconjoară. Şi acestei matrici o armată de noi fizicieni şi psihologi sunt astăzi decişi să îi spargă codul. Pentru că aşa cum spunea poetul Ilie Marinescu9, în poezia Întrebări fără răspuns: „Destul am spus, ajunge, Bătrâne cer cu stele, Dă-mi numai o secundă Înţelepciuni din ele”. 9 Marinescu I., Muguri de stele, Ed. Proxima, Bucureşti, 2007. 19 La început a fost Cuvântul Conf.univ.Dr. Ecaterina Hanganu Clinica de Hematologie (Iaşi) Trăim într-o lume a contrastelor vizibile la scară planetară, atât la nivel material cât şi spiritual. Aspectele exterioare oglindesc însă sciziunea interioară. Şi nu este vorba de cazurile pur patologice, ci de comportamentul de zi cu zi al omului modern. Lucrurile se petrec ca şi cum credinţa ar fi adecvată numai spaţiului consacrat al bisericii, dar a consacra locul de muncă şi viaţa în totalitate ar fi cu totul inadecvat. Iar creştinii practicanţi, care urmăresc să pună în acord principiile Învăţăturii cu activitatea zilnică, sunt priviţi cu acel amestec de superioritate şi compasiune pe care societatea îl manifestă faţă de personalităţile „inadaptabile”. În plus, se încearcă atenţionarea acestora asupra realităţilor societăţii de consum, considerându-se că un om de ştiinţă nu trebuie să creadă în Dumnezeu, fiindcă religia ar fi apanajul celor ignoranţi. Astfel, un medic este întrebat dacă a descoperit sufletul omului în timpul disecţiilor, un astronaut – dacă L-a găsit pe Dumnezeu în spaţiu, un matematician : dacă a demonstrat că un spaţiu infinit există într-un contur finit, iar un fizician – unde e locul Lui Dumnezeu în teoriile sale privind macro- şi microcosmosul. Einstein a răspuns: „ştiinţă puţină te îndepărtează de religie, ştiinţă multă te apropie de religie” . Modelul mecanicist, newtonian, al universului din fizica clasică se corela cu filosofia cartesiană care afirma disjuncţia EU/lume. Fizica modernă afirmă că 1.- trăim într-un univers dinamic de entităţi şi procese energetice inseparabile, 2.- care este indivizibil şi 3.- de care observatorul nu se poate detaşa. Un fenomen nu poate fi explicat prin el însuşi, ci prin corelaţie cu celelalte fenomene. Aceasta este ipoteza „bootstrap” (în traducere: „legătură, conexiune”) din fizica modernă, emisă de Geoffrey Chew (autorul teoriei particulelor în formalismul matricei S). În acelaşi timp, ipoteza „bootstrap” se constituie într-o modalitate filosofică de abordare a universului, exprimată prin „self-consistenţa mutuală” (adică: fenomenele din natură nu se explică prin ele însele, ci sunt determinate de corelaţiile dintre ele). Cunoaşterea stiinţifică este parţială, cu diferite grade de aproximaţie. Această afirmaţie este demonstrată în principal de 2 aspecte: 1.- multitudinea teoriilor privind 20 structura Universului şi 2.- existenţa constantelor fundamentale (adică, a acelor mărimi esenţiale pentru exprimarea legilor fizicii, dar care nu pot fi obţinute prin calcule, ci doar aproximate prin determinări empirice: viteza luminii, constanta lui Planck, etc. ). Şi totuşi, pornind chiar de la cele trei afirmaţii ale fizicii moderne, se poate merge mai departe. Şi…s-a mers: fizicianul Jean Charon(2) a introdus în fizică „Legile Mentalului”, adică a ţinut cont în calcule de pct. 3 („observatorul nu se poate separa de universul pe care-l studiază”). El imaginează astfel trei sisteme de ecuaţii integro-diferenţiale non-lineare cuplate între ele, numite: Sistemul E (de la „Eonic”- se referă la legile mentalului), Sistemul H (de la „Hadronic”) şi sistemul C (de la „Cosmologic”). Aceste trei sisteme sunt compatibile. Compatibilitatea dintre ele, manifestată prin sistemele de ecuaţii menţionate mai sus, conduce la o soluţie unică. Iar această soluţie unică permite calculul TUTUROR celor 19 constante fundamentale ale fizicii ! A ţine cont de Legile Mentalului înseamnă a vorbi despre „psihomaterie” cum considera Jean Charon întreg Universul – adică, despre un univers în totalitate viu. Şi mai mult decât atât: înseamnă a vorbi despre Inima Arhetipală a Universului, care nu poate fi văzută decât cu ochii propriei inimi. Adică, să fim conştienţi că orice demers ştiinţific înseamnă a vorbi despre, a-L căuta şi a merge spre Dumnezeu cu mintea, ca să-L găsim … cu inima. * Congruenţa între fizica modernă şi filosofia/religia orientală a fost subliniată în repetate rânduri. Pare surprinzător faptul că fenomenele ţinând de fizica Universului, descrise în contemporaneitate şi care implică cele mai moderne dispozitive de lucru, calcule sofisticate şi utilizarea energiei atomice (din păcate, nu numai în mult-clamatele „scopuri paşnice”) sunt redate cu acurateţe în străvechi texte filosofice şi epopei:  -în India şi Kashmir: -hinduismul. Caracterizare: „mitologie şi ritual”. Se bazează pe tradiţia vedică. Textele esenţiale sunt: 1.- cele patru cărţi numite „Vede” şi Upanishadele (învăţătura maeştrilor). Au fost scrise în perioada 1500-500 înainte de Hristos, după ce circulaseră din timpuri imemoriale prin viu grai) şi 2.- o serie de poeme epice: dintre acestea, Mahabharata cuprinde cel mai important text religios, Bhagavad-Gita, care expune doctrina esenţială a hinduismului: fenomenele nu 21 sunt decât manifestări ale aceleiaşi realităţi ultime. Rabindranath Tagore10 o sintetiza astfel (în sec.XX): „nu există moarte, nici durere, nici despărţire; dualismul este aparent, singura realitate e Brahman-Atman –sufletul cel preaînalt, unul şi acelasi în corp şi în cosmos”. Dar tot Mahabharata relatează existenţa mai multor arme ciudate: una dintre ele, numită „Săgeata lui Indra”, făcea mii de victime; cei care aflau ce armă urma să se folosească, îşi smulgeau de pe ei tot ce aveau de fier şi alergau să se îmbăieze în apă curgătoare. Altfel, cădeau unghiile de la mâini şi de la picioare, cădea părul şi „tot ce era viu devenea palid şi-şi pierdea vlaga”…Tot acolo, există episodul în care Gurkha aruncă asupra unui oraş, de la bordul unei vimana („maşină zburătoare”) un singur proiectil: un fum alb s-a înălţat atunci, de zece mii de ori mai strălucitor decât soarele, care a lăsat în urmă un oraş prefăcut în cenuşă, iar corpurile se zgârciseră din cauza infernalei călduri „încât nici nu mai arătau a oameni”. Analogia cu armele nucleare se impune de la sine; -shivaismul. Caracterizare: „ştiinţă”. În forma sa cea mai înaltă spiritual, se găseşte în Kashmir. În esenţă, shivaismul afirmă că întreg Universul este opera unui singur Creator; tot ce există în univers se naşte din complementaritatea contrariilor; iar „cărămizile de construcţie ale Universului” sunt forme de energie care evoluează de la subtil la manifestat, păstrându-şi însă identitatea structurală (noţiunea de „fractal” avea să fie introdusă în ştiinţă abia după 15 secole!); -budismul. Caracterizare: „psihologie”. Are un singur fondator: prinţul Siddhartha Gautama, numit Buddha (sec. VI înainte de Hristos). Doctrina sa relevă calea înlăturării suferinţei prin „iluminare”. Aceasta constă în a trece dincolo de domeniul contrariilor, distincţiilor etc cu care operează raţiunea şi a ajunge astfel la „trezirea conştiinţei” în planul unde fenomenele apar unitare şi intercorelate. Implicit, realitatea apare ca un tot unic, nedivizat, în plină lumină. A preluat şi îmbogăţit conceptele de maya, karma, nirvana. Sub forma celor două şcoli (Mahayana = „marele vehicol” şi Hinayana = „micul vehicol”), budismul s-a răspândit în Nepal, Tibet, China, Japonia (budismul Mahayana) şi în Ceylon, Burma, Thailanda (budismul Hinayana); 10Rabindranath Tagore (রবী􀈰নাথ ঠা􀊛র) (7 Mai 1861 – 7 August 1941), supranumit Gurudev, a fost poet, nuvelist, muzician, autor de piese de teatru de limbă bengali şi engleză, filosof, pictor şi desenator; s-a implicat în politica şi mai ales în politica culturală a ţării, urmărind să realizeze educaţia spre pace a noii generaţii prin conştientizarea unităţii tuturor fiinţelor, ca fii ai aceleiaşi Realităţi unice (şcoala de la Shantiniketan). Laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1913. 22  -în China: filosofiile tradiţionale sunt: confucianismul şi taoismul (formulate ca sisteme filosofice în sec. VI înainte de Hristos; Confucius şi Lao Tse au fost contemporani cu Buddha; puţin timp după aceea, începea pentru Europa „secolul de aur” al lui Pericle ). Peste acestea se suprapune budismul, adus din India prin sec. I AD; -confucianismul. Caracterizare: filosofia organizării societăţii: bun simţ şi spirit practic, care să asigure un cadru social şi familial adecvat cultului strămoşilor. Fondator: Confucius; cartea sa, „Lun-Yu” („Analecte”) este o colecţie de aforisme strânse de discipolii săi; -taoismul. Caracterizare: filosofia fericirii personale. Aceasta se atinge prin urmarea ordinii fireşti a lucrurilor, prin acţiune spontană şi cunoaştere intuitivă. Fondator: Lao Tse. Cartea sa este cunoscută în China cu numele autorului, „Lao Tse”, iar în Occident este numita „Tao Te Ching” (sau „Dao De Jing”) = „Cartea Căii şi a Virtuţii”. Afirmă realitatea principiului unificator al Universului, societăţii şi omului. Complementaritatea contrariilor yin-yang creează Universul. Lumea e în continuă devenire; -cele două curente filosofice tradiţionale duc la realizarea de sine, dar în modalităţi diferite: „Prin nemişcare devin înţelepţi, prin mişcare devin regi” (Chuang Tse);  -în Japonia: filosofia tradiţională este shintoismul, peste care s-a suprapus budismul importat începând din 538 AD (sau 552, după alţi autori); -shintoismul. Caracterizare: filosofie/religie de tip şamanic, venerând forţele naturii sau „spirtele superioare”, numite „kami”. Acestea pot să-şi găsească locuinţa temporară în vegetale, obiecte etc. şi protejează munţii, cerul, drumurile. Fiecare kami posedă o forţă de acţiune care este alcătuită dintr-un aspect brutal şi unul binevoitor. Shintoismul relevă existenţa unui univers viu (similar „psihomateriei” descrisă de fizicianul Jean Charon) şi a unităţii contrariilor; -budismul. În Japonia îmbracă forma particulară a filosofiei Zen. A fost introdus în sec.VI AD , dar a fost adoptat abia pe la 1200 AD. Filosofia Zen uneşte trei culturi diferite: „este un mod de viaţă tipic japonez, reunind misticismul indian cu naturaleţea şi spontaneitatea taoiştilor şi profundul pragmatism al confucianiştilor ”(Fr.Capra,1). Sau, cum se exprima Suzuki, „Zen este disciplina în iluminare”. Omul atinge Iluminarea („satori”) fiind integrat în societate, executând sarcinile care-i revin, chiar şi cele mai umile ocupaţii zilnice – aceasta înseamnă experimentarea naturii tuturor lucrurilor. Aşadar pentru spiritul oriental, singura realitate este sufletul, „unul şi același în corp şi în comos”. Universul ia naştere din inima Creatorului şi reprezintă desfăşurarea Iubirii Sale în infinite forme. Acestea sunt forme energetice, determinate de/ şi reprezentând/ unitatea contrariilor. Spaţiul şi timpul sunt forme de energie care 23 conţin şi susţin celelalte manifestări ale Creaţiei. Corpurile care ne apar „solide” sunt, în esenţă, forme de energie. „Cărămizile” de construcţie ale universului sunt aceste forme de energie de calităţi vibratorii diferite. Unitatea Universului este asigurată de fenomenele de rezonanţă în corelaţie mutuală. Organismul uman este o astfel de acumulare de „rezonatori” de frecvenţe diferite, care îi permit integrarea în univers. Omul are acces la cunoaşterea Realităţii supreme prin aceleaşi fenomene de rezonanţă, care fac trecerea de la cunoaşterea raţională la cunoaşterea mistică. Desăvârșirea cunoașterii înseamnă recunoașterea unității universului, a Sinelui ca parte integrantă din Univers, a identităţii Sinelui cu toate formele din univers în baza identităţii energetice. Nirvana, greşit înţeleasă drept „anihilare”, înseamnă numai anihilarea ignoranţei, adică a conceptului de disjunctie EU/lume. Sesizarea mentală şi mai ales intuitivă a unităţii duce la contopirea fiinţei în Realitatea Creatorului suprem. Ignoranţa însăşi este o formă de energie care funcţionează ca un „văl”(maya). Acesta este vălul „maya”, al iluziei. Ea apare de la un anumit moment al Creaţiei în jos, astfel încât tot ceea ce, pornind de la Creator, este infinit ca durată, cunoaştere, putere etc apare în ochii omului (al „observatorului”): finit ca durată, cunoaştere, putere etc; tot ceea ce este unic, indivizibil şi etern prin esenţa sa, îi apare omului ca fiind multiplu, fragmentat şi efemer. Universul se creează şi se distruge periodic. Creaţia este în permanentă devenire („dansul lui Shiva”). Creatorul suprem este imanent şi transcendent Creaţiei Sale. Numai El este unic, etern şi neschimbat. Există multiple modalităţi de acces la realitatea supremă, dar cea mai sigură şi accesibilă tuturor este manifestarea iubirii nesfârşite şi necondiţionate faţă de divin – „calea iubirii”, fie prin asceză, fie prin integrare în lume. În rezumat, elementele de congruenţă între fizica modernă şi filosofia/religia orientală sunt următoarele:  structura universului din „cărămizi” de energie; unitatea şi indivizibilitatea lui; vidul şi materia; structura spaţiu-timpului; fenomenele de corelaţie rezonatorie mutuală;  unitatea prin complementaritate a contrariilor;  includerea observatorului în aprecierea fenomenelor. Relevante în acest sens sunt urmatoarele două citate: • 1. - „un asemenea nod de energie, care nu este delimitat clar de restul câmpului, se propagă prin spaţiul vid așa cum un val traversează suprafaţa unui lac; nu există substanţă din care să se constituie (acesta)” şi • 2. - “când forma subtilă şi non-perceptibilă (…) se condensează, el devine vizibil. Când se dispersează, nu mai este vizibil şi formele dispar. În momentul condensării sale ar putea cineva să spună că această stare este altfel decât temporară? Iar în momentul dispersării, s-ar putea cineva grăbi să afirme că nu mai există?” 24 Primul citat aparţine fizicianului contemporan Hermann Weyl şi descrie electronul, iar al doilea…confucianistului Chang Tsai şi se referă la energia universală, ch’i. Iar următoarea afirmaţie: „Toate lucrurile îşi află esenţa în dependenţa mutuală; ele nu sunt nimic prin ele însele” nu aparţine, aşa cum suntem tentaţi să credem, lui Geoffrey Chew (savantul contemporan, autor al teoriei „bootstrap” în formalismul matricei S – vide supra!), ci lui…Nagarjuna, înţeleptul indian care a trăit în sec. II AD, fondatorul şcolii Madhyamika (a „căii de mijloc”) din budismul Mahayana. Din păcate, „congruenţa” fizicii moderne cu înţelepciunea antică extremorientală nu se opreşte doar la teorie ci se extinde şi asupra utilizării cunoştinţelor fiindcă, totuşi, comportamentul omului, indiferent de epocă şi spaţiu cultural, e neschimbat (a se vedea „săgeata lui Indra” şi arma termonucleară din Mahabharata). E drept că unii sunt cei care au formulat conceptele şi cu totul alţii sunt cei care le-au folosit aşa cum se vede. Iată de ce „oamenii de stiinţă trebuie să fie răspunzători în primul rând sub aspect moral de descoperirile lor”. (Apelul lansat de Einstein şi echipa sa către preşedintele SUA, din care a fost extras acest citat a rămas fără efect, avertismentul nu a fost luat în seamă, iar arma nucleară a fost făcută şi utilizată. De aceea, înainte de moarte, Einstein a distrus manuscrisele care cuprindeau teoria câmpului unificat: o armă făcuta pe acel principiu ar fi distrus universul). * Logic, apare întrebarea în ce măsură datele fizicii contemporane (şi ale biologiei, matematicii etc) sunt congruente cu elementele creştinismului. Răspunsul a devenit o necesitate în special în spaţiul unde ne integrăm – adică, al Europei occidentale - fiindcă aici, convertirile la alte religii decât creştinismul se bazează tocmai pe demonstrarea datelor congruente ştiințific din scrierile sfinte specifice. (3). Creştinului nu i se cere să cunoască structura Universului ca să creadă în Dumnezeu. Nu i se cere să cunoască alcătuirea omului ca să creadă în mântuire. Şi nici să priceapă unitatea Treimii, ca să creadă în Ea. I se recomandă, pur şi simplu, să creadă. Numai că acel „Credo quia absurdum”, cuvinte inexact redate de Tertullian în „De carne Christi” şi pe nedrept atribuite Sfântului Augustin, au fost des citate şi la fel de frecvent interpretate peiorativ – la fel ca şi acel „Beati pauperes spiritu” (Mt,V,3). Creştinismul însă merge la esenţe. Trecând dincolo de cunoaşterea raţională, creştinismul se adresează direct inimii - adică modalităţii superioare de cunoaştere. Blaise Pascal (1623-1662), fizicianul căruia formaţia intelectuală i-a permis accesul la esenţe pe cale raţională, a ajuns la sesizarea Esenţei abia după ce a descoperit cunoaşterea mistică: „Le coeur a ses raisons que la raison n’a pas” – spunea el. Şi mai 25 aproape de vremurile noastre, cu acea intuiţie proprie sufletelor foarte pure, altcineva spunea: „on ne voit bien qu’avec le coeur”—„limpede nu vedem decât cu inima”(Antoine de Saint-Exupery). Creştinului nu i se cere cunoaşterea raţională. I se cere însă un lucru în acelaşi timp uşor şi infinit mai greu: cunoaşterea prin iubire. Iar etapele necesare pentru accesul la cunoaşterea prin iubire sunt: umilinţa în cunoaşterea raţională (adică acceptarea limitelor pe care orice demers mental le are); puritatea inimii; recunoaşterea modelului Iubirii în Iisus Cristos; urmarea acestui model al iubirii. Adică, recunoaşterea şi acceptarea Lui Iisus drept ceea ce este: Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă Geneza relatează faptul că Dumnezeu creează cei doi pomi: pomul vieţii şi pomul cunoaşterii dar îi interzice omului să mănânce fructul pomului cunoaşterii, aceasta înseamnă că în creştinism Dumnezeu îi oferă omului un singur pom – al Vieţii; cunoaşterea raţională (care implică discernământul) este preluată de Cel care le-a făcut pe toate, adică de Dumnezeu. Omul are însă liberul arbitru: poate să aleagă această Cale sau nu. Şi aşa cum s-a subliniat mereu, aceasta e cea mai mare dovadă de iubire pe care Dumnezeu o dă omului: Îl trimite pe unicul său Fiu pentru mântuire, dar acordă omului dreptul să accepte sau nu mântuirea. În fond, dovada supremă de iubire e să laşi liberă fiinţa pe care o iubeşti - adică, să hotărască singură: iubirea nu se impune, ci se…alege. Poate fiindcă e atât de greu de înţeles liberul arbitru şi mai ales, cum poate cineva să se lase ucis pentru mântuirea celor căzuţi în păcat, mai ales dacă acel „cineva” este însuşi Fiul Lui Dumnezeu, se preferă cunoaşterea raţională: e mai simplu să înveţi decât să înveţi să iubeşti. Mai ales dacă asta înseamnă să-i iubeşti pe toţi, şi buni, şi răi, şi prieteni, şi duşmani şi pretinşi prieteni, şi pretinşi duşmani - şi mai ales să tinzi să-i iubeşti „ca Dumnezeu”, adică la modul absolut, cu intensitate absolută, fără diferenţe, aşa cum „Soarele îi luminează pe toţi deopotrivă”. Şi mai ales e foarte greu să înveţi că adevărata putere stă în iubire, bunătate, blândeţe, umilinţă, slujirea aproapelui - şi nu în onoruri, acumulări materiale, poziţie socială. Şi nici în inteligenţă, decât în măsura în care aceasta e susţinută de „credinţă, speranţă şi iubire” – cele trei virtuţi creştineşti. Poate de aceea, singura care prezintă creaţia şi structura Universului în Noul Testament e tocmai „Evanghelia iubirii”. Prologul Evangheliei Sf. Ioan cuprinde esenţa genezei: Cuvântul. Şi iată câteva puncte de congruenţă cu datele fizicii actuale: 1.- „La început” sau “In principio”, „”, este şi începutul Genezei din Vechiul Testament. Termenul poate fi interpretat atât temporal, cât şi instrumental („în principiu”, „întru început”). Dar mai există şi altă interpretare(5): Vasile cel Mare şi Grigore al Nyssei considerau că Dumnezeu a făcut totul „dintr-odată”, mergând pe ideea propusă de Aquila; acesta înlocuia substantivul „” cu „”, adică „rezumat”, „cap”, pornind de la etimologia ebraică, unde verbul „b(e)re’sit” este înrudit cu re’sit (început), de la ro’s = cap. 26 Conform datelor fizicii contemporane, timpul nu este absolut, el depinde de observator, așa încât un raport de simultaneitate pentru observator poate să apară altuia drept raport de succesiune. Creatorul fiind imanent şi transcendent Creaţiei şi implicit tuturor categoriilor Creaţiei (spaţiul, timpul etc) pentru El totul este atât în raport de simultaneitate, cât şi în raport de succesiune. Din perspectiva existenţei omului însă, creaţia apare în „desfăşurare”, deci ca o succesiune în timp. Aşa cum este firesc, timpul a fost creat odată cu Universul, deci tot ceea ce este creat există în această categorie de Timp, care „curge” însă neomogen, în raport de observator. ( Sf. Augustin, întrebat „ce făcea Dumnezeu înainte de a crea timpul”, nu a răspuns cu gluma obişnuită: „se gândea cum să-i trimită în iad pe cei care pun asemenea întrebări”, ci a răspuns, în sec. V AD, într-o manieră conformă datelor fizicii actuale: „Timpul a luat naştere odată cu Universul”). Iar dacă acceptăm ideea acelui „in principio” ca fiind nu temporal, ci instrumental, adică „în principiu”, înseamnă că, de fapt, Creaţia este continuă: Cuvântul, acea vibraţie originară există şi susţine Universul. În fizică se vorbeşte de altfel de „vibraţia fundamentală”, care îşi are originea în „big bang”(„marea explozie” iniţială), care a generat şi pe care „se ţes” celelalte structuri de vibraţie ale Universului. Iar dacă ne referim în sens temporal, „la începutul” creaţiei, putem fi contemporani Cuvântului, dacă „mergem” în spaţiu cu o viteză mai mare decât a luminii în vid. Această posibilitate a fost demonstrată pentru evenimentele terestre. Ca să ajungem însă la acel „Început” (la începutul Creaţiei) ar trebui să ajungem în Duhul Lui Dumnezeu. Adică, acolo unde şi suntem de fapt.(In, 17, 21). Numai că a deveni conştienţi de aceasta înseamnă să depăşim condiţia conştienţei noastre umane, adică să trecem de la cunoaşterea raţională la extazul mistic ( Sf.Augustin descrie această experienţă în „Confesiuni”, Cartea 7 ). 2.- Cuvântul înseamnă vibraţie, deci energie. Se comentează că prepoziţia „” ( NT) indică direcţia unei mişcări „către, spre, la”) şi că traducerea corectă ar fi „Cuvântul era spre Dumnezeu, sau „către” Dumnezeu. Înseamnă că acea vibraţie orginară se „închide” asupra ei însăşi, ca în „universul cu bucle” din fizica modernă. Analogia poate fi făcută, fiindcă „buclele” preexistă spaţiu-timpului. Traducând în limbajul fizicii actuale faptul că originea creaţiei este Cuvântul, se pot sesiza următoarele corelaţii:  Cuvântul înseamnă vibraţie, aşadar energie;  Universul este în totalitate energie care se manifestă în diferite forme („nu există corp solid”, afirmă fizica modernă, ci doar forme de energie în mişcare cu frecvenţe şi implicit calităţi diferite; în fond, teoria relativităţii afirmă: E=mc2, deci masa este energie);  Particulele din care pare alcătuit Universul sunt forme de energie;  Cuvântul, forma vibratorie fundamentală, realizează Universul; 27  Cuvântul este „la, spre, către” Dumnezeu, deci Universul este creat şi se întoarce la Dumnezeu. Universul are o forma închisă, „un contur finit”. O formă de energie închisă este o „buclă” în fizica modernă (4). Dar forma „închisă” a Cuvântului creează atâtea „bucle” câte posibilităţi de frecvenţe vibratorii are - deci Universul este un spaţiu infinit într-un contur finit (ca triunghiul lui Sierpinski din teoria fractalilor, unde în conturul finit al triunghiului putem desena o infinitate de triunghiuri congruente); 3.- Afirmaţia: „Cuvântul era Dumnezeu” nu semnifică identificarea Cuvântului cu Dumnezeu, „ci indică natura divină a Cuvântului” (NT). Intepretarea este exactă, fiindcă în Geneză, Dumnezeu „vorbeşte” abia în momentul în care creează lumina. Aceasta permite următoarele afirmaţii:  „Cuvântul era lumina adevărată” (In,I,9);  „care (…) luminează pe orice om” (ibidem). Cuvântul a apărut când Dumnezeu a creat lumina (nu „ziua” sau lumina provenind de la astre, ci Lumina ca esenţă a Creaţiei); prin urmare, acea lumină este şi esenţa omului – adică viaţa: „viaţa era lumina oamenilor” (In, I,4). Şi iată ce spune ştiinţa în momentul actual: viaţa omului este înscrisă în ADN (acidul dezoxiribonucleic); iar ADN-ul funcţionează ca un laser biologic. Laserul este mecanismul capabil să utilizeze proprietatea anumitor substanţe de a absorbi energia electromagnetică şi de a o retransmite sub forma unei radiaţii înalt focalizate de lumină sincronizată cu o singură lungime de undă. Laserul este capabil să înscrie dar şi să citească informaţia. Ca laser biologic, ADN-ul celulei absoarbe lumina care „venind în lume, luminează pe orice om”(In,I,9) şi o retransmite celulelor descendente. Adică, genetic vorbind, suntem lumină. Transcrierea şi transmiterea codului genetic se face după modelul solitonului. Solitonul este acea undă care călătoreşte fără a pierde energie şi care rămâne constantă cu ea însăşi – adică aşa cum este vibraţia fundamentală a universului: Cuvântul;  fenomenele se produc într-un univers unitar, unde există complementaritatea contrariilor: „lumina în întuneric luminează, dar întunericul n-a cuprins-o”(In,I,5). Această lumină a fost creată după ce Dumnezeu a făcut „cerul şi pământul” (Geneza,1,1)(5), adică a creat prima pereche de contrarii. Creaţia luminii şi despărţirea ei de întuneric (Geneza, 1, 4)(5) reprezintă alcătuirea universului prin creaţia contrariilor în continuare; acestea coexistă, sunt complementare şi nu se anihilează reciproc cât timp există Universul (principiul supersimetriei din fizică);  Creaţia înseamnă ordine (Geneza, I, 2) şi se desfăşoară într-un sens unic: este o ordine ai cărei termeni „nu comută”; or, Dumnezeu a vorbit abia atunci când a creat lumina, deci nu prima pereche de contrarii: Cuvântul este de origine divină, dar încă o dată, textul nu se referă la identificarea Cuvântului cu Dumnezeu; 28  În continuare, relatarea Creaţiei confirmă datele actuale, cf. cărora universul reprezintă un sistem dinamic de entităţi energetice şi procese dinamice inseparabile şi intercorelate;  Atunci când apare o „discontinuitate”, aceasta reprezintă o altă calitate energetică: Dumnezeu a despărţit „apele de ape”(„aquas ab aquis”)(Geneza, I, 6)printr-o „întindere” („firmamentum”) pe care a făcut-o. Folosirea termenului „ape” subliniază unitatea de esenţă şi diversitatea prin repetare (ca în teoria universului „fractal”); în acelaşi timp, „curgerea”, adică mişcarea (universul este un sistem dinamic de entităţi energetice, deci aflat în mişcare). Există alte traduceri care utilizează termenul „tărie” pentru „firmamentum” - „întinderea” care separă apele. Termenul „tărie” provine din traducerea substantivului grecesc „”, în legătura cu termenul ebraic raqia’ , din raqa’ = a bate, a ciocăni – sugestiv pentru originea universului prin Cuvânt, fiindcă „a ciocăni”, a „martela” implică şi sunetul (vibraţia, energia);  „cărămizile” de construcţie ale universului sunt reprezentate de Cuvânt: „Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In,I,3) – adică sunt forme de energie diferenţiate „după soiul lor” (Geneza,I ,24,25)(5); 4.- Rolul omului în Univers este definit în Geneză 2,15 şi în 2,19: „să lucreze şi să păzească” grădina Edenului şi să numească vieţuitoarele pe care Dumnezeu le crease. „Traducând” în limbaj ştiinţific, „observatorul este inclus în sistem” . De la nivelul lui în jos omul poate stăpâni şi modifica universul: la aceasta se referă ideea de „a lucra” şi „a da nume” (cuvântul omului este reflectarea Cuvântului Lui Dumnezeu iar calitatea energetică a „numelui” dat de om era confirmată de Creator ). Datoria omului era însă şi „să păzească” grădina. De cine, dacă nu de el însuşi?! 5.- Revenind însă la alcătuirea omului, se impune încă o precizare: ADN-ul funcţionează ca un laser biologic; dar mai mult de atât, o serie de studii recente (Piotr Gariaev) arată că 1.-structura ADN este identică frazei umane în expresie vorbită sau scrisă; 2.- răspunde la structura frazei umane vorbite sau scrise şi 3.-se pot opera modificări ale ADN prin cuvinte. În consecinţă: vindecarea afecţiunilor genetice înnăscute sau dobândite s-ar putea efectua nu prin intervenţie „mecanică” propriu-zisă la nivelul ADN, ci prin influenţă verbală: rugăciunea. ADN-ul este în acelaşi timp Cuvântul şi Lumina Creaţiei – rămâne ca omul, conştient, să devină Cuvântul şi Lumina pentru care a fost „programat”. Prin urmare, în NT (In,I) în acord cu versetele corespunzătoare din VT (Geneza) se pot constata următoarele puncte de congruenţă cu datele de largă circulaţie ale ştiinţei: •Întregul univers ne apare ca un sistem dinamic de entităţi şi procese energetice intercorelate şi inseparabile; •el este indivizibil; •observatorul este inclus în sistem. Ca urmare: 1. - observatorul are structura 29 energetică similară sistemului; 2.- observatorul poate cunoaşte fenomenele doar „ca unde de probabilitate”şi 3.- interacţionează cu ele în baza structurii energetice similare. Demersul raţional nu reprezintă decât o aproximaţie (mai mare sau mai mică) în efortul care tinde spre cunoaşterea universului. Şi poate că de aceea nu se poate explica gravitaţia, fiindcă oare ce este legea atracţiei universale, daca nu iubirea Lui Dumnezeu – or iubirea nu poate fi nici înţeleasă, nici explicată cu mintea, ci trăită. Cu inima. „Dumnezeu este Iubire”. (1In, 4,16). El Însuşi este şi arată Calea, Adevărul şi Viaţa. Prescurtări în text: VT =Vechiul Testament –trad. Latină : Bibliorum Sacrorum nova editio, 1959; --trad. Română:Biblia Română,trad.nouă-București,1944 NT = Noul Testament – Ed.Sapientia, Iaşi, 2002; In = Evanghelia după Sfântul Ioan – NT, Ed.Sapientia, Iaşi, 2002; 1In = Scrisoarea Întâia a Sfântului Apostol Ioan – NT, Ed.Sapientia, Iaşi, 2002. Bibliografie selectivă: 1.-Capra,Fritjof, Taofizica, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1999-256 pag. 2.-Charon, Jean E., Les Lumières de l’Invisible, Ed.Albin Michel, Paris, 1985, p. 245. 3.-Chevalier,Gérard- Editorial. La Recherche, 14 (Hors Serie), 2004, p.3; 4.-Frederic, Louis, Le Japon. Dictionnaire et Civilisation. Robert Lafont, Paris, 1996 –1419 pag. 4.-Poirier, Hervé et al., La Relativite à 100 ans, Science et Vie, No.1051, Paris, 2005, pp.48-73; 5.**Septuaginta. Colegiul Noua Europă (sub patronaj Andrei Pleşu), Ed.Polirom, Iaşi, 2004 –669 pag. 30 Nașterea, o trăire transpersonală Psiholog Mrd. Livia Mohîrţă Ne naştem din lumea pântecului, ou divin şi ieşim la lumină, din peştera siguranţei, facem ochi, murim întâia dată. Prin naștere nici o femeie nu va mai fi niciodată aceeași: ea primește identitatea de mamă și prin asta absoarbe și emană în același timp toată bogăția lumii, care este curgerea liberă a iubirii necondiționate. O întrebare fundamentală s-a pus din vremuri străvechi: din ce moment o ființă concepută, rod al cuplului uman, este considerată existență și persoană umană? Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți ai Bisericii și legi ale Dreptului Antic certifică realitatea vieții personale și drepturile la viață din momentul zămislirii vieții, chiar înainte de aceasta prin tainica prevedere a lui Dumnezeu, așa cum se înțelege din următoarele versete: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit și te-am numit proroc pentru popoare” (Ieremia 1.5). Dreptul roman prevedea dreptul la viață al ființei umane din însăși obârșia ei: „Copilul conceput este considerat ca născut ori de câte ori e vorba de interesele acestuia” (Tomulescu, 1986). Știința medicală, bazată pe experiență, este și ea în consens cu această idée arătând în anii '90 că „omul există ca om din clipa concepției”. Profesorul francez de genetic J. Lejeune scrie: „sunt și eu convins că ființa omenească începe să existe din momentul fecundării ei. Acest făt în a șasea sau a șaptea zi a vieții sale, când are 1-2 mm înalțime, este déjà capabil să se îngrijească de destinul său. Acesta produce întreruperea menstruației mamei, determinând-o astfel pe mamă să-l protejeze”. Cercetările științifice arată că prima celulă fecundată are o linie primordială și un punct mic numit organizator care începe construcția ființei umane. La 18 zile se fac simțite bătaile inimii fătului; la 5 săptămâni apare fizionomia acestei ființe noi (obraji, degete); la 6 săptămâni se manifestă sistemul nervos într-un schelet clar organizat și ficatul, rinichii, stomacul își îndeplinesc menirea; la 7 săptămâni se fac simțite undele cefalice – semn și criteriu fundamental al afirmării vieții, criteriu prin care și la un adult se face constatarea dacă se află din punct de vedere nervos în viață sau nu. La 10 săptămâni fătul are toate caracteristicele pe care le vedem clar la copil după nașterea sa normal. Iar la 3 luni această făptură umană are atâta viață încât reușește să-și miște capul, să-și schimbe expresia feței, să-și strângă pumnul, să găsească gura și să-și sugă degetul. Când procesul de auto-explorare depăşeşte nivelul amintirilor copilăriei şi ajunge la naştere, emoţiile trăite şi senzaţiile fizice sunt de o extremă intensitate, deseori întrecând tot ceea ce am experimentat până în acel moment. În acest punct, 31 experienţele devin un amestec între temele vieţii şi morţii. Ele trezesc un sentiment al ameninţării vieții şi determină o luptă de a ne elibera şi a de supravieţui. Spectrul experienţial al domeniului perinatal al subconștientului nu se limitează doar la emoţii sau senzaţii fizice. El implică şi o bogată simbolistică ce ţine de nivelul transpersonal. Domeniul prenatal este o interfaţă importantă între nivelele biografic şi transpersonal ale psihicului. El reprezintă o poartă de intrare către aspectele mitice şi arhetipale ale subconştientului colectiv. În stările holotropice, această informaţie subconştientă poate fi experimentată. Retrăirea fiecărei etape a naşterii este asociată cu un model experimental diferit, caracterizat de o combinaţie specifică de emoţii, senzaţii fizice şi imagini simbolice. Aceste modele sunt numite matrice perinatale fundamentale. Prima matrice perinatală se referă la experienţa intrauterină ce precede naşterea, iar următoarele trei la stadiile clinice ale travaliului. Pe lângă elementele legate de etapa în sine a naşterii, matricile perinatale fundamentale conţin, de asemenea, şi scene naturale, istorice şi mitologice diverse, însoţite de calităţi experienţiale din domeniul transpersonal. A-şi dori să mă refer aici la matricile perinatale fundamentale şi în speţă la Prima matrice perinatală: Studiile lui Stanislav Grof arată că, în timpul existenţei intrauterine, percepem deseori imagini ale unor regiuni fără limite. Câteodată, l-e identificăm cu galaxii, cu spaţiul interstelar sau cu întregul cosmos, alte ori avem experienţa plutirii într-un ocean sau a identificării cu variate animale acvatice, precum peşti sau delfini. Experienţa intrauterină poate deschide de asemenea viziuni ale naturii - Mama Natură, sigură, frumoasă, hrănitoare. Putem avea, de asemenea, acces la imagini paradisiace aşa cum sunt ele descrise în diferite culturi şi cum există în subconştientul colectiv. Când retrăim experienţe disturbante în cadrul vieții intrauterine, putem avea viziuni ale unor ape poluate, ne putem întâlni cu figuri înspăimântătoare din tărâmurile arhetipale ale subconştientului colectiv. În tradiţia populară românească nu există probleme fără rezolvare, întrebări fără răspuns sau mistere fără explicaţii. Puterea gândului era cea care dădea sens şi rezolvare imediată tuturor celor ştiute şi neştiute. Numită „magie sau religie pagână”, mai veche decât creştinismul aceasta folosea concentrarea, puterea gândului şi a cuvântului. Astăzi cunoscând principiile psihologiei transpersonale am putea-o numi Stare de conştienţă modificată. Cu ajutorul lor, fie că erau incantaţii, descântece, bocete, strigături sau alte practici erau folosite în apărare (apotropice), în vindecare, în dragoste, în uitare, în supărare şi în fertilitate. 32 Nu putem nega acest stadiu sau etapă a dezvoltării civilizaţiei româneşti iar descoperiri recente vin să confirme ceea ce ei strămoşii noştrii ştiau fără să fi citit sau cercetat sau poate făceau acest lucru în felul lor, un fel uitat sau ignorat de scepticii lumii moderne. Necesitatea aflării sexului pentru viitorul copil nu avea raţiuni şi convenţii sociale de a avea în roz sau albastru camera şi hăinuţele viitorului copil ci ca în funcţie de perioda istorică nevoia de băieţi sau fete era sau nu bine venită, băieţii asigurând supremaţia neamului şi purtau razboaiele, fetele duceau grija şi nevoile gospodăriei creşterea şi îngrijirea de prunci. Procentul de eroare în determinarea sexului viitorului copil prin cele 4 metode empirice pe care le voi prezenta mai jos este încă până astăzi mai mic decât cel al ecografului (aparat de tehnologie înaltă al secolului nostru). O prezentare succintă a celor 4 metode divinatorii: 1.Călăritul fuşteilor: „Atunci când femeia însărcinată termină de ţesut trage iute Fuşteii de după iţe, îi bagă între picioare şi merge călare pe ei, în curte ori în stradă cu ochii închişi, iar când deschide ochii prima fiinţă care o vede e de sex masculin (cocoș, viţel, bărbat), face băiat, dacă vede găină, vacă, oaie, face fată” (Ioana Sacalas). Am putea considera acest ritual o stare de conştienţă modificată, închiderea ochilor, o trecere într-o altă dimensiune acolo unde aceste informaţii există şi trebuie doar acceptate şi aduse în prezent. Gândul purtător de mesaj poate trece dintr-o dimensiune în alta. 2. Presăratul sării în păr „Se aruncă femei însărcinate fără ca aceasta să ştie câteva fire de sare în păr. O urmăreşti să vezi unde duce mâna prima dată dacă o duce în cap, ochi sau păr e băiat dacă o duce la gura e fată” (Maria Gavan) Sarea este elementul cel mai comun după apă în practicile de apărare, purificare şi i se atribuie rol de conducător de informaţii. În cazul nostru inconştientul primeşte acele informaţii şi duce la manifestarea dorită. Această practică este una din cele mai răspândite de la noi din ţară. 3. Capul către răsărit „La femeia însărcinată se aşează în mijlocul casei, cu fața în sus, cu capul către răsărit, cu mâinile pe piept, stă acolo preţ de 2-3 minute liniştită apoi îi spui să se 33 scoale pe partea care se ridică e importantă, de se întoarce către stânga spre a se ridica va face fecior, de se întoarce spre dreapta e fată secretu e să nu ştie de ce o aşezi acolo.” (Luchiana Fat) Aici se acordă mare importanţă răsăritului soarelui e clar că este o tradiţie precreştină, punctul est, ochiul lui Dumnezeu, sursa vieţii şi a cunoaşterii, de aici izvorăşte alflarea adevărului şi a vindecării . 4. Pendulul cu grăunţul de mălai Se pune pe masă în partea stângă pâine si în partea dreaptă cărbune. Se trece un ac cu aţă printr-un grăunte de porumb şi se ţine atârnat în jos, drept precum un pendul. Dacă se mişcă către pâine în stânga e bărbat dacă se mişcă spre dreapta la cărbune e fată. Desigur interpretarea populară e legată de faptul că bărbatul aduce pâine în casă şi femeia e cu focul în sobă să facă mâncare. Însă ceea ce observăm este că ultimile două metode, acordă sexului masculin partea stângă şi celui feminin partea dreaptă lucru ne mai întâlnit în Europa cu excepţia celţilor nici în vechiul sau noul testament ceea ce poate însemna că are corepondent foarte străvechi în orientul mijlociu îndepărtat. Referitor la pendulul format din ac, aţă şi bob de porumb se foloseşte şi la noi ca în estul îndepărtat. Putem spune că înainte de apariţia religiilor distincte aparţineam cu toţii unei mari şi unice civilizaţii pe toată aria locuită de oameni. Dacă vorbim de parte stângă masculin şi parte dreaptă feminină yin şi yang, suntem făcuţi din două celule, una feminină şi una masculină, mitul androgin. Dar androgini sunt doar îngerii din cer. În societăţile de tip tradiţional, trecerea de la un status ontologic la altul este marcată de rituri, denumite de Arnold van Gennep „Les rites de passage”. Naşterea ca şi căsătoria şi moartea fac obiectul unor rituri de iniţiere, rituri esenţiale la nivelul comunităţii tradiţionale. Riturile marchează viaţa omului de la naştere până la moarte. În opinia lui Arnold van Gennep, orice rit de trecere presupune o diviziune tripartită, stadii liminale: de separare, de prag, de agregare. În naștere ca ritual de prag sau graniță fătul trebuie să „moară” în stare parazitară și paradisiacă pentru a renaște la starea de bebeluș, ființă umană viabilă dar totuși dependentă pentru a putea supraviețui de bunăvoința și grija celor din jur. Nașterea, marea integrare în destinul teluric, implică o apariție, un început care se repercutează asupra echilibrului preexistent, asupra relației dintre moașă, prunc, mamă. Moașa interrelaționează cu cuplul mamă-copil ca intermediar la nivel ontologic și mitic (masa ursitoarelor). Credința în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost și mai este încă răspândită și înrădăcinată în sânul poporului român. Ursitoarele vin la căpătâiul noului născut în primele zile după naștere pentru a ursi soarta acestuia. Se 34 pregăteau daruri pentru cinstirea și îmbunarea ursitoarelor și se știa că nimeni nu are voie să fie prezent în acel moment în camera copilului, pentru a nu se tulbura ursirea. Cele trei ursitoare sunt: Torcătoarea, cea care toarce firul vieții noului născut, asistată în acest timp de celelalte două ursitoare, a doua ursitoare este Depănătoarea, cea care depăna firul tors de prima ursitoare pe ghemul vieții și, în fine, cea de a treia ursitoare este Curmătoarea, cea care taie cu o seceră firul vieții. Deseori, a treia ursitoare, Curmătoarea a fost confundată cu Zâna Morții, însă nu este așa, Curmătoarea doar fixează în timp limita vieții, pe când Moartea apare la momentul oportun și curmă abia atunci firul vieții, respectiv la momentul predestinat de către Soartă. Se spune că Ghemul Vieții este luat de către a treia ursitoare, de către Curmătoare și acesta îl ascunde într-o peșteră în munți, loc în care doar Soarta are acces. Pentru un număr crescând de femei nașterea este într-adevăr un moment de vârf emoțional, fizic și spiritual. Frederick Leboyer, cel care a introdus conceptul de naștere fără violență a adus următoarele inovații: a redus intensitatea luminii, a creat o atmosferă lipsită de zgomote, liniștită, a lăsat cordonul ombilical intact atât timp cât e necesar și a pus bebelușul pe abdomenul mamei imediat după naștere. Apoi a așteptat liniștirea bebelușului masându-l ușor, pasul următor fiind o baie caldă, la temperatura mediului intrauterin de care beneficiază atât mama cât și copilul. Astăzi, Leboyer încurajează utilizarea incantațiilor indiene pentru a transforma graviditatea și nașterea într-o experiență spirituală. În esență, Leboyer sugerează ca respirația mamei să pornească profund și încet din abdomen incantând un sunet pur pe expir. Leboyer a învățat incantația de la un învățător indian Savitry Nayr, care considera că această nouă conexiune a sunetului pur cu nașterea deschide noi porți pentru femeie într-o experiență total necunoscută cu valențe transcendentale. Atunci când o femeie naște, ea renaște, ea merge înapoi la propria naștere și chiar dincolo de ea. Micul sine se transformă în Sinele real, în totalitate, în unul și toți. Trecând prin această experiență înfricoșătoare ea ajunge la dispariția egoului. Ea este ea însăși și în același timp totul. Ascultând sunetul pur nu este ca și cum ai asculta muzica, Vivaldi de exemplu, sunetul perfect include în el toate armoniile, el reprezintă toate sunetele așa cum curcubeul include toate culorile. În încheiere vreau să subliniez faptul că nașterea este și trebuie privită ca o sărbătoare și deci tratată în consecință, pentru că farmecul inestimabil al momentului în care primim în această lume un „locuitor uterin” să nu fie perturbat în nici un fel. Pentru că așa cum spunea profesorul meu de română din liceu Florea Costache în actul nașterii: „Stau scrise-n în el doar clipele chemării Din noaptea care aduce în lumină Mugur de floare albă de grădină Sau bob de spumă din adâncul mării”. 35 Bibliografie Gennep, Arnold van, Riturile de trecere, trad.rom Lucia Berdan, Nora Vasilescu, Ed. Polirom, Iași, 1996, p. 25-32; Pop M., Ruxandoiu P., Folclor literar românesc, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1978, p. 218. Nicolau I., Popescu I., art. „Introducere în etnologia primei copilării" în Revista de Etnografie și Folclor, torn. 28, 1983, nr. 1, p. 47. Suiogan D., Simbolica riturilor de trecere, Editura Paideia, București, 2006, p. 114. Ofrim L. T., Ce mi-e drag nu mi-e mat, Editura Paideia, București, 2002, p.7. Simion F.M., Nașterea la români. Studiu etnografic, Ed. Academiei Române, București, 1892, p. 149. Ștefania Cristescu Golopenjia, Dragu?, un sat din Jara Oltului. Credințe si rituri magice, Institutul de Științe Sociale al Romaniei, 1944, p. 44. Sevastos S.Elena, Nașterea la români în Literatura populară, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1944, p. 142. Constantin Cornija, Obiceiuri în legătură cu nașterea, căsătoria și moartea în Ungureni - Zona Lapuș, Editura Umbria, Baia Mare, 1998, 12-13. Candrea A., Folclor medical românesc comparat, Casa școalelor, București, 1944, p. 96-97. Leboyer F., Birth without Violence, Healing Arts Press, Inner Traditions Bear and Company; 1st Healing Arts Press Ed edition, 1998. Costache F., Căile luminii, Ed. Rafet, Rm.Sărat, 2004. Grof S., Psihologia viitorului, Ed. Elena Francisc Publ., București, 2005. 36 Rolul psihologiei transpersonale în schimbarea sistemului de credinţe Psiholog Ilie Marinescu Anumite descoperiri aduc cu sine salturi importante ale conştiinţei şi, prin aceasta, merită să fie repetate şi explicate, pentru că adeseori ele sunt înţelese mai degrabă prin prisma familiarităţii decât prin prisma logicii. Oamenii par a aştepta anumite răspunsuri şi se supără dacă acestea nu apar. Fanteziile noastre despre propria noastră realitate ne sunt dragi şi ne opunem abandonării lor, astfel încât, să laşi un lucru ştiut pentru altul necunoscut necesită o reală voinţă în abandonarea credinţelor noastre. Dacă vom observa atent cum funcţionează mintea, mecanismele acesteia vor deveni vizibile şi clare, iar cea mai importantă prezumţie a ei este credinţa sa în trecerea timpului, cu începutul şi sfârşitul pe care le presupune, şi categoriile gândirii, care îi alcătuiesc conţinutul şi îi asigură supravieţuirea; de aceea pentru a supravieţui, trebuie ca eul să creadă în propria sa realitate, precum şi în faptul că posedă o existenţă separată şi independentă. Stanislav Grof este de părere că fiecare om dispune de un număr de constelaţii de amintiri atât pozitive cât şi negative, pe care le numeşte sisteme Coex, adică sisteme de experienţe condensate, ce pot fi definite ca o constelaţie specifică de amintiri din diferite secţiuni ale vieţii individului ce sunt investite cu emoţii puternice care pătrund toate straturile sistemului Coex, acestea putând fi: amintiri ale unor lipsuri îndurate, ale unor respingeri, ale unor situaţii descurajante, ale unor griji, dureri, ale unor momente când individul respectiv a fost lăsat singur, etc. Când sistemul Coex atinge o anumită întindere critică şi repetiţiile traumatice infectează domenii importante din viaţa individului şi împiedică satisfacerea trebuinţelor sale fundamentale, apar manifestări psihopatologice. În această stare, suntem dincolo de toate artefactele minţii şi ar fi mai corect să spunem că Sinele nostru constituie realitatea din care provine totul, totul este complet, autonom şi lipsit de orice nevoie exterioară, de vreme ce însăşi ideea de „exterior” constituie o imposibilitate, astfel că Sinele superior înseamnă „context”, iar sinele inferior înseamnă „conţinut”. Pentru sinele superior, viaţa umană este compusă din jocuri, deoarece toată lumea ştie că moartea nu este posibilă în realitate. Cum altfel ar mai exista oameni care să-şi rişte viaţa pentru victorii diverse sau bani? De exemplu, corpurile mutilate de pe câmpurile de luptă ar convinge orice aspirant la titlul de erou că gloria războiului este o totală absurditate. Căutaţi să înţelegeţi în loc să condamnaţi, 37 evitând tot ceea ce este negativ, depăşiţi tendinţa de a face judecăţi de valoare de genul: bine-rău, vanitatea de a fi „corecţi” cu orice preţ şi capcana de a-i judeca pe alţii. Aplicaţi aceste principii prin schimbarea vechilor credinţe, asupra modului în care priviţi viaţa, atât pe cea proprie, cât şi pe cea a celorlalţi. Ceea ce observăm în lumea evenimentelor umane nu e nici bun, nici rău, ci reprezintă numai o expresie a câmpurilor energetice ale conştiinţei, care se exprimă prin intermediul anumitor indivizi în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Nu este deloc eficient să intrăm într-o competiţie în care folosindu-ne de puterea voinţei să depăşim defectele, ci calea de a ieşi cu bine din acest conflict nu este aceea de a încerca să eliminăm ceea ce este negativ ci, dimpotrivă, de a alege şi a adopta pozitivul ca pe un nou sistem de credinţe care să ne reorienteze viaţa. Realizarea faptului că misiunea noastră nu este aceea de a judeca, ci de a înţelege, are darul de a rezolva automat dilemele morale. De fapt, psihologii fac întotdeauna acest lucru, spunând clienţilor lor că datoria lor constă din a le fi un suport psihologic, a-i apăra, respectiv vindeca şi nicidecum a-i judeca. Un chirurg operează cu acelaşi profesionalism şi un criminal şi un sfânt, dacă sănătatea acestora este în pericol, el nefiind în postura de a judeca aceste diferenţe. Înainte de a căuta o nouă direcţie, este necesar să discernem greşelile din vechile abordări, cu dorinţa de a le depăşi, ceea ce presupune deopotrivă curaj şi onestitate. De aceea, vindecarea de multe afecţiuni psihice se bazează pe capacitatea de a face faţă adevărului, alegând o cale diferită de cea de până atunci. Acţiunea de a pune capăt vechilor credinţe şi de a admite adevărul ne duce dincolo de pragul critic al integrităţii. Phoenixul trezirii sinelui se naşte din cenuşa disperării omeneşti. Maica Tereza, spunea că, floarea frumoasă de lotus, îşi are rădăcinile în mocirla din fundul iazului. Eul colectiv al umanităţii este orb în faţa problemei fundamentale care stă la baza propriei sale suferinţe. Credinţa conform căreia problemele care trebuie rezolvate sunt „exterioare” este una definitorie pentru eu. Problema principală a omului constă în faptul că mintea umană este incapabilă să discearnă adevărul de falsitate. Omul este atât de obişnuit să se îngrijoreze, să se teamă, să încerce sentimentele remuşcării, vinovăţiei, conflictului şi tristeţii, încât aceste stări negative au devenit nu doar acceptate ci şi asumate vieţii normale, laolaltă cu emoţiile, atitudinile şi sentimentele lor negative adiacente. Clientul, este sfătuit să caute un terapeut pentru a se împăca cu aceste sentimente, dar mult mai benefic decât a ne împăca cu aceste produse ale iluziei, ar fi să le lichidăm prin simpla dezvăluire a faptului că sursa lor nu este alta decât percepţia, adică, credinţa noastră în ceva anume. Omul porneşte la drum cu o minte nedezvoltată din punct de vedere biologic, cu instincte animalice, iar inteligenţa 38 şi informaţiile sale sunt programate sistematic cu date incorecte, false, negative şi distrugătoare. Faptul că boala predomină într-o societate nu înseamnă că boala constituie şi o condiţie normală. Putem reprezenta viaţa umană ca pe diferite câmpuri şi nivele ale conştiinţei umane care comunică între ele, oamenii nefiind decât nişte purtători de cuvânt, însă de-a lungul vieţii noastre, eul/sinele a constituit punctul central al atenţiei şi strădaniei psihologiei transpersonale, astfel că investiţia emoţională în el a fost enormă, deoarece Eul constituie deopotrivă sursa şi obiectul strădaniei noastre, lui atribuindu-i întreaga gamă a sentimentelor, pierderilor, acumulărilor de orice fel, victoriilor sau tragediilor umane. Volumul mare de investiţii pe care le facem în acest sine îl fac să pară valoros pentru a renunţa la el, fiind ancoraţi în el toată viaţa, prin speranţele, aşteptările şi visele noastre, ataşându-ne de acest „eu” pentru că devine centrul experienţei vieţii însăşi. Numai că, după această investiţie enormă de-o viaţă în ceea ce credem că ar fi sinele nostru real, apare la orizont spectrul morţii, iar această îngrozitoare veste că acest „eu” este destinat să se sfârşească, pare incredibil de acceptat. Perspectiva morţii care implică un sfârşit definitiv al acestui „eu” pare nedreaptă, bizară, ireală sau tragică, ceea ce ne determină să fim serioşi sau înfricoşaţi fiind puşi în faţa situaţiei de a retrăi întreaga panoplie a emoţiilor încercate pe parcursul vieţii, numai că de această dată din perspectiva morţii. În realitate, eul / sinele nu trebuie deloc să moară, viaţa nu se sfârşeşte, existenţa nu încetează, nu există nici vreun destin oribil, sau tragic căruia să-i punem capăt. Ceea ce trebuie făcut într-o astfel de situaţie este să abandonăm vechea credinţă conform căreia identificarea cu eul este ca şi cum acesta ar fi sinele nostru real. În ciuda acestei renunţări, viaţa noastră în lume nu va fi cu nimic afectată – râdem, umblăm şi mâncăm exact la fel, singura diferenţă fiind aceea că încercăm să ne considerăm corpul ca fiind „eu” raportându-ne la el ca la un „terţ”. Aşadar trebuie să abandonăm credinţa că noi am creat acest sine, să renunţăm la posesia asupra sa şi să înţelegem că această abordare constituie o greşeală, greşeală pe care o facem cu toţii dar puţini descoperă eroarea şi sunt în stare, sau vor cu adevărat să o corecteze, în acest fel vom realiza că, în realitate, nu există nici o experienţă a vreunei pierderi. Confortul şi siguranţa oferite de identificarea cu micul sine sunt minime în comparaţie cu descoperirea adevăratului Sine. Sinele (scris cu majuscule) este mult mai aproape de sentimentul de „eu”. Sinele este un „Eu”, nu un „eu”. Micul eu cunoaşte toate tipurile de neajunsuri, căderi, temeri şi suferinţe, dar adevăratul Eu este dincolo de aceste posibilităţi. Micul eu trebuie să poarte povara fricii de moarte, în vreme ce adevăratul Eu este nemuritor şi dincolo de orice spaţiu şi timp. Înţelegerea faptului că 39 toate temerile de-o viaţă sunt imaginare şi nefondate este atât de profundă încât ne aduce alinarea, astfel ca viaţa de zi cu zi să funcţioneze fără dificultăţi, iar odată cu eliberarea de sentimentul morţii, minunatul dar al vieţii este absolvit de umbrele anxietăţii sau de presiunea trecerii timpului. Ceea ce este miraculos, este faptul că odată cu încetarea curgerii timpului, uşa se deschide spre o eternitate a bucuriei şi iubirii Divine care odată înţeleasă din perspectiva psihologiei transpersonale, ne va conduce către adevărata revelare de sine. Emanaţia Sinelui spre sine este domeniul Duhului Sfânt, care constituie legătura între spirit şi ego. Ceea ce trebuie înţeles înainte de a putea aprecia valoarea vieţii fizice, chiar şi când o pierdem, este că vom putea adăuga ceva la o experienţă mult mai mare şi mai amplă decât cea pe care o cunoaştem ca fiind experienţa din acest corp fizic. Tot ceea ce trăim acum se adaugă la această cunoaştere mai amplă, astfel încât, chiar atunci când vom înceta să ne concentrăm prin intermediul acestui corp, tot ceea ce am trăit aici va fi o parte din această cunoaştere mai vastă pe care o deţinem, existând o anumită valoare chiar şi în acea experienţă care ne separă de acest corp fizic, experienţă ce nu va fi în zadar. Oamenii par să acorde o nesfârşită atenţie celor irelevante, ca fiind importante, semnificative, demne chiar să-şi dea viaţa pentru ele, reacţionând prin fericire sau tristeţe la ceea ce percep a fi câştiguri sau pierderi, în realitate însă, niciuna dintre acestea nu are loc, dar este evident că sunt experimentate drept reale de către fiecare dintre noi. De fapt, ceea ce îşi doresc oamenii este să fie recunoscuţi pentru ceea ce sunt, să înţeleagă faptul că înlăuntrul oricui radiază acelaşi Sine, că acest Sine le vindecă sentimentele de separare şi generează un sentiment de pace. Obişnuim aşadar, să pretindem o serie de credinţe şi valori care provin din aşteptările şi planificările obişnuite, iar eul fiecăruia dintre noi are drept consecinţă vina, ruşinea, mândria, supărarea, invidia, gelozia, ura, etc devenind o sursă inevitabilă de infinită suferinţă şi pierdere, iar mai presus de orice, se teme de viitor şi de fantoma morţii înseşi. Pentru a supravieţui, eul trebuie să creadă în propria sa realitate, precum şi în faptul că posedă o existenţă independentă a cărei îmbunătăţire ne asigură posibilitatea de a atinge fericirea. Evitând influenţa vechilor credinţe şi obiceiuri şi punând accentul pe modul în care vă direcţionaţi gândurile cu intenţia de a vedea ceea ce vreţi să vedeţi, veţi constata că nimic nu este mai important decât să vă simţiţi bine. Chiar dacă sunteţi martorii lucrurilor negative din propria voastră existenţă, chiar din cele mai negative prezentări, veţi putea găsi ceva ce aţi dori să vedeţi. Important pentru confortul nostru psihic şi o viaţă armonioasă este să vrem schimbarea vechilor credinţe prin care am fost învăţaţi că este greşit să aspirăm la mai mult decât suntem, cu o nouă abordare în 40 care să nu mai fim mulţumiţi cu atât de puţin, evitând astfel dezamăgirea de a dori o schimbare şi a nu o putea obţine. Nu din cauză că nu doriţi schimbarea, ci pentru că vă concentraţi asupra lipsei schimbării. Este dificil să rămâi fericit atunci când eşti înconjurat de unii care sunt nefericiţi, sau care vor de la tine altceva decât vrei tu să le oferi. Viaţa, aşa cum o observăm şi o experimentăm, constituie rezultatul aspectelor intangibile din domeniul invizibilului care îşi găsesc forma şi organizarea pentru a facilita atracţia sau respingerea. Calitatea vieţii nu este determinată de aspectele tangibile, ci de semnificaţia acestora, iar problema omului este aceea că de cele mai multe ori nu înţelege aceste semnificaţii, având nevoie de un volum mare de cuvinte pentru a explica un lucru ce este dincolo de cuvinte. Înţelegerea faptului că nu evenimentele sau realităţile vieţii, ci semnificaţia lor este cea care determină fericirea conduce la un interes crescut pentru subiectele supuse cercetării de către psihologia transpersonală, care încearcă să clarifice felul în care omul ajunge la înţelegerea acesteia. Ceea ce este ultim şi etern, dincolo de conştienţă, devine transpersonal pentru Sinele Suprem. Schimbarea propriilor credinţe că Supremul este dincolo de existenţă sau nonexistenţă, ne va determina să descoperim înţelegerea sau iluminarea, ca fiind condiţia prin care Sinele se transferă de la cele limitate şi materiale către infinit, „Eul” mutându-se din lumea vizibilă în cea invizibilă. Astfel, atunci când prin schimbarea propriilor credinţe vom atinge fericirea sublimă, va fi foarte dificil să o ascundem. Nu se va sfârşi lumea dacă nu ne vom schimba credinţele; se sfârşesc cu siguranţă multe vieţi, dar nu viaţa însăşi. Bibliografie Grof S., Psihologia viitorului, Ed. Elena Francisc Publ., București, 2005. 41 Revelarea Sinelui în diverse tradiții esoterice Psiholog Lavinia Obreja În istoria psihologiei, Carl Gustav Jung a fost unul dintre psihologii clasici care s-au ocupat cel mai profund de problematica Sinelui și a posibilităţii trezirii lui, în aşa-zisul proces de individuaţie care ţinteşte, în cazurile de excepţie citate de Jung, la realizarea totalităţii psihice a individului, realizarea Sinelui (definit de Jung ca Centrul personalităţii unificate). Sinele este, în accepţia jungiană, o unificare a contrariilor psihice, în speţă a conştientului şi a inconştientului, pentru că „fără trăirea contrariilor nu există experienţa totalităţii şi prin aceasta nici acces interior la formele divine”.(C.G.Jung: „Psihologie şi alchimie”, op. cit., p. 23) Pentru că revelarea Sinelui este direct corelată cu revelarea esenţei divine din noi, prin revenire la statutul de fiintă creată dupa chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dăm acum un citat referitor la percepţia asupra Dumnezeirii din perspectivă junghiană: „Ceea ce numesc unii instinct sau intuiţie, scrie Jung, nu este nimic altceva decât Dumnezeu. Dumnezeu este această voce din noi care ne zice ce trebuie şi ce nu trebuie să facem. Altfel spus, conştiinţa noastră... Le cer pacienţilor mei să înţeleagă că tot ceea ce li se întâmplă împotriva voinţei lor emană dintr-o forţă superioară”. („Jung parle, rencontre et interviews”, op. cit., p. 197). Deci dacă Dumnezeu poate fi astfel cunoscut în suflet, sub forma imaginilor arhetipale, şi dacă el poate fi trăit la propriu sub forma experienţelor imediate, decurge că „cea mai nobilă sarcină a educaţiei (adulţilor) este de a aduce în conştiinţă acel arhetip al imaginii divine respectiv radiaţia şi efectul său (...)”(C.G.Jung: „Psihologie şi alchimie”, op. cit., p. 17). Este, în fond, şi sarcina psihologiei jungiene care a descoperit, prima, existenţa imaginilor divine în sufletul uman, atunci cînd a încercat să depăşească graniţa tratamentelor pur medicale. În această lucrare vom analiza cum apare procesul de revelare a Sinelui din perspectiva a trei tradiții esoterice: Isihasm, Yoga şi Cabala. 1. ISIHASM 1.a. Definirea Sinelui în perspectiva isihastă 42 Isihasmul este cel mai recent curent din cele trei studiate în această lucrare s-a născut, în istorie, în secolul al XIV-lea, când au avut loc Sinoadele Isihaste. Dintre primii exponenţi ai curentului fac parte Grigorie Palama, Grigorie Sinaitul etc.Termenul provine de la cuvântul grecesc isihie care înseamnă liniştire. Din perspectiva isihastă, Sinele este Duhul, Inima, viaţa duhovnicească, Conştiinţa, iar sediul conştiinţei se află în inimă. Sinele este duhul omului care are capacitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu şi de a fi îndumnezeit după Har, prin Lucrare. Lucrarea aici înseamnă atribut, calitate, energie divină, manifestare divină, ca de exemplu Fericirea, Sănătatea, Armonia, Puterea, Înţelepciunea, Dragostea. Locul Sinelui este un loc spiritual, deşi fizic se proiectează în zona pieptului. În isihasm nu contează în primul rând metodele psiho-somatice, ci rugăciunea în Duh şi pocăinţă. 1.b. Metode de revelarea Sinelui sau de înduhovnicire: -pocăinţa, adică îndreptarea şi părerea sinceră de rău de păcate; - frica de Dumnezeu care se manifestă în primul stadiu de evoluţie a omului aflat la început în postura de rob al lui Dumnezeu; - sfiala apare să înlocuiască frica atunci când apare dragostea de Dumnezeu; - dragostera de Dumnezeu ia uşor locul sfielii şi transformă fiinţa din rob, în prieten a lui Dumnezeu; - fapte concrete de iubire duhovnicească; - toate acestea de mai sus care se urmăresc şi în Ortodoxia clasică, corelate cu rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea minţii care apoi va deveni rugăciunea inimii, se realizează astfel, după cartea „Pelerinul rus”: se rosteşte cât mai des rugăciunea „ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau „ Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” sau chiar numai „Iisuse”. Atunci când se rosteşte rugăciunea integral, se poate asocia cu respiraţia astfel: se rostesc la inspiraţie cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase”, la retenţia pe plin se rosteşte „Fiul lui Dumnezeu” şi la expiraţie „Miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Despre asocierea rugăciunii cu respiraţia putem vorbi şi din perspectiva tradiţiei yoga, dar aici 43 menţionăm că aceasta asociere trezeşte conştiinţa şi asupra corpului fizic, amplificând puritatea în corpul fizic şi sublimarea dorinţelor pentru că rugăciunea devine o parte conştientă a corpului iar corpul este astfel conştientizat. Bineînţeles că dorinţele corpului apar din gânduri. Se spune în „Pelerinul rus”: „Roagă-te şi gândeşte ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase”. Iar dragostea creştină este recunoscută ca fiind dragostea care cuprinde totul, inclusiv forţele antagonice: „ Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe acei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”. (Matei 5, 44) Aceste metode au scopul de a trezi Dumnezeirea din noi, după cuvintele lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru desăvârşit este în ceruri”, pănă la măsura la care „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, după cuvintele apostolului. 1.c. Etape ale revelării Sinelui Curăţirea este prima etapă pe calea isihastă şi ea se referă la curăţirea de patimi, prin nevoinţe. Patimile sunt considerate dereglări ale puterilor sufleteşti şi vin din Păcatul strămoşesc. Ispitele se presupune că vin pe trei căi: de la trup, de la lume şi de la diavoli. Totuşi nimic nu apare, chiar şi ispetele de orice fel, fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Diavolul este supus lui Dumnezeu. Deci extrapolînd şi de aici, se poate spune că Dumnezeu este atotputernic şi totul este din Voinţa Sa. Luminarea apare ca un proces ulterior curăţirii şi presupune strălucirea Harului în Inimă, atunci când omul vede taine (latura nevăzută a lumii). La început, luminarea durează puţin, lăsând o amintire dulce, dar apoi se permanentizează, prin nevoinţe. Această etapă se identifică cu primele experienţe de revelarea Sinelui. Desăvârşirea este etapa ultimă şi apare la cei care, astfel, devin sfinţi. Presupune permanentizarea stării de revelarea Sinelui şi comuniunea deplină cu Dumnezeu. 1.d. Viziunea asupra realităţii prin prisma Sinelui revelat „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperământul Dumnezeului cerului. Şi va zice Domnului: ajutorul meu eşti şi scăparea mea, 44 Dumnezeul meu, şi întru El voi nădăjdui” (Psalmi 90, 1-2). Cel ce are pe Hristos revelat într-însul într-un mod permanent este direct lucrător cu Dumnezeu. Viziunea asupra realităţii se realizează prin prisma realităţii interioare care este, acum, Hristos. Faptele de dragoste, dacă până acum erau o metodă, devin o consecinţă şi vin direct din Sine. Credinţa este lucrătoare, vie. După frica de Dumnezeu şi de moarte s-a făcut loc Dragostei de Dumnezeu care este dată numai de El. Sufletul Îl cunoaşte şi apoi Îl iubeşte. În afară de acestea apar anumite particularităţi deosebite în manifestarea omului desăvârşit sau cu Sinele complet revelat: o numită căldură divină în inimă, datorită curăţirii ei prin rugăciunea inimii, vederea în duh, adică vederea sufletelor aşa cum sunt ele în realitate, ubicuitate la marii sfinţi creştini, cum se petrecea cu Părintele Porfirie, telepatie sau comunicarea subtilă la distanţă, dar mai ales comunicarea directă cu Dumnezeu prin simţire şi cuvânt nerostit, care le întrece pe toate celelalte. 1. e. Etape ulterioare revelării Sinelui Ulterior permanentizării acestei stări se realizează aprofundarea Sinelui. Se trăieşte cu simţământul prezenţei lui Dumnezeu în inimă şi se comunică cu El în cuvinte negrăite. Epectaza denumeşte urcuşul continuu în Veşnicie, caracteristic şi îngerilor după cum spune Sf. Grigorie de Nissa. „Desăvârşirea este mişcare stabilă şi stabilitate în mişcare” spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Deci, în această etapă continuă ulterioară există un contiunuu urcuş, dar două firi, două lucrări, două fiinţe, două voinţe care converg în desăvârşire. Nu se poate vorbi de anularea fiinţei umane, ci de împlinirea ei în desăvârşire. Fiinţa se manifestă liber în tot ce are ea divin, pentru că, prin îndumnezeire, nu mai apar probleme sau frustrări. Firea se întoarce acasă, după cuvântul Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptate Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” 2. YOGA 2.a. Definirea Sinelui din perspective tradiţiei Yoga Tradiţia yoga, de origine hindusă, s-a născut cu 2000 de ani î.H. şi se spune că a fost revelată înţelepţilor indieni rishi ca o cale de desăvârşire. Literal, Yoga înseamnă 45 comuniune, contopire, fuziune, unire. Yoga preconizează adâncirea autocunoşterii, conştientizarea deplină a diferitelor aspecte nebănuite ale fiinţei, folosirea înţeleaptă a tuturor potenţialităţilor latente existente în universul nostru lăuntric în vederea conştientizării Sinelui Divin Nemuritor ATMAN, prezent în calitate de martor detaşat în fiinţa umană şi a eliberării acesteia de interferenţele cu eul individual, efemer, egoist şi limitat. Practica Yoga se bazează pe principiul rezonanţei microcosmosmacrocosmos, sau, cu alte cuvinte, a directei şi perfectei corespondenţe dintre ele. Sinele Suprem Divin, care se numeşte în această tradiţie ATMAN, este esenţa divină din noi, scânteia divină cu care am fost înzestraţi de Creator şi este conştientizat, atunci când se revelează, cu sediul la două degete în dreapta centrului afectiv Anahata Chakra. 2.b. Metode de revelarea Sinelui Practicile Yoga sunt diverse şi toate au acelaşi scop, al revelării Sinelui şi al eliberării spirituale, dar metode diferite. Enumerăm aici principalele sisteme Yoga: Hatha Yoga – este cea mai cunoscută în Occident şi este bazată pe echilibrarea polarităţilor fundamentale ale fiinţei, a energiilor solară, yang, masculină (+) şi lunară, yin, feminină (-); urmăreşte stăpânirea cât mai perfectă a corpului, redobândirea sau menţinerea sănătăţii, controlul cât mai deplin al energiilor vitale; Karma Yoga- Yoga punerii la unison cu Supremul prin activitate, în care rezultatele sau fructele acţiunilor sunt consacrate Divinului; Bhakti Yoga – Yoga iubirii universale, a abnegaţiei şi a dăruirii faţă de Suprem; Raja Yoga – Yoga fuziunii cu mentalul cosmic, vizând amplificarea puterii minţii, controlul turbioanelor mentale, trezirea celui de al treilea ochi (AJNA CHAKRA); Jnana Yoga – Yoga fuziunii cu energiile superioare ale minţii, ale trezirii şi amplificării puterii de discriminare; Laya Yoga – Yoga fuziunii depline cu anumite sfere de forţă infinite ale Universului; 46 Mantra Yoga – Yoga punerii în rezonanţă, prin intermediul anumitor sunete imitative, cu diferite energii subtile ale Uniuversului; Tantra Yoga – Yoga expansiunii extreme a câmpului conştiinţei care integrează o gamă complexă de procedee şi tehnici, incluzând printre altele activitatea sexuală în scopul accelerării evoluţiei spirituale prin transmutatrea şi sublimarea potenţialului sexual; Kundalini Yoga – Yoga trezirii şi orientării ascendente a puterii colosale ce există în stare latentă la baza coloanei vertebrale în Muladhara Chakra; Yantra Yoga – Yoga fuziunii telepatice cu anumite energii sau sfere de forţă ale Universului prin intermediul anumitor desene geometrice special concepute şi revelate. Yoga se bazează pe adevărul revelat de mii de ani, transmis de la gură la ureche şi cuprins în principalul tratat de Yoga „Yoga Sutra” a lui Patanjali (sec. I î.H.). Ca metode concrete de revelare a Sinelui putem aminti ca principală meditaţia cu mantra secretă şi o yantra de punere în rezonanţă cu energia Sinelui din Macrocosmos, pe principiul rezonanţei. Yantra Sinelui 2.c. Etape ale revelării Sinelui Sinele Suprem (ATMAN) este văzătorul, cunoscătorul şi martorul tuturor corpurilor. Sinele Suprem (ATMAN) este cunoaşterea şi lumina însăşi. Aşa cum lumina care luminează vasul este diferită de vas, la fel Sinele Suprem (ATMAN) este diferit de învelişurile sale. Deci Sinele este însăşi conştiinţa şi nu învelişurile. Tocmai de aceea, aspirantul trebuie să urmărească să transceandă cele cinci KOSHA-uri (învelişuri subtile) pentru a realiza identitatea sa cu pura conştiinţă divină a Sinelui. Etapele pe calea revelării Sinelui se referă la: 47 - respectarea codului moral şi etic în practica yoga, YAMA şi NIYAMA, care sunt după Patanjali: YAMA (se referă la reguli ce conduc la armonizarea relaţiilor între om şi toate fiinţele): AHIMSA (non-violenţa), SATYA (Adevărul), ASTEYA (non-furtul), BRAHMACHARYA (continenţa sexuală), APARIGRAHA (non-acumularea); NIYAMA (se referă la organizarea vieţii interioare): SAUCHA (purificarea), SANTOSA (mulţumirea), TAPAS (austeritatea), SVADHYAYA (studiul textelor sacre), ISHVARAPRANIDHANA (adorarea Divinului). - trezirea sufletului, o etapă care se referă la trezirea puterii de a iubi, dar şi de discernământ şi puritate în fiinţă, pentru că trezirea sufletului în practica yoga se asociază trezirii celor trei centri de forţă Anahata Chakra (centrul iubirii din zona pieptului), Vishudha Chakra (centrul intuiţiei, al purităţii şi al revelaţiilor, din zona gâtului), şi Ajna Chakra (centrul mental al discernământului, din zona frunţii). -revelarea Sinelui se referă la conștientizarea relaţiei directe cu Divinul ce se realizează prin intermediul unui canal subtil ce porneşte din inima spirituală (Anahata Chakra) până în Sahashrara Chakra (centrul comuniunii cu Divinul, aflat în creştetul capului). Sinele Suprem (ATMAN) este centrul etern al conştiinţei individuale, care nu este născut şi care nici nu moare niciodată. 2.d. Viziunea asupra realităţii prin prisma Sinelui revelat Etapele anterioare revelării Sinelui în practica yoga duc la trezirea majorităţii capacităţilor latente ale fiinţei, ceea ce presupune că, în momentul revelării Sinelui şi permanentizării acestei stări, yoghinul are trezite anumite capacităţi armonizatoare şi extrasenzoriale. Acestea se reflectă în primul rând asupra vieţii interioare şi apoi asupra celei exterioare. Fiinţa astfel realizată manifestă armonie la nivelul tututror celor şapte centri subtili de forţă şi anume: vitaliate mărită, siguranţă, detaşare de aspectele materiale ale vieţii (armonie manifestată de la nivelul 1, Muladhara Charkra), carismă, integrare socială perfectă, comunicativitate, armonie amoroasă (calităţi manifestate de la nivelul 2, Swadisthana Chakra), încredere în sine , voinţă mult mărită, capacitate de control asupra propriei fiinţe (de la nivelul 3, Manipura Chakra), iubire pură necondiţionată manifestată către toate fiinţele, compasiune, dăruire (manifestate de la nivelul 4, Anahata Chakra), intuiţie spirituală, puritate, 48 capacitate de a călători în planul astral (la nivelul 5, Vishudha Chakra), discernământ perfect, capacitate intelectuală mărită ( de al nivelul 6, Ajna Chakra), comuniune cu Divinitatea, perfecta integrare în Voinţa Divină ( manifestate de la nivelul 7, Sahashrara Chakra). Tradiţia yoghină este poate una dintre cele mai cunoscute prin multiplelele manifestări de capacităţi paranormale ale diverşilor yoghini cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, de la materializări şi dematerializări, până la telepatie şi ubicuitate. Dar, cel mai important este faptul că, în practica yoghină autentică, nu se caută aceste capacităţi paranormale ci comuniunea perfectă cu Divinul, aceste capacităţi fiind doar un dar al Divinităţii. Importantă este stăpânirea perfectă a simţurilor şi a minţii implicit şi revelarea eternităţii în fiinţă, adică revelarea Sinelui. 2.e. Etape ulterioare ale revelării Sinelui Se spune în tradiţia yoghină că viaţa adevărată începe abia după revelarea Sinelui. Deci evoluţia continuă, pentru că, din clipa în care yoghinul devine conştient perfect de sine însuşi, el trebuie să-şi împlinească rolul pe acest Pământ în mod divin integrat. Trebuie să devină o fiinţă completă şi în exterior şi să ajute pe toţi cei care au nevoie şi o cer pe calea desăvârşirii spirituale. Idealul yoghin de bodhisattva spune că, cel care ajunge la eliberarea spirituală dar refuză unirea ultimă cu Divinul până când toate fiinţele vor fie eliberate, este mai apreciat, potrivit sistemului Mahayana. Revelarea sinelui este etapa anterioară eliberării spirituale. Prin atingerea eliberării spirituale, esenţa individuală supremă ATMAN (Sinele nostru Suprem, nemuritor) se identifică fără să dispară însă, cu Principiul suprem PARAMATMAN, sau BRAHMAN (DUMNEZEU). Oricare ar fi modalităţile puse în acţiune de diferitele forme de YOGA, toate vizează fără excepţie acest ţel unic, suprem. 3. CABALA 3.a. Definiţia Sinelui din perspective tradiţiei Cabala Cabala este cea mai vechea tradiţie din cele trei propuse în această lucrare. Ea s-a născut, conform tradiţiei, acum 5770 de ani. Termenul Cabala derivă de la cuvântul ebraic kabbalah care înseamnă primire, receptare. De fapt, limba ebraică, considerată una din limbile sacre, ca şi sanscrita şi greaca veche de altfel, a fost dezvoltată în mod special de către şi pentru cabalişti, pentru a-i ajuta să comunice despre chestiuni spirituale. Accesul larg la esoterismul Cabalei este realizat de abia la sfârşitul 49 secolului XXI, prin „Cartea lui Zohar”, pentru că acum a fost necesară dezvăluirea înţelepciunii Cabalei manifestându-se o creştere a interesului umanităţii pentru spiritualitatea autentică. Aşa cum afirmă cabalistul Baal HaSulam, însemnătatea vieţii nostre este „revelarea Dumnezeirii Sale către creaturile sale în această lume”. Deci, mai mult decât în orice tradiţie, în Cabala, care este mult mai abstractă şi mai cifrată, revelarea Sinelui este o chestiune de dăruire din partea Divinităţii către noi, atunci când ne-am corectat, iar noi suntem cei care primim, datorită trezirii fiinţei prin studierea înţelepciunii Cabala. Sinele în Cabala este chiar Dumnezeu manifestat în noi, energia lui Supremă, şi are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă şi apoi împlinirea completă a acestui punct până la desăvârşire, este scopul pe calea spirituală a Cabalei. 3.b. Metode de revelarea Sinelui Ceea ce trebuie să facă aspirantul la revelarea Sinelui pe această cale, este să merite revelarea. Pentru aceasta el trebuie să studieze texte autentice cabalistice (un bărbat trebuie să studieze cel putin trei ore pe zi obligatoriu, dar femeia nu neapărat, pentru că se presupune că natura feminină este înclinată spre evoluţie spirituală) şi să muncească mult în interiorul său, prin conştientizare şi iubire. Acestea, studiul şi munca, vor conduce pe aspirant la corectare, ceea ce înseamnă refacerea drumului înapoi prin cele cinci lumi subtile, superioare acestei lumi, către Creator şi Lumina acestuia Veşnică. Munca interioară trebuie să vină cu împrejurări potrivite: profesori, cărţi (şi Biblia este considerată carte cabalistică) şi grupul spiritual. Se caută astfel unirea cu Creatorul, care în ebraică se numeşte Boreh şi care provine de la alţi doi termeni ebraici: BO care înseamnă VINO şi RE’EH care înseamnă VEZI. Deci, cuvântul Creator este o invitaţie personală de a experimenta lumea spirituală. Creatorul în această tradiţie este una cu Natura, cu legea dragostei. Cărţile de Cabala autentice, fără explicaţii, sunt la fel de cifrate ca şi textele alchimice. Un neiniţiat nu ar înţelege nimic, decât ar citi o poveste frumoasă, însemnătatea spirituală rămânându-i ocultată. De exemplu, în tradiţia Cabala, Egipt înseamnă ego, Israel vine de la cuvintele ebraice Ishhar-lael care înseamnă direct către Dumnezeu, cel care are dorinţă să ajungă la Boreh, muntele Sinai este egoismul nostru pe care trebuie să îl surmontăm etc. 50 De menţionat este faptul că această tradiţie nu este o tradiţie religioasă, cum nici Yoga nu este, ci este o ştiinţă şi o metodă care ne ajută să ne schimbăm natura de a dori şi de a primi în natura de a dărui. 3.c. Etape pe calea revelării Sinelui în tradiţia Cabala Prima etapă pe calea spirituală cabalistică este conştientizarea punctului din inimă (se referă la dorinţa unică spirituală). De aici începe căutarea şi găsirea tradiţiei potrivite fiinţei respective, care să îi reveleze Adevărul. Noi suntem consideraţi dorinţe de a primi. Prin evoluţie, despre ale cărei metode am vorbit anterior, se ajunge să se depăşească egoismul şi să se transforme dorinţa din inimă pentru a primi în dorinţă de a dărui necondiţionat. În cele din urmă se ajunge la starea finală numită AHAVA – „dragoste”, ceea ce înseamnă a primi pentru a dărui (Creatorului), stare numită şi Gmar haTikun – Corectarea finală. Există o altă etapă pe calea aceasta, conştientizarea deplină a egoismului din noi. Nu se neagă şi nu se luptă împotriva tendinţelor aşa-zise inferioare ca în alte tradiţii, ci se urmăreşte conştientizarea deplină a tuturor tendinţelor egoiste, până când, în punctul culminant, apare dorinţa de a fi ajutaţi de Creator să depăşim egoismul. Sinele este calitatea pe care ar trebui să o capete creatura, de a fi asemenea naturii, altruist. Punctul în inimă este caracteristic fiecărei fiinţe umane şi reprezintă însăşi dorinţa de spiritualitate. Trebuie ca fiinţa umană să-şi dezvolte acel punct în inimă către o dorinţă reală de a primi pentru a dărui. Dar nu orice punct din inimă e trezit dintr-odată din cauza dorinţelor de mâncare, sex, bani sau cunoaştere. Etapa următoare este aşadar dezvoltarea punctului din inimă, iar atunci când în inimă nu mai există decât dorinţa spirituală, atunci eşti deplin înclinat corectării egoismului, ceea ce corespunde revelării Sinelui. Dar, se spune că, în timpurile noastre, nu se poate ajunge la desăvârşire decât prin comuniune cu ceilalţi, prin coştientizarea deplinei interconectări între toţi şi a sufletului comun. Există patru etape de la trezirea punctului în inimă până la deplina lui dezvoltare: 1.dubla ascundere; 2. ascunderea; 3. revelarea; 4. dubla revelare. După ascundere urmează încă 125 de trepte până la revelare şi dubla revelare. 3.d. Viziunea asupra realitaţii prin prisma Sinelui revelat 51 În primul rând dispare iluzia, manifestare a conştiinţei caracteristică tuturor tradiţiilor spirituale comentate în această lucrare. Şi se percepe interconectarea şi faptul că tot ceea ce există în viaţa exterioară oglindeşte de fapt interiorul. Înţelepciunea Cabala nu este interesată într-atât de aspectele percepţiilor paranormale, ci de trăirea iubirii universale şi a fraternităţii încă din etapele anterioare revelarii Sinelui. 3.e. Etape ulterioare revelării Sinelui Se presupune că Sinele individual nu se poate revela decât prin lucru în grup şi în mod deplin, numai atunci când toţi oamenii vor atinge acest nivel spiritual. Există profesori de Cabala eliberaţi de egoism, însă, se afirmă că în 230 de ani întreaga umanitate va trăi şi în lumea aceasta şi în cea spirituală, va trece MACHSOM-ul, adică va depăşi bariera, ecranul care se interpune între lumea noastră şi cea spirituală. Trebuie însă parcursă scara spirituală, adică, prin liberă alegere, să ne întoarcem către Lumina Supremă a Creatorului, la stadiul la care am fost creaţi dintru început şi să lucrăm la trezirea conştiinţei celorlalţi, pentru că, se spune, realizarea planului Creaţiei nu poate fi terminat decât numai atunci când fiecare persoană de pe acest Pământ va atinge cel mai înalt nivel spiritual. Astfel, întreaga umanitate se va uni întrun singur suflet corectat independent, care este numit în cărţile sacre ale Cabalei, Adam ha Rishon. 4. CONCLUZII Aceste trei tradiţii esoterice dezvăluie realităţile pe calea spirituală, fiecare într-un limbaj propriu, datorat şi conjuncturilor istorice în care fiecare dintre ele s-a dezvoltat. Tradiţie esoterică (de la gr. esoterikos „pentru iniţiaţi”) este fiecare în parte pentru că aspectele practice, eficiente, nu pot fi dezvăluite decât după anumite iniţieri în inimă şi după o lungă căutare interioară a unei căi spirituale, după anumite sincronicităţi revelatoare ale căii şi maestrului. Importanţa călăuzirii pe fiecare cale în parte este colosală şi esenţială. De fapt există o singură cale, cea a purificării, a conştientizării, a iubirii, a revelării Divinului în noi. Prin urmarea aceluiaşi plan am vrut să demonstrăm aceasta şi să uşurăm paralelismul între cele trei tradiţii. Vom menţiona câteva aspecte comune celor trei tradiţii: sacralitatea limbilor de bază în care se scriu, respectiv greacă veche, sanscrită, ebraică; etape comune: purificare sau curăţire a trupului, minţii şi inimii spirituale; manifestarea faptelor de dragoste, trezirea sufletului sau 52 manifestarea iubirii şi a fraternităţii; revelarea Sinelui ca etapă comună; importanţa tăierii voii proprii, a călăuzirii şi a abnegaţiei; importanţa lucrului spiritual în grup în toate cele trei tradiţii în mănăstiri, în ashramuri sau în grupuri spirituale cabaliste; dar mai ales recunoaşterea existenţei unui Creator care ne oferă Graţia şi importanţa rugăciunii şi a aspiraţiei către El. Cum am menţionat deja, am urmărit să dezvăluim asemănarea acestor trei tradiţii esoterice şi revelarea faptului că există o singură cale, aceea a regăsirii în Sinele nostru a Divinităţii, deşi prin diverse metode. Însă importantă este regăsirea noastră în ceilalţi şi deschiderea minţii către acceptarea celor care, în aparenţă, urmează o altă cale spirituală, toate realizate spre o renaştere spirituală colectivă. Bibliografie 1. Carl Gustav Jung, Psihologie şi alchimie, Ed. Humanitas, 2000. 2. Carl Gustav Jung, Psihanaliza fenomenelor religioase, Ed. Aropa, Bucureşti, 1998. 3. Sfânta Scriptură sau Biblia 4. Filocalia vol 2, 3 şi 11 , Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2005. 5. Sf. Teofan Zăvorâtul, Sbornicul, Bucureşti, 2000. 6. Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnurilor dumnezeieşti, Iaşi, 2003. 7. Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus sau Pelerinul rus, Ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992. 8. Patanjali, Yoga Sutra, Ed. Lux Sublima, Bucureşti, 2007. 9. Upanişad, ed. Herald, Bucureşti, 2006. 10. J. Krishnamurti, Zborul vulturului, Ed. Herald, Bucureşti, 2005. 11. Rav Michael Laitman, Kabbalah Revealed, Canada, 2006, www. kabbalah. info. 53 ARPT împreună cu Facultatea de Psihologie a Universitatii Hyperion Bucuresti, Facultatea de Psihologie a Universităţii Petre Andrei din Iaşi şi cu Facultatea de Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara are onoarea de a vă invita la: A III-A CONFERINŢĂ NAŢIONALĂ DE PSIHOLOGIE UMANISTĂ ŞI TRANSPERSONALĂ cu chemarea Spre o Renaştere Spirituală - Bucureşti, 25, 26 Octombrie 2008. Locul de desfășurare al conferinței la sediul Universităţii Hyperion, strada Popa Nan, Nr. 90 - 92. Invitaţi din: România, Germania, Franţa, Republica Moldova,Grecia Propunem următoarele teme (provizorii) workshop-urilor: 1. Spiritualitate arhaică românească 2. Cuantică şi spiritualitate 3. Conştienţa - trezirea Sinelui 4. Psihotanatologie 5. Psihoterapii-studii de caz 6. Dezvoltarea spirituală din perspectiva Prananadi Coordonatori de workshop-uri: Anca Munteanu, Mariana Caluschi, Constantin Dumitru Dulcan, Lucian Iordănescu, Emil Străinu, Iolanda Mitrofan, Ion Mânzat, Ionel Mohîrţă, Maria Tănase-Mânzat, etc. Se va organiza un târg de carte şi vizionarea unor filme. Lista Comunicarilor înscrise pentru conferință va fi afișată în săptămânile următoare pe www.arpt.ro Cei care au înscris comunicări trebuie să trimită titlul lucrărilor în forma finală precum și un rezumat format din 100 cuvinte și un C.V. din maxim 80 cuvinte pentru a fi introdus în caietul program al conferinței. Lucrările vor trebui trimise în forma finală pentru publicare în Jurnalul de Psihologie Transpersonală în perioada 01.07-15.09.2008, (redactate in Times New Roman, font 11). Se vor acorda diplome de participare și credite de la Colegiul psihologilor. Sunt invitaţi: psihologi (cadre didactice, cercetători, psihoterapeuţi, studenţi, masteranzi, doctoranzi), metafizicieni, psihiatri, neurologi, fizicieni, artişti. Vă rugăm să transmiteţi informaţia către toţi cei care consideraţi că ar putea fi interesaţi. 54 Şi pentru că v-am obişnuit ca la fiecare conferinţă să vă prezentăm ultimele noutăţi apărute în sfera psihologiei vă aşteptăm cu inima deschisă! Comitetul de organizare: Ionel Mohîrţă, Anca Munteanu, Ion Mânzat (preşedinte), Mariana Caluschi, Maria Tănase-Mânzat, Livia Mohîrţă, Iulian Negulescu, Ilie Marinescu, Eugen Popa, Lăcrămioara Mocanu, George Niţă. mohirta@tanatopsihologie.ro marion_arpt@yahoo.com tel. 0722285211 Pasele magice ale şamanilor mexicani Ce este Tensegrity Tensegrity este versiunea modernizată a unor mişcări denumite pase magice, dezvoltate de şamanii care au trăit în Mexic, înainte de Invazia Spaniolă. Acesta este un termen folosit de don Juan, un şaman indian din Mexic, care i-a introdus pe Carlos Castaneda, Carol Tiggs, Florinda Donner-Grau şi Taisha Abelar în lumea cognitivă a şamanilor care au trăit în Mexic în timpuri străvechi – adică (aşa spunea don Juan) acum 7000 - 10.000 de ani în urmă. Don Juan le-a explicat studenţilor săi că acei şamani au descoperit, prin practici inimaginabile, că natura umană este capabilă de a percepe energia aşa cum circulă ea liber prin univers. Cu alte cuvinte, şamanii susţineau, conform celor spuse de don Juan, că oricare dintre noi poate desfiinţa, pentru un moment, sistemul nostru de convergere a curgerii energetice în date senzoriale pertinente pentru organismele care sîntem. Convergenţa energiei în date senzoriale creează, afirmă şamanii, un sistem de interpretare ce transformă energia care circulă prin univers, în lumea obişnuită pe care o cunoaştem. Vedere* sau validitatea perceperii directe a energiei Don Juan a explicat mai departe că, o dată ce aceşti şamani ai timpurilor străvechi au stabilit validitatea perceperii directe a energiei, pe care au denumit-o vedere, au continuat s-o rafineze aplicînd-o în viaţa lor, ceea ce înseamnă că ei se percepeau unul pe celălalt ca pe un conglomerat de cîmpuri energetice. Fiinţa umană, ca o sferă luminoasă Fiinţele umane percepute în acest mod apăreau privitorului ca sfere luminoase gigante. Mărimea acestora este egală cu lungimea ambelor braţe întinse. Atunci cînd fiinţele umane sunt percepute ca un conglomerat de cîmpuri energetice, un punct de luminozitate intensă poate fi perceput la înălţimea omoplaţilor, la distanţa de un braţ, în spatele lor. Văzătorii din timpurile antice, care au descoperit acest punct de luminozitate, 1-au denumit punctul de asamblare, deoarece au ajuns la concluzia că în acel loc se asamblează percepţia. Ei au observat, ajutaţi de vederea lor, că în acel spot luminos, a cărui locaţie este aceeaşi pentru toată omenirea, converg miliarde de cîmpuri de energie sub forma unor filamente luminoase, din care este constituit, în mare, universul. O dată transformate aici, ele devin date senzoriale, care pot fi utilizate de fiinţele umane ca organisme. Magia utilizării punctului de asamblare Utilizarea acestei energii, transformate în date senzoriale, a fost privită de şamanii vechi ca pură magie: o cantitate imensă de energie, transformată cu ajutorul punctului de asamblare într-o lume veritabilă, atotcuprinzătoare, în care fiinţele umane, privite ca organisme, pot trai şi muri. Actul de transformare a curgerii energetice într-o lume perceptibilă a fost atribuit de către acei şamani unui anumit sistem de interpretare. Concluzia lor uluitoare, devastatoare pentru ei, şi poate pentru cîţiva dintre noi care avem energia necesară pentru a fi atenţi, a fost că punctul de asamblare nu era numai locul unde percepţia era asamblată prin deturnarea energiei pure în date senzoriale, dar reprezenta şi locul în care avea loc interpretarea datelor. Următoarea lor observaţie şocantă a fost aceea că punctul de asamblare este deplasat într-un mod foarte natural şi imperceptibil, în altă poziţie decît cea obişnuită, atunci cînd dormim. Ei au realizat că visele devin mai bizare, cu cît mai mare este deplasarea punctului de asamblare. Visele, ca poartă către alte lumi De la aceste observaţii văzute, şamanii au trecut la acţiunea pragmatică a deplasării voite a punctului de asamblare. În timp, au denumit rezultatele lor concludente arta visatului. Această artă a fost definită de ei ca utilizarea pragmatică a viselor obişnuite pentru a crea o intrare în alte lumi, prin actul de deplasare a punctului de asamblare la comandă şi menţinerea noii poziţii, de asemenea, atâta timp cît se dorea. Observaţiile vechile şamani despre arta visatului reprezentau o mixtură de vedere şi raţiune. Ei au realizat că, în poziţia sa normală, punctul de asamblare este un spot în care converge o porţie minusculă din filamentele energetice care creează universul, dar, dacă acesta îşi schimbă locaţia în interiorul oului luminos, o porţie diferita de energie va fi transformată aici, la fel de mică, dar avînd ca rezultat prelucrarea unor alte date. Cîmpuri de energie diferite de cele obişnuite sînt convertite în date senzoriale, iar aceste cîmpuri sînt interpretate ca lumi diferite. Arta visatului a devenit pentru acei şamani practica ce i-a absorbit cel mai mult. În timp ce o practicau, experimentau stări inegalabile de îndemînare fizică şi senzaţii de bine, iar în efortul lor de a relua aceste stări în cursul orelor lungi de veghe, şi-au dat seama că erau capabili să le repete, dacă executau anumite mişcări ale corpului. Eforturile lor au culminat prin descoperirea şi dezvoltarea unui mare număr din aceste mişcări, pe care le-au denumit pase magice. Acestea au devenit cea mai de preţ posesiune a lor. Descendenţa toltecă a ritualurilor Ei le-au înconjurat cu ritualuri şi mister şi le-au predat doar iniţiaţilor, în mijlocul celui mai mare secret. Acesta a fost modul în care don Juan Matus le-a predat discipolilor săi, iar aceştia, fiind ultima verigă a descendenţei toltece, au ajuns la concluzia unanimă că orice acţiune secretă în ceea ce priveşte pasele magice ar fi împotriva interesului pe care îl au, de a face cunoscută oamenilor lumea lui don Juan. De aceea, ei au decis să salveze pasele magice, pentru a nu ajunge într-o stare obscură. În acest fel au creat Tensegrity, care este un termen extras din arhitectură şi înseamnă proprietatea structurilor schelet de a utiliza membre tensionate încontinuu şi membre comprimate discontinuu într-o astfel de manieră încît fiecare membru să funcţioneze cu maximum de eficientă şi economie. Aceasta este cea mai potrivită denumire, deoarece Tensegrity este un amestec din doi termeni: tensiune şi integritate, cuvinte ce denotă cele două forţe motrice ale paselor magice. Exerciţiu cu pase magice Pentru a vă familiariza şi mai bine cu acest sistem, vă vom prezenta mai departe un exerciţiu care face parte din prima serie a paselor magice şi care este denumit Ţesînd pînza de păianjen. În afară de faptul că executat corect deschide (sau deblochează) meridianele energetice care îşi au sediul în palmă, are proprietatea, deosebit de utilă pentru cei care lucrează foarte intens energetic, de a disipa energia în exces sau de a vă elibera de orice urmă de energie perversă. Începeţi exerciţiul stînd în picioare, uşor aplecaţi înainte, cu picioarele depărtate puţin mai mult decît distanţa cuprinsă între umeri, avînd şira spinării dreaptă; ridicaţi mîna stingă în dreptul pieptului, astfel încît să fie paralelă cu linia care uneşte sînii, avînd palma orientată în jos; ridicaţi mîna dreaptă pe lîngă corp, astfel încît să formeze un unghi de 90 de grade cu stînga; cu degetele mîinii stingi, presaţi cu putere spaţiile dintre degetele mîinii drepte, de cinci ori; inversaţi mîinile, păstrînd unghiul de 90 de grade, presînd de această dată spaţiile dintre degetele mîinii stingi, cu degetele mîinii drepte, tot de cinci ori; acesta este un ciclu; trebuie să executaţi cinci cicluri, pentru a completa prima fază; în faza a doua, în loc să presaţi spaţiile interdigitale, trageţi cu putere de pieliţele dintre degete, tot de cinci ori, alternînd mîna stingă cu cea dreaptă; executaţi această fază completă de cinci ori; în faza a treia continuaţi exerciţiul inspirînd profund pe nas, pînă vă umpleţi plămînii şi abdomenul cu aer. În acest timp ridicaţi mîinile pe lîngă corp, concomitent cu inspiraţia. Expiraţi, tot pe nas, unind mîinile în faţa abdomenului, cu degetele întrepătrunse şi împingînd cu forţă înainte, expiraţi puternic de cinci ori, pînă cînd vă goliţi întreg corpul de respiraţia şi energia reziduală; repetaţi această fază de cinci ori; fazele unu, doi şi trei se repetă de cinci ori, pentru a efectua un exerciţiu complet. Cei care sînt familiarizaţi cu operele lui Carlos Castaneda ştiu cîtă forţă au exerciţiile luptătorilor tolteci; cei care nu le cunosc, lucrînd acest exerciţiu simplu, le vor putea aprecia adevărata valoare practicînd. Rodica ALDEA (după Carlos Castaneda - Descifrarea infinitului) NOTĂ Pentru o mai uşoară lectură, redacţia a spart acest text în mai multe paragrafe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.