HIPERBOREANUL 
Postăm mesajul integral care a fost publicat pe Facebook şi care a strâns sute de comentariii, like-uri şi share-uri:
"HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA
O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.
BOMBA
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi,
româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre
galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au
făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria
omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei
lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei
mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba
într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de
granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o
tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
HIPERBOREANUL
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost
semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe
Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în
urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită
uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de
neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la
comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă
despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai
mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la
consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au
dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între
timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei
patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi
amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe
timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să
rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a
trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti,
dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram
Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost
chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să
consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe
vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi
geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă
de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi
prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu
multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau
Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de
căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit
foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi
electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte
probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de
mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare,
cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai
văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat
securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi
ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am
găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai
ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua
aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne
facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm
declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă.
Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost
terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul
sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo
săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o
cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după
el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu
nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a
blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă
legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din
nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care
deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi
să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă
un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu
picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă
roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce
mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva
din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de
unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare
că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu
istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era
arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum
că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul
nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” - a răcnit la
el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - „Omul se trage din
maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai
lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru’
ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi
gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia
hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai
suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut
măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am
terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe
noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără
geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mâncat
bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut
şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă
securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă
nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am
tăcut, ce era să fac...!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din
nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după
ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când
intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea.
Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite
Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine,
neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când
s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am
fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru
ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui
dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o
nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi
v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem
aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă
cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a
ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum
păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai
am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.
LESPEDEA
Dar să revenim la lespede...
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În
urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor
Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această
descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de
urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a
insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data
aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în
colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii
s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a
lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu
36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la
Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o
făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că
lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6
metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone,
cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii
insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul
conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de
ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp
de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană
în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot
aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru
daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub
pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu
diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii,
lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale,
încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă
militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii
din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi
că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar
locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o
fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la
dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au
fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost
date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia
autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică
inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în
orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru
argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii
ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era
acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea
mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau
din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală
în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din
dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste
atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând
ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea
procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului
de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
SHAMBALLA ?
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, -
declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de
siguranţă personală nu-l putem face public - la ridicarea lespezii s-a
putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia
cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii
puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului
emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi
arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după
o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat
ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare
şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea
târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a
mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu
scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi
au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului
exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de
către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au
asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul
minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost
puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de
Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre,
care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al
Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de
aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a
aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de
la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi
freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu
bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei
de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus
şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu
au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este prea sigur.
ÎN ATENŢIA CITITORILOR!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin
pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi
întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost
în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către
minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o
limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă
nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi
pricepe.
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost
semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe
Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în
urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită
uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de
neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la
comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă
despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai
mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la
consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au
dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între
timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei
patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi
amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe
timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să
rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a
trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti,
dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram
Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost
chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să
consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe
vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi
geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă
de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi
prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu
multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau
Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de
căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit
foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi
electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte
probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de
mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare,
cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai
văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat
securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi
ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am
găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai
ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua
aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne
facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm
declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă.
Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost
terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul
sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo
săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o
cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după
el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu
nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a
blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă
legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din
nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care
deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi
să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă
un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu
picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă
roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce
mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva
din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de
unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare
că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu
istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era
arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum
că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul
nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” - a răcnit la
el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - „Omul se trage din
maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai
lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru’
ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi
gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia
hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai
suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut
măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am
terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe
noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără
geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mâncat
bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut
şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă
securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă
nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am
tăcut, ce era să fac...!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din
nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după
ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când
intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea.
Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite
Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine,
neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când
s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am
fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru
ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui
dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o
nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi
v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem
aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă
cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a
ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum
păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai
am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.
LESPEDEA
Dar să revenim la lespede...
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În
urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor
Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această
descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de
urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a
insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data
aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în
colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii
s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a
lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu
36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la
Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o
făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că
lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6
metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone,
cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii
insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul
conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de
ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp
de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană
în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot
aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru
daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub
pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu
diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii,
lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale,
încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă
militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii
din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi
că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar
locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o
fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la
dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au
fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost
date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia
autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică
inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în
orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru
argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii
ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era
acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea
mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau
din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală
în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din
dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste
atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând
ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea
procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului
de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
SHAMBALLA ?
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, -
declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de
siguranţă personală nu-l putem face public - la ridicarea lespezii s-a
putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia
cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii
puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului
emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi
arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după
o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat
ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare
şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea
târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a
mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu
scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi
au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului
exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de
către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au
asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul
minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost
puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de
Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre,
care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al
Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de
aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a
aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de
la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi
freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu
bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei
de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus
şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu
au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este prea sigur.
ÎN ATENŢIA CITITORILOR!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin
pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi
întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost
în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către
minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o
limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă
nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi
pricepe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.