vineri, 7 septembrie 2012
HIPERBOREANUL---SenZatioNal
O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi,
româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre
galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au
făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria
omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei
lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei
mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba
într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de
granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o
tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” - a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după
ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când
intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea.
Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite
Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine,
neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când
s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am
fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru
ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui
dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o
nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi
v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem
aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă
cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a
ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum
păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai
am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.
Dar să revenim la lespede...
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii,
lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale,
încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă
militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii
din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi
că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar
locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o
fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la
dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au
fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost
date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia
autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică
inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în
orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru
argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii
ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era
acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea
mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau
din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală
în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din
dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste
atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând
ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea
procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului
de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al
Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de
aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a
aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de
la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi
freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu
bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei
de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus
şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu
au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este prea sigur.
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” - a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după
ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când
intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea.
Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite
Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine,
neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când
s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am
fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru
ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui
dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o
nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi
v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem
aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă
cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a
ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum
păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai
am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.
Dar să revenim la lespede...
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii,
lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale,
încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă
militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii
din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi
că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar
locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o
fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la
dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au
fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost
date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia
autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică
inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în
orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru
argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii
ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era
acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea
mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau
din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală
în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din
dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste
atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând
ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea
procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului
de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al
Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de
aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a
aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de
la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi
freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu
bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei
de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus
şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu
au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este prea sigur.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.