MIZELE RĂZBOIULUI DIN AFGANISTAN

MIZELE RĂZBOIULUI DIN AFGANISTAN

 

“Războiul împotriva terorismului este o minciună. După trei săptămâni de bombardamente, nici un singur terorist nu a fost capturat sau ucis în Afganistan. În schimb, una din cele mai sărace naţiuni din lume a fost terorizată de cea mai puternică, într-o asemenea măsură încât piloţii americani, care au cam epuizat ţintele militare suspecte, distrug acum case de chirpici, un spital, depozite ale Crucii Roşii şi camioane care transportă refugiaţi”, se arată într-un articol apărut pe prima pagină a cotidianului britanic “The Mirror”, sub semnătura lui John Pilger, o adevărată legendă vie în rândul corespondenţilor de război din Marea Britanie.     

Spre deosebire de prezenţa obsesivă a imaginile apocaliptice de la World Trade Center din New York, ce au ocupat prim-planul mass-mediei aproape fără întrerupere, publicul occidental nu vede nimic din ceea ce se întâmplă în Afganistan, iar ignoranţa în ceea ce priveşte adevăratele determinări politice şi substraturile de culise ale actualului conflict este absolută.

Puţini ştiu că absolut nici unul dintre cei implicaţi direct în atentatele din 11 septembrie nu era afgan, ci saudiţi antrenaţi în S.U.A. şi Germania, iar taberele de pregătire ale teroriştilor, oferite de talibani lui Osama bin Laden, fuseseră evacuate în urmă cu mai multe săptămâni, de la începutul bombardamentelor americane.

Mai mult, talibanii sunt creaţia americanilor şi britanicilor; în anii ’80 armata tribală din care au fost racolaţi talibanii, a fost finanţată de C.I.A. şi antrenată de S.A.S., pentru a lupta împotriva ruşilor. “Ipocrizia nu se opreşte aici. Când talibanii au ocupat Kabulul, în 1996, Washingtonul nu a spus nimic. De ce? Deoarece liderii talibani, cu aprobarea tacită a guvernului S.U.A., acceptau o reducere a profiturilor din petrol şi benzină pompate printr-o conductă pe care americanii doreau să o construiască din Turkmenistan prin Afganistan şi Pakistan spre Oceanul Indian”, scrie Pilger. În acest sens, autorul articolului citează o declaraţie a unui diplomat american care ar fi afirmat: “Talibanii vor evolua, probabil, în acelaşi mod ca saudiţii, iar Afganistanul ar putea deveni o colonie petrolieră americană, ce ar aduce imense profituri Vestului”, cu toate că se ştia că regimul instaurat era profund antidemocratic şi favoriza persecutarea femeilor. “Putem trăi cu aceasta”, ar fi spus cu cinism diplomatul citat. 

Cu toate că afacerea a căzut atunci, interesul pentru petrolul arab a rămas o prioritate urgentă pentru George W. Bush, care este profund implicat în afaceri personale în industria petrolieră. Pe agenda lui Bush ar figura obţinerea controlului, prin intermediul Afganistanului, asupra rezervelor de petrol din întregul bazin al Mării Caspice – cea mai mare sursă de ţiţei din lume, “suficientă, conform unor estimări, pentru a acoperi necesităţile energetice ale Americii pentru o întreagă generaţie”.   

Potrivit lui John Pilger, “războiul împotriva terorismului este o modalitate de a îndeplini obiectivele strategice americane, principalul scop fiind controlarea traseului viitoarei conducte care urmează să transporte petrolul din Marea Caspică”. Doar dacă viitoarea conductă va trece prin Afganistan, americanii ar putea spera să controleze afluxul de petrol, într-o regiune în care, după vidul de putere apărut după prăbuşirea Uniunii Sovietice, ascensiunea Chinei comuniste, ale cărei nevoi de petrol se aşteaptă să le depăşească pe cele ale S.U.A., devine ameninţătoare. De aceea controlul Asiei Centrale şi a zăcămintelor de petrol din bazinul caspic este important, o dată cu începerea exploatării, iar primul pas este acela al instalării unui guvern prooccidental la Kabul. Iată de ce imediat după ce teritoriul afgan a fost scos de sub controlul talibanilor, pe 3 ianuarie 2002, Bush l-a trimis în Afganistan pe Zalmay Khalilzad, specialist în domeniul petrolului, ca şef al unei echipe de ajutor special, în cadrul unui program care are ca scop principal obţinerea de acces direct la resursele de petrol şi gaze naturale din regiune.  

Un al doilea pas l-a reprezentat trimiterea de trupe şi instalarea de baze militare americane în fostele republici sovietice din regiune (precum Georgia), de unde se pot controla câmpurile petrolifere din Asia Centrală şi din zona Mării Caspice.

Deşi oficialii americani au declarat că scopul prezenţei forţelor americane în Georgia este de a ajuta această republică să lupte împotriva elementelor teroriste infiltrate în regiunea Pankisi Gorge, surse oficiale ruse citate de radio “Vocea Rusiei” afirmă că prezenţa americană în regiune nu este determinată în primul rând de lupta împotriva terorismului, ci de posibilitatea de a controla astfel rezervele imense de petrol din zonă.  

Cu acordul Rusiei au fost instalate trupe americane la o bază aeriană din Uzbekistan şi pe un aeroport din Kîrgîzstan. Alte unităţi urmează să sosească la bazele militare din Tadjikistan şi Kazahstan.

 A treia ţintă a campaniei “antiteroriste” a Washingtonului pare a fi Irakul şi Saddam Hussein, stăpânul de facto al unei ţări extrem de bogate în petrol. Eliminarea conducătorului irakian şi instalarea unui guvern-marionetă, dirijat de americani, ar reprezenta încununarea acestui plan ambiţios.     

Evoluţiile pe piaţa petrolului caracterizează exemplar această situaţie: Saddam, pentru a contracara tendinţele americane, a anunţat o oprire unilaterală a exporturilor de petrol pentru o lună, fapt ce a determinat o creştere semnificativă a preţului petrolului pe piaţa mondială. “Arma petrolului” folosită ca instrument de presiune ar fi astfel total dezamorsată odată cu asigurarea independenţei energetice a S.U.A. (Irakul, Iranul şi Libia - toate state incriminate de administraţia americană ca având legături cu grupările teroriste - exportă circa 7 milioane de barili pe zi, reprezentând 9% din consumul mondial).  

 

Secolul al XXI-lea va fi epoca războaielor pentru materii prime

Obiectivarea acestor strategii apare şi în analizele Institutului Worldwatch din Washington, care în raportul său anual insistă pe ideea că penuria energetică (de hidrocarburi) existentă pe plan mondial stă la baza noilor conflicte armate, generate de lupta pentru controlul rezervelor existente. Astfel, deşi au fost descoperite noi zăcăminte de petrol şi minereuri,  totuşi, în mod aparent paradoxal, acestea nu au anulat conflictele ci, din contra,  chiar noile descoperiri au generat aceste războaie.     

Odată sfârşit Războiul Rece, Superputerile au încetat să finanţeze războaie civile şi locale, dar acestea din urmă nu au încetat, căci locul Super-puterilor care urmăreau interese politice a fost luat de marile companii transna-ţionale care, în veşnica lor goană după profituri, sponsorizează una sau alta din părţile aflate în conflict, pentru a obţine astfel materii prime la preţuri cât mai mici. Iată câteva exemple citate de Michael Renner, co-autor la raportul amintit, care totuşi nu menţionează şi numele marilor concerne implicate în “sponsorizarea” sau, altfel spus, alimentarea acestor conflicte murdare:

- veşnica stare de conflict dintre Sierra Leone şi Angola este generată de dorinţa acestor două state africane de a controla o zonă bogată în diamante;

- în conflictele din Cambodgia, khmerii roşii (cunoscuţi pentru înflăcă-ratele lor convingeri comuniste) erau mai degrabă interesaţi de controlul asupra rubinelor, safirelor şi lemnului din pădurile Cambodgiei decât de apărarea cauzei comunismului pe meleagurile cambodgiene;

- în Columbia, gherilele de stânga storc anual milioane de dolari de la companiile petroliere care fac prospectări, ameninţând cu sabotajul;

- interminabilele războaie civile din Congo sunt efectiv alimentate de comerţul cu fildeş şi cotlan, un mineral fără de care nu s-ar putea fabrica telefoanele mobile, iar cauza lor reală este exact controlul asupra acestor resurse.

 În acelaşi context evoluează şi conflictul din Afganistan. Început cu mai bine de două decenii în urmă, finanţat cu bani obţinuţi din vânzarea opiumului, războiul are ca scop supremaţia asupra unor zăcăminte de petrol. Ciudata şi oscilanta politică americană faţă de Afganistan, incredibila toleranţă manifestată iniţial de Washington faţă de regimul taliban are la origine o mai veche dorinţă a S.U.A. de a se infiltra în această zonă, stratagemă care nu a avut succes până în 11 septembrie 2001. Pretextul luptei contra terorismului a furnizat alibiul trainic al instalării solide americane atât în Afganistan cât şi în fostele republici sovietice învecinate, asigurând astfel controlul strategic asupra câmpurilor petroliere din Asia Centrală şi din zona Mării Caspice.

Nu întâmplător, următoarea ţintă a campaniei antiteroriste lansată cu surle şi trâmbiţe de George W. Bush este Irakul, ţară care, prin rezervele sale de petrol, deţine o poziţie cheie pe piaţa petrolului, extrem de sensibilă la orice fluctuaţii ale producţiei marilor exportatori de ţiţei. 

Manipularea conflictului din Afganistan nu este un caz singular, astfel de situaţii fiind foarte des întâlnite de-a lungul istoriei. Iată în continuare un caz destul de mult mediatizat în SUA, în  a cărui rezlovare s-au implicat deja instituţii îndreptăţite legal. Acest caz foarte alambicat este tipic pentru modul în care persoane cu funcţii importante, aflate în slujba marilor puteri politice şi militare, sunt vizibil implicate (de multe ori indirect sau foarte voalat, pentru a nu putea fi trase la răspundere) în această luptă pentru controlul asupra unor zone bogate în diverse resurse naturale.

 

Henry Kissinger şi procesul Pinochet

            Judecătorul chilian Juan Gusman însărcinat cu procesul lui Augusto Pinochet, dictator chilian judecat pentru crimele comise în timpul celor 17 ani de dictatură personală, a declarat că va încerca extrădarea lui Henry Kissinger, fost secretar de stat american între anii 1973-1977, pentru faptul că l-ar fi încurajat şi susţinut (tacit şi nu numai) pe Pinochet cu ocazia loviturii de stat din 1973 din Chile.

Guy Taylor, responsabil în cadrul mişcării anticapitaliste “Globalise Resistance”, îl acuză şi el pe Kissinger că a fost implicat în războiul din Vietnam şi în bombardarea secretă a Cambodgiei de către americani.

Mai mult, Kissinger este ameninţat în prezent cu un proces în valoare de 4,9 milioane de dolari intentat de către Joyce Horman, care îl face vinovat pentru moartea soţului ei, Charles Horman, în timpul loviturii de stat din 1973, precum şi cu un alt proces intentat de familia comandantului de armată chilian, generalul Rene Schneider, care a fost asasinat în 1970 în timpul aşa-zisului complot destinat împiedicării alegerii socialistului Salvador Allende în funcţia de preşedinte al ţării. 

Aceste situaţii, destul de “transparente” chiar şi pentru un observator neiniţiat par să fie indiciile presiunilor susţinute (şantaje mascate, ce ameninţă a fi concretizate practic) realizate de cercurile francmasonice de frunte, menite să forţeze adoptarea de către liderii politici, a anumitor măsuri - “sinucigaşe” pentru cariera lor politică, ce urmează să conducă (atunci când vor deveni din ce în ce mai numeroase) la un conflict planetar generalizat.      

În faţa acestor acuzaţii, Henry Kissinger caută să-şi acopere acţiunile prin declaraţii care abat atenţia de la faptele concrete, dar care au un vădit caracter francmasonic: “America trebuie să-şi transforme puterea în consens moral, promovându-şi valorile nu prin impunere, ci prin acceptarea lor voluntară într-o lume care, în pofida rezistenţei aparente, are nevoie disperată de o conducere luminată (aceasta este o cunoscută expresie menită să atragă atenţia francmasonilor  care citesc mesajul că este vorba despre o persoană care îndeplineşte ordinele liderilor francmasoni)”.