FOCUL VIU

FOCUL VIU

Prin colţurile retrase ale Carpaţilor, prin sate ascunse si prin văile străbătute de cristalinul apelor de munte se aprindea focul viu, obicei ce face parte dintre acele tradiţii care s-au mai păstrat doar prin munţii cei mai neumblaţi.

în vremurile cele mai vechi./ocM/ viu se aprindea la casele tuturor sătenilor, în seara dinspre ziua Sf. Gheorghe, fiind apoi păstrat cu sfinţenie un an întreg, deoarece casa unde ardea focul viu era dăruită cu noroc şi ferită de necazuri1.

Sosiţi în împărăţia Munţilor păstorii aveau grijă ca primul foc să nu îl facă nici cu chibriturile, nici cu amnarul, ci numai prin frecarea a două lemne. Acesta era focul viu, şi se făcea de obicei primăvara, înainte de Rusalii, când ieşeau oile la munte. Ciobanii ştiau despre acest foc că este sfânt şi «viu», şi că este mai fierbinte decât focul obişnuit. La multe stâne, în trecut aproape la toate, iar mai aproape de zilele noastre îndeosebi în munţii Maramureşului şi ai Bucovinei, nu putea fi concepută gospodăria păstorească fără a se face focul viu, iar acest foc avea cea mai mare putere vindecătoare dacă este făcut între doi brazi gemeni. Focul viu era folosit când se "betejesc de armurare" vite­le, adică când mor într-o oră sau două. "Focul viu se mai face... şi atunci când ţi-e mare lipsă de el, pentru necazuri", spunea un bătrân de 82 de ani2.

Focul viu era făcut de doi veri primari sau de doi feciori şi era pus apoi la cele două extremităţii ale strungii. Printre aceste focuri sacre trebuia să treacă întreagă turma de oi, căci numai aşa erau ferite de boli, de fiarele sălbatice, de trăsnet şi de duhurile necurate. Tot din focul acesta sacru se ducea la stână şi se punea pe vatra colibei, iar în caz că stâna se muta în altă parte, atunci trebuia dus şi focul viu la stâna cea nouă şi îngrijit să nu se stingă, căci altfel se ivea mare nenorocire peste turmă, în trecut focul sacru se putea face numai de către un fecior pur la trup şi la suflet, şi numai el trebuia să îl păzească şi să îl îngrijească până la coborârea stânei spre câmpie.

La focul viu se punea un vas cu apă şi se lăsa să fiarbă, apoi era spălat cu acea apă animalul bolnav, sau chiar omul ce zăcea "de boală grea". Alteori se turna apă peste iasca ce fusese aprinsă cu ajutorul focului viu, şi cu ea se spăla locul unde se afla rana, după ce bolnavul sărise mai înainte de nouă ori peste

foc.

în Scărişoara (judeţul Turda) focul viu era făcut pentru oamenii bolnavi de pojar ("bube de roşaţă"), când el cuprindea tot corpul. După ce focul era aprins de către doi veri primari se punea pe el o oală cu apă, care se lăsa să se încălzească şi, cu această apă, se spăla bolnavul. "Apoi, după ce-i bine spălat -spunea un sătean -, bolnavul sare de nouă ori în sus, peste foc, şi îi trece. Se mai foloseşte focul viu şi la oi şi alte vite mari şi numai [la] acelea la care eşti asigurat... că nu este râie."1

Un alt păstor spunea că focul viu se făcea pentru necazuri şi dureri mari la vite, când le cădea părul, de boală grea (când mor). "Foc viu am făcut odată în muntele Pleşcuţa - spunea tot un cioban - şi anume când o fost acolo oile noastre, că tare erau betege de şcioapăt şi de alte rele. Apoi după ce am făcut foc viu, oile o scăpat de tăte relele, că focu acela fără sămânţă (adică nenăscut din scânteie) le ajută la toate năcazurile."

Se poate observa că numele acestui foc, «focul viu», coin­cide cu cel întrebuinţat în multe părţi pentru diferite boli de piele (zona zoster, erizipel). ("Foc viu se face ca un fel de fapt (eczemă) pe om, ce se face pe piele" - comunicare din Săvârşin, jud. Arad). De aceea, focul viu este folosit în general pentru bolile de piele (mai ales pentru cele de origine magică, cum este considerat faptul, care este şi numele unei vrăji, căci el nu este eficient şi împotriva râiei, după cum am văzut, ce este cauzată de un parazit).

"Când se face foc în om, ori când se face foc la vite, de se duce părul şi pielea, atunci numai cu foc viu se poate vindeca acolo. Focu [viu] se face aşa că se freacă două lemne de brad. După ce se aprind se pune un smoc de iască uscată, care să se aprindă bine şi iute, până nu se răceşte lemnu'. Apoi se cură (scurge) apă pe iască şi cu apa aceia se unge unde-i buba cea rea. Aşa-i cu focu sfânt şi cu puterea lui de vindecare, că boalele nu se pot vindeca cu orice leac, [ci] numai cu el, că-i tare sfânt şi curat." (George Avram, 42 - Neagra.)

Alt păstor spunea: "Focul acela (focul viu) îl iei şi faci foc din el şi încălzeşti apa. Cu apa se unge unde se face rana aceea, care-i tot foc viu... Ştiu că am făcut odată foc viu la o vacă şi i-a trecut de boala aceea."'

Primit pe mail