Manual de alpinism & escalada sportiva - Introducere

Manual de alpinism & escalada sportiva - Introducere

ATENŢIE!

---

       Alpinismul, escalada sportivă şi în general sporturile practicate la mare înălţime sunt activităţi periculoase.
       Neglijenţa, lipsa de antrenament şi necunoaşterea unor aspecte teoretice, pot conduce la accidente foarte grave şi chiar la moarte.
       Manualul de faţă nu reprezintă o informare 100% asupra tuturor aspectelor legate de alpinism & escalada sportivă. Această lucrare conţine doar informaţiile absolut necesare ce trebuie cunoscute de un eventual practicant al uneia din cele două activităţi montane. În nici un caz nu va reuşi să înlocuiască un antrenament eficient sau un profesor experimentat.

---

 

       Dedic această lucrare tuturor căţărătorilor începători care nu au avut acces la o bază largă de documentaţie actualizată conform standardelor actuale sau care nu au beneficiat de ajutorul unui îndrumător competent.
       Le mulţumesc pe această cale prietenilor cu care m-am legat în coardă şi cu care am trait cele mai frumoase şi de neuitat clipe din viaţa mea.
       Părinţilor mei le exprim recunostinţa pentru ajutorul şi înţelegerea oferită faţă de pasiunea vieţii mele.

       Îi mulţumesc lui Radu Mititean (şeful echipei Salvamont Cluj) pentru preţioasele indicaţii oferite, fără de care realizarea acestui manual ar fi rămas doar un proiect şi firmei de echipament Petzl (pentru schiţele grafice folosite pe parcursul lucrării).

       În memoria lui Mihai "Galliani" Cioroianu, care a "regrupat" pentru ultima oară pe 11 iulie 1999 în cursul urcuşului spre vârful K2.

       Bibliografia acestui manual conţine aspecte din următoarele lucrări:

Walter Kargel - "Alpinism - Tehnica sportului de munte"
Ionel Coman - "Două secole de alpinism"
Petzl 1998 Catalogue - "Technical Manual"
Rivory Joanny 1999 Catalogue - "Tehnical Instructions"
Edelrid Outdoor 1999 Catalogue - "Technical Instructions"
AustriAlpin Catalogue - "Technical Manual"
Colecţia integrală a revistei "Munţii Carpaţi"
Numere ale revistei franceze de profil "Vertical"
E-mail-uri ale listei de discuţii Alpine.t

Acest manual nu reprezintă o încălcare a drepturilor de autor întrucât este realizat în spirit pur informaţional şi nu reprezintă un mod de a obţine avantaje financiare.

CAPITOLUL 1 GENERALITĂŢI “Căţărarea este înainte de toate o concepţie a relaţiilor dintre spirit şi munte” Pierre Bosus, fost preşedinte UIAA        Relaţia om-munte a cunoscut de-a lungul timpului o evoluţie continuă. Această evoluţie ascendentă s-ar putea reprezenta grafic printr-o curbă ascendentă care plecând de la zero (momentul apariţiei omului) urcă lin până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, pentru a se avânta brusc, ajungând în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasă din zilele noastre.        Printre domeniile cu evoluţie vertiginoasă şi destul de recentă se află şi alpinismul. Data “naşterii” sale este 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc fiind însoţit de medicul Jacques Balmat. Ca şi celelalte activităţi umane, alpinismul a evoluat rapid, de la simpla năzuinţă de a urca o culme la diversele forme de practicare din zilele noastre, cuprinzând o gamă variată de aspecte. Treptat-treptat, au apărut câteva ramuri ale alpinismului clasic care au păstrat o parte din regulile sale şi au introdus altele. Cel mai bun exemplu ar fi escalada sportivă care reprezintă „arta de a căţăra natural”, fără a folosi mijloacele artificiale decât pentru asigurare, nu şi pentru înaintare.        În practicarea alpinismului şi a escaladei sportive se întâlnesc enorm de multe riscuri care pot fi reduse la minimum folosind un echipament de bună calitate şi o tehnică de căţărare corespunzătoare. O persoană care practică aceste activităţi montane trebuie să fie sănătoasă fizic şi mai ales psihic. Prudenţa şi îndrăzneala trebuie să fie într-un bun echilibru, îmbinate cu prezenţa de spirit, hotărârea şi capacitatea de analiză în situaţii critice. Este recomandabil un control medical amănunţit efectuat cel puţin o dată pe an.        Foarte importantă este cunoaşterea propriilor noastre limite şi a posibilităţilor fizice. Traseul se va alege întotdeauna în funcţie de capacitatea echipei. Este indicat să se păstreze întotdeauna o rezervă de timp pentru cazuri neprevăzute ca: înrăutăţirea vremii, depitonare a traseului sau accident.        Echipa de doi este cea mai uzuală, rapidă şi sigură. Escalada se efectuează alternativ, fiecare partener parcurgând câte o lungime de coardă. De asemenea, fiecare va fi cap de coardă pe rând cu condiţia ca valoarea partenerilor să fie egală. În caz contrar, cel mai experimentat sau în formă conduce echipa şi poartă toată răspunderea. Intrarea în traseu se va face numai cu condiţia ca ambii parteneri să fie echipaţi corespunzător.        Căţărarea se practică pe versanţi stâncoşi abrupţi (denumiţi “pereţi”) caracterizaţi printr-un unghi de înclinaţie de peste 45 grade. Microrelieful este complex, fiind alcătuit din diferite forme de relief care pot fi de două tipuri: verticale: creste ascuţite, muchii, turnuri, colţi, fisuri, hornuri, diedre. orizontale: brâne, surplombe, tavane.        Suprafaţa peretelui este golaşă, vegetaţia neputând prinde decât în crăpături şi pe formele de relief orizontale. Stratificaţia rocii poate fi orizontală, înclinată, sau verticală. Straturile pot fi înclinate către perete ca o scară sau către vale ca ţiglele unui acoperiş. Roca din care este alcătuit peretele poate fi: cristalină: masivul Făgăraş, masivul Retezat, munţii Rodnei. calcaroasă: munţii Piatra Craiului, Cheile Bicazului, masivul Rarău. conglomerat: masivul Bucegi, masivul Ceahlău, munţii Ciucaş. - alpinism - - escaladă sportivă -        Roca poate fi sănătoasă, compactă şi solidă (ideală pentru căţărare) sau putredă şi dezagregată sub acţiunea intemperiilor (foarte periculoasă deoarece se rupe uşor sub sarcină).

CAPITOLUL 2
ECHIPAMENTUL MINIMAL

 

       1.Coarda reprezintă cel mai important material tehnic, de calitatea şi folosirea ei corectă depinzând securitatea şi viaţa membrilor echipei. La achiziţionarea unei corzi, unul din principalele criterii este eticheta UIAA care atestă faptul că produsul respectiv respectă normele de calitate şi securitate impuse de Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism.
       Conform normelor UIAA se face deosebirea între o coardă simplă şi o semicoardă. Orice coardă cu eticheta UIAA este marcată la capete cu cifra 1 pentru coardă simplă, 1/2 pentru semicoardă si cu două zerouri intersectate pentru corzile gemene. Coarda simplă îşi găseşte utilizarea prioritar în escalada sportivă, în traseele uşoare de alpinism şi în turele de escaladă pe gheaţă. Semicoarda se foloseşte exclusiv în traseele alpine dificile şi lungi şi în turele de escaladă mixtă (gheaţă şi stâncă), coarda introducându-se alternativ în buclele echipate. Corzile gemene se folosesc împreună exact ca o coardă simplă nefiind acceptate totuşi în escalada sportivă.
       Coarda simplă atestată de UIAA are următoarele caracteristici:

diametrul: variază între 10 şi 12 milimetri. lungimea: 50 metri. forţa de şoc maximă suportată: 9.000-10.000 N (~920-1.000 Kg.). alungirea statică: variază între 6,5-8%. numărul minim de căderi normate: 6 forţa de rupere: 25.000 N (~2550 Kg.). greutate: 65-77 g/m.

       Corzile care nu sunt atestate de UIAA nu au aceleaşi calităţi ca cele omologate dar în general sunt relativ bune. O fabrică mică nu va investi pentru omologarea corzilor pe care le produce întrucât costurile sunt foarte mari. Eticheta UIAA este garantul calităţii, dar lipsa ei nu înseamnă neapărat că putem cataloga coarda respectivă ca fiind de slabă calitate.
       Testele UIAA sunt efectuate cu greutăţi de 55 Kg. pentru semicoardă, respectiv 80 Kg. pentru coarda simplă şi pentru o pereche de corzi gemene, simulându-se căderi cap de coardă de 5 metri înălţime cu factor de cădere 2 (vezi cap.6). Se foloseşte exclusiv o metodă de filare statică.
       Corzile de calitate sunt impregnate hidrofug şi au denumirea comercială “superdry”.
       Durata de viaţă a unei corzi este o problemă încă incomplet elucidată, datorită mulţimii de factori care influenţează acest aspect: manevrele, stilul de căţărare, căderile suferite şi gravitatea lor, tipul rocii (de exemplu gresia accelerează uzura prin abraziune). În general ea este apreciată în funcţie de numărul de căderi normate UIAA. Astfel o coardă ce rezistă la 6 căderi are o durată de viaţă de 400 ore de folosire. Firma Edelrid recomandă folosirea corzii pentru o perioadă de 2 ani pentru căţărătorii „de duminică” şi de 1 an pentru utilizările intense. Durata de utilizare garantată de firma producătoare este de 5 ani, dacă nu se depăşeşte durata de folosire exprimată în ore. De asemeni trebuie precizat că materialul îmbătrâneşte în depozit chiar dacă nu este folosit.
       Aceste măsuri preventive pot fi corecte sau un lux inutil. În escalada sportivă, unde înălţimile de cădere sunt de obicei mici iar peretele de obicei e vertical sau surplombant, rezistă la căderi corzi utilizate destul de intens, însă în alpinism, cu stâncă mai puţin dificilă din punct de vedere tehnic, dar unde intervin muchii, coarda nouă poate ceda chiar şi la un rapel! Cercetările în domeniu au demonstrat că rezistenţa la forfecare peste margini ascuţite se reduce la 50% după circa 5000 m. parcurşi (lungimile de căţărare plus lungimile de rapel).
       Coarda trebuie tratată cu blândeţe, nu trebuie călcată cu piciorul. Trebuie ferită de muchii ascuţite, de căderi de pietre, de murdărie şi de căldura excesivă. Coarda nu se spală cu detergenţi, ci doar cu apă călduţă, uscându-se la aer, în bătaia vântului.
       După fiecare folosire, coarda se verifică metru cu metru. Dacă mantaua prezintă ştrangulări sau uzură pronunţată, coarda respectivă trebuie scoasă urgent din uz. Pentru depozitare se recomandă strângerea corzii sub forma din poză şi păstrarea într-un loc perfect uscat şi la întuneric.

       Din familia corzilor aparţine şi cordelina. Accesoriu indispensabil, ea este folosită în foarte multe momente ale activităţilor alpine: la pregătirea unui rapel (prin consolidarea a două pitoane), la acţiunile de salvare (prin confecţionarea unor noduri de blocare Prusik), la trasul rucsacului în pasajele dificile (hornuri, surplombe), etc. Totuşi, trebuie avută o mare grijă, deoarece rezistenţa cordelinei este mult mai mică decât cea a corzii. În general rezistenţa este de 200-400 Kg.
       Multe persoane folosesc cordelina la filat în pasajele mai dificile ale unei ture turistice alpine (săritori). Această metodă este foarte riscantă, deoarece dacă săritoarea este verticală, căderea va fi liberă şi ori se va rupe cordelina, ori cel ce filează nu o va putea frâna datorită diametrului scăzut (în jur de 4-6 mm).

       2.Încălţămintea

       Se folosesc espadrile speciale pentru căţărare, cu caracteristicile tehnice următoare:

talpă flexibilă foarte bună aderenţă la stâncă greutate redusă formă ergonomică adaptată după laba piciorului

       Espadrilele se achiziţionează de obicei cu un număr mai mic decât cel normal, astfel încât să strângă puţin. De asemenea espadrilele trebuie să se închidă bine pentru a evita pierderea lor în timpul escaladei.
       Pentru alpinism, în lipsa espadrilelor se folosesc bocanci cu talpa rigidă (dacă e posibil Vibram) care trebuie să corespundă perfect piciorului. Bocancii sunt foarte apreciaţi pentru turele cu pasaje artificiale, unde se merge mult la scăriţe.

       3.Scaunul (“hamul”) este confecţionat din chingă de cel puţin 5 cm. lăţime. Anumite modele sunt prevăzute cu cureluşe pentru reglarea şi ajustarea în funcţie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se scaune reglabile. Mărimile variază în funcţie de lungimea taliei (L-XXL) iar greutatea scaunului este de aproximativ 300-400 g.
       Scaunul trebuie să corespundă perfect cu dimensiunile utilizatorului. La achiziţionare este recomandabilă o probă în suspensie. Dacă jenează în părţile laterale ale corpului înseamnă că scaunul este prea mare. Verificaţi să aveţi suficientă libertate de mişcare şi confort.
       Scaunul trebuie bine strâns pentru a repartiza uniform efortul în caz de şoc. Modelele omologate de UIAA sunt cele mai recomandabile.

Deşi între căţărători scaunul este cunoscut cu denumirea de “ham”, această denumire poate trezi confuzii întrucât hamul presupune pe lângă prezenţa scaunului şi existenţa unei veste ce se poartă peste piept. Această combinaţie este folosită în alpinism şi previne accidentele datorate căderilor în pasaje înclinate şi în trepte, unde urmările sunt necontrolabile (sunt praguri, etc. şi nu poţi controla căderea, te rostogoleşti, te aruncă pe spate, te loveşti şi nu ştii în ce poziţie te va surprinde întinderea corzii).        Orice cădere liberă poate evolua astfel ca momentul „prinderii” omului în coardă să coincidă cu poziţia lui orizontală. Dacă este folosită vesta, centrul de greutate va acţiona ca un cuplu mecanic în jurul nodului, readucând corpul în poziţia verticală. Fără vestă există posibilitatea ca şocul prinderii să echivaleze cu o forţa ce rupe de jos în sus o grindă aşezată pe două reazeme. Grinda reprezintă coloana vertebrală...

       În escalada sportivă nu se foloseşte vesta, însă de câţiva ani eliminarea vestei începe să afecteze şi alpinismul. Căţărătorii trebuie să fie conştienţi de riscurile apărute prin această decizie.

4.Carabinierele se confecţionează din duraluminiu. Forma uzuală este cea trapezoidală, care evită încărcarea clapetei. Conform normelor UIAA sarcina de rupere minimă a unei carabiniere este de 20 KN pe direcţia axei longitudinale şi 7 KN pe direcţia axei transversale.        Pentru a se evita deschiderea involuntară a clapetei se folosesc carabiniere cu filet. Ele îşi găsesc utilizări la dispozitivele de asigurare şi la rapel.        Greutatea variază între 55-90 g.

5.Optul de rapel este folosit (după cum sugerează şi numele său) ca dispozitiv de frânare prin frecare la coborâre, dar şi pentru asigurare în trasee. Se confecţionează din duraluminiu anodizat (rezistenţă sporită la frecări) şi are multiple forme (normal, cu urechi, dreptunghiular) şi grosimi.        Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se încălzi mai greu la frecările cu coarda.        Orice model ar fi, după rapel trebuie îndepărtat cât mai rapid de pe coardă pentru a evita deterioarea ei din cauza căldurii excesive.

6.Buclele folosesc la prelungirea lanţului de asigurare în scopul micşorării forţelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenţa unghiurilor datorate schimbărilor de direcţie pe linia traseului.        Majoritatea buclelor rezistă până la forţe de 21-22 KN şi sunt confecţionate din chingă cu secţiune tubulară sau plină.        Lungimea unei bucle poate avea trei valori (după normele UIAA): 11 cm - buclă mică 17 cm - buclă medie 25 cm - buclă mare

       Trebuie menţionată şi existenţa unor bucle de lungime mai mare (50-70 cm) care îşi găsesc utilizarea sub tavane sau în zonele sinuoase.
       În vocabularul curent un lanţ de asigurare format din 2 carabiniere şi o buclă poartă numele de buclă echipată. Buclele fiind foarte elastice (au alungiri procentual mult mai mari decât coarda) absorb şi ele o parte din forţa de şoc, protejând coarda, pitonul, carabinierele şi implicit securitatea celui ce cade.
       După o cădere puternică, buclele sau carabinierele trebuie neapărat înlocuite pentru a evita eventualele surprize neplăcute.

7.Dispozitivul Gri-Gri        Acest dispozitiv reprezintă cea mai sigură metodă de asigurare în acest moment. Omologat de UIAA, Gri-Gri-ul se blochează automat la şoc şi rămâne blocat suportând sarcini de până la 9 KN. În momentul când se depăşeşte această valoare critică a rezistenţei echipamentului şi a corpului uman începe să scape coarda permiţând celui ce asigură să oprească căderea prin frânare cu mâna.        Întrucât solicită destul de puternic pitoanele, Gri-Gri-ul nu este recomandabil în traseele pitonate clasic ci în cele pitonate cu spituri (pitoane forate). Deci domeniul exclusiv de utilizare este escalada sportivă.

8.Casca este un obiect foarte important în practicarea alpinismului, rolul ei fiind de a absorbi maxim de energie, deformându-se până la rupere, cu respectarea valorilor de şoc impuse prin normele UIAA. Numeroase accidente s-au produs datorită pietrelor prăvălite din zonele superioare ale traseelor iar altele se produc prin lovirea capului de stâncă în timpul căderii necontrolate (ruperea unei prize, ieşirea pitonului, etc.)        În prezent ne stau la dispoziţie modele omologate cu greutatea între 250 şi 500 g, cu o bună ventilaţie, poziţionate stabil pe cap, cu chingi de legătură sub bărbie şi la ceafă.        Absenţa căştii predomină în escalada sportivă, deoarece în majoritatea cazurilor orientarea peretelui este verticală sau surplombantă şi riscul de a "încasa" pietre este foarte mic. Totuşi, în momentul când se încearcă reuşita la rotpunkt (în stil liber) a unui traseul clasic de alpinism, casca este foarte recomandabilă.

       Dezavantajul principal al căştii este limitarea spaţiului vizual, combinată cu greutatea exercitată asupra capului. Anumite modele au şi o ventilaţie foarte scăzută care implicit contribuie la transpiraţia excesivă a zonei protejate.

9.Săculeţul pentru carbonatul de magneziu        Carbonatul de magneziu, acel praf care asigură aderenţă sporită mâinilor în pasajele dificile de escaladă sportivă, se poartă într-un săculeţ specific. Acesta se confecţionează din materiale textile impermeabile şi are diferite forme şi modele ergonomice.        Săculeţul trebuie să fie dotat cu cureluşă de închidere pentru a nu permite intrarea umezelii în contact cu carbonatul de magneziu (în caz de ploaie). Totodată săculeţul trebuie închis pentru a preveni pierderea carbonatului de magneziu în momentele când căţărătorul stă aşezat pe platforma de regrupare        Opţional, unele săculeţe sunt prevăzute cu o centură ajustabilă sau cu o minicarabinieră pentru hamurile dotate cu o ureche specială de prindere a săculeţului.

CAPITOLUL 3
ASIGURAREA

LEGAREA ÎN COARDĂ

 

Pentru legarea în coardă se foloseşte nodul în opt prezentat în schiţa alăturată. Se recomandă trecerea corzii prin cele două puncte de legătură ale scaunului pentru a se evita solicitarea la cădere într-un singur punct (inelul de chingă), oricât de solid ar pare.        Nodul în opt este un nod foarte solid, dezavantajul său constând în faptul că la solicitare puternică se strânge tare iar după aceea se desface cu greutate.        Folosirea altor noduri de legare în coardă (de ex. nodul bulin) este interzisă de UIAA începând cu anul 1992, când la Cupa Mondială din St. Polden a avut loc un accident foarte stupid: nodul bulin s-a desfăcut la cădere şi un sportiv italian a căzut aproape de lângă top-ul panoului artificial (~20 m.) alegându-se cu paralizie generală definitivă.

METODE DE ASIGURARE

       Împotriva căderii, persoana care se caţără este asigurată prin coarda ţinută de coechipier. Eficienţa asigurării depinde de o serie de factori ce alcătuiesc lanţul de asigurare: ham, nod, coardă, carabiniere, pitoane, dispozitiv de frânare.
       Asigurarea se execută dinamic (prin frânare treptată) şi nu static (prin blocarea corzii) deoarece se pot depăşi uşor limitele de rezistenţă ale echipamentului.
Frânarea se face cu mâna, recomandându-se începătorilor purtarea unei mănuşi de piele pentru evitarea arsurilor.
       Cele mai cunoscute dispozitive de frânare sunt opt-ul de rapel, plăcuţa Sticht, nodul semicabestan şi dispozitivul GRI-GRI.

 

OPT-ul

Metoda de asigurare cu opt-ul aplică modelul nodului de rapel. Este o metodă destul de sigură, însă necesită foarte mare atenţie în cazul căderilor grele a capului de coardă.        Mâna poate bloca coarda până la sarcini de 2 KN.(~200 Kg.)*.        Forţa de frânare este cu atât mai mare cu cât mâna care frânează se află mai aproape de opt sau dacă se frânează cu ambele mâini, rolul cel mai important fiind deţinut de mâna aflată după dispozitivul de frânare.

PLĂCUŢA STICHT

Această metodă destul de răspândită, foloseşte o plăcuţă (cu o gaură ovalizată) confecţionată din duraluminiu. Dimensiunea găurii trebuie să corespundă cu diametrul corzii folosite. Prin gaură se va trece coarda de asigurare, formând astfel o buclă. În bucla corzii se introduce o carabinieră cu filet care la rândul ei este legată de ham.        Distanţa dintre plăcuţă şi carabinieră trebuie menţinută constant la circa 10 cm. În caz de solicitare, plăcuţa se apropie de carabinieră, obţinându-se astfel efectul de frână.        Mâna poate bloca coarda până la sarcini de 2.5 KN.(~250 Kg.)*.        Forţa de frecare este cu atât mai mare cu cât mâna care frânează se află mai aproape de plăcuţă sau dacă se frânează cu ambele mâini. Dezavantajul acestei metode este faptul că la solicitare puternică (cădere cap de coardă), coarda este gâtuită în plăcuţă.

NODUL SEMICABESTAN

Aceasta metodă a fost inventata de Werner Munter, un colaborator al UIAA în probleme de tehnică a securităţii. Se foloseşte numai o carabinieră cu filet (cu forma ovalizată) atârnată în ham sau în piton. Coarda formează în carabinieră un nod semicabestan care are tendinţa de a frâna coarda prin frecare în caz de solicitare.        Mâna poate bloca coarda până la sarcini de 3 KN.(~300 Kg.)*        Forţa de frecare este cu atât mai mare cu cât mâna care frânează se află mai aproape de carabinieră sau dacă se frânează cu ambele mâini. Filetul carabinierei trebuie să se afle în partea mâinii ce frânează. Cu o mână se conduce coarda şi cu cealaltă se frânează.        Dezavantajul acestei metode constă în faptul că în timpul asigurării se realizează o răsucire a corzii in carabinieră.        Etapele de formare ale nodului semicabestan sunt următoarele:

După o perioadă de practică, nodul semicabestan se poate realiza doar cu o singură mână!

DISPOZITIVUL GRI-GRI

La căderile importante forţa de soc depăşeşte uşor 3-4 KN iar în cazul folosirii opt-ului, plăcuţei Sticht sau a semicabestanului mâna nu mai poate ţine sarcina şi începe să scape coarda. În final căderea mai poate fi oprită prin frânare dar există riscul ca spaţiul de cădere să crească periculos datorită unei frânari slabe din partea coechipierului ce se teme să nu îşi ardă mâinile.        Acest risc nu există cu un dispozitiv GRI-GRI. Omologat de UIAA, se blochează la şoc şi începe să scape coarda de la valori ale forţei de şoc mai mari de 9 KN (pentru a nu fi depăşite normele suportate de echipament) permiţând asiguratorului să execute frânarea căderii.        Este recomandat numai în traseele pentru escaladă sportivă echipate cu pitoane forate (spituri), întrucât solicită mult mai mult pitoanele la cădere decât celelate metode de asigurare.

        * Valorile sunt date pentru cazul în care se asigură fără mănuşă pentru mâna aflată în urma dispozitivului de frânare. Este însă foarte recomandabilă purtarea unei mănuşi de piele (mai ales la începători) pentru evitarea arsurilor mâinii şi implicit a urmărilor măririi distanţei de cădere.

NODUL CABESTAN

În numeroase momente poate apărea necesitatea de blocare a corzii: autoasigurare, rapel pe un fir, blocare a corzii după o cădere a partenerului pentru acordarea primului ajutor.        Se foloseşte nodul cabestan şi o carabinieră cu filet. A nu se confunda nodul semicabestan cu cel cabestan, întrucât primul nu blochează coarda ci reprezintă o modalitate de asigurare dinamică.        Etapele de formare ale nodului cabestan sunt următoarele:

 

După o perioadă de practică, nodul cabestan se poate realiza doar cu o singură mână! 

NODUL PRUSIK

 

Nodul Prusik reprezintă un nod cu ajutorul căruia se poate urca pe coarda fixă. Un exemplu de caz în care folosirea lui este esenţială: căderea capului de coardă (sau a secundului) într-un pasaj surplombant. Nereuşind să ajungă la perete, capul va folosi nodul Prusik să urce pe coarda blocată de secund până la pitonul pe care s-a căzut, iar din acest punct poate relua escalada.        Avantajele nodului Prusik sunt evidente: nu necesită decât o bucată de cordelină cu diametrul de minim 4 mm., se blochează foarte uşor sub sarcină iar la eliberarea sarcinii poate fi mutat foarte uşor.        Nodul Prusik se blochează în ambele sensuri de solicitare.

 

NODUL DE LEGARE A DOUĂ CORZI

 

După cum sugereazăşi numele său, acest nod serveşte la legarea a două corzi.        Este practic pentru instalarea unor tope-rope-uri mai lungi, pentru plasarea unui rapel mai lung, etc.

PLASAREA BUCLELOR ECHIPATE

       Coarda trebuie să alunece uşor prin carabiniereşi peste muchiile stâncoase pentru ca escalada să decurgă normal, fără piedici. Principala condiţie pentru circulaţia nestânjenită a corzii este de a o trece corect prin carabiniere, ceea ce înseamnă că trebuie prevăzută direcţia pe care o va lua coarda după trecerea capului de coardă dincolo de piton.
       În nici un caz coarda nu trebuie să facă o buclă care ar putea duce la blocarea ei punând capul de coardă în imposibilitatea de a continua escalada.
       Un unghi nepotrivit poate produce o frecare destul de mare, mai ales în cazul în care coarda trece prin mai multe pitoane. Dacă o singură buclă nu satisface condiţia de trecere uşoară a corzii se vor folosi două sau chiar mai multe bucle aşezate în lanţ. Bineînţeles, se pot folosi şi bucle mai lungi.
       De obicei o buclă echipată are cele două carabiniere plasate cu clapetele spre sensuri opuse.
       Ajuns la piton, capul de coardă va introduce în acesta carabiniera cu clapeta plată (clapeta fiind orientată spre direcţia de urcare până la următorul piton).
       După aceea, se va introduce coarda prin carabiniera cu clapeta curbată, folosind unul din cele două procedee prezentate în figurile 1-2, în funcţie de poziţia carabinierei. Procedeul de introducere a corzii trebuie exersat intens mai ales de către începători întrucât în acel moment potenţialul de cădere este maxim.
       Carabiniera cu clapeta plată se introduce în piton cu clapeta orientată spre direcţia în care se va urca pentru a se evita decarabinarea în caz de căderea laterală a capului de coardă (fig. 3-5).
       Sensul de trecere a corzii prin carabinieră faţă de verticală este interior spre exterior (fig. 4a).
       Prin plasarea corectă a primei carabiniere în piton se asigură automatşi trecerea corectă ca direcţie a corzii prin cea de-a doua carabinieră (fig. 5).
       Desenele alăturate sunt destul de sugestive prezentândşi gravele erori ce se pot produce prin plasarea incorectă a carabinierelor în pitoane sau prin incorecta pregătire a buclei (ambele carabiniere au clapeta orientată spre acelaşi sens; vezi fig. 4b).

      

ORGANIZAREA PLATFORMEI DE REGRUPARE

Asigurarea ideală se bazează pe minim două puncte fixe soldarizate între ele, care să reziste la solicitări în jos, lateralşi chiar în sus, mai ales când nu putem prevede direcţia lor probabilă.        Solidarizarea a două puncte fixe se face prin „triunghiul forţelor” (ca în figură) urmărind repartizarea judicioasă a efortului. Unghiul favorabil este cuprins între 0 si 60, dar în nici un caz nu va depăşi 120, deoarece încărcarea sistemului ar deveni mai dezavantajoasă decât cu un singur punct! Cel mai bine este să se folosească o buclă lungă de chingă care permite carabinierei suficientă mobilitate. Dar atenţie! Este obligatorie realizarea unei articulaţii prin încrucişarea unui dintre fire pentru a se forma un sistem de prindere al carabinierei la cedarea unui punct de asigurare.        Orice persoană odată ajunsă în regrupare trebuie să se autoasigure utilizând o buclă de chingă omologată (22 KN)şi 2 carabiniere. Autoasigurarea este practicăşi în timpul căţărării pentru odihnă, dar în nici un caz nu trebuie reîncepută căţărarea cu autoasigurarea plasată, întrucâtşocurile datorat căderii cap de coardă pe o buclă de 60 cm. este fatal.

 

PITOANELE

       Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare. Există enorm de multe tipuri de pitoane, cu diferite forme şi profile. Materialul din care se produc pitoanele este oţelul moaleşi oţelul dur.
       Pitoanele se împart în două grupe:

clasice: pitoane ce pot fi plantate doar în fisurile naturale ale stâncii prin batere cu ciocanul. Ele pot suporta următoarele sarcini:        pentru pitoanele confecţionate din oţel moale:              în fisuri longitudinale:6-10 KN.              în fisuri transversale:9-12 KN.        pentru pitoanele confecţionate din oţel dur:              în fisuri longitudinale:10-15 KN.              în fisuri transversale:15-20 KN.

forate: pitoane ce pot fi plantate în orice loc; pentru plantare este forată o gaură cu o bormaşină (sau în lipsă cu o foreză de mână), în gaură se bate un diblu de metal cu filet pe interior care la capăt are o pană de metal. Pana se despică prin batere, fixând mai bine diblul.

În final se înfiletează pitonul folosindu-se şuruburi sau piuliţe, în funcţie de modelul diblului. La alte modele diblul se fixează în gaură folosind un adeziv special (spituri cu cimentare rapidă). Spiturile cu cimentare rapidă Petzl suportă până la 50 KN! (recordul absolut de rezistenţă al spiturilor)        Pitoanele forate se numesc în mod uzual spituri. Un piton forat în stâncă compactă suportă 25 KN.        O variantă a pitonului forat este pitonul de expansiune, ce reprezintă un piton clasic prevăzut însă cu o pană de metal ca la pitonul forat pentru o mai bună fixare.

       Modalităţile mecanice de plasare a spiturilor sunt prezente în figurile de mai jos.

Plasarea unui spit de expansiune

Plasarea unui spit cu filet

Plasarea unui spit cu cimentare rapidă

       În concluzie putem afirma cu certitudine că pitoanele forate rezistă mult mai bine decât cele clasice. Începând cu ultimul deceniu se folosesc cu precădere pitoane forate, multe trasee fiind pitonate de sus în jos, în rapel. Pentru traseele vechi se încearcă repitonarea sau măcar plantarea pitoanelor forate în regrupări sau în pasajele cheie.

PUNCTE DE ASIGURARE DEMONTABILE

 

Punctele de asigurare demontabile au apărut în două regiuni pe care natura nu le-a înzestrat cu prea multă stâncă: nordul Angliei şi turnurile de gresie ale Elbei. Concepute iniţial pentru a nu deteriora locurile frecventate, ele aveau scopul de a înlocui cu success pitoanele prin noduri înţepenite în crăpături sau piuliţe prin care se trecea o bucată de cordelină. Treptat-treptat tehnica a evoluat şi după câţiva ani au apărut penele din plastic şi aliaje de aluminiu.        Formele penelor sunt foarte diverse: secţiune trapezoidală pentru fisuri cu feţe neparalele, semilună cu aşezare pe trei puncte, o faţă convexă şi alta concavă, sectiune hexagonală, etc.

       Rezistenţa penei variază binenţeles în funcţie de mărime, cu condiţia amplasării corecte. Astăzi se recurge la folosirea cablurilor de oţel care înlocuiesc cu success buclele de cordelină.
       Amplasarea corectă a „noilor pitoane” pretinde multă îndemânare şi imaginaţie. Deseori stânca trebuie curăţată de pământ şi pietricele. Dimensiunea potrivită a penei se alege având la îndemână un set compus dintr-o scară judicioasă de mărimi. Pana se plasează în aşa fel încât ambele suprafeţe de sprijin să fie în contact cu peretele. Odată poziţionată în locul potrivit, pana se trage puternic în sensul efortului probabil.
       La recuperare, penele mari trebuie lovite cu vârful piramidal al ciocanul, iar cele mici ajutându-ne cu un piton. Atenţie la posibila distrugere a cablului în punctul unde pătrunde în pană.

Pentru fisurile largi, au apărut dispozitive bazate pe principiul excentricelor. Cel mai vestit aparat este friendul, inventat de americanul Ray Jardine. Principiul său de funcţionare se bazează pe 4 came excentrice, menţinute în poziţie deschisă prin arcuri spirale aflate pe ax. O traversă acţionată cu degetele, manevrează 4 tiranţi subţiri, strângând camele pentru dimensiunea fisurii. Fabricat în 7 mărimi, are utilizare largă şi s-a bucurat de apreciere deosebită.        Principalul atu al friendului este uşurinţa de plasare şi recuperare şi totodată posibilitatea de plantare în fisurile surplombante.

CAPITOLUL 4
TEHNICA DE ESCALADĂ
REGULI DE BAZĂ

       Escalada constă dintr-o serie de mişcări, cu cheltuială de energie fizică şi psihică. Aplicată corect, conform anumitor reguli, asigură o economie substanţială de energie contribuind la securitatea căţărătorului şi la succesul acţiunii. Principalele principii ce stau la baza escaladei sunt următoarele:

Pasajul care urmează escaladat trebuie examinat cu privirea, mişcările cu anticipaţie calculate şi prevăzute ordinea lor, posibilităţile de asigurare, urmările pe care le poate avea alunecarea sau căderea, care este locul următor de odihnă. Numai după ce am examinat toate aceste aspecte părăsim locul sigur pe care ne aflăm şi parcurgem fără prea multă şovăiala pasajul respectiv până la locul unde ne putem odihni şi examina pasajul următor.

Fiecare priză trebuie încercată dacă rezistă sau nu. Multe prize ţin numai dacă sunt folosite într-un anumit fel, în special la apăsare şi nu la tracţiune (trăgând de ele, ies ca un sertar). Deosebit de fragile sunt prizele de iarbă care apar de obicei pe brânele dintre doi pereţi. Iarba rezistă slab la tracţiune şi în plus poate fi smulsă cu tot cu bucata de pământ pe care a crescut. Mai periculoase decât iarba sunt muşchii, lichenii şi mâzga. Escalada trebuie să se desfăşoare calm, cu atenţieşi îngrijit, fără smuncituri şi sărituri. Mişcările trebuie să fie ritmice, fluide, fără să se încalece, fără contracturi.

Siguranţa unei prize nu depinde de mărimea ei. Se poate întâmpla ca un bloc sau o lespede foarte mare să se disloce brusc fără vreun semn premergător. În cazul folosirii unui astfel de bloc instabil pentru tracţiune cu ambele mâini se poate întâmpla sa rămânem cu el în braţe. Căzând acest bloc poate tăia coarda, poate strivi pe coechipierul aflat mai jos sau îi poate accidenta pe eventualii spectatori aflaţi la baza peretelui.

Regula celor trei puncte. Persoana ce escaladează trebuie să aibă în permanenţă trei puncte de sprijin pentru trei din membrele sale. Stând cu picioarele pe două prize solide, ţinându-se cu o mână de a treia priză, se va întinde cealaltă mână după a patra priză. Numai după ce se convinge de soliditatea ei şi se ţine bine de ea, căţărătorul poate mişca un picior pentru a-l muta pe priza următoare; în acest timp el rămâne din nou în trei puncte de sprijin: două prize de mână şi o priză de picior.
     Explicaţia acestei reguli este că, dacă în timpul mişcării una din cele trei prize cedează, se rămâne totuşi în două prize; rămânând într-o singură priză, căderea este sigură.

Escalada trebuie să se facă cu economie de forţă, având în vedere efortul mare pe care îl reclamă orice traseu. În cazul în care nu putem trece un pasaj dificil nu trebuie să ne risipim forţele, ci să revenim la punctul de plecare sau să ne autoasigurăm într-un piton din respectivul pasaj, după care putem găsi altă variantă de căţărare, altă succesiune de prize, altă tehnică sau altă poziţie de echilibru. Întotdeauna trebuie păstrată o rezevă de forţă şi evitată mergerea până la epuizare. Escalada se face pe picioare, care preiau întreaga greutate a corpului. Mâinile servesc pentru menţinerea echilibruluişi sunt folosite pentru tracţiune în pasajele dificile unde se depăşeşte verticala.

Escalada în şpraiţ, cu picioarele depărtate, stă la baza unui bun stil, elegant şi sigur. Poziţia de şpraiţ asigură un echilibru mai stabil împiedicând o răsucire nedorită a corpului în jurul unei axe verticale.

Escalada se adaptează la forma stâncii şi la caracteristicile pasajului. Astfel, trebuie depărtat corpul de perete în special pe muchii şi creste sau, din contră, lipit de stâncă în pasajele de perete, fisuri. În mişcare, centrul de greutate al corpului se află în general în afara punctelor de sprijin; în timpul odihnei, din contră, centrul de greutate este bine să se afle în interiorul perimetrului determinat de punctele de sprijin.

Cel ce atacă un pasaj dificil trebuie să se elibereze de toate reţinerile datorate unei poziţii expuse (de exemplu: un pasaj surplombant). Instinctiv, omul se inhibă în faţa unui loc periculos, datorită poziţiei sale nesigure în spaţiu. Nu este acelaşi lucru (din punct de vedere psihologic) să ataci un pasaj de gradul VI sau VII, la 1 m. de pământul ferm sau la câţiva zeci de metri deasupra văii. Singura modalitate de eliberare de aceste reticenţe o constituie antrenamentul.

COMENZI DE COARDĂ

       Înţelegerea dintre membrii unei echipe se face prin comenzi scurte şi clare. Trebuie evitate toate posibilităţile de interpretare greşită, întrucât comenzile de multe ori se aud greu din cauza reliefului, distanţei şi condiţiilor atmosferice. În aceste cazuri trebuie evitate orice comenzi ce pot crea confuzie, de exemplu o negaţie (comanda "nu trage" poate fi interpretată "trage", cuvântul "nu" trecând neauzit).
       Pentru parcurgerea unei lungimi de coardă cu o echipă formată din două persoane se procedează în felul următor:

       Capul de coardă îl întreabă pe secund dacă este gata să îl asigure. După ce primeşte răspunsul afirmativ, capul pleacă anunţându-l pe secund "am plecat".
       Dacă are nevoie de tracţiune de coardă, capul strigă "fiiil!".
       Dacă nu mai are nevoie de tracţiune, capul strigă "slaaab!".
       Secundul nu trebuie sa răspundă comenzii căci capul de coardă vede sau simte dacă a fost înţeles: dacă a cerut filaj, va simte imediat că se întinde coarda, iar la "slab" că slăbeşte si devine mai liberă.
       La dislocarea unei pietre se strigă "piatră" pentru a-l avertiza pe coechipier.

       Secundul trebuie să îl ţină la curent pe capul de coardă cu lungimea corzii rămasă disponibilă pentru ca acesta să se îngrijească la timp de găsirea unui loc de regrupare. Nu trebuie consumată toată coarda întrucât sunt necesari câţiva metri buni pentru frânarea unei căderi grele a capului de coardă iar in regrupare sunt necesari 2-3 m de coardă pentru autoasigurarea în cel de-al doilea piton. În general trebuie plecat în traseu cu corzi de 50 m., iar o lungime de coardă nu trebuie să depăşească 40 m. Numai în caz de nevoie (se termină buclele echipate înainte de parcurgerea completă a lungimii sau se ratează din neatenţie regruparea) se va efectua o regrupare dificilă în pitoane intermediare, ţinându-se cont de faptul că poziţiile sunt extrem de incomode. Secundul nu va urca până la cap ci se va opri cu vreo 2-3 pitoane mai jos, întrucât capul de coardă regrupează într-un singur piton.
       Ajuns în regrupare, capul de coardă se autoasigură în minimum două puncte, după care strigă "am regrupat", ceea ce înseamnă că secundul nu mai trebuie să asigure şi se poate pregăti de plecare.
       Capul de coardă trage la el restul de coardă disponibilă, secundul strigând "gata" în momentul când coarda este întinsă. Capul de coardă trece coarda prin dispozitivul de asigurare, iar după acea strigă "poţi să pleci".
       Secundul comunică "am plecat"şi începe să escaladeze cerându-i capului să fileze, să slăbească, etc.
       Menţionez că anumite comenzi vocale se pot substitui cu semnale prin coardă, stabilite de comun acord de coechipieri.

TEHNICA DE ESCALADĂ LIBERĂ (ROTPUNKT) 

       Escalada liberă este escalada cu prize naturale, fără folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare, pitoanele şi celelalte mijloace artificiale nefiind folosite decât pentru asigurare.
       În funcţie de conformaţia terenului se folosesc tehnici diferite. Astfel deosebim tehnica de escaladă în fisuri, în hornuri, în diedre şi pereţi. Escalada se desfăşoară cu precădere în forme de relief verticale, cele orizontale fiind folosite pentru traversări.

Escalada în fisuri. Tehnica de escaladă în fisuri depinde de dimensiunea fisurii, care poate să varieze de la câţiva milimetri până la 10-15 cm. Fisurile de ordinul milimetrilor se pretează la baterea pitoanelor. Pentru escalada liberă este necesară o lăţime egală cu cel puţin grosimea unui deget. Degetul poate fi înţepenit într-o fisură cu muchia vie şi care se îngustează (cheie de deget). Fisurile ceva mai largi permit introducerea mâinii. Palma se înţepeneşte cu degetul mare strâns într-un loc în care fisura se îngustează, rezultând astfel o priză excelentă (cheie de mână). Picioarele se pot şi ele înţepeni în fisură, însă este preferabil să căutăm pentru ele prize în afara fisurii căci în caz de scăpare a mâinii riscăm să rămânem cu ele prinse în fisură. Cu cât priza de mână în fisură este mai nesigură, cu atât mai mult se indică a nu se înţepeni picioarele în fisură, ci a se căuta prize laterale. Se mai poate încerca înţepenirea ambelor mâini alăturate cu palmele orientate spre sensuri opuse. Când fisura se lărgeşte, ea oferă spaţiu pentru o jumătate a corpului astfel încât se poate înţepeni umărul şi antebraţul, precum şi piciorul prin opoziţia călcâiului şi a genunchiului, în timp ce cealaltă mână şi celălalt picior folosesc prize situate în afara fisurii. Oricum, escalada într-o astfel de fisură este dificilă şi obositoare şi în plus, câmpul vizual este limitat. Se alege poziţia cu jumătatea stângă sau dreaptă a corpului în fisură, astfel încât faţa să fie îndreptată spre partea mai netedă. Această poziţie trebuie aleasă la timp, fiindcă odată angajaţi va fi dificil a o mai schimba.

Escalada în hornuri. Hornul este definit ca o fisură suficient de largă ca să permită intrarea întregului corp al căţărătorului. Cu cât hornul este mai îngust, cu atât escalada este mai dificilă, totodată şi câmpul vizual mai redus. Ca în fisurile largi descrise anterior, se alege poziţia astfel încât faţa să fie îndreptată către peretele mai accidentat, bogat în prize, iar spatele către peretele neted. Cele mai uşoare de escaladat sunt hornurile de circa 1 m. lărgime, în care putem "ramona" (ramoner (fr.) = a curăţa coşul; ramonaj = escaladă interioară), folosind presiunea în opoziţie a picioarelor, mâinilor şi spatelui. De la caz la caz, vom alege poziţia cu ambele picioare pe peretele din faţă sau cu o mână în faţă şi una la spate. Uneori poate fi mai avantajoasă poziţia de şpraiţ, mai ales dacă ambii pereţi ai hornului oferă prize suficiente. Dacă hornul se lărgeşte, ramonajul nu mai este posibil şi nu mai rămâne decât şpraiţul sau escalada în perete.
      În concluzie, trebuie remarcat că spre deosebire de escalada în perete, în hornuri se folosesc nu numai mâinile şi picioarele dar şi umerii, spatele, şezuta şi genunchii pentru sprijin prin frecare.
      Adeseori, în hornuri se află blocuri încastrate, mai mici sau mai mari. Aceste blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihnă sau de regrupare, sau ca puncte de asigurare, trecându-se o buclă în jurul lor. Uneori blocurile încastrate mai mari formează surplombe greu de trecut prin exterior. În acest caz poate fi favorabilă trecerea prin "fereastră" (prin spatele blocului) dacă spaţiul permite. În general, un horn se escaladează, pe cât posibil, la muchiile exterioare, care oferă prize mai bune, deşi instinctiv omul se simte mai în siguranţă la interiorul hornului. Escalada în interior prezintă două dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mâzgoase, acoperite cu licheni şi muşchi, pe de o parte, pericolul înţepenirii, al lipsei de libertate de mişcare, pe de altă parte, care face imposibilă o escaladă elegantă, cursivă, sigură şi eficientă.

Escalada în diedre. Un diedru este format de doi pereţi de stâncă care se întâlnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisă. De obicei, intersecţia celor doi pereţi este marcată de o fisură, care oferă posibilităţi de fixare a pitoanelor şi prize pentru escalada liberă. Tehnica de escaladă în fisura din diedru seamănă cu cea expusă anterior şi variază după lăţimea fisurii; se folosesc mâinile înţepenite în fisură, iar cu picioarele se face şpraiţ pe pereţii diedrului. Dacă diedrul nu prezintă fisură, tehnica variază după unghiul diedrului. Cu cât unghiul este mai ascuţit, cu atât se aplică o tehnică apropiată celei de escaladă în hornuri; cu cât unghiul se deschide, se trece la o tehnică de escaladă în perete.
      Şpraiţul în diedru este mai dificil decât într-un horn, întrucât pereţii divergenţi oferă mai puţine posibilităţi de opoziţie. Dacă unul din pereţii diedrului este neted, lipsit de prize, ne vom întoarce cu faţa câtre peretele opus, folosindu-l pe cel neted pentru sprijinirea prin frecare a umărului sau spatelui; o mână şi un picior le vom înţepeni în fisură, iar pentru cealaltă mână şi celălalt picior vom căuta prize în peretele din faţă.

Bavareza. Denumită şi tehnica de escaladă în opoziţie, bavareza este o spectaculoasă metodă de escaladă aplicabilă în diedre cu fisura clară şi cu muchiile vii. Echilibrul corpului este menţinut prin tracţiune cu ambele mâini prinse de muchia fisurii şi presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atât tracţiunea cu mâinile, cât şi presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea mişcărilor depinde de împrejurări şi poate fi mână-mână, picior-picior sau alternativ mână-picior, mână-picior.

Escalada pe perete<. Spre deosebire de sensul larg al cuvântului, perete se numeşte, în sens restrâns, o faţă stâncoasă lipsită de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea mai eficace de escaladă este tehnica de şpraiţ, care permite folosirea optimă a prizelor de picior prin opoziţia picioarelor desfăcute. Şpraiţul împiedică de asemenea răsucirea corpului lateral. Prizele de mână pot fi (şi sunt de obicei) deasupra nivelului ochilor, dar pot fi şi dedesubt (prize întoarse). Un perete neted, cu prize mici, se numeşte placă. Escalada pe plăci se bazează mai mult pe frecare. atât a picioarelor pe asperităţile şi prizele mici ale stâncii, cât şi a palmei aplicate pe placă. Cu cât placa se apropie de verticală, iar prizele sunt mai mici şi mai rare, cu atât va trebui să se facă apel la o tehnică mai rafinată şi la un simţ dezvoltat al echilibrului.
      În traversări se aleg de preferinţă prize de mână nu prea înalte, la nivelul ochilor sau prize întoarse aflate mai jos. De la caz la caz, paşii se fac aducând al doilea picior lângă primul sau prin încrucişare. Dacă nu dispunem decât de o singură priză de picior, trebuie făcută schimbarea piciorului, rămânând pentru moment numai în prizele de mână, ceea ce nu ne putem permite decât în caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se face cu multă atenţie şi în nici un caz printr-o săritură.
      Revenind la poziţia de şpraiţ, trebuie să insistăm asupra economiei de forţă pe care o realizăm prin ea. În şpraiţ se trec adesea cu uşurinţă pasaje care, cu altă tehnică sunt extrem de dificile şi obositoare. Astfel, se pot trece, ieşind mult în afară, chiar şi surplombe mai mari, fără ajutorul scăriţei şi al altor mijloace artificiale.
      De regulă nu se folosesc genunchii drept sprijin dar şi această regulă admite excepţii, în special dacă lipsesc prizele de mână sau dacă prizele sunt slabe, la ieşirea pe o prispă (treaptă) situată deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Ieşirea pe o astfel de prispă se poate face prin ridicare în braţe. Mai dificil este de escaladat o prispă situată deasupra nivelului capului. În acest caz, se prinde cu ambele mâini marginea prispei, se ridică picioarele pe perete cât mai sus posibil şi cu o mişcare rapidă se va smuci cotul în sus astfel încât să se preseze cu palma puternic în jos; apoi cu altă mişcare rapidă se efectuează ridicarea şi cu a doua mână, în aceeaşi poziţie şi astfel, în final, se ajunge ca ambele braţe să fie întinse.

TEHNICA DE ESCALADĂ ARTIFICIALĂ

       Escalada artificială începe din momentul în care se folosesc pitoanele drept prize de mână sau de picior. Deşi fiecare persoană e liberă să stabilească limita dintre escalada liberă şi artificială, totuşi trebuie să căutăm ca prin antrenament să împingem această limită cât mai departe posibil. Deşi este clar că numai escalada liberă cere maximum de artă şi oferă maximum de satisfacţii, pe de altă însă, nici trecerea unor surplombe sau tavane cu mijloace artificiale nu este de neglijat.
       Autotracţiunea de coardă (autofilarea) este avantajoasă faţă de tracţiunea directă la piton, prin economia de forţă care se realizează. Pentru autotracţiune se trece coarda prin bucla echipată plasată în pitonul aflat deasupra noastră, apoi cu o mână se trage de firul care ne leagă de secund, ajutându-ne să urcăm către piton. Autotracţiunea nu se poate face decât la un singur piton sigur şi situat suficient de sus, cel puţin la nivelul pieptului; în caz contrar riscăm să extragem pitonul din stâncă. Pentru a preveni acest pericol este preferabilă utilizarea scăriţei. Autotracţiunea o poate aplica şi secundul în escalada sa.
       Folosirea scăriţelor apare necesară în pasajele artificiale ale traseelor extreme sau în trecerea directă a surplombelor sau tavanelor cu anvergură mare, deşi tendinţa actuală este de a reduce pe cât posibil utilizarea lor. De obicei se merge cu două scăriţe de persoană, dar în prezent majoritatea persoanelor folosesc doar una, deoarece a doua scăriţă este absolut necesară doar în traseele de extremă dificultate.
       Urcând în scăriţă din treaptă în treaptă vom avea grijă să o îndepărtăm de perete cu piciorul întins pentru a putea introduce mai uşor celălalt picior în treaptă. Pentru ca scăriţele să nu se agaţe în pasajele de escaladă liberă, ele se strâng treaptă cu treaptă şi se prind cu o cordelină de ham.

CAPITOLUL 5
REGULILE DE BAZĂ ALE SECURITĂŢII ÎN ALPINISMUL CLASIC & ESCALADA SPORTIVĂ

1. Căderea în alpinismul clasic reprezintă întotdeauna un pericol foarte mare pentru cel ce cade chiar cu cea mai bună asigurare. Niciodată nu trebuie riscat, mai ales dacă starea pitoanelor nu permite acest lucru. În traseele de escaladă sportivă echipate cu spituri care respectă cotele şi modalităţile de plantare elaborate de UIAA, această regulă nu mai este valabilă.

2. Cel ce asigură trebuie să fie capabil în orice clipă de a rezista unei forţe de 10 KN (~1 tonă) indiferent de înălţimea de cădere a partenerului.

3. Cel mai recomandabil echipament este cel omologat UIAA.

4. Pentru a nu se depăşi limita rezistenţei echipamentului sunt necesare după prima regrupare cel puţin două pitoane intermediare la cca. 2 m.şi la 10 m. deasupra regrupării. Aceste valori sunt oferite prin calculul matematic al factorului de cădere şi a forţei de şoc. Pentru a căţăra la un nivel de securitate maximal se recomandă ca distanţa dintre două puncte de asigurare intermediară să fie de maxim 4-5 m.

5. Pitoanele intermediare sunt mai importante în prima jumătate a lungimii de coardă decât în a doua.

6. Dacă este posibil, regruparea să se facă după un pasaj dificil şi nu înainte, pentru a se trece pasajul respectiv cu un factor de cădere cât mai mic.

7. Autoasigurarea în regrupare trebuie făcută cât mai scurtă, la cel puţin două pitoane şi cu o buclă de chingă omologată de UIAA.

8. Alte metode de asigurare decât cele acceptate de UIAA (optar, plăcuţă Sticht, semicabestan, GRI-GRI) sunt absolut interzise.

9. Toate asigurările statice sunt interzise, întrucât valorile forţei de şoc sunt prea mari pentru om şi pentru material.

10. Căderile grele, cu un factor mare de risc, pot fi ţinute numai printr-o asigurare dinamică, singura care apără omul şi materialul de supraîncărcare.

11. Orice piton intermediar (chiar şi cel mai sigur în aparenţă) poate fi smuls; nu te baza niciodată 100% pe un piton intermediar.

12. Nu se face rapel după bucle găsite, chiar aparent noi.

13. Nu folosiţi corzi statice în traseele de escaladă sportivă sau alpinism. Corzile statice pot fi folosite numai în traseele de escaladă cu asigurare de sus (top-rope).

14. O coardă uzată sau care a suportat numărul de căderi pentru care a fost testată trebuie scoasă din uz.

15. Înălţimea maximă de cădere într-un piton intermediar se calculează ca diferenţa de nivel între el şi pitonul de mai sus minus 1,5 m., totul înmulţit cu trei (nu cu doi, cum am fi tentaţi, adică dublul lungimii). Acest rezultat a fost dovedit experimental în 1997 de Clubul Alpin Elveţian în cooperare cu UIAA.

16. Nu te juca cu viaţa partenerului. Fii tot timpul atentşi coordonează-te cu mişcările lui când îl asiguri.

CAPITOLUL 6
CĂDERILE

“Ideea fundamentală a vieţii este să nu-ţi fie frică” - Nietzche

       Se poate întâmpla.... Deodată piciorul îţi alunecă sau priza de mână cedează, respiraţia ţi se opreşte, îţi pierzi echilibrul şi gravitatea îşi spune cuvântul. Eşti în cădere. Eşti speriat, adrenalina atinge cote maxime, dar fenomenul mecanic intervine şi sistemul de securitate îţi opreşte căderea.
       Pentru a înţelege mai bine căderile, vom apela puţin la fizică. 

FORŢA DE ŞOC ŞI FACTORUL DE CĂDERE

       Forţa de şoc reprezintă efortul cu care este solicitată coarda în timpul căderii. Solicitarea corzii începe după parcurgerea distanţei de cădere liberă; din această clipă coarda începe să se întindă, efortul din coardă creşte şi atinge valoarea maximă când devine egal cu forţa de frânare.
       Dacă forţa de şoc este mică căderea se termină în acest punct deoarece lucrul mecanic necesar reţinerii corpului ce cade a fost realizat de coardă prin alungire.
       Dacă forţa de şoc depăşeşte aceste praguri urmează o nouă fază în care coarda alunecă prin dispozitivul de frânare cu forţă constantă până când întreaga energie de cădere este absorbită prin frecare.
       Energia de cădere este egală cu produsul dintre greutatea căţărătorului şi înălţimea de cădere. Ea este absorbită de coardă şi de dispozitivul de frânare.
Rezumând cele spuse mai sus rezultă că forţa de şoc este egală cu forţa de frânare iar cantitatea de coardă ce alunecă prin dispozitivul de frânare este proporţională cu energia de cădere.
       Valoarea forţei de şoc variază în funcţie de cinci factori:

greutatea corpului ce cade
caracteristicile de alungire a corzii
factorul de cădere
factorul de frecare
amortizarea corpului celui ce cade şi a celui ce asigură

       Pentru cel ce cade este hotărâtoare înălţimea de cădere; pentru cel ce asigură este hotărâtor factorul de cădere.
       Definim factorul de cădere ca fiind raportul dintre lungimea de cădere şi lungimea corzii de la asigurător până la căţărător. Factorul de cădere maxim este egal cu 2 şi se realizează în cazul unei căderi libere fără piton intermediar şi fără frânare. Conform testelor UIAA forţa de şoc poate depăşi 12 KN (limita suportabilă a corpului uman). Valoarea de 2 a factorului de cădere poate fi întâlnită numai după prima lungime de coardă, în căderea capului de coardă peste regrupare. Atenţie la pitoanele din regrupare care pot ceda la un asemenea şoc. După punerea primei bucle de asigurare factorul de cădere va scade constant şi va rămâne sub 2.

Între timp ce se întâmplă cu pitonul pe care se cade?        Eşti pe perete, coarda şi hamul sunt bine legate, pitoanele intermediare sunt bine plantate, buclele sunt corect puse, deci te simţi în siguranţă. Gândul unei eventuale căderi nu te sperie. Dar orice cădere generează o mare cantitate de energie. La urma urmei suntem creaturi destul de grele, iar gravitatea este o forţă formidabilă (cum orice secund care a oprit un cap de coardă în cădere poate afirma acest lucru).        Foarte multe accidente au avut loc în urma cedării punctului intermediar de asigurare datorită greşitei estimări a forţei de şoc ce acţionează asupra acestuia. Dacă se cade pe un piton intermediar cu o forţa deşoc x, iar cel ce filează foloseşte o forţă de frânare y pentru a opri căderea, asupra pitonului va acţiona suma celor două forţe x+y.        Un exemplu foarte bun este prezent în figura alăturată. Forţa de şoc ce acţionează asupra căţărătorului este de 9 KN iar forţa de frânare este de 6 KN. Forţa ce acţionează asupra pitonului este de 15 KN, reprezentând suma celorlalte două forţe. Ţinând cont de forţele maxime de rezistenţă ale pitoanelor (vezi capitolul 3), în cazul de faţă un piton clasic ar putea ceda.        Sunt două tipuri de căderi:

cele pe care le prevezi, chiar cu câteva milisecunde înainte de a se întâmpla.
cele pe care nu le prevezi (“surpriză”), datorate de obicei ruperii unei prize.

       Prima îţi dă un moment de a te pregăti înaintea căderii şi chiar de a te împinge uneori din perete. Astfel îţi poţi asigura o poziţie în care capul nu este ameninţat, te poţi prinde cu ambele mâini de coardă iar corpul tău e pregătit de impact pe măsură ce coarda se alungeşte.
Indiferent de evenimentul ce produce căderea, cea mai sigură metodă de a evita rănirile este prinderea cu ambele mâini de coarda de asigurare, prevenind astfel căderea cu capul în jos. Se recomandă încordarea muşchilor şi reţinerea respiraţiei pentru mărirea capacităţii de rezistenţă şi de elasticitate a corpului.
       De remarcat că o cădere într-un pasaj vertical sau surplombant este mai puţin periculoasă decât o cădere în teren înclinat şi cu pitoane rare.
       Pentru cea de-a doua categorie, problema e un pic mai complicată. Căderea este mult mai periculoasă deoarece corpul tău este deja în cădere în timp ce creierul primeşte informaţia. De multe ori acest lucru generează lipsa de reacţie. Întrucât loviturile în zona capului sunt cele mai periculoase, niciodată nu trebuie să te afli cu coarda după picioare (mai ales în traversări).
       Exemplu: cădere pendulară a capului de coardă.

Greşit (coarda este după picior)

Corect (coarda este în faţă)

       Posibilele accidente apar în căderile capului de coardă. Faţă de secund, capul de coardă are de înfruntat mai multe riscuri şi de aceea nu trebuie să atace pasaje mai dificile decât cele pe care ştie că le poate trece în siguranţă. Totuşi, dacă înălţimile de cădere nu sunt mari, accidente nu vor surveni. O atenţie deosebită trebuie acordată pereţilor înclinaţi în care o cădere te poate pune în situaţia să te freci de perete.
       Cum în România traseele sub 3A nu prea sunt bine pitonate, o mare atenţie trebuie acordată. Niciodată nu trebuie riscat în mod conştient. Dacă toate condiţiile de securitate sunt îndeplinite, nu vei păţi mai nimic într-o cădere de secund, fiind posibile totuşi câteva vânătăi, julituri sau zgârieturi.
       O mare atenţie trebuie acordată şocurilor statice care deşi sunt produse la înălţimi mici de cădere pot provoca leziuni ireversibile (paralizie) sau chiar moarte. Şocurile statice pot avea loc când se folosesc corzi statice sau la incorecta folosire a buclelor de autoasigurare. De aici rezultă următoarele reguli:

în traseele de căţărare nu se folosesc niciodată corzi statice.
când se revine în poziţia de căţărare (după o pauză în care s-a stat atârnat în piton folosind autoasigurarea) prima grijă a căţărătorului este de a scoate autoasigurarea din piton.

       Criteriu de comparaţie (vezi figurile):

Cazul 1

Cazul 2

       1. O cădere cap de coardă de înălţime 1.2 m, în primul caz folosind coardă dinamică iar în cel de-al doilea folosindu-se o coardă statică. Din figură se observă că factorul de cădere este 2, neexistând piton intermediar. Conform testelor UIAA în primul caz, forţa de şoc este de 7 KN, iar în cel de-al doilea 18 KN. Cum limita suportabilă a corpului uman este 12 KN, concluzia este mai mult decât evidentă.
       2. O cădere cap de coardă de înălţime 10 m, având în primul caz un piton intermediar plasat la 0.2 m de regrupare iar în cel de-al doilea caz având plasate două pitoane intermediare după primii 4 m. Concluzia este următoarea: plasând cât mai multe bucle, reducem drastic factorul de cădere.
       Plasăm rezultatele în următorul tabel:

	Cazul 1	Cazul 2
Lungimea de coardă desfăşurată	5.2 m	9 m
Factorul de cădere	1.9	1.1
Forţa de şoc suportată de căţărător	9 KN	6 KN
Forţa de şoc suportată de bucla echipată	15 KN	10 KN

       Iată şi un tabel cu consecinţele unei căderi cap de coardă cu factor 1 constatate experimental:

Distanţa până la bucla echipată aflată sub căţărător (m)	0,3	1	1,7	3,8	7,5	12,5
Înălţimea teoretică de cădere în gol (m)	0,6	2	3,4	7,6	15	25
Înălţimea de cădere constatată experimental (m)	1	3	5	10	20	30
Forţa de frânare necesară pentru o sarcină de 80 Kg. (KN)	4	5	6	8	10	12

 

EVITAREA CĂDERILOR

       Cel mai bun mijloc pentru evitarea căderii este studierea pasajului ce urmează a fi parcurs, în vederea cunoaşterii posibilităţilor de căţărare, de asigurare şi de retragere. De multe ori, capul de coardă intră în pasaj fără a-l studia şi are surpriza de a constata că nu a ales direcţia bună şi a părăsit traseul sau că nu mai rezistă fizic să ajungă până la următorul piton.
       Decăţărarea poate fi uneori foarte dificilă şi poate conduce la o cădere. Este bine să ştim cât de cât linia traseului din cărţile de specialitate sau de la cunoscători ai zonei.
       Retragerea trebuie făcută din timp, în caz de dificultate neprevăzută, înainte de pierderea forţelor.
       În caz de stricare bruscă a vremii (vânt puternic, ceaţă, ploaie, ninsoare) imediat trebuie luată decizia de abandonare a traseului. Vara, în caz de averse torenţiale, trebuie aşteptată trecerea ploii iar după aceea trebuie pregătită coborârea prin rapel. Continuarea traseului pe stâncă udă poate genera mai mult ca sigur o cădere.
       Oboseala poate genera şi ea accidente. Dacă condiţia fizică nu îţi permite, nu încerca să faci mai mult de un traseu pe zi. O zi de pauză după un traseu greu este oricând binevenită.

CAPITOLUL 7

RAPELUL

 

       Rapelul reprezintă coborârea prin alunecare de-a lungul unei corzi. Pregătirea rapelului cere prevedere, experienţă şi conştiinciozitate. Cele mai multe accidente au loc la coborâre, datorită euforiei, oboselii, frigului, apropierii unei ploi sau a nopţii. De aceea, există o serie de reguli ce trebuie respectate pentru eliminarea tuturor riscurilor. Cea mai importantă regulă este rezervarea unui interval de timp suficient pentru pregătirea rapelului.
       Cel mai simplu punct de fixare al corzii îl constituie un copac sau mai rar, un colţ de stâncă. Cel mai bine este să se echipeze colţul cu o buclă de cordelină, care permite o recuperare mai uşoară a corzii. De obicei însă, rapelul se face după un piton. În cazul folosirii a două pitoane se utilizează o cordelină pentru repartizarea uniformă a efortului.
       Pentru rapel este indicat un piton cu inel. În lipsă, se poate folosi un piton normal echipat cu o buclă din cordelină. Dacă avem o singură coardă la dispoziţie, o vom trage prin inel până la mijlocul ei. Dacă folosim două corzi, le înnodăm şi tragem corzile prin inel până când nodul ajunge lângă inel. Capetele corzii se înnoadă, apoi se strânge coarda de la capete spre piton în bucle largi şi se aruncă cu o mişcare largă, în aşa fel încât să nu rămână agăţată pe parcurs. La recuperare se trage de capătul care vine mai lesne; în cazul corzii duble se trage de firul cu nod. În general, se trage de firul apropiat de stâncă; trăgând de celălalt fir, acesta apasă inelul către perete, blocând coarda.
       Înainte de coborârea ultimei persoane, coechipierul ajuns jos încearcă să afle dacă se poate recupera cu uşurinţă coarda. În caz contrar, cel rămas sus schimbă dispoziţia corzii, în aşa fel încât recuperarea să se facă fără probleme. Recuperarea se face trăgând constant şi fără grabă, fără smuncituri. Există pericolul ca prin tragerea corzii să fie dislocate pietre. În fine, capătul corzii poate lovi în cădere un coechipier.

În timpul rapelului, picioarele se ţin depărtate pentru a evita răsucirea laterală în jurul axei corpului. Corpul se lasă uşor spre spate, iar picioarele se sprijină pe perete. Coarda trece prin ambele mâini. O mână are rolul de a conduce coarda (cea care ţine firele venind de la pitonul de rapel), cealaltă are rolul de frână (cea care ţine firele libere dinspre vale). Întreaga greutate a corpului este preluată prin frecarea corzii, în mână nu se simte practic nici un efort.

       O greşeală frecventă pe care o fac începătorii este de a frâna cu mâna care conduce coarda. În acest caz efortul este mare; această mână nu trebuie să servească decât pentru menţinerea echilibrului. Cu cealaltă mână, cea dinspre vale, frânarea se face fără nici un efort deosebit.
       Înainte de a porni în rapel trebuie verificat dacă capetele corzii ajung până la o platformă de regrupare şi dacă şurubul carabinierei în care se află dispozitivul de frânare a fost închis. Viteza trebuie să fie moderată pentru a nu ne “arde” mâinile prin frecarea corzii. Gâtul trebuie ferit de atingerea corzii. La rapelul peste surplombe corpul rămâne liber atârnat în coardă şi începe să se rotească, ceea ce nu trebuie să ne alarmeze. În timpul rapelului trebuie evitată răsucirea corzilor; firele trebuie menţinute tot timpul paralele, pentru ca recuperarea să se facă cu uşurinţă.
       Coborârea în rapel se face cu viteză constantă, lin, pentru a nu solicita peste măsură pitonul de rapel. Dacă rapelul se face după un piton, nu e recomandabilă coborârea în salturi. Ca dispozitiv de frânare se utilizează optul de rapel. Coarda de rapel se trece prin urechea mare şi peste urechea mică (vezi figura). În caz de pierdere a optului, se va utiliza nodul semicabestan.

CAPITOLUL 8

CLASIFICAREA GRADELOR DE DIFICULTATE UIAA & FRTA

       Drept introducere anexez următorul paragraf cules din mesajele trimise la lista de discuţii Alpine.t:

       “Traseele de escaladă pot fi mai uşoare sau mai grele. Pentru a putea fi comparate şi pentru a putea cei interesaţi să ştie cam la ce să se aştepte într-un anume traseu, s-au propus clasificări diverse, în speţă "SCALE DE DIFICULTATE".
       E destul de greu să caracterizezi într-un unic element dificultatea unui traseu, căci depinde de greutatea în sine, de lungime, de condiţiile meteo, etc. Totuşi, o cotare unică e necesară, ca şi la pârtiile de schi, etc. S-au încercat foarte multe modele. De fapt, se poate cota şi un anumit pasaj sau o lungime de coardă dintr-un traseu dar şi traseul pe ansamblu. Când auzi "un traseu de gradul..." referirea e la tot traseul. Dar regulile sunt diferite după fiecare sistem, după cum vom arăta.
       La ora actuală este tot mai răspândită şi acceptată pe plan internaţional aşa-numita "SCALĂ UIAA" adoptată de Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism. Ea cotează traseele de alpinism sau escaladă cu cifre romane şi fiecare grad cu + sau - sau nimic, adică avem de exemplu III-, III, III+, IV-, IV, IV+, V-, V, V+, etc. Caracteristica de bază este că această scală de dificultate dă ca şi "grad de dificultate" a unui traseu gradul celui mai dificil pasaj. Aşadar o manşă de 15 m. cu gradul VII+ şi un traseu de 5 lungimi de coardă în care fiecare porţiune de câte 15 m. e la fel de grea ca şi manşa amintită e dat tot ca şi VII+.
       Această scală UIAA este de fapt "Scala Welzenbach extrapolată". Scala Welzenbach era o scală care propunea 6 grade de dificultate, de la I (Traseu foarte uşor, la limita dintre turism şi alpinism) şi până la gradul VI, care se definea ca cea mai mare dificultate pe care o poate trece un alpinist experimentat şi bine antrenat. Scala a rezistat multe decenii dar cu timpul, datorită perfecţionării tehnicii, echipamentului şi a antrenamentului intens şi special pe care îl făceau unii căţărători au apărut trasee de gradul VI dar evident mai grele ca restul cotate ca fiind de gradul VI. Era clar că trebuiau acceptate noi grade, şi primul care a reuşit să obţină recunoaşterea gradului VII a fost Reinhold Messner, pe care cei de acum îl cunoaştem mai ales ca şi as al Himalayei, primul cuceritor al Everestului fără oxigen, primul om care a urcat toţi cei 14 optimiari, sau în ultimii ani autor de expediţii extreme prin pustiuri de gheaţă sau nisip. Dar Reinhold Messner, înainte de a ataca Himalaya, a fost vedeta escaladei sportive pe stâncă. A scris şi cartea "Der siebente Grad" (Gradul VII). Încet-încet s-a recunoscut şi gradul VIII şi IX şi X iar acum la bouldering se vorbeşte şi de gradul XI, XII. Sunt trasee pe care le fac 2-3 oameni din lume. Aşa că scala Welzenbach a ajuns scala UIAA actuală, teoretic deschisă la partea superioară, spre noi grade, căci de fiecare dată, ca şi în alte domenii, s-a spus că s-a atins limita posibilului şi totuşi a venit cineva şi mai bun.
       În România avem o scală cu 1A, 1B, 2A, 2B, 3A, 3B, 4A, 4B, 5A, 5B, 6A, 6B. Pentru fiecare s-a încercat o anumită definiţie şi criterii de încadrare. Caracteristica de bază a scalei româneşti este că, spre deosebire de scala UIAA, la noi se ia dificultatea de ansamblu a traseului. Astfel, un traseu scurt dar foarte greu e cotat la fel sau mai slab decât unul cu pasaje nu prea grele dar foarte lung. Astfel, în mod clasic, un traseu nu putea avea gradul 6 dacă nu avea o diferenţă de nivel de minim 300 m. Erau trasee cu pasaje de 5 şi 6 dar nu li se puteau da decât gradul 4B căci aveau numai 2-3 lungimi de coardă.
       La noi cotarea e destul de nesistematică. Mai demult exista o procedură foarte riguroasă de cotare şi omologare, dar pe la începutul anilor '80 sistemul s-a cam blocat, au apărut tot mai multe trasee noi, nimeni nu mai făcea omologări şi nici măcar nu se ţinea o evidenţă. Plus că au apărut traseele moderne, gândite numai pentru escalada liberă ("rotpunkt"), echipate cu spituri, cu lungime de obicei mică dar dificultate mare, la care scala românească, axată pe alpinism, nu prea mai avea aplicare deoarece se orienta după dificultatea de ansamblu şi punea accent şi pe lungimea traseelor.
       De aceea, în România se folosesc la ora actuală în paralel şi sistemul clasic românesc (pentru traseele clasice de alpinism) şi sistemul UIAA (pentru traseele clasice care au fost escaladate la liber şi pentru traseele noi de escaladă sportivă). Această dualitate este într-un fel benefică: în cazul traseelor clasice, mai lungi, chiar dacă mergi în stil de escaladă sportivă, la rotpunkt, gradul românesc îţi dă o privire de ansamblu asupra efortului total necesar şi în consecinţă, chiar dacă ştii că ai forţă şi treci pasaje de VIII dar nu ai antrenament general fizic şi psihic foarte bun nu te prea bagi într-un traseu de 6B căci probabil e de căţărat multe ore şi nu e voie să fii neantrenat, cu echipament precar, fără mâncare, apă, pelerină, sau cu un coechipier insuficient verificat, căci deşi mergi în stil de căţărare sportivă eşti de fapt în sfera alpinismului. În schimb, gradul UIAA îţi spune la ce să te aştepţi. Într-un traseu clasic de 4B/VIII+ ştii că dacă mai prinzi un piton sau pui scăriţe mergi lejer, dar dacă vrei să mergi rotpunkt dai de pasaje unde fără experienţă şi antrenament special foarte bun, fără espadrile şi carbonat de magneziu nu prea treci.
       La traseele scurte moderne, de escaladă sportivă, e altceva şi gradul UIAA îţi este suficient deoarece acolo nu e alpinism, totul e o dificultate tehnică, unde încerci şi cazi până reuşeşti să treci sau dacă nu renunţi şi te dai jos fără probleme, la fel dacă ai obosit sau se strică vremea, etc. În plus, nu ai probleme de orientare, de acces şi retragere iar parcurgerea traseului nu durează ore multe. Şi de aceea nu e aşa mare diferenţă între dificultatea fiecărui pasaj şi dificultatea de ansamblu, încât să necesite şi cotaţie în scala românească şi în scala UIAA.
       În România avem totuşi noroc că 3A şi 3B echivalează cu III-, III, III+ iar 6A şi 6B cu VI-, VI, VI+ etc., deci e o paralelă între scale. Diferenţa e doar, aşa cum am amintit, că cele două scale se referă la lucruri uşor diferite: scala românească dă dificultatea de ansamblu iar cea UIAA dă pasajele cele mai grele. Prin urmare, la trasee relativ scurte escaladate la liber şi cu dificultate constantă nu prea e diferenţă. Dar la trasee lungi sau la cele clasice, cu pasaje de scăriţe, apar diferente substanţiale.”

Doctor Radu Mititean –şeful echipei Salvamont Cluj

GRADELE DE DIFICULTATE FRTA PENTRU TRASEELE CLASICE DE ALPINISM

 Gradul 1. Uşor. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu.

A Văi şi brâne de abrupt; în această categorie se încadrează traseele cu caracter turistic şi de introducere în alpinism a începătorului.
B Văi de abrupt şi hornuri. Săritorile de pe parcurs sunt uneori dificile. În anumite porţiuni este necesară asigurarea în coardă a unor participanţi.

Gradul 2. Dificultate medie. Caracter general: trasee uşoare care cer cunoaşterea tehnicii de căţărare liberă.

A Hornuri stâncoase şi ţancuri izolate. Hornurile sunt scurte şi prezintă asperităţi bune pentru ramonaj. Ţancurile sunt cu diferenţe de nivel mici.
B Văi şi creste. Trasee lungi combinate cu brâne, hornuri şi creste.

Gradul 3. Dificil. Caracter general: începe să se practice căţărarea prin aderenţă sau prin opoziţie.

A Pereţi şi creste cu porţiuni de căţărare pe stâncă, combinate cu pasaje uşoare, caracteristice gradului 2. Unele obstacole mai înclinate se trec artificial cu ajutorul pitoanelor.
B Pereţi, creste sau hornuri cu mai mult de două lungimi de coardă. Predomină căţărarea liberă.

Gradul 4. Accentuat dificil. Caracter general: apar pasaje dificile.

A Se folosesc scăriţe în loc de prize de picior, se trec surplombe. Traseele sunt în general scurte, dar dificile, sau lungi, uşoare şi uneori întrerupte de porţiuni greu de trecut.
B Trasee cu puncte de trecere dificile, fisuri deschise, traversări, treceri de surplombe.

Gradul 5. Foarte dificil. Caracter general: trasee lungi şi foarte înclinate.

A Trasee de minimum patru lungimi de coardă cu treceri directe de surplombe şi cu traversări expuse.
B Trasee lungi, foarte dificile, cu succesiuni de obstacole care cer un efort susţinut. Prizele sunt mici şi rare iar distanţele dintre pitoane sunt şi ele mari.

Gradul 6. Extrem de dificil. Caracter general: trasee foarte dificile şi foarte lungi.

A Se trec succesiuni de surplombe care cer manevre de corzi şi cunoaşterea tehnicii de căţărare artificială. Se trec hornuri spălate şi feţe stâncoase înclinate şi netede. Regrupările sunt incomode.
B Se trec tavane. Platformele de regrupare sunt mici sau inexistente. Se folosesc pitoanele de expansiune în lipsa fisurilor necesare baterii pitoanelor. Traseul are minimum 300 m. altitudine.

CAPITOLUL 9
MĂSURI ELEMENTARE DE PRIM-AJUTOR

       Studiile medicale recente au evidenţiat faptul că este foarte periculos pentru o persoană să atârne inconştientă în ham. În cazurile normale, se poate sta atârnat fără probleme, cu condiţia repoziţionării corpului la intervale constante de timp din momentul când poziţia devine incomodă. Repoziţionarea elimină strangularea circulaţiei sangvine.
       Dacă o persoană atârnă şi nu se mişcă, îşi poate pierde conştiinţa în doar câteva minute, iar fără o intervenţie rapidă poate muri. O lovitură la cap (în urma unei căderi sau din cauza impactului cu un obiect în cădere) sau o urgenţă medicală (leşin, probleme cu inima) pot conduce la cazul de atârnare inconştientă.
       Prin urmare, este necesară intervenţia rapidă a coechipierului, întrucât sunt disponibile doar câteva minute. Dacă este posibil, rănitul poate fi coborât în regrupare sau pe o platformă intermediară. Dacă nu, salvarea devine mai dificilă, întrucât coechipierul trebuie să coboare în rapel sau să urce pe coardă lângă rănit.
       Două reguli de bază pentru cazul rănirii unei persoane, având ca urmare durerea şi şocul:

nu se va administra nici un fel de medicament (morfină, tranchilizante, aspirină, etc.)
se va pansa, imobiliza, împacheta, instala, transporta rănitul cu suficientă grijă pentru a reduce suferinţa la minimum.

       Nu se dau băuturi alcoolice unui rănit. În lupta contra frigului se pot utiliza pe cât posibil băuturi calde în cazul unui rănit în stare conştientă fără şoc şi fără traumatisme abdominale.
       Netransportabili sunt cei cu stop respirator; se încearcă mai întâi respiraţia artificială
       Pentru o persoană aflată în stare de şoc problemele sunt mai dificile întrucât cu mijloace nespecializate este aproape imposibilă tratarea şocului. Este posibilă doar plasarea picioarelor victimei mai sus şi aplicarea unui pansament compresiv peste picioare.
       În caz de comă trebuie reduse la minimum preparativele şi îngrijirile generale şi să se facă transportul cât de repede posibil.

TRANSPORTUL

rănitul trebuie ferit de frig şi de dureri
se controlează respiraţia: se va evita asfixia prin înghiţirea limbii sau vomă
se controlează circulaţia
în caz de hemoragie: se va folosi şi verifica pansamentul sau garoul
în caz de rănire la piept: poziţia semiaşezat
în caz de rănire la abdomen: poziţia culcat cu genunchii uşor ridicaţi
în caz de rănire la coloana vertebrală: se culcă rănitul pe un plan dur
în caz de rănire la craniu: se culcă rănitul pe spate, în poziţie joasă şi bine imobilizat, un picior îndoit din genunchi
în caz de rănire la picioare: se transportă rănitul cu capul spre vale
în caz de şoc: capul victimei trebuie să fie orientat către partea de sus a pantei
în caz de fracturi costale: nu se imobilizează în nici un mod fractura!

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE

       Succesul reanimării este condiţionat de trei imperative:

Rapiditatea intervenţiei. O victimă rareori revine la viaţă dacă nu a respirat timp de 5 minute.
Necesitatea absolută a unei bune permeabilităţi a căilor respiratorii superioare prin împiedicarea limbii de a intra în faringe şi a obtura aceste căi.
Continuarea efortului de reanimare.

       Reanimarea trebuie continuată până când victima îşi regăseşte propria sa autonomie respiratorie şi circulatorie sau până la constatarea decesului de către un medic. Resuscitarea se repetă timp de minim o jumătate de oră, în unele cazuri abandonându-se abia după mai multe ore (trăzniţi, hipotermi).
       Resuscitarea nu se face cu pauze ci într-un un ritm bine determinat, cum ar fi 10-12 insuflări pe minut. Se recomandă ca metodă de respiraţie artificială binecunoscuta metodă gură la gură. Pentru o determinare corectă a faptului dacă accidentatul respiră sau nu, se va lipi urechea peste gura sau nasul victimei. Înainte de a începe respiraţia, se vor degaja căile respiratorii prin hiperextensia capului, luxarea anterioară a mandibulei, etc. Respiraţia gură la gură este executată corect dacă toracele se destinde cu minim 3-4 cm. Între două insuflări căile respiratorii trebuie lăsate libere pentru ca aerul să iasă spontan afară prin elasticitatea cutiei toracice.
       În caz de stop respiratorşi cardiac, respiraţia artificială nu este suficientă şi trebuie însoţită de masajul cardiac extern.

FRACTURI, LUXAŢII, ENTORSE

       Entorsa reprezintă elongarea sau ruptura unor ligamente, îndeosebi a genunchiului sau a gleznei. Poate fi uşoară sau gravă. O entorsă uşoară, cu umflare slabă şi care mai permite o mişcare satisfăcătoare a articulaţiei, se tratează cu un bandaj simplu. Dacă umflătura este importantă şi apare aproape imediat, însoţită de dureri mari, leziunea trebuie tratată la fel ca o fractură, cu imobilizare şi transport.
       Luxaţia reprezintă deplasarea unei articulaţii în afara poziţiei sale normale. Nu trebuie redusă decât de un medic. Luxaţia se imobilizează în poziţia cea mai puţin dureroasă, de regulă aşa cum a fost găsită, oricât de ciudată ar fi. În nici un caz nu se pune în ax sau nu se tracţionează!
       Imobilizarea membrelor se face cu atele. La nevoie atelele se pot improviza, dar cel mai simplu este de a lega piciorul fracturat de cel sănătos.

TRUSA DE PRIM-AJUTOR

       Prezentăm componenţa minimă a unei truse de prim-ajutor, ce trebuie luată în traseele lungi:

pansament sau comprese sterile + leucoplast
aspirină
algocalmin
betadină
vată
alifie împotriva durerilor musculare (opţional)
spray pentru arsuri (opţional)

PLĂGILE SUPERFICIALE

       Ne vom referi strict la tratamentul plăgilor produse prin traumatisme uşoare. Tratamentul urmăreşte oprirea sângerării, asigurarea condiţiilor pentru o vindecare rapidă şi prevenirea infecţiei.
       Pentru acelaşi tip de rană diferite zone ale corpului vor sângera diferit, cel mai mult plăgile din zona capului şi gâtului. Oprirea sângerării se va face imediat după rănire dacă este cazul. Cu o bucată de material textil, curată dar nu neapărat sterilă, se apasă direct pe rană. Dacă o plaga situată la nivelul unui membre sângerează masiv, rănitul va fi aşezat întins pe spate, cu membrul respectiv ridicat, astfel încât plaga să fie deasupra nivelului inimii, iar presiunea se va aplica pe rană în aceasta poziţie. Nu se va apăsa lângă rana şi nu se va pune garou, chiar daca sângerarea este abundentă. Presiunea se menţine atât timp cât e nevoie, până la oprirea sângerării.
       Nici o rană nu este iniţial curată întrucât peste tot în mediul înconjurător există microbi. Trebuie prevenită proliferarea microbilor în plagă care poate avea consecinţe foarte grave (cangrenă) chiar dacă rana pare la început inofensivă.
       Este foarte important ca rana să fie spălată cu apa din abundenţă şi săpun. Trebuie să se folosească un jet de apă, iar bucata de săpun nu se pune direct pe rană pentru a nu lăsa fragmente. Operaţia trebuie făcută foarte conştiincios şi trebuie obligatoriu însoţită de îndepărtarea eventualelor corpuri străine (pământ, aşchii de lemn, fragmente de rocă) sau bucăţi de piele moartă. Până la vindecare rana trebuie spălată cel puţin o dată pe zi cu apă şi săpun. Reapariţia unei mici sângerări după spălare nu trebuie să ne sperie.
       Spirtul (alcoolul medicinal) nu se va folosi în nici un caz înaintea spălării cu apă şi săpun şi nu este recomandat nici ulterior pentru dezinfecţia rănii. Spirtul omoară bacteriile dar şi celulele proprii venite în plagă pentru a apăra organismul împotriva acestor bacterii, iar ulterior bacteriile rămase se înmulţesc mult mai repede. De aceea spirtul poate fi folosit eventual, doar pentru dezinfecţia tegumentului intact din jurul plăgii.
       Cea mai bună substanţă dezinfectantă, ce poate fi folosită direct pe orice rană (şi nu ustură!), este betadina. Se găseşte în farmacii sub formă de gel sau soluţie.
       O altă substanţă ce se poate folosi pentru dezinfecţia rănii este cloramina, care se găseşte la farmacie sub formă de pastile. Soluţia dezinfectantă se prepară la faţa locului din pastile de cloramina şi apă. Deşi cloramina pare a fi mai uşor de transportat în trusa medicală. prin comparaţie cu betadina este mai puţin eficientă.
       Apa oxigenată este un foarte bun dezinfectant dar este ceva mai greu de transportat. Dacă tot obişnuiţi să luaţi o sticluţă de spirt la munte, mai bine renunţaţi la conţinut şi puneţi în loc apă oxigenată.
       După oprirea sângerării, spălare şi dezinfecţie se va trece la pansarea rănii. Pansamentul trebuie să fie steril, pe cât se poate aerisit (nu se acoperă complet cu leucoplast) şi nu foarte gros. Leucoplastul va fi aplicat pe pielea sănătoasă şi nu trebuie în nici un caz să atingă rana.
       După aproximativ 24 de ore de la rănire este cel mai bine ca o plagă superficială să fie lăsată la aer, fără pansament. Explicaţia este că cei mai periculoşi microbi ce se pot dezvolta într-o rană sunt cei anaerobi (microbi cărora aerul le este fatal). În plus, un pansament menţine o oarecare umezeală care nu e favorabilă vindecării. Totuşi, există situaţii în care pansarea rănii rămâne necesară pe o perioadă de timp mai îndelungată (pentru a evita contactul cu îmbrăcămintea sau cu pământ, crengi, etc.; alteori chiar aerul nu permite lăsarea descoperită a rănii: de exemplu, pe o vreme cu vânt puternic, chiar în condiţiile aerului curat de la munte, nu e bine ca rana să stea descoperită).
       Obligatoriu o dată pe zi pansamentul se va scoate, se va spăla rana şi apoi se va pune un pansament nou (de preferat pe rană se va pune, înainte, puţină betadină). La nevoie, schimbarea pansamentului se va face mai des – de exemplu după o ploaie pe traseu nu se va lăsa pansamentul ud.
       Chiar în condiţiile unui tratament corect aplicat este foarte importantă supravegherea rănii. Dacă pielea din jur se înroşeşte la mai mult de 1-2 cm de la marginea plăgii şi devine lucioasă, dacă zona afectată se umflă, dacă durerea se accentuează simţitor, dacă din plagă se scurge puroi, înseamnă că rana s-a infectat.
       Destinaţia imediată trebuie să fie cel mai apropiat spital.

© Florian "Kobe" Mastacan

 

 

Tehnici esentiale in alpinism (Partea I)

1. Legarea corzii la ham se realizeaza prin nodul opt prin urmarire:

nodul opt

 legarea corzii la ham

B. Atasarea dispozitivului de asigurare cu o carabiniera de legatura:

Atentie la modul in care pozitionati carabiniera!

C. Tehnica de baza la asigurarea capului de coarda

1. Mana cu care se franeaza impinge coarda prin dispozitiv.

2. Pentru a frana, coarda se tine ferm in jos.

3. Intinderea corzii

D.Asigurarea capului de coarda utilizand gri-gri-ul.

 

1. Pozitia ideala pentru filare. Obisnuiti-va sa tineti mainile in aceasta pozitie. Pentru a trece coarda mai usor prin dispozitiv este mai bine sa impingeti coarda decat sa trageti.

2. Pozitia pentru o filare rapida. Atentie! Nu tineti dispozitivul cu toata mana.

3. Pentru a frana coarda se tine ferm in jos.

4.  Intinderea corzii.

E. Nodul de autoasigurare la coborarea in rapel.

 

 

Tehnici esentiale in alpinism (Partea I)

1. Legarea corzii la ham se realizeaza prin nodul opt prin urmarire:

nodul opt

 legarea corzii la ham

B. Atasarea dispozitivului de asigurare cu o carabiniera de legatura:

Atentie la modul in care pozitionati carabiniera!

C. Tehnica de baza la asigurarea capului de coarda

1. Mana cu care se franeaza impinge coarda prin dispozitiv.

2. Pentru a frana, coarda se tine ferm in jos.

3. Intinderea corzii

D.Asigurarea capului de coarda utilizand gri-gri-ul.

 

1. Pozitia ideala pentru filare. Obisnuiti-va sa tineti mainile in aceasta pozitie. Pentru a trece coarda mai usor prin dispozitiv este mai bine sa impingeti coarda decat sa trageti.

2. Pozitia pentru o filare rapida. Atentie! Nu tineti dispozitivul cu toata mana.

3. Pentru a frana coarda se tine ferm in jos.

4.  Intinderea corzii.

E. Nodul de autoasigurare la coborarea in rapel.

 

 

Tehnici esentiale in alpinism (Partea I)

1. Legarea corzii la ham se realizeaza prin nodul opt prin urmarire:

nodul opt

 legarea corzii la ham

B. Atasarea dispozitivului de asigurare cu o carabiniera de legatura:

Atentie la modul in care pozitionati carabiniera!

C. Tehnica de baza la asigurarea capului de coarda

1. Mana cu care se franeaza impinge coarda prin dispozitiv.

2. Pentru a frana, coarda se tine ferm in jos.

3. Intinderea corzii

D.Asigurarea capului de coarda utilizand gri-gri-ul.

 

1. Pozitia ideala pentru filare. Obisnuiti-va sa tineti mainile in aceasta pozitie. Pentru a trece coarda mai usor prin dispozitiv este mai bine sa impingeti coarda decat sa trageti.

2. Pozitia pentru o filare rapida. Atentie! Nu tineti dispozitivul cu toata mana.

3. Pentru a frana coarda se tine ferm in jos.

4.  Intinderea corzii.

E. Nodul de autoasigurare la coborarea in rapel.

 

Semnele de schimbare a timpului

Unul din principalele obiective ale meteorologiei este acela de a prevedea timpul. Cunoaşterea şi prevederea vremii au un rol deosebit de important pe timpul ducerii acţiunilor în munţi. Odinioară, cînd oamenii nu ştiau să prevadă timpul cu ajutorul datelor meteorologice, ei se mulţumeau să observe doar diferitele fenomene din natura înconjurătoare, care anunţau de pe o zi pe alta starea vremii. Direcţia vîntului, evoluţia norilor pe cer, aspectul plantelor şi comportarea vieţuitoarelor furnizau de cele mai multe ori indicaţii Preţioase. Cine nu ştie că zborul rîndunelelor la înălţime este semn de vreme bună, la fel ca şi dansul rolurilor de ţînţari sau orăcăitul vesel al broaştelor. Semn de vreme frumoasă este şi zborul albinelor tîrziu şi departe de stup; păianjenii ce-şi ţese liniştit pînza sau furnicile care lucrează calm prevestesc acelaşi lucru. În lumea plantelor, cînd vremea va fi frumoasă, anghinarea îşi desface larg frunzele, iar trifoiul îşi înclină tulpina.

Dacă vremea urmează să se schimbe în rău, prevestitori de tot felul trag semnalele de alarmă: cîinii devin nervoşi, nu-şi găsesc astîmpăr, intră şi ies mereu din adăpost, porumbeii se strîng la cuiburi, albinele şi bondarii îşi caută ascunziş în stupi sau în cupele florilor, furnicile îşi mută în grabă ouăle, iar păianjenul îşi ancorează bine pînza şi se ascunde. Rîndunelele zboară jos, razant cu pămîntul, iar broaştele orăcăie într-una.

De o sensibilitate deosebită la schimbarea condiţiilor atmosferice dau dovadă şi oamenii. Multe persoane pot prevedea cu o precizie uimitoare modificarea vremii după anumite senzaţii fizice: dureri în articulaţii, migrene, nelinişte, greutate în respiraţie şi alte semne mărunte, dar edificatoare.

S-a constatat că modificarea stării electrice a atmosferei, scăderea presiunii, mişcarea violentă a aerului, oscilaţia temperaturii şi a stării de umiditate acţionează asupra organismului fiinţelor vii, producîndu-le tulburări din cele mai variate.

Pentru ca timpul nefavorabil să nu-i surprindă pe alpinisti în porţiunile de teren periculoase fiecare trebuie să se obişnuiască să prevadă mersul vremii. Muntele oferă alpinistilor fenomene dintre cele mai variate, uneori am putea spune chiar ciudate. Astfel:

·         deşi pe creasta munţilor aerul este mai puţin dens, iar căldura, datorită razelor soarelui, mai mare, totuşi termometrul indică temperaturi cu mult mai coborîte decît cele de la poalele muntelui;

·         vulturii plutesc fără să dea din aripi;

·         trăsnetul cade mai ades pe terenurile argiloase decît pe cele calcaroase;

·         stejarul este întotdeauna atins de trăsnet, fagul aproape niciodată;

·         brazii ne apar uneori de cîteva ori mai înalţi decît sînt în realitate;

·         primăvara, gheţurile de pe lacurile alpine apar ca suspendate în aer;

·         curcubeul apare uneori dublu şi are culorile inversate în cel de-al doilea cerc;

·         la unele bifurcaţii de drumuri (poteci) poţi striga oricît de tare, sunetul vocii nu se aude nici pînă la 30 de metri.

Toate acestea sînt fenomene care, la prima vedere, par să depăşească înţelegerea obişnuită şi totuşi fiecare din ele are o explicaţie logică, bazată pe criterii ştiinţifice.

De multe ori alpinistul are posibilitatea să asiste la modul cum se formează norii, chiar la picioarele sale, cum se naşte ceaţa, cum se declanşează furtunile sau cum un lucru de nimic poate dezlănţui o avalanşă. Cunoscînd fenomenele din natură, învăţînd să le interpreteze şi să le prevadă, alpinistul poate folosi cu succes cunoştinţele de meteorologie în practicarea alpinismului. El poate cunoaşte principalele caracteristici ale regiunii pe care urmează să o străbată, perioadele bîntuite de furtuni sau viscole sau cele în care ceaţa, ploaia sau grindina sînt mai frecvente, cum evoluează anumite elemente meteorologice în funcţie de altitudine etc.

Îmbinînd observarea unor fenomene naturale cu logica ştiinţifică, alpinistul are la îndemînă nenumărate resurse de a prevedea vremea. La aceasta nu se poate ajunge însă dintr-o dată. Urmărind schimbările ce se produc în atmosferă, punîndu-le în legătură cu o serie de semne prevestitoare, se poate ajunge treptat să se prevadă timpul cu destule şanse de exactitate.

Timpul probabil poate fi stabilit observînd simultan o serie de date privind: presiunea atmosferică, temperatura, forma şi modificările norilor, direcţia vîntului şi schimbarea lui, o serie de semne prevestitoare locale.

Semnele de înrăutăţire a timpului

 

Presiunea atmosferică scade uneori treptat, alteori brusc; cu cît ea vă scădea mai încet, cu atît vremea rea se vă instala Pentru o perioadă mai lungă. Cînd se produce o depresiune barometrică lentă pe timp frumos, în maximum 1-2 ore urmează furtună.

Temperatura nu mai oscilează în decursul a 24 de ore, nu scade în timpul nopţii, iar uneori devine înăbuşitoare.

Norii sînt izolaţi, denşi; seara se menţin deasupra unor piscuri solitare. Aerul devine -transparent şi obiectele se vad mai clar.

Iată cum se pot face previziuni folosind poziţia, mişcarea şi grosimea stratului de nori:

• Dacă cerul se acoperă rapid cu o pînză subţire de nori prin care se mai zăreşte soarele sau luna, ploaia poate să înceapă în mai puţin de 24 de ore.

• Cînd cerul este acoperit de nori cenuşii, iar sub aceştia apar nori mici, negricios!, care se deplasează în direcţia contrară vîntului, putem aprecia că pînă la începerea ploii mai sînt doar cîteva ore sau chiar minute.

• Dacă norii vin dintr-o direcţie şi vîntul la sol bate din direcţie opusă, vremea se strică repede.

• Furtunile sau vijeliile din după-amiezile de vară sînt anunţate de nori scămoşaţi împrăştiaţi pe cer, alungiţi ca nişte turnuleţe sau rotunjiţi.

• Dacă seara păturile de ceaţă sau norii, în loc să coboare la vale, urcă spre creste, în ziuă următoare va ploua.

• Dacă norii sînt coloraţi pe margine în roşu, verde sau în albastru, se aşteaptă ploi mari.

• Cînd cerul se înnorează brusc din toate părţile şi norii stau parcă nehotărîţi, se apropie furtuna.

• Vîntul. În ceea ce priveşte vîntul se pot stabili următoarele:

• Dacă în dimineţile de vara aerul este cald şi cerul senin, iar vîntul nu bate, în cursul după-amiezii va fi furtuna, iar pe timp de iarnă, spre seară, se va forma ceaţă.

• Dacă vîntul bate la poalele muntelui dintr-o direcţie, iar pe creastă din direcţie opusă, vremea se va strica repede.

• Dacă vremea este rece şi plouă sau ninge, iar vîntul bate dinspre sud, vremea rea se va menţine încă multe zile.

• Dacă se înteţeşte vîntul dispre nord-vest, suflînd violent pe coama muntelui, vremea se va strica în zilele următoare, aducînd vara ploi, iar iarna viscol.

• Înainte de furtună vîntul încetează complet, ca apoi să pornească vijelios în clipa cînd se dezlănţuie furtuna. O data cu el începe şi ploaia torenţială.

• Indicaţii preţioase pot da soarele şi luna:

• Dacă soarele apune într-o vîlvătaie de culoare vişinie sau este înconjurat de un cerc luminos (halou), a doua zi va fi timp ploios.

• Dacă luna este traversată de fîşii de nori la orizont înseamnă că va fi timp ploios. La fel şi dacă este înconjurată de un halou sau o coroană.

• Dacă la răsăritul soarelui cerul are culoarea viorie sau violacee, este semn că va ploua în aceeaşi zi.

• Dacă dimineaţa aerul este pîclos, alburiu şi cald, furtuna este iminentă; cînd la apus soarele se pierde într-o culoare galben deschis, este semn de vînt, iar în galben şters, semn de ploaie.

• Zorile de culoare roşu purpuriu la răsărit indică ploaie.

• Iată şi alte semne care trebuie luate în considerare:

• Mirosul puternic al bălţilor indică apropierea ploilor.

• Dacă în timpul nopţii s-a format ceaţă la munte şi ea nu dispare dimineaţa, este semn că timpul se înrăutăţeşte.

• Dacă se apropie furtuna, roua dimineţii se usucă tîrziu.

• Vizibilitatea redusă, cînd timpul este frumos, se datoreşte vaporilor de apă care încep să se condenseze, prevestind ploaie.

• Dacă sunetele îndepărtate se aud surprinzător de clar înseamnă că în aer sînt mulţi vapori de apă, deci se anunţa vreme ploioasă.

• Înainte de înrăutăţirea vremii plantele şi animalele se comportă astfel:

• Corbii se rotesc în stol grupat, agitat şi croncănesc des; cîinii ciobăneşti părăsesc turma şi fug la stînă; mistreţii, cerbii şi caprele coboară şi se afundă în pădure; vitele se agită, fiind muşcate de insecte; păsările mici se ascund în crăpăturile stîncilor, iar rîndunelele zboară aproape de pămînt; furnicile intră în muşuroaie, albinele se întorc [a urdiniş, porumbeii la cuib; broaştele ies pe mal şi orăcăie, iar peştii sar din apă; insectele se agită şi pişcă mai tare ca de obicei.

• Trifoiul îşi înalţă tulpina; înainte de furtună iarba miroase puternic.

Semnele de îmbunătăţire a timpului

 

Presiunea atmosferică creşte încet şi constant, cu oscilaţii neînsemnate în decurs de 24 de ore.

Temperatura este ridicată în timpul zilei, iar spre seara începe să coboare, se răcoreşte. Pe creste noaptea aerul este mai cald decît în văi.

Norii. Dacă cerul este noros sau ploua, dar la marginea orizontului, în partea de unde vin norii, apare după-amiaza o geană de cer albastru sau de lumină, este semn că vremea se îndreaptă.

Norii albi în formă de baloturi, care apar dimineaţa între orele 9 şi 11 şi dispar spre seară, arată că timpul va fi frumos.

Dacă apar nori înalţi, subţiri şi albi din direcţia nord-est sau în formă de lespezi, cu marginile luminoase, care se destramă în cursul dimineţii, timpul va rămîne frumos.

Vîntul. Dacă dimineaţa cerul este senin, aerul rece, iar vîntul bate uşor, fără a avea o direcţie precisă, vremea va fi frumoasă. Cînd vîntul bate moderat dinspre nord timp de mai multe zile, vremea se va menţine uscată şi în zilele următoare.

Soarele şi luna dau la rîndul lor următoarele indicaţii:

• Dacă soarele apune pe un cer albastru, senin sau trandafiriu, este semn de vreme bună.

• Strălucirea vie a lunii indică timp frumos. Alte semne care nu trebuie neglijate sînt:

• Dacă în timpul nopţii se formează rouă sau brumă, este semn că a doua zi vremea va fi frumoasă.

• Cînd ceaţa uscată miroase a fum, vremea rămîne bună.

• Fumul care se ridică vertical, spre înaltul cerului, înseamnă timp frumos.

• Plantele şi animalele au următoarea comportare:

• Vulturul, pescăruşii, rîndunelele zboară sus, planează în larg: greierii cîntă; liliecii zboară tîrziu după apusul soarelui; ţînţarii zboară în roiuri, iar musculiţele zboară seara drept în sus.

• Plantele îşi deschid florile.

• Observaţiile stabilite trebuie să fie întotdeauna notate.

• În general se reţin următoarele elemente:

• data şi ora observaţiei (este indicat ca acestea să se facă în fiecare zi la aceeaşi oră, pe cît posibil de trei ori pe zi — la orele 7, 13 şi 21);.

• presiunea atmosferică (în milimetri);

• temperatura aerului (în grade);

• vîntul (direcţia şi intensitatea);

• norii (forma, direcţia şi viteza cu care se deplasează);

• precipitaţiile (aspectul şi cantitatea lor);

• alte însemnări;

• prevederea vremii pe baza datelor culese, verificarea ei în ziua următoare.

Dacă observaţiile se fac în timpul unui marş, este bine să se noteze şi locul efectuării lor.

Prin înregistrarea sistematică a elementelor menţionate-mai sus şi prin confruntarea zilnică a observaţiilor făcute se poate însuşi o valoroasă experienţă, care va fi de real folos în acţiunile de luptă duse în teren muntos.

Publicat de kremer la 00:38

 

n program de pregatire fizica pentru alpinisti

"Deci vrei să urci pe MCKINLEY?"

Un program de pregatire fizica pentru  alpinisti.

Daca atractia pentru varfuri inalte v-a adus in punctul in care v-ati saturat doar sa cititi despre aventurile altora, inseamna ca a sosit timpul sa faceti ceva.

 Muntele McKinley (aka Denali) a primit, desigur, partea lui de pulicitate in ultimii nouăzeci si ceva de ani. Este de inteles faptul ca dupa ce ai citit nenumarate articole si povesti si ai vazut fotografii incredibile cu acest munte, ajungi sa iti doresti, ca impatimit al muntelui sa urci pe pantele sale. Sentimentul de a fi urcat pe acest munte merita trait.

Contrar a ceea ce câţiva oameni spun, a urca pe McKinley nu este o drumetie prelungita, nici macar pe traseul cel mai popular  West Buttress.

 Pentru multi alpinisti, experimentati sau nu, ascensiunea pe McKinley poate fi cel mai dificile lucru pe care l-au facut in viata lor. Asadar pregatirea expeditiei este foarte importanta pentru ca aceasta sa aibe succes. Veti avea nevoie de toata puterea fizica si psihica pentru a reusi.

Unii alpinisti povestesc ca au avut parte de o vreme buna, nu au simtit efectele altitudinii si nu au avut probleme serioase pe parcursul expeditiei. Ei au fost foarte norocosi! Majoritatea celor care au urcat de mai multe ori pe acest munte afirma ca nici o expeditie nu seamana cu cealalta, iar de multe ori pot exista probleme serioase, care neabordate corect pot duce la raniri serioase si chiar la moarte. Ascensiunea acestui munte trebuie abordata cu cea mai mare seriozitate.

Una din intrebarile frecvente a celor care vor sa urce pe varfuri inalte este: Cum sa ma antrenez pentru o asemenea ascensiune?

Cum fiecare individ este diferit atat fizic cat si psihic, raspunsul la aceasta intrebare nu este batut in piatra, dar voi incerca sa va prezint in continuare un porgram care sa va pregateasca pentru greutatiile fizice pe care le veti intampina cand veti urca pe un munte inalt. Programul poate fi modificat dupa posibilitatiile fiecaruia, dar tineti minte ca pentru a urca un munte ca McKinley trebuie sa fiti in forma fizica maxima.

Pentru a urma acest program si eventual pentru a urca pe un astfel de munte trebuie sa nu aveti probleme medicale care sa nu va permita efort fizic sustinut. Recomandat ar fi sa aveti acordul unui medic specialist. Acest program presupune ca nu sunteti o persoana care  pana acum nu a facut exercitii fizice zilnice si nu aveti in apropiere un munte cu o altitudine considerabila. Bineinteles ca programul va fi mai usor pentru aceia care au deja o pregatire fizica.

Daca vreti sa modificati programul propus trebuie sa tineti cont ca pregatirea fizica trebuie sa se faca gradat, pe etape. Pentru unii programul poate va fi prea usor si in acest caz va trebui sa mariti durata si intensitatea exercitiilor pentru a satisface nevoiile dumneavoastra. Pentru altii programul poate va fi prea greu la inceput si va trebui sa intrati treptat in ritmul si rutina exercitiilor, iar progresul trebuie facut cate putin in fiecare zi. In oricare din cazuri va aflati, va sfatuiesc ca odata ce ati inceput programul sa va tineti de el pana la capat si sa acordati suficent timp de pregatire pentru o astfel de expeditie.

Obiectivele programului de antrenament:

La sfarsitul acestui program:

Ar trebui sa aveti capacitatea de a urca pante de inclinatie medie cu zapada si gheata de la sase pana la opt ore de mers pe zi, in timp ce duceti in spate un ruksac de 25 Kg si trageti o sanie de 50 kg (in acelasi timp);

Trebuie sa va recuperati dupa o zi grea de urcat in opt pana la douasprezece ore, pentru ca in ziua urmatoare sa urcati din nou sase sau opt ore;

Trebuie sa aveti abilitatea fizica si psihica, ca intr-o situatie de urgenta ce va poate pune viata in pericol sa continuati efortul fizic peste limita aparenta pe care o aveti

Programul

Cu sase luni inainte de expeditie

In aceasta luna se va lucra pentru a intra in rutina de antrenament.

Fizic dupa aceasta luna, va trebui sa nu mai simtit oboseala de la antrenamentul de ziua trecuta. Mental, va trebui sa simtiti ca v-ati inselat pe sine daca nu respectati rutina zilnica. (Atentie: Nu deveniti obsedati de antrenamente! Rutina exercitiilor trebuie sa ramana placuta si mereu noua. Faceti exercitiile astfel incat sa nu va deranjeze daca le faceti din nou maine. Gasiti exercitii noi si locuri noi in care le puteti face. Sa nu credeti ca totul trebuie facut la intensitate maxima acum, va fi suficient timp pentru asta mai tarziu).

Veti lucra patru zile pe saptamana in aceasta prima luna, va veti odihni una sau doua zile intre antrenamente, iar in una din zilele libere ar fi bine daca ati gasi un antrenament distractiv de recreere( catarare, bicicleta, ski, ect.). Incercati sa gasiti prieteni care sa se antreneze cu voi. Ei pot fi motivatia pentu a intra in rutina. Este mai dificil sa lipsesti de la un antrenament daca stii ca trebuie sa te mai intalnesti cu cineva.

Accentul in antrenament va fi pus pe aerobic, deoarece va doriti ca in cele din urma sa fiti in stare sa rezistati fizic mai multe ore, zi dupa zi. In aceasta luna trebuie sa aveti cel putin doua ore de exercitii aerobine pe saptamana. Exercitiul aerobic trebuie sa fie un efort constant sustinut pe o anumita preioada de timp. Cele mai populare exercitii aerobice sunt alergatul, mersul pe bicicleta sau inotul. Trebuie sa gasiti si alte activitati de acest gen pe care sa le shimbati intre ele, astfel incat sa nu va plictisiti.

Obiectivul exercitiilor aerobice din aceasta luna este de a va ridica pulsul cu 30 – 40 de batai pe minut (in timpul antrenamentelor) peste cel de repaus. La acest nivel va trebui ca in cele din urma, in timp ce executati exercitiul si aveti acest puls tina  sa puteti vorbi fara sa ramaneti fara suflu.  La inceput este probabil sa nu reusiti acest lucru, dar treptat va veti imbunatati aceasta abilitate.

Deasemenea in aceasta luna trebuie introdus si antrenamentul de forta. Trebuie sa lucrati pentru a avea forta in brate, umeri, spate si muschii abdominali. Muschii de la picioare vor capata forta prin exercitiile de aerobic, dar se pot lucra si prin exercitii specifice de forta. Nu trebuie sa va fortati de la inceput pentru ca astfel s-ar putea sa va pierdeti interesul in antrenament. Exercitiile de forta trebuie facute de trei ori pe saptamana (in afara de cele aerobice). Nu trebuie neaaparat sa va duceti la sala de forta pentu aceste exercitii, iata cateva exemple de exercitii pe care le puteti face acasa:

• Un set de abdomene (cate puteti face)

• Trei seturi de flotari si/sau tractiuni (pana la 15 repetitii pe set)

• Trei seturi de flotari (cat de multe puteti face, maxim 40)

• Daca aveti niste greutati:

• Trei seturi de ridicari la piept cu o greutate convenabila (nu mai mult de 15)

• Trei seturi de ridicari deasupra capului cu o greutate convenabila (nu mai mult de 15 )

Trebuie sa simtiti cum muschii obosesc la ultimile repetari de la fiecare set, iar la ultimile repetari de la cel de-al treilea se trebuie sa simtiti muschii epuizati fizic.

Nu trebuie ca antrenamentele de forta sa fie lungi in aceasta prima luna.

Exemplu pentru o saptamana din aceasta luna:

Luni: 

Alergati timp de 30 de minute astfel incat sa puteti vorbi in timp ce faceti acest lucru. Incercati sa nu va opriti, dar daca simtiti ca nu mai puteti, incercati macar sa mentinetiun ritm de mers rapid.

Pentru antrenamentul de forta executati rutina stabilita mai sus de abdomene, flotari si tractiuni.

Marti:

Bicicleta, timp de 30 de minute sau mai mult. Incercati sa mergeti in alt loc fata de cel in care ati fost Luni.

Fara antrenament de forta azi.

Miercuri:

Fara antrenament aerobic

In antrenamentul de forta vati introduce mai multe exercitii decat in cel de Luni

Joi:

 Alergati timp de 30 de minute ca si Luni, folositi o alta ruta.

Fara antrenament de forta

Vineri:

Inot (sau alt exercitiu aerobic) timp de cel putin 30 de minute

Repetati antrenamentul de forta de Luni;

Sambata:

Zi de odihna. Puteti sa faceti o activitate de relaxare, sa mergeti la o plimbare la munte.

Duminica:

Zi de odihna.

Unele exercitii aerobice, ca de exemplu mersul cu bicicleta nu necesita la fel de mult efort ca si alergatul si in acest caz trebuie sa mariti ori durata exercitiului, ori intensitatea.

Va recomand sa nu incepeti nici un fel de exercitii fizice fara sa va pregatiti mai intai printr-o incalzire, pentru a evita o neplacuta accidentare.

Deasemenea trebuie sa beti multa apa. Corpul va avea nevoie de apa multa in timpul exercitiilor, dar deasemenea trebuie sa se obisnueasca sa se hidrateze. O cauza frecvent intalnita care contribuie la instalarea raului de altitudine este deshidratarea. Pe Denali veti fi nevoiti sa beti cantitati mari de lichide (minim trei sau patru litri pe zi) si de accea corpul trebuie sa fie obisnuit cu cantitati asa mari de lichide. In timpul antrenamentelor este recomandat sa beti doi sau trei litri pe zi. (Atentie: Cei care au probleme cu rinichii trebuie sa consulte un medic, pentru a afla daca au sau nu voie sa bea o cantitate mare de lichide).

Amintiti-va ca nu va antrenati pentru a participa la olimpiada saptamana viitoare, asa ca nu exagerati cu antrenamentele, luati lucrurile treptat. Vreti ca la inceput sa faceti antrenamentele asa cum puteti, important este sa va tineti de ele si sa nu renuntati.

Cu cinci luni inainte de expeditie

Aceasta luna se concentreaza pe construirea unei conditii fizice pentru a urca pe munte.

Exercitiile aerobice trebuie sa fie de cel putin patru ori pe saptamana cu nu mai mult de doua zile pauza intre ele. Durata antrenamentelor trebuie crescuta la cel putin 40 de minute, iar de acum trebuie ca acestea sa reprezinte un efort continu.

Antrenamentele de forta trebuie sa ramana la trei zile pe saptamana. Incercati sa mai adaugati greutati echipamentelor pe care le folositi si/sau sa cresteti numarul de repetari, dar fara sa depasiti numarul maxim stabilit mai sus.

In aceasta luna trebuie sa includeti in antrenamente (cel putin o data pe saptamana, dar nu mai mult de doua) urcarea pe o panta suficient de inclinata sau urcatul pe scari. Durata unei urcari nu trebuie sa fie mai mica de cinci minute. Se repeta urcarea timp de 30 de minute. Ar fi excelent daca ati gasi un loc in care sa urcati timp de 30 de minute continu, fara sa fiti nevoiti sa coborati. In timpul acestui exercitiu incercati sa duceti in spate un rucsac de 10 kg. Evitati sa faceti pauze in timpul acestui tip de exercitiu, deoarece este cea mai buna simulare pentru ceea ce veti face pe munte.

Nu incercati sa duceti o greutate prea mare in spate de la inceput, deoarece la coborare veti avea probleme cu genunchii daca nu sunteti obisnuiti cu o greutate asa mare .

Cu patru luni inainte de expeditie

Accentul in aceasta luna se pune pe construirea rezistentei fizice.

Exercitiile aerobice trebuie sa fie de cinci ori pe saptamana, cu doar o zi pauza. Mariti durata exercitiilor la cel putin 45 de minute. Concentrati-va sa lucrati continu pe perioada celor 45 de minute. Doua dintre antrenamente trebuie sa fie cele cu urcatul pe o panta sau pe scari. Greutatea din rucsac trebuie marita cu 5 – 6 kg, iar durata exercitiului trebuie sa ajunga de la 35 la 45 de minute.

Antrenamentele de forta trebuie facute de patru ori pe saptamana. Se cresc din nou greutatiile si numarul de repetari.

In acest moment al pregatirii s-ar putea sa vreti sa renuntati, dar gasiti moduri de a va motiva, inercati sa schimbati locul in care faceti antrenamentele. Mergeti sa urcati pe munte, uitati-va la filme sau cititi carti despre munte.

Cu trei luni inainte de expeditie

Trebuie ca in aceasta luna sa incepeti sa fiti aproape pregatiti atat fizic cat si psihic.

Ar trebui ca din aceasta luna sa va ajutati corpul si cu ajutorul multivitaminelor si supliment de fier. Acest lucru va va asigura ca aveti necesarul de vitamine si minerale pentru a sustine programul fizic in continoare. Fierul va asigura ca nivelul hemoglobinei din sange este la un nivel ridicat si astfel corpul se va oxigena mai bine. Nu uitati sa beti multa apa si sa mancati sanatos.

Exercitiile aerobice vor ramane la cinci zile pe saptamana si o zi de odihna. Fiecare antrenament trebuie sa dureze minim 50 de minute.

In una din zilele de antrenament trebuie sa introduceti un nou tip de exercitiu: exercitiul anaerob cu ruperi de ritm. Acest tip de antrenament trebuie sa dureze in jur de 30 de minute si sa va aduca pulsul intre valoriile 130 -180 bpm (batai pe minut) pentru o durata de cel putin un minut, dar nu mai mult de doua minute. Recuperati-va din aceste accelerari de ritm timp de 3 minute dupa care reluati. Psihologic cu cat ajungeri la un puls mai ridicat si la un timp de revenire mai mic cu atat veti avea mai mult de castigat din acest tip de exercitiu. Trebuie sa lucrati puternic in timpul acestui antrenament si la sfarsit sa va simtiti epuizati.

Un exemplu pentru acest tip de exercitiu ar fi sa alergati pe un traseu cu suisuri si coborasuri, unde sa sprintati la urcare si sa alergati incet la coborare.

Acest tip de exercitiu este cea mai buna modalitate naturala pentru a va creste numarul de globule rosii (care sunt responsabile de transportul oxigenului la celule) si in acelasi timp de a elimina accidul lactic din celule.

In unul din exercitiile aerobice includeti o rupere de ritm care sa dureze mai mult decat de obicei (limita McKinley) pentru a va pregati psihic pentru momentul in care pe munte va trebui sa mergeti peste puterile voastre.

Exercitiile de forta raman la patru zile pe saptamana si trebuie sa fie deja un obicei.

Continuati si exercitiile de urcare pe panta sau scari de doua ori pe saptamana. Acestea vor inlocui doua din exercitiile aerobice. Cresteti greutatea din rucsac cu inca 5 kg. Daca panta este suficient de lunga si nu trebuie ca in timpul unui antrenament sa cobori decat la sfarsit, recomand ca greutatiile din ruscac sa fie sticle de apa, pe care sa le goliti cand ajungeti sus, pentru a evita fortarea genunchilor la coborare.

In aceasta luna incercati sa mergeti de vreo doua ori pe munte pentru a va testa echipamentul. Asigurati-va ca bocanci sunt confortabili, hainele va sunt pe masura, cortul se ridica usor, rucsacul nu va jeneaza cand este incarcat si stiti cum sa folositi prius-ul. Nu vreti sa aflati ca ceva nu e bine cand sunteti pe McKinley. Daca mergeti doua zile pe munte legat puteti sa le considerati substitut pentru doua exercitii aerobice.

Cu doua luni inainte de expeditie

Trebuie sa va mentineti rutina de antrenament.

Continuati exercitiile aerobice timp de cinci zile pe saptamana cu o zi de odihna. Antrenamentele trebuie sa dureze minim o ora. Unul dintre ele trebuie sa dureze cel putin o ora si jumatate. Antrenamentul cu ruperi de ritm tot o data pe saptamana, dar incercati sa scurtati perioadele revenire. Incercati sa intruduceti exercitiul „Limita McKinley” in cateva dintre antrenamente.

Antrenamentele de urcat panta sau scari trebuie sa fie de doua ori pe saptamana si sa inlocuiasca (inclusiv ca durata) doua din exercitiile aerobice. Greutatea din rucsac trebuie sa fie de cel putin 20 de kg. Purtati bocanci in aceste antrenamente pentru a va obisnui cu ei.

Antrenamentele de forta vor fi tot de patru ori pe saptamana, insa doua dintre ele trebuie facute intr-un timp mai scurt (se pastreaza aceiasi rutina, dar se executa mai repede). In aceste doua antrenamente incercati sa scadeti valoarea greutatiilor cu 40% si timp de un minut sa faceti cat mai repede cat mai multe repetari, astfel la sfarsitul minutului sa simtiti muschii epuizati complet.

In aceasta luna incercati sa mai mergeti din nou cel putin doua zile pe munte pentru a va testa echipamentul. Incercati sa faceti ture de forta, atat pentru a vedea cum se comporta echipamentul, cat mai ales voi.

Nu uitati sa beti 4 litri de apa pe zi, sa mancati bine si sa va odihniti.

Cu o luna inainte de expeditie

ASTA E! Ultima luna in care puteti sa va pregatiti pentru a urca pe Denali. Aceasta este luna de antrenament care va va pregati fizic pentru a urca. Probabil ca veti fi destul de ocupati cu logistica expeditiei, dar nu uitati de antrenamente.

Exercitiile aerobice raman la 5 zile pe saptamana cu o zi de odihna. Antrenamentele dureaza minim o ora si vor fi doua exercitii de rupere de ritm pe saptamana. Nu este necesar ca exercitiile de rupere de ritm sa creasca ca durata, dar din nou trebuie sa micsorati perioada de revenire. Exercitiile aerobice trebuie sa fie in mare parte compuse din cele cu urcat panta sau scari cu rucsacul incarcat cu inca 5 kg in plus. Daca nu vreti sa renuntati la celeltalte exercitii aerobice pe care le faceati, atunci faceti-le si pe unul si pe altul in aceiasi zi. „Limita McKinley” trebuie sa fie inclusa in fiecare antrenament.

Antrenamentele de forta raman la fel, incercand sa mariti numarul de repetari pe care le faceti intr-o anumita perioada de timp.

Felicitari, acum sunteti pregatiti sa urcati pe McKinley. Tineti minte insa ca nimeni nu poate stii cum veti reactiona la altitudine si cum va fi exact vremea.

Incercati sa cititi cat mai multe jurnale sau carti despre Denali, ba chiar ca discutati cu cineva care a fost in expeditie pe acest munte.

Sunt multe probleme care trebuie rezolvate pentru a urca pe McKinley, una dintre ele fiind conditia fizica.

Acest program de antrenament a fost conceput de Stacy Taniguchi , ghid pe McKinley

  sursa:http://kremerbgd.blogspot.com/2011/01/un-program-de-pregatire-fizica-pentru.html

 

 

RT Busteni - Valea Jepilor - Cab. Caraiman - Cab Piatra Arsa - Valea Urlatorilor - Busteni

RT Busteni - Valea Jepilor - Cab. Caraiman - Cab Piatra Arsa - Valea Urlatorilor - Busteni

14.11.2010

Traseu: Busteni - Valea Jepilor(jepi mici) - Cab. Caraiman - Cab Piatra Arsa - Valea Urlatorilor(jepi mari) - Busteni

Componenta echipei:

- Bogdan

- Oana

- Toma

Ne doream de mult sa facem aceasta tura si sambata dupa ce am vazut ca vremea este de sfarsit de vara si nu de sfarsit de toamna ne-am hotarat ca Duminica sa incercam sa facem o tura mai lunga. Valea jepilor era un traseu care ne scapase de multe ori din tot felul de motive...

Planul era ca Duminica sa plecam cat mai devreme astfel incat sa ajungem la Busteni inainte sa se crape de ziua. Problema era ca, necunoscand traseul riscam sa pierdem prea mult timp si sa ne prinda intunericul la coborare prin padure.

Asadar am plecat la 4 dimineata din Bucuresti si la 6 eram in Busteni. Mai aveam cam o ora de asteptat pentru ca de abia la 7 se lumina afara, iar la lumina frontalelor nu am vrut sa plecam deoarece niste oameni care erau la ora aceea pe langa telecabina, ne-au spus ca am vazut ursul putin mai devreme mai sus in padure.

Cat am asteptat soarele unii au citit la lumina frontalei pentru testul de marti.

La 7 conform asteptarilor s-a luminat si grupuri de turisti au inceput sa urce pe traseu. Ne-am echipat repede si am pornit si noi pe marcajul CA. La inceput ni s-a parut destul de frig, erau cam 2 grade afara, dar pe masura ca am inceput sa urcam ne-am incalzit.

Am incept urcusul pieptis pe langa conducta de apa si dupa 20 -30 de minute am ajuns pe o poteca care mergea de-a coasta, de unde se observa in partea dreapta cascadele formate de izvoarele din valea Spumoasa, iar mai sus peretii vaii Jepilor

Unul din stalpii telecabinei Busteni - Babele

Imediat ajungem la prima portiune prevazuta cu cablu de asigurare, unde poteca este sapata in stanca. Trecerea nu este periculoasa, dar ca toate portiunile expuse (chiar si cele cu lanturi de asigurare) necesita atentie.

Dupa aceasta trecere, putin mai sus ni se ofera o vedere asupra vaii Jepilor si a locului in care va trebui sa ajungem.

Valea Jepilor

O privire catre locul in care trebuia sa ajungem, undeva mai sus de stalpul de telecabina

Poteca traverseaza in firul Vaii Jepilor si merge de-a coasta pe fata Caraimanului

Dupa aproximativ 1 ora si 30 de minute de la plecare din Busteni ajungem la o portiune a traseului mai abrupta, unde se urca prima data pe stanca. Traseul este prevazut si aici cu cablui noi de siguranta

Privind in jos se vede foarte bine firul vai.

De aici deja am iesit de ceva vreme din padure si spre bucuria noastra sunt din ce in ce mai mult portiuni de urcat pe stanca, dintre care una destul de facila, unde sunt sapate scari in stanca.

Poteca urca in continuare in serpentine pe fata Caraimanului.

De aici trasul urca pronuntat in mare parte pana sus si nu putem decat sa ne bucuram de urcusul pe stanca si de peisajele peretiilor ce se inalta langa noi.

Dupa 10 -15 min ajungem intr-un loc unde poteca marcata, care merge de-a coasta face o mica si brusca serpentina la stanga. Din neatentie si din lipsa unui marcaj in acel loc, noi am continuat o poteca care parea mai mult decat evidenta spre dreapta. Am observat ca nu mai era nici un marcaj pe pietre, dar am crezut ca s-a distrus in timp si ca vom gasi unul mai sus. Am urcat cativa bolovani si apoi am ajuns pe o fata inierbata, puternic inclinata, aproape de peretele vertical de stanca al Caraimanului. Am mai urcat putin si aici pentru ca ni s-a parut ca vedem un marcaj mai sus. Am observat ca desi era o portiune cu iarba, pe acolo erau si pietre mici care plecau cu viteza in jos in momentul in care le atingem. Cum noi eram in sir indian la distanta de cativa metri am avut mare noroc ca cei din spate nu au fost loviti, cateva pietre trecand cu viteza pe langa noi.

Fata puternic inclinata

Ne-am dat seama ca am gresit cu siguranta traseul si ne-am intors cu grija pana la ultimul semn pe care il vazusem si de aici am observat ca poteca o lua in stanga

Ne-am continuat drumul si am ajuns in punctul in care incepe sa se vada orasul Busteni

Trasul continua si ajunge la o noua portiune in care se urca pe stanca mai pronuntat, dupa care poteca, coteste la dreapta

Dupa 3 ore si jumatate de la plecarea din Busteni ajungem la Cabana Caraiman care se observa doar in ultima portiune a traseului.

Ne odihnim putin la cabana, mancam ce avem pe la noi si plecam repede pe poteca marcata PA care se intersecteaza cu autostrada BG ce merge de la Babele la Cab. Piatra Arsa. Pe platou este un soare puternic si o temperatura demna de o zi de vara, insa culorile de aici indica adevaratul anotimp in care ne aflam.

Cab. Caraiman

Monumentul Eroilor

Toamna pe platou

Ne miscam repede pe platou si ajungem la intersectia drumului ce duce in fata catre cota 2000, in dreapta catre cab Piatra Arsa si in stranga catre Busteni prin valea Urlatorilor. Aici in loc sa o luam spre stanga, ne-am incurcat putin din cauza ca nu exista nici un indicator ca sa arate intrarea pe trasul TA, iar pe harta mie mi s-a parut ca traseele nu se intalnesc decat la cabana Piatra Arsa, ori ele se intalnesc mai incolo.

In fine am reusit pana la umra sa nimerim traseul si am continual prin padurea de jnepeni, iar in 15 min am fost la cantonul Jepi

Cantonul Jepi.

Traseul pe aici nu este la fel de abrupt ca Valea Jepilor, dar in partea de sus are cateva lanturi de asigurare.

Intraga vale a Urlatorilor pare mai domoala decat cea pe unde am urcat.

Dupa portiunile cu lanturi drumul intra in padure si coboare in serpentine ce noua ni s-au parut fooarte lungi. Spre sfarsitul traseului TA se intalneste cu PR ce merge la cascada Urlatoarea. Aici am fi preferat sa dam de ursi decat de celelalte specimene.

In final pot spune ca a fost o tura reusita, foarte frumoasa, dar care ne-a obosit un pic.

Valea Jepilor si Valea Urlatorilor nu sunt trasee usoare si le recomand celor care vor sa incerce sa aiba echipament adecvat, in special incaltaminte.

Numai bine!

Publicat de kremer la 23:29  

Vechi si nou - Echipament alpinism

 

Ca sa va faceti o idee despre cum se urca pe munte inainte, o sa-l citez pe profesorul meu de alpinism Dan Vasilescu.

  

  "    Ce echipament se folosea?

      -  Era destul de prost, corzi de cânepă, carabiniere pompiereşti, nu se mergea cu cască sau ham nu, nici gând de aşa ceva! Iar când intrai în "Albastră" plecai la 3.30 de la refugiu, la 6.00 intrai în traseu şi ieşeai la 17.00 seara din perete. Cam ăsta era ritmul. Toate traseele lui Floricioiu sunt cunoscute pentru distanţele mari dintre pitoane. Aşa era şi "Albastra", dar de atunci s-au mai bătut multe pitoane în plus, multe dar proaste."

sursa: http://alpinet.org/main/colshow_ro_t_interviuri_idcol_6028_what_articole_id_1635.html

interviu cu Domnul Dan Vasilescu (in imagine)

Ce echipament se foloseste?

1.Coarda reprezinta cel mai important material tehnic, de calitatea si folosirea ei corecta depinzând securitatea si viata membrilor echipei. La achizitionarea unei corzi, unul din principalele criterii este eticheta UIAA care atesta faptul ca produsul respectiv respecta normele de calitate si securitate impuse de Uniunea Internationala a Asociatiilor de Alpinism.

Conform normelor UIAA se face deosebirea între o coarda simpla si o semicoarda. Orice coarda cu eticheta UIAA este marcata la capete cu cifra 1 pentru coarda simpla, 1/2 pentru semicoarda si cu doua zerouri intersectate pentru corzile gemene. Coarda simpla îsi gaseste utilizarea prioritar în escalada sportiva, în traseele usoare de alpinism si în turele de escalada pe gheata. Semicoarda se foloseste exclusiv în traseele alpine dificile si lungi si în turele de escalada mixta (gheata si stânca), coarda introducându-se alternativ în buclele echipate. Corzile gemene se folosesc împreuna exact ca o coarda simpla nefiind acceptate totusi în escalada sportiva.

2.Încaltamintea

Se folosesc espadrile speciale pentru catarare, cu caracteristicile tehnice urmatoare: talpa flexibila foarte buna aderenta la stânca greutate redusa forma ergonomica adaptata dupa laba piciorului. Espadrilele se achizitioneaza de obicei cu un numar mai mic decât cel normal, astfel încât sa strânga putin. De asemenea espadrilele trebuie sa se închida bine pentru a evita pierderea lor în timpul escaladei.

Pentru alpinism, în lipsa espadrilelor se folosesc bocanci cu talpa rigida (daca e posibil Vibram) care trebuie sa corespunda perfect piciorului. Bocancii sunt foarte apreciati pentru turele cu pasaje artificiale, unde se merge mult la scarite.

3.Scaunul (“hamul”) este confectionat din chinga de cel putin 5 cm. latime. Anumite modele sunt prevazute cu cureluse pentru reglarea si ajustarea în functie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se scaune reglabile. Marimile variaza în functie de lungimea taliei (LXXL) iar greutatea scaunului este de aproximativ 300-400 g.

Scaunul trebuie sa corespunda perfect cu dimensiunile utilizatorului. La achizitionare este recomandabila o proba în suspensie. Daca jeneaza în partile laterale ale corpului înseamna ca scaunul este prea mare. Verificati sa aveti suficienta libertate de miscare si confort. Scaunul trebuie bine strâns pentru a repartiza uniform efortul în caz de soc. Modelele omologate de UIAA sunt cele mai recomandabile. Desi între cataratori scaunul este cunoscut cu denumirea de “ham”, aceasta denumire poate trezi confuzii întrucât hamul presupune pe lânga prezenta scaunului si existenta unei veste ce se poarta peste piept. Aceasta combinatie este folosita în alpinism si previne accidentele datorate caderilor în pasaje înclinate si în trepte, unde urmarile sunt necontrolabile (sunt praguri, etc. si nu poti controla caderea, te rostogolesti, te arunca pe spate, te lovesti si nu stii în ce pozitie te va surprinde întinderea corzii)

.

Orice cadere libera poate evolua astfel ca momentul „prinderii” omului în coarda sa coincida cu pozitia lui orizontala. Daca este folosita vesta, centrul de greutate va actiona ca un cuplu mecanic în jurul nodului, readucând corpul în pozitia verticala. Fara vesta exista posibilitatea ca socul prinderii sa echivaleze cu o forta ce rupe de jos în sus o grinda asezata pe doua reazeme. Grinda reprezinta coloana vertebrala...

În escalada sportiva nu se foloseste vesta, însa de câtiva ani eliminarea vestei începe sa afecteze si alpinismul. Cataratorii trebuie sa fie constienti de riscurile aparute prin aceasta decizie.

4.Carabinierele se confectioneaza din duraluminiu. Forma uzuala este cea trapezoidala, care evita încarcarea clapetei. Conform normelor UIAA sarcina de rupere minima a unei carabiniere este de 20 KN pe directia axei longitudinale si 7 KN pe directia axei transversale.

Pentru a se evita deschiderea involuntara a clapetei se folosesc carabiniere cu filet. Ele îsi gasesc utilizari la dispozitivele de asigurare si la rapel. Greutatea variaza între 55-90 g.

5.Optul de rapel este folosit (dupa cum sugereaza si numele sau) ca dispozitiv de frânare prin frecare la coborâre, dar si pentru asigurare în trasee. Se confectioneaza din duraluminiu anodizat (rezistenta sporita la frecari) si are multiple forme (normal, cu urechi, dreptunghiular) si grosimi.

Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se încalzi mai greu la frecarile cu coarda. Orice model ar fi, dupa rapel trebuie îndepartat cât mai rapid de pe coarda pentru a evita deterioarea ei din cauza caldurii excesive.

6.Buclele folosesc la prelungirea lantului de asigurare în scopul micsorarii fortelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenta unghiurilor datorate schimbarilor de directie pe linia traseului. Majoritatea buclelor rezista pâna la forte de 21-22 KN si sunt confectionate din chinga cu sectiune tubulara sau plina.

Lungimea unei bucle poate avea trei valori (dupa normele UIAA):

11 cm - bucla mica

17 cm - bucla medie

25 cm - bucla mare

Trebuie mentionata si existenta unor bucle de lungime mai mare (50-70 cm) care îsi gasesc utilizarea sub tavane sau în zonele sinuoase.

În vocabularul curent un lant de asigurare format din 2 carabiniere si o bucla poarta numele de bucla echipata. Buclele fiind foarte elastice (au alungiri procentual mult mai mari decât coarda) absorb si ele o parte din forta de soc, protejând coarda, pitonul, carabinierele si implicit securitatea celui ce cade.

Dupa o cadere puternica, buclele sau carabinierele trebuie neaparat înlocuite pentru a evita eventualele surprize neplacute.

7.Dispozitivul Gri-Gri

Acest dispozitiv reprezinta cea mai sigura metoda de asigurare în acest moment. Omologat de UIAA, Gri-Gri-ul se blocheaza automat la soc si ramâne blocat suportând sarcini de pâna la 9 KN. În momentul când se depaseste aceasta valoare critica a rezistentei echipamentului si a corpului uman începe sa scape coarda permitând celui ce asigura sa opreasca caderea prin frânare cu mâna.

Întrucât solicita destul de puternic pitoanele, Gri-Gri-ul nu este recomandabil în traseele pitonate clasic ci în cele pitonate cu spituri (pitoane forate). Deci domeniul exclusiv de

utilizare este escalada sportiva.

8.Casca este un obiect foarte important în practicarea alpinismului, rolul ei fiind de a absorbi maxim de energie, deformându-se pâna la rupere, cu respectarea valorilor de soc impuse prin normele UIAA. Numeroase accidente s-au produs datorita pietrelor pravalite din zonele superioare ale traseelor iar altele se produc prin lovirea capului de stânca în timpul caderii necontrolate (ruperea unei prize, iesirea pitonului, etc.)

În prezent ne stau la dispozitie modele omologate cu greutatea între 250 si 500 g, cu o buna ventilatie, pozitionate stabil pe cap, cu chingi de legatura sub barbie si la ceafa.

Absenta castii predomina în escalada sportiva, deoarece în majoritatea cazurilor orientarea peretelui este verticala sau surplombanta si riscul de a "încasa" pietre este foarte mic.

Totusi, în momentul când se încearca reusita la rotpunkt (în stil liber) a unui traseul clasic de alpinism, casca este foarte recomandabila.

Dezavantajul principal al castii este limitarea spatiului vizual, combinata cu greutatea exercitata asupra capului. Anumite modele au si o ventilatie foarte scazuta care implicit contribuie la transpiratia excesiva a zonei protejate.

9.Saculetul pentru carbonatul de magneziu

Carbonatul de magneziu, acel praf care asigura aderenta sporita mâinilor în pasajele dificile de escalada sportiva, se poarta într-un saculet specific. Acesta se confectioneaza din materiale textile impermeabile si are diferite forme si modele ergonomice. Saculetul trebuie sa fie dotat cu curelusa de închidere pentru a nu permite intrarea umezelii în contact cu carbonatul de magneziu (în caz de ploaie). Totodata saculetul trebuie închis pentru a preveni pierderea carbonatului de magneziu în momentele când cataratorul sta asezat pe platforma de regrupare.

Optional, unele saculete sunt prevazute cu o centura ajustabila sau cu o minicarabiniera pentru hamurile dotate cu o ureche speciala de prindere a saculetului.

Publicat de kremer la 02:46

 

 

Sfaturi pentru folosirea unui ham in alpinism si escalada

Sfaturi pentru folosirea unui ham in alpinism si escalada

1.       Tineti hamul de centura si trageti-l peste picioare. Ajustati centura tragand de capetele de chinga. Introduceti chinga prin catarame.

2.       Ajustarea buclelor pentru picioare. Este de preferat  ca dupa aceste reglaje sa efectuati cateva miscari sis a faceti un test al hamului in suspensie pentru a va asigura ca este comfortabil.

Legarea corzii la ham

1.       Legarea intr-un singur punct.2.       Legarea in doua puncte

3.       Legarea la un punc la piept in cazul in care hamul este prevazut si cu chingi pentru piept

Folosirea unui dispozitiv de asigurare sau rapel.

Asigurare

Rapel

Folosirea necorespunzatoare

Legarea incorecta in coarda

Folosirea gresita a carabinierelor

miercuri, 18 mai 2011

Traseu acces creasta Piatra Craiului

zĂrneŞti (730 m) - cabana gura RÂULUI (740 m) - FÂNTÂNA LUI BOTOROG - POIANA ZĂNOAGA (1375 m) - CABANA CURMĂTURA (1470 m)

Marcaj: bandă galbenă Timp. 2½ - 3 ore. Caracteristică: traseu de pătrundere, reprezentând cea mai scurtă cale de acces spre cabana Curmătura. Accesibil în tot cursul anului.

Pomind din spatele gării ne orientâm spre dreapta, străbatem str. Mitropolit I. Meţianu, ajungând în centrul oraşului, unde identificăm panourile indicatoare, acum ruginite, ale traseelor turistice din masiv. Spre dreapta, pe str. 1 Mai, se bifurcă traseele 1, spre Plaiul Foii, 14.1, spre refugiul Diana şi 19, spre Curmătura, prin Valea Crăpâturii.

Noi ne continuăm drumul pe str. Dr. Spârchez. Depăşind noua construcţie a CEC-ului, ajungem curând pe str. Râului. În faţă, observăm adânca despicătură a văii Râului Mare, străjuită în dreapta de Piatra Mică iar în stânga de Măgura Mică.

După aproximativ 40 minute (3 km) de mers de la gară, ajungem în dreptul cabanei Gura Râului, situată pe malul drept al Râului Mare, însoţiţi de marcajele bandă albastră (traseul 14.4), bandă roşie (traseele 2 şi 20), cruce roşie (traseul 21), ne continuăm parcursul pe drumul forestier care, trecând prin Prăpăstiile Zărneştilor, pătrunde în masiv până în apropiere de Poiana Vlăduşca. Depăşim construcţiile de captare a apei de la Fântânile Domnilor, trecem prin fosta carieră de calcar Baia de Piatra şi ajungem la Fântâna lui Botorog şi Podul Măgurii, după aproximativl ½ ore din Zârneşti.

Trasee de legătură: înainte pe valea Râului Mare, traseul 24., Bandă roşie, spre La table - refugiul Grind - vârful La Om; traseul 21, cruce roşie, La table prin Prăpăstii; traseul 14.4. Curmătura, prin Prăpăstii; la stânga, traseul 20, spre cabana Bran Castel.

Traseul nostru, marcaj bandă galbenă, urcă la dreapta prin pădure, initial în lungul Padinei lui Dănişor, ajungând după aproximativ 1 oră, în poiana Zănoaga (1375 m). De aici, avem o frumoasă perspectivă asupra abruptului estic al Pietrei Craiului, în faţa şi asupra munţilor Bucegi, înspre est. Din poiana se ramifică spre dreapta traseul în circuit spre vârful Piatra Mică şi cabana Curmătura.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 22, punct albastru, spre vârful Piatra Mică, 1½ -2 ore.

După ce străbate poiana poteca intră în pădure, continuă pe curba de nivel sub peretele Gălbenoasa, depăşeşte clădirea Salvamontului din Zărneşti în stânga şi ajunge la primitoarea cabana Curmătura după aproape 3 ore din Zărneşti. (20 minute din poiana Zănoaga).

Trasee de legătură: traseul 22, spre Piatra Mica; traseul 19, Zărneşti, prin Valea Crăpăturii; traseul 24, spre Creasta Pietrei Craiului; traseul 23, spre Vârful Ascuţit, prin Padinile Frumoase; traseul 14.3, spre Şaua Padinei Închise; traseul 25, spre La table, traseul 26, spre Peştera, Casa Folea; traseul 14.4, Zărneşti prin Prăpăstii.

cabana curmĂtura (1470 m) - PADINILE FRUMOASE - VÂRFUL ASCUŢIT (2156 m)

Marcaj: triunghi albastru Timp: 2 - 2½ ore Caracteristică: traseu de abrupt, în urcuş. INTERZIS IARNA !

Traseul pomeşte de la cabana Curmătura pe drumul de tractor ce urcă spre aceasta, fiind însoţit şi de marcajele bandă albastră, triunghi galben şi triunghi roşu. La mică distanţă de cabana, se desprinde la dreapta, spre creasta, traseul 14.3 iar puţin mai jos, se bifurcă la stânga, în coborâre, traseul 14.4, bandă albastră, spre Zârneşti. După un parcurs de aproape 200 m, poteca noastră se abate spre dreapta, părăsind drumul şi marcajele triunghi galben şi triunghi roşu.

Trasee de legătură la stânga, traseul 25, spre La table, traseul 26, spre Peştera.

Marcajul nostru urcă susţinut prin pădure, ieşind într-o frumoasă poiana. Suntem deasupra firelor de obârşie a unui întreg mănunchi de văi, zonă ce a primit denumirea de Padinile Frumoase. Însoţiţi şi de câţiva stâlpi de marcaj, traversăm poiana, urcând către marginea ei superioară. Ajunşi în albia unui vâlcel plin de grohotiş începem să-l urcăm. De aici, peisajul se schimbă radical. Pe o diferenţă de nivel de aproximativ 300 m înaintăm cu greu, depăşind praguri de stâncă şi limbi de grohotiş.

In dreptul unui jgheab îngust, urcăm ajutaţi şi de un cablu. După ce depăşim acest loc, destul de periculos, ajungem în partea finală a traseului. Poteca urcă în serpentine scurte, trecând printre tufe de smirdar sau peste pânze de grohotiş, luând sfârşit pe Creasta Nordică, în apropierea refugiului de la Vârful Ascuţit unde intersectează marcajul punct roşu al traseului 24.

           

Trasee de legătură: la dreapta, traseul 24.1, punct roşu, spre vârful Padina Popii (1 oră), vârfulTurnul (1 ½ ore), cabana Curmătura (2 ½ ore); lastânga, traseul 24.1, spre vârful La Om (3 ore) şi Creasta Sudică.

CABANA CURMĂTURA (1470 m) - CREASTA PIETREI CRAIULUI - ŞAUA FUNDURI (1889 m) - POIANA FUNDURI (1368m)

Marcaj punct roşu Timp 11-12 ore Caracteristică. traseul de creastă este unul dintre cele mai grele, dar şi printre cele mai frumoase trasee din masiv. Este recomandat turiştilor antrenaţi, obişnuiţi cu căţărarea pe stânci. De la cabana Curmătura, se pot parcurge şi porţiuni mai mici ale crestei, alegând trasee în circuit Este lipsit de apă. Nerecomandat pe vreme rea şi INTERZIS IARNA. Surprinşi de vreme rea, ne putem retrage de pe creastă, numai pe unul din traseele turistice marcate semnalate în text. Traseul a fost împărţit în două etape. Creasta Nordică şi Creasta Sudică.

1 Creasta Nordică: cabana Curmătura (1470 m) - Şaua Crăpăturii (1660 m) - vârful Turnul (1923 m) - Şaua Padinei Închise (1955 m) - Vârful Ascuţit (2156 m) - vârful La Om (2238 m) - Şaua Grind (2150 m)

Marcaj punct roşu  Timp: 6 - 7 ore (lungime, aproximativ 7km) Caracteristică: traseu de creastă, dificil, INTERZIS IARNA!

Traseul de creastă începe de la cabana Curmătura. Iniţial, străbate aproximativ 10 m din poteca spre Zărneşti, apoi în dreptul stâlpului indicator, se abate spre stânga, în urcuş, însoţit şi de marcajele bandă galbenă şi punct albastru. Urcăm 20 minute prin pădure până când ajungem în Şaua Crăpăturii, unde în dreptul stâlpului de marcaj, traseele se despart.

Trasee de legătură: la dreapta, traseul 22, punct albastru, spre Piatra Mică; în coborâre pe Valea Crăpăturii, traseul 19, bandă galbenă, spre Zărneşti.

Din dreptul stâlpului, ne abatem spre stânga ocolind, în coborâre Colţul din Curmătură (Locomotiva), un turn masiv din calcar, ajungând astfel în Şaua Curmăturii, de unde putem coborî direct la cabana Curmătura. Din şa începem un nou urcuş prin pădure, apoi prin grohotiş, ajungând la baza impresionantului perete al vârfului Turnul care domină cu aproape 300 m, zona cabanei.

Cu atenţie ne angajăm în căţărare, depăşind cei 5 m ai primei săritori, ajutaţi şi de un cablu montat aici. În continuare urmează un jgheab cu grohotiş mărunt, după care panta devine şi mai înclinată. Totuşi, folosind prizele naturale existente şi cablurile montate în perete, depăşim cu bine pasajele dificile, presărate pe parcurs, ajungând după aproximativ 1 oră de la cabana, pe Creasta Nordică în dreptul unui stâlp indicator.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 15, cruce albastră, spre Zărneşti, prin Padina Hotarului, 5-5 ½ ore

Parcurgând pe creastă, încă 50 - 60 m poposim pe vârful Tumul. De aici se bifurcă spre dreapta traseul în coborâre prin Padina Şindileriei.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 16, cruce roşie, spre Zărneşti, prin Padina Şindileriei, 6-6 ½ ore

În continuare traseul pe creastă este accidental numeroase vârfuri şi stânci fiind sculptate în straturile de calcar. Părăsim linia crestei şi, după ce ocolim vârful Padina Închisă, ajungem în Şaua Padinei Închise (1955 m), unde întâlnim un stâlp indicator şi marcajul traseului 14, bandă albastră. Putem să ne aprovizionăm cu apă coborând spre dreapta prin Padina Închisă, aproximativ 10 minute, până în dreptul izvorului La Găvan.

Trasee de legătură: la dreapta, traseul 14.2, spre refugiul Diana, prin Brâna Caprelor, 1-1 ½ ore; la stânga, traseul 14.3, spre cabana Curmătura, 1-1 ½ ore.

Urmând traseul de creastă, urcăm 15 minute printre jnepeni, ajungând pe vârful Padina Popii de unde începe spre dreapta traseul prin Padina Popii.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 17, triunghi albastru, spre refugiul Diana, 1½ ore.

Privind în urma noastră rămânem impresionaţi de straturile de calcare înclinate sau chiar răsturnate până la verticală. În continuare creasta devine mai lată şi mai puţin accidentată, poteca urcând printre jnepeni până în dreptul Vârfului Ascuţit (2156 m). De aici, spre dreapta, porneşte o poteca nemarcată care conduce pe Brâul Ciorânga Mare, spre refugiul Speranţelor (refugiul Ciorânga Mare). Depăşim vârful şi ajungem în apropierea refugiului de la Vârful Ascuţit unde întâlnim un stâlp cu indicaţii asupra traseelor.

Traseu de legătură: la stânga, traseul 23, triunghi albastru, spre cabana Curmătura, prin Padinile Frumoase, 2 - 2½ ore.

După un scurt popas ne continuăm traseul. Până în vârful Ţimbalul Mare (2177 m), creasta devine accidentată, prezentând o succesiune de vârfuri mici despărţite de strungi adânci. Din acest vârf spre versantul nord-vestic se desfăşoară cea mai frumoasă zonă de abrupt a masivului, Padina lui Călineţ. Coborâm în Şaua Călineţului (2090 m), unde spre dreapta, începe firul principal al Padinei lui Călineţ, urcând apoi pe Vârful dintre Ţimbale (2170 m). După ce ajungem în Şaua Văii Podurilor traseul de creasta devine tot mai dificil, marcajul conducându-ne peste ţancurile crestei sau ocolind pasajele mai dificile pe versantul estic, în final ajungând pe vârful Ţimbalul Mic (2231 m).

Din vârful Ţimbalul Mic traseul nostru coboară susţinut, ajungând într-o şa de unde începe zona clăilor, o succesiune de 9 vârfuri stâncoase aşezate pe linia crestei. Depăşim Vârful Sbirii (2230 m) şi în continuare străbatem o porţiune a crestei mai accidentată, ajungând la sfârşitul pasajului în dreptul vârfului Claia Căldării Ocolite care se continuă spre dreapta cu Creasta Colţilor Răi. Din Şaua Căldării Ocolite creasta devine mai lată şi, urcând în lungul ei, ajungem pe vârful La Om sau Piscul Baciului, după aproximativ 6 ore de la cabana Curmătura.

Traseu de legătură: la stânga, traseul 2.3, bandă roşie, spre refugiul Grind 1-1½ ore, La Table 2-2 ½ ore.

Din vârf mai parcurgem 300 m în coborâre pe linia crestei, ajungând în Şaua Grind, unde Creasta Nordică ia sfârşit. De aici putem coborî la refugiul Şpiria şi cabana Plaiul Foii, sau putem continua traseul pe Creasta Sudică.

Traseu de legătură : la dreapta, traseul 2.2, bandă roşie, spre refugiul Şpirla 2-2½ ore, cabana Plaiul Foii, 3-3½ ore.

Publicat de kremer la 06:58 0 comentarii

 

 

In catarare, tehnica se refera la felul in care reusesti sa te deplasezi cat mai eficient, cu un consum minim de energie, la felul in care stii sa obtii cel mai bun rezultat din capacitatile tale fizice si mentale si din tacticile adoptate.

Oamenii nu sunt adaptati in mod natural pentru catarare, asa ca multi cataratori nu au talentul nativ de a intui corect felul in care trebuie sa se deplaseze cu maxima eficienta pe un traseu. Daca nu crezi asta, aminteste-ti cat de stangaci si de neajutorati par cei mai multi dintre incepatori la primele lor tentative de catarare.

In consecinta, la fel ca si alte elemente ale catararii, tehnica trebuie invatata. Procesul de invatare se desfasoara printr-un antrenament dedicat, care cere multa munca, dar rezultatele nu vor intarzia sa apara: cu cat mai mare va fi repertoriul tau de miscari si de tehnici de catarare, cu atat iti vor creste performantele.

Mecanismul invatarii tehnicii

Corpul nostru are caracteristici pe care in mod normal le atribuim mintii: corpul are "memorie", care se manifesta prin ceea ce fiziologii din sport numesc engrame. Acestea iti permit sa iti "amintesti" combinatiile complicate ale activitatii musculare si echilibrului implicate in miscarile complexe folosite in catarare, fara interventia mintii constiente.

De ce am avea nevoie de engrame ? In catarare actionam in functie de conditiile traseului. Informatiile vizuale sau tactile (forma si dispozitia prizelor, textura stancii, etc.) si feed-back-ul legat de starea noastra de echilibru (pozitia centrului de greutate fata de punctele de sprijin, inclinatia stancii) sunt procesate de creier, care produce comenzile neuronale pentru actionarea muschilor necesari pentru efectuarea miscarii.

In cazul unor miscari noi sau nefamiliare, procesarea informatiilor se face printr-o analiza mentala constienta, care este lenta si produce risipa de energie. Atunci cand mintea constienta intervine in timpul actiunii, miscarile se fragmenteaza, devin ezitante, iar dialogul negativ interior incepe sa se insinueze.

Prin aplicarea unei engrame, actiunea se produce mult mai rapid, ca un raspuns direct la stimuli, pe "pilot automat", fara interferenta ineficienta a mintii constiente: stimulul (de exemplu forma si pozitia prizelor) va declansa in mod automat memoria corpului, care va produce miscarea adecvata fara ca mintea sa mai intervina. Astfel, cu cat repertoriul tau de engrame se mareste, cu atat catararea devine mai fluenta si mai eficienta.

---

Poti considera ca ai invatat un element tehnic atunci cand executia corecta si precisa se produce "de la sine", atunci cand este nevoie, fara sa trebuiasca sa gandesti in mod constient detaliile.

Dupa Osho, exista patru trepte ale maiestriei, iar invatarea unui procedeu tehnic trece prin aceste faze succesive:

• 1. Incompetenta inconstienta - La inceput nu cunosti procedeul si nu esti constient ca nu-l cunosti.

• 2. Incompetenta constienta - Afli despre existenta lui (de ex. observi un alt catarator care il aplica) si iti dai seama ca procedeul nu face parte din repertoriul tau tehnic.

• 3. Competenta constienta - Incepi sa inveti, folosesti procedeul, dar trebuie sa faci un efort mental constient pentru a-ti impune sa il aplici corect in catarare.

• 4. Competenta inconstienta - In timp, unele situatii din catarare ajung sa declanseze in mod automat aplicarea cu un grad mare de coordonare si precizie a procedeului tehnic corespunzator, fara ca mintea constienta sa mai aiba nevoie sa intervina.

Analizand fazele procesului de invatare devine evident ca un rol esential il are curiozitatea ("motorizata" de motivatia cresterii si invatarii), care te va ajuta sa descoperi si sa-ti insusesti noi elemente tehnice.

Trebuie sa observi alti cataratori, sa(-ti) pui intrebari despre cum, de ce, cand si unde se pot aplica tehnicile pe care le observi, apoi sa incepi sa aplici procedeele respective, repetand si rafinand executia pana cand aceasta devine naturala si inceteaza sa mai necesite un efort mental constient.

Nu te teme sa experimentezi, sa diversifici si sa adaptezi miscarile la conformatia si posibilitatile tale, sau la elementele traseului. Pe masura ce capeti experienta, rezultatele acestor adaptari se vor cristaliza intr-un stil personal care va defini felul in care te deplasezi pe stanca.

Antrenamentul tehnic

Forta bratelor si degetelor noastre este cel mai remarcabil factor care afecteaza performanta in catarare, dar avem tendinta sa ne bazam mult prea multa pe capacitatile noastre fizice.

De multe ori, atunci cand un catarator nu reuseste sa urce un traseu, aceasta se intampla mai curand din cauza energiei pe care a risipit-o decat dintr-o lipsa de forta sau de rezistenta. Aici intervine antrenamentul tehnicii, care are scopul de a imbunatati urmatoarele aspecte ale catararii:

• - Pozitionarea corecta si precisa a mainilor si picioarelor pe toate tipurile de prize si incarcarea adecvata a acestora.

• - Pozitionarea si echilibrarea corpului in raport cu elementele traseului, atat in timpul deplasarii cat si in pozitiile de odihna sau de asigurare.

• - Folosirea in mod coordonat a sistemelor de prize maini/picioare (repartizarea incarcarii pe prize, transferul greutatii de pe o priza pe alta, opozitia prizelor, etc.)

• - Invatarea metodelor de economisire a energiei: folosirea inertiei corpului, rasucirea corpului si pivotarea pe prize, catararea cu mainile intinse si ridicarea prin impingerea cu ambele picioare, descarcarea mainilor prin transferul greutatii pe picioare, evitarea strangerii excesive a prizelor de mana, etc.

• - Respiratia corecta in timpul catararii

• - Relaxarea selectiva a musculaturii care nu participa la miscare sau la mentinerea pozitiei

• - Familiarizarea cu caderile in coarda (insotita de cresterea capacitatii de evaluare obiectiva a riscurilor)

• - Utilizarea eficienta si in siguranta a echipamentului de catarare: pozitionarea buclelor de asigurare si trecerea corzii prin carabiniere, urmarirea traseului corzii, folosirea optima a proprietatilor papucilor de catarare, manevrarea corzilor, tehnici de asigurare a capului de coarda si a secundului, etc.

In articolul lui Eric Horst Fundamentals of Technique (PDF, eng. - 52.4kB) veti gasi descrierea unor procedee tehnice pentru catarare si sfaturi pentru aplicarea lor.

De asemenea, in paginile urmatoare vei gasi informatii suplimentare, precum si exercitii cu ajutorul carora iti poti stabili un program de antrenament pentru tehnica:

Technique and Performance Climbing Tips

Mike Doyle - Technique Training Manual

Eric Horst - Climbing Technique Articles

Metode complementare de antrenament

Cataratorul evolueaza intr-un mediu tridimensional, care necesita o analiza complexa a elementelor inconjuratoare si a optiunilor pe care acestea le ofera. In aparenta, acesta este un lucru care se intampla de la sine, in mod intuitiv, dar este uimitor cati cataratori capata vedere tunelara atunci cand incearca sa treaca un pasaj pe care il considera dificil. Acestia nu se mai pot concentra decat asupra unui singur element (de exemplu o anumita priza de mana sau de picior) devenind incapabili sa analizeze toate posibilitatile pe care le ofera stanca din jur.

Din aceasta cauza, pentru invatarea si aplicarea eficienta a procedeelor tehnice este necesar si un antrenament mental prin care sa capeti constienta spatiala. Prin acest antrenament vei deveni capabil ca in orice moment sa fii constient unde te afli si care este pozitia corpului, membrelor si a centrului tau de greutate in raport cu elementele traseului (prizele pe care le poti folosi, punctele de asigurare, directia de inaintare, etc.)

In dezvoltarea tehnicii, o mare importanta o are flexibilitatea (mobilitatea). Dezvoltarea acesteia iti va da mai multe optiuni pentru folosirea picioarelor si implicit mai multe ocazii pentru pozitii de odihna, pozitii de asigurare sau pentru trecerea pasajelor de catarare. Antrenamentul tau trebuie sa contina exercitii de flexibilitate (PDF, eng. - 416kB) atat ca parte a incalzirii si revenirii din programul fiecarei sedinte de antrenament, cat si ca o componenta complementara a antrenamentului de tehnica.

Pentru aplicarea eficienta a repertoriului tau de miscari si de tehnici de catarare trebuie sa stabilesti tactici de abordare a traseelor. Stabilind un "plan de actiune", vei limita timpul necesar descoperirii urmatoarei miscari sau succesiuni de miscari, iar catararea va deveni fluenta si lipsita de ezitari. Pentru acesta, trebuie ca inainte de catarare sa "citesti " traseul si sa identifici toate elementele care te pot ajuta in stabilirea unei tactici de catarare: linia traseului, prize ascunse, pozitii evidente de odihna si asigurare, prize obligatorii, etc.

Vizualizarea este foarte folositoare in stabilirea tacticii. Atunci cand te imaginezi catarandu-te pe traseu vei putea identifica succesiunile de miscari, pozitiile pe care trebuie sa le adopti fata de anumite prize, precum si alte elemente care iti vor asigura fluenta in catarare. In plus, vei face ca traseul sa devina oarecum familiar, micsorand tensiunea catararii pe un traseu necunoscut.

Folosirea prizelor

In timpul catararii, contactul cu stanca este asigurat prin intermediul prizelor de maini si de picioare, pe care distribuim si transferam alternativ greutatea corpului, astfel incat sa ne putem deplasa. Calitatea catararii depinde in mare masura de felul in care folosim aceste prize si de modul in care le incarcam.

Pentru ca picioarele sunt mai puternice decat mainile, o regula fundamentala este ca acestea preiau cea mai mare parte a efortului din catarare, in timp ce mainile sunt folosite pentru pastrarea echilibrului. Astfel, in mod ideal, inaintarea trebuie facuta prin impingerea cu ambele picioare, coordonata cu echilibrarea cu ajutorul mainilor.

Desigur, aceasta regula nu este valabila pentru catararea pe surplombe sau tavane, in care mainile preiau o mare parte din greutatea corpului, dar chiar si acolo, picioarele sunt folosite intens pentru reducerea incarcarii mainilor.

Procesul folosirii eficiente a prizelor incepe prin cautarea cu privirea a prizei si alegerea celei mai utile parti a acesteia (care nu este intotdeauna evidenta). Pentru a o determina, trebuie sa anticipezi directia de incarcare, aderenta, pozitia corpului si aportul celorlalte prize in mentinerea acestei pozitii.

Urmatoarea etapa este pozitionarea cu precizie a mainii sau piciorului in locul ales. In mod ideal, contactul initial cu priza va fi definitiv (nu va necesita ajustari ale pozitiei).

Urmeaza incarcarea prizei prin transferarea partiala (sau chiar totala in unele situatii) a greutatii pe priza. In principiu, incarcarea se realizeaza prin deplasarea centrului tau de greutate astfel incat sa ajungi intr-o pozitie de echilibru care sa faca posibila descarcarea totala a unei alte prize (de mana sau de picior). Astfel vei elibereza membrul respectiv si vei putea sa-l deplasezi catre priza urmatoare, sau vei putea sa te odihnesti.

Atentia ta trebuie sa fie concentrata asupra folosirii corecte a prizei pe parcursul intregului proces, de la descoperirea prizei pana la incarcarea acesteia. O greseala pe care unii cataratori o fac frecvent este devierea atentiei spre urmatoarea priza inainte de incarcarea prizei pe care tocmai si-au pozitionat o mana sau un picior, ceea ce afecteaza stabilitatea si siguranta miscarilor.

---

Prizele de picior pot avea multe forme si dimensiuni, iar acestea vor determina felul in care le vei folosi. De exemplu, pe prizele de aderenta vei aseza partea din fata a talpii si vei cobori calcaiul pentru a obtine o suprafata de contact cat mai mare, in timp ce pe muchii inguste vei folosi marginile laterale ale talpii, iar pe marginea alveolelor vei cauta sa folosesti marginea frontala a talpii si sa ridici calcaiul pentru cresterea preciziei. Unele procedee tehnice pot sa impuna si alte moduri de folosire a prizelor de picior: agatarea cu calcaiul sau cu partea superioara a varfului papucului, chei in fisuri, etc.

Din cauza distantei mai mari care trebuie acoperita cu privirea si a senzitivitati mai reduse a picioarelor in raport cu mainile, calitatea prizelor de picior este mai dificil de evaluat. Din aceasta cauza, dezvoltarea acestei tehnici impune o concentrare continua asupra picioarelor, iar aceasta se obtine printr-un efort constient, prin exercitiu.

Experimentand pe cat mai multe feluri de prize si in cat mai multe zone de catarare cu tipuri de stanca diferite (calcar, gresie, granit, conglomerat, etc.), vei reusi sa-ti dezvolti abilitatea de a intui corect si rapid care este cea mai buna pozitie a piciorului pe o priza data.

Dupa identificarea prizei si pozitionarea optima a piciorului pe aceasta, urmeaza incarcarea prizei (transferarea partiala sau totala a greutatii pe noua priza), ceea ce va determina aderenta si implicit stabilitatea piciorului.

---

Greseli frecvente care apar in folosirea prizelor de picior si care afecteaza calitatea catararii:

• Aruncarea piciorului deasupra prizei si alunecarea lui pe perete pana se aseaza pe priza.

• Tatonarea prizei prin presiuni repetate cu talpa.

• Incarcarea prizei "la intamplare" urmata de repozitionarea piciorului.

• Pozitia piciorului neadaptata la natura prizei (de ex. ridicarea calcaiului in timpul incarcarii unei prize de aderenta)

• Lipsa de anticipare a felului in care se poate modifica pozitia piciorului pe parcursul miscarii.

Aceste greseli trebuie identificate si corectate prin exercitii, care se vor concentra pe cresterea abilitatii de identificare a zonelor utile ale prizelor, pe pozitionarea silentioasa, corecta si precisa a picioarelor pentru folosirea optima a tuturor tipurilor de prize, de incarcare decisiva a prizelor, fara tatonari sau repozitionari ale piciorului, sau de anticipare a felul in care miscarea poate modifica pozitia piciorului (de exemplu in timpul unei pivotari pe priza).

---

Prizele de mana se afla de regula in zona campului vizual apropiat, fiind astfel mai usor de inspectat, dar folosirea lor in mod optim se face printr-un proces constient. Priveste cu atentie priza si determina care este cea mai buna pozitie a mainii pe aceasta, luand in considerare forma si dimensiunile prizei, directia de inaintare, pozitia celorlalte prize si a centrului tau de greutate in raport cu acestea.

De asemenea, trebuie sa anticipezi pozitia pe care o va avea mana dupa finalizarea miscarii pentru care te pregatesti si sa evaluezi modul in care noua pozitie a corpului va afecta modul actual de apucare si de incarcare a prizei.

Pentru ca picioarele trebuie sa preia cat mai mult din greutatea ta, vei incarca mainile doar atat cat este necesar, evitand strangerea excesiva a prizelor. Pentru aceasta, initiezi contactul cu priza printr-o atingere usoara, in timpul careia iti vei aseza cu atentie degetele in pozitia de apucare optima, apoi vei transfera in mod gradat incarcarea pana la atingerea minimului necesar. Solicitarea mainilor dincolo de acest prag nu este decat risipa de forte, care se va reflecta in scaderea calitatii performantelor tale.

In functie de forma si marimea prizelor si de incarcarea necesara a acestora, trebuie sa alegi cea mai eficienta si mai economica pozitie a mainii. Indiferent de numarul de degete folosit pentru apucare sau de directia de incarcare a prizelor (in jos, laterale, inverse, etc.), pozitia mainii pe priza se va incadra intr-una dintre categoriile descrise mai jos.

In cele mai multe dintre cazuri, se poate folosi o pozitie cu mana deschisa (imaginea alaturata). Desi este evitat de incepatori, acest mod de apucare a prizelor solicita mai putin musculatura si tendoanele, fiind favorizat din aceasta cauza de cataratorii avansati.

Pozitia cu mana deschisa este cel mai eficient mod de apucare al prizelor "scurse", in cazul carora suprafata mare de contact mareste aderenta, dar poate fi aplicata si pentru alte tipuri de prize, fiind indicata ori de cate ori se poate folosi, datorita economiei de forte pe care o produce.

In cazul prizelor plate care au o latime suficienta, poate fi mai eficienta apucarea prizei prin indoirea la 90 de grade a ultimelor doua falange (open crimp). In aceasta pozitie, zona de contact este in general pe suprafata falangelor de la varful degetelor.

Aplicarea incarcarii in acest fel mareste bratul fortei (distanta de la punctul de aplicare al incarcarii pe priza pana la planul palmei), facand astfel ca solicitarea musculaturii si a tendoanelor sa fie mai mare decat in cazul pozitiei cu mana deschisa.

Daca prizele sunt foarte mici, oferind o suprafata mica de contact, se poate folosi "inteparea" acestora printr-o pozitie inchisa a mainii, cu ultima falanga in extensie (closed crimp).

In aceasta pozitie este utila blocarea degetelor cu ajutorul degetului mare, ceea ce aduce un plus de forta.

Acest mod de apucare a prizei trebuie folosit cu precautie, pentru ca poate produce solicitarea excesiva a tendoanelor.

In multe cazuri exista posibilitatea folosirii opozitiei degetului mare pentru apucarea prin "ciupirea" prizei (pinch).

Actiunea degetului mare poate fi utila si in alte moduri de apucare, ajutand la potentarea si stabilizarea pozitiei celorlalte degete, asa ca este bine sa cauti permanent posibilitati pentru folosirea acestuia.

Un alt mod de folosire a prizelor de mana (adesea neglijat de cataratorii incepatori) este rezemarea mainii pe priza (sau chiar pe suprafetele netede, lipsite de prize aparente) si incarcarea acesteia prin presiune cu podul palmei, cu degetele sau chiar cu intreaga palma.

In general, acest procedeu este folosit pentru descarcarea piciorului aflat pe aceeasi parte cu mana respectiva, pentru ridicarea peste praguri sau in tehnicile de catarare prin aderenta a hornurilor si diedrelor.

Datorita diferentelor dintre pozitiile mainii, care produc solicitari diferite asupra grupelor musculare si tendoanelor, transferul efectelor antrenamentului intre diferitele moduri de apucare a prizelor de mana este limitat. Din aceasta cauza, in antrenamentul de forta se vor folosi exercitii specifice pentru fiecare pozitie a mainii in parte.

In timpul catararii, aceasta particularitate poate fi folosita in avantajul tau, pentru cresterea autonomiei. Alternand cat mai des pozitiile in care apuci prizele, vei solicita muschi diferiti, ajutand astfel la relaxarea si recuperarea musculaturii care nu participa la miscarea respectiva si intarziind astfel aparitia starii de oboseala.

Respiratia

Felul in care respiram in timpul catararii are o mare influenta asupra eficientei miscarilor si asupra atitudinii noastre mentale. In cea mai mare parte a timpului respiram in mod reflex. Organismul regleaza ritmul respiratiei astfel incat aportul de oxigen si eliminarea bioxidului de carbon sa se produca in sensul mentinerii metabolismului optim. Dar respiratia este o functie care poate fi si controlata in mod constient, iar tehnica unei respiratii corecte si eficiente este o abilitate care se capata prin antrenament.

De ce am vrea sa facem asta, din moment ce in aparenta, corpul nostru stie mai bine de ce are nevoie ? Pentru ca adesea ajungem sa respiram haotic si ineficient in timpul efortului, ceea ce afecteaza oxigenarea creerului, muschilor si a organelor interne, ducand la scaderea capacitatii de efort.

---

Pe langa rolul fiziologic evident, respiratia are si un rol psihologic, pe care il putem folosi in favoarea noastra. Exista o legatura directa intre stare noastra mentala si ritmul respiratiei, care devine evidenta daca ne gandim la felul in care ni se accelereaza respiratia in momentele de stres, sau la respiratia lenta si profunda pe care o avem atunci cand suntem relaxati.

Printr-un control adecvat, putem inversa aceasta legatura: respirand lent si profund putem reduce nivelul stresului resimtit in anumite situatii tensionate care apar in catarare, de multe ori chiar in absenta pericolelor obiective.

In plus, concentrandu-te asupra respiratiei poti elimina dialogul negativ interior asociat nesigurantei percepute in aceste situatii. Atunci cand mintea constienta se angajeaza in gandire in timpul catararii, se creeaza o bresa intre corp si minte. Prin aceasta bresa frica intra, iar atentia se scurge. Mutarea concentrarii de la gandurile intruzive la respiratie creeaza o punte inapoi catre corp, catre cursul actiunii si miscare.

Mintea constienta incearca sa te traga spre zona de confort personala, indemnandu-te sa renunti sa faci o miscare care pare improbabila, sa apuci asigurarea pentru a evita o posibila cadere, etc. Aminteste-ti ca te afli pe acel traseu tocmai pentru ca esti in cautarea acelor situatii tensionate, care sunt scopul si esenta catararii. Prin concentrarea asupra respiratiei iti vei putea reduce la tacere mintea care te impiedica sa te bucuri de ele.

Mecanismul este simplu: mintea nu se poate concentra simultan asupra mai multor lucruri. Atunci cand esti in plina actiune, indreptandu-ti atentia spre felul in care respiri, iti pastrezi mintea ocupata, astfel incat sa nu mai poata fabrica ganduri despre evadarea din situatia tensionata in care te afli. Eliberand subconstientul si procesele intuitive de povara dialogului negativ interior, acestea pot prelua integral controlul catararii, oferindu-ti solutii pentru rezolvarea situatiei in care te afli.

---

De asemenea, respiratia poate fi folosita pentru a stabili ritmul miscarilor si chiar si pentru controlarea agresivitatii acestora. In timpul catararii se produc variatii frecvente ale vitezei miscarilor si ale intensitatii efortului muscular. Reglarea respiratiei functioneaza ca o legatura intre minte si corp, pentru gestionarea acestor variatii.

O greseala pe care o fac multi cataratori este blocarea respiratiei (apnee) in timpul miscarilor mai dificile. Acestia inspira adanc inainte de inceperea miscarii si isi tin respiratia pe tot parcursul acesteia. Adesea expiratia se produce doar atunci cand este fortata de reflexul cauzat de nevoia de aer a organismului si este urmata de o serie de respiratii rapide pentru compensarea lipsei de oxigen. Aceasta respiratie neregulata produce ruperea ritmului catararii, afecteaza oxigenarea muschilor si implicit duce la scaderea performantei.

---

Pentru a te obisnui sa respiri corect in timpul catararii, poti sa exersezi aceasta tehnica in timp ce parcurgi trasee usoare in care te simti in largul tau (un moment potrivit pentru aceste exercitii este incalzirea de la inceputul sedintei de antrenament). Astfel, pentru ca traseul este usor si nu trebuie sa te concentrezi prea mult asupra miscarilor, vei avea posibilitatea sa analizezi si sa controlezi in mod constient felul in care respiri.

Pentru aceasta trebuie sa separi cele doua etape ale miscarilor din catarare: pregatirea miscarii (in care iti pozitionezi membrele pe prize) si executia acesteia (in care te deplasezi spre priza urmatoare).

In timpul pregatirii miscarii respira relaxat, coordonand ritmul respiratiei cu miscarile de pozitionare (de exemplu, poti face o respiratie completa pentru fiecare priza de picior).

Atunci cand esti gata sa te angajezi in miscare, inspira in timp ce te concentrezi asupra urmatorei prize de mana si expira pe masura ce te intinzi si o apuci.

Practicand constant acest exercitiu pe trasee din ce in ce mai dificile, vei ajunge treptat sa respiri tot timpul in acest fel, in mod automat, fara sa mai fie nevoie sa-ti impui acest lucru.

Pana cand vei stapani aceasta tehnica, poate fi folositor sa-l instruiesti pe cel care te asigura ca in loc sa-ti strige incurajari fara sens de genul "du-te, hai ca poti !", sa-ti aminteasca din cand in cand: "Respira !".

De asemenea, poti sa-ti pui o pietricica in sacul de magneziu: "Ce-i cu piatra asta aici ? Aaa... Am pus-o pentru ca atunci cand dau de ea sa-mi amintesc ca trebuie sa respir".

Caderea in coarda

Acum cateva decenii, una dintre cele mai importante reguli din catarare era "capul de coarda nu trebuie sa cada". Echipamentul rudimentar nu ar fi facut fata unei caderi, iar tehnicile de asigurare folosite nu stimulau deloc catararea "la limita".

Cataratorul din fotografia din stanga (facuta in Germania in anul 1965) era legat direct cu o coarda din canepa, care atarna liber in urma lui. Cu siguranta, in aceste conditii caderea nu era o optiune, iar riscurile asumate erau mult sub nivelul cataratorului.

In zilele noastre, lucrurile s-au schimbat radical: echipamentul si corzile moderne furnizeaza o mare libertate de a-ti impinge limitele in catarare fara sa iti asumi riscuri inutile. Totusi, pentru a profita de aceasta libertate trebuie sa te obisnuiesti cu caderea in coarda, care acum este o parte naturala a procesului de catarare.

Exersand caderea, la fel ca pe oricare alta tehnica, o vei accepta, vei dezvolta o oarecare pricepere si familiaritate si o vei vedea ca pe un instrument si ca pe o aptitudine pe care o poti folosi confortabil in procesul catararii. In caz contrar, vei avea tendinta sa opui rezistenta provocarii pe care ti-o ofera traseul si iti vei risipi atentia incercand sa eviti caderea, in loc sa te concentrezi asupra rezolvarii problemelor pe care ti le pune pasajul respectiv.

Totusi, caderea presupune o pierdere inevitabila a controlului in care pot interveni multi factori, iar pentru a cadea in siguranta, trebuie sa evaluezi si sa preintampini situatiile periculose. Pentru aceasta trebuie sa inveti sa iei in considerare priceperea si atentia celui care te fileaza, traseul corzii, caracteristicile echipamentului folosit, conformatia traseului, distanta de la ultima asigurare, directia traseului fata de asigurare, inclinatia stancii si pozitia asigurarilor fata de surplombe si tavane, eventualele obstacole de care te-ai putea lovi, etc.

---

Invatarea caderii in coarda

Stii ca ai invatat un lucru atunci cand te simti relaxat si confortabil in timp ce il faci. Astfel, vei sti ca ai invatat caderea in coarda atunci cand corpul tau va raspunde intr-un anumit fel:

• Respiri continuu in timpul caderii,

• Privirea iti este indreptata in jos, in directia zonei de oprire,

• Corpul este relaxat si foloseste doar cantitatea de energie necesara,

• Ai o pozitie cu umerii coborati, mainile in fata, la inaltimea pieptului (fara sa apuci coarda) si picioarele indoite si departate la o latime de umeri (mainile si picioarele sunt pregatite sa amortizeze lin un eventual impact cu peretele).

In consecinta, sa inveti cum sa cazi in coarda inseamna de fapt sa inveti cum sa ramai relaxat in timpul caderii, deci in timpul procesului va trebui sa te concentrezi asupra acestui aspect.

---

Exercitii de cadere in coarda

Pentru a exersa, gaseste un traseu usor surplombat pe care sa il poti urca, lipsit de obstacole de care te-ai putea lovi in cadere si echipat cu asigurari solide (de preferinta spituri). Pentru inceput, evita traseele cu linii oblice sau care contin miscari de traversare, in care ai putea pendula lateral atunci cand cazi. Mai tarziu, dupa ce vei invata sa cazi relaxat pe verticala spitului, vei putea exersa si situatiile mai dificile, luandu-ti precautiile necesare.

Traseul trebuie sa aiba un top rezistent (cu cel putin doua spituri), aflat intr-o pozitie in care corzile nu vor freca pe stanca atunci cand vei cadea in mansa, in prima faza a exercitiului.

  Atentie, pentru montarea mansei foloseste carabinierele proprii, nu trece coarda direct prin inelul sau ancorele de la top ! Pentru mansa se vor folosi carabiniere cu siguranta sau cate doua carabiniere simple cu clapetele opuse, iar pentru redundanta este indicat sa asiguri cu o bucla si ultimul spit al traseului inainte de top.

Pentru ca uneori frica de cadere este generata de lipsa de incredere in echipament, inainte de inceperea exercitiilor este indicat sa treci printr-o etapa de pregatire la sol. Asigura-te ca chingile hamului sunt trecute corect prin catarame, apoi leaga-te in coarda, fa un nod de siguranta si trage de cateva ori de coarda pentru a te convinge ca legatura este solida. De asemenea, cere-i partenerului sa verifice si el hamul si legarea in coarda.

Poate parea exagerat sa treci prin toate aceste verificari, dar astfel vei stabili nivelul mental de siguranta necesar, pe care poti sa-l intaresti si mai mult spunandu-ti "Sunt legat corect, sunt in siguranta". Este foarte important sa fii convins de acest lucru.

O alta cauza a fricii de cadere poate fi lipsa de incredere in cel care te asigura. Pentru cresterea sigurantei mentale , inainte de a incepe exercitiile de cadere verifica felul in care te asigura (coarda este trecuta corect prin dispozitiv, siguranta carabinierei este inchisa, pozitia mainilor este corecta) si discuta cu asiguratorul despre manevrele de coarda pe care trebuie sa le faca in cazul caderii si despre atentia necesara. De asemenea, poate fi util sa stabiliti modalitatile de comunicare din timpul exercitiului.

---

Pentru inceput, vei lucra cu asigurare de sus (mansa), progresand cu pasi mici, pe masura ce te simti confortabil cu etapa respectiva.

Incepi prin atarnarea in coarda la 5-10 m deasupra solului, apoi penduleaza usor, fa pasi pe perete, obisnuieste-te cu pozitia si cu situatia in care te afli. Impinge in perete cu ambele picioare si exerseaza amortizarea impactului atunci cand pendulezi inapoi.

Apoi, vei incepe sa exersezi caderile in mansa: de la un punct suficient de inalt ca sa nu ajungi la sol atunci cand cazi (ia in calcul si intinderea dinamica a corzii !), cere-i asiguratorului sa nu mai fileze coarda, apoi catara-te putin si sari, la inceput pe distante mici (o miscare, jumatate de metru, un metru...), apoi din ce in ce mai mari. Nu te arunca in exterior, ceea ce ar putea provoca un pendul violent inapoi spre perete, ci mai curand paseste usor in afara si lasa-te sa cazi.

Atunci cand te pregatesti pentru cadere respira adanc de cateva ori si relaxeaza-te, destinde-ti musculatura fetzei, indepartand orice grimasa si concentreaza-te asupra intentiei tale de a ramane relaxat in timpul caderii. Priveste spre zona de contact cu peretele pe care o anticipezi si inspira adanc, apoi lasa-te sa cazi, expirand pe parcursul caderii.

Cand te vei simti confortabil cazand in mansa, poti incepe sa inveti caderile in cap de coarda. Inainte de asta, convinge-te ca asiguratorul stie ce face si este capabil sa-ti opresca lin si in siguranta caderea si verifica din nou posibilele obstacole, distanta pana la sol, pozitia carabinierelor din spituri si felul in care trece coarda prin carabiniere.

Incepi prin a cadea chiar de langa spit. Situatia va fi similara cu cea de la caderea in mansa: vei cadea doar atat cat se intinde coarda. Cand te simti confortabil facand asta, catara-te o miscare si lasa-te sa cazi. Continua cu pasi mici, marind distanta fata de spit cu o miscare sau doua, dar numai atunci cand pasul anterior ti-a devenit familiar.

De multe ori, cataratorii ajung destul de usor sa cada in coarda in mod controlat, voluntar. Cu toate acestea, in situatiile reale frica de cadere persista, probabil datorita senzatiei de pierdere a controlului. Pentru a depasi acest obstacol, pe masura ce avansezi si ajungi sa te simti relaxat cazand pe distante mari, poti incerca sa reproduci situatiile din catarare in care frica de cadere te-a afectat cel mai tare.

Dupa ce ti-ai luat toate masurile de siguranta pentru exercitiu, forteaza o miscare catre o priza imposibila, ridica-te la limita folosind prize incerte, catara-te in conditii de oboseala accentuata a antebratelor, sau chiar cazi cu coarda in mana in momentul in care "incerci" sa asiguri. Concentreaza-te asupra miscarii imposibile si lasa caderea sa se produca natural, ca urmare a "ratarii" si nu a intentiei constiente de a cadea.

---

Nu sari etapele! Ramai la acelasi nivel pana cand te simti confortabil cu ceea ce faci. Vei sti cand sa treci la pasul urmator observand raspunsul corpului tau: respiratia continua, privirea in jos, relaxarea corpului din timpul caderii si pozitia mainilor in afara, fara sa apuci coarda.

  Ai grija ca dupa caderile de mai multi metri sa lasi timp (10 - 15 minute) corzii sa-si revina dupa intinderea provocata de solicitari, sau leaga-te la celalalt capat al corzii. 

 

 

Materiale de alpinism

Materiale de alpinism

1. Materiale colective

Art.28. - (1) Corzile de alpinism - figura nr. 1. Fiecare deplasare in munti presupune o pregatire temeinica din toate punctele de vedere, in special din punct de vedere al materialelor folosite.

(2) Viata si securitatea militarilor care executa instructia alpina in masive muntoase greu accesibile in toate anotimpurile in afara unui bun nivel al pregatirii de specialitate, depinde si de starea tehnica si de intretinere a corzii si a celorlalte materiale specifice.

(3) Coarda de alpinism este cel mai important material tehnic specific din inzestrarea personalului care actioneaza in munte, de calitatea si folosirea ei corecta depinzand securitatea si viata membrilor echipei.

(4) Din punct de vedere al destinatiei si a caracteristicilor tehnice, corzile pot fi:

a)     dinamice - utilizate in catarare;

b)     statice sau semistatice - utilizate la amenajarea funicularelor si a manselor pentru rapel.

(5) Coarda simpla are urmatoarele caracteristici:

a)     diametrul: variaza intre 10 si 12 milimetri;

b)     lungimea: 50 metri;

c)     forta de soc maxima suportata: 9.000-10.000 N (~920-1.000 Kg.);

d)     alungirea statica: variaza intre 6,5-8%;

e)     forta de rupere: 25.000 N (~2.550 Kg.);

f)      greutate: 65-77 g/m.

(6) Coarda  de alpinism se foloseste la catararile de toate felurile, rapel, traversari, balustrade, asigurari si autoasigurari, tractionarea saniutelor universale, actiunile de salvare, precum si la ridicarea materialelor pe stanci.

(7) Se intrebuinteaza atat vara cat si iarna si trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a)      sa fie confectionata din fibre continue;

b)     sa fie elastica;

c)      sa fie rezistenta la socuri si caderi;

d)     sa fie usoara si flexibila;

e)      sa absoarba o cantitate foarte mica de apa, sa ramana flexibila chiar pe vreme rea;

f)      sa nu putrezeasca si sa nu fie atacata de mucegai;

g)     sa nu se deterioreze si sa nu se topeasca la temperaturi pana la +150°;

h)     sa nu se distruga sub actiunea unor substante chimice;

i)       sa nu fie distruse de marginile ascutite ale stancilor, etc.

(8) Camasa/invelisul corzii are rolul de a proteja miezul/toroanele si a-i mari rezistenta. Corzile a caror camasa este deteriorata si nu mai prezinta siguranta se scot din inzestrare. Principala cauza a deteriorarii o constituie folosirea excesiva a acestora la funiculare si a coborarilor in rapel unde camasa sintetica se topeste datorita temperaturilor ridicate rezultate din frecarea cu dispozitivele de coborare, stanca sau alte obiecte dure.

(9) Corzile statice, confectionate din poliester, sunt rezistente, au o flexibilitate buna, dar nu sunt elastice. Ele au un diametru 10 - 11 mm si o rezistenta 2100 - 2600 kg. Rezistenta in stare uda este aproape aceeasi cu cea din starea uscata. Pot fi folosite la rapeluri lungi si la urcare cu ajutorul blocatoarelor, mantaua fiind in acest scop cu grosime mai mare si o rezistenta superioara. Deoarece fibrele sintetice au punctul de topire scazut, 170 - 210°C, rapelul cu coboratoare trebuie efectuat cu viteza redusa pentru a nu deteriora mantaua.

(10) Pentru a se anula efectul tensiunilor de rasucire inaintea intinderii corzilor, acestea se verifica prin rularea lor prin palma mainii, urmarindu-se intinderea camasii protectoare.

(11) Corzile se contracta/autoscurteaza cu 5-8% din lungimea lor datorita folosirii intense in procesul de instructie pe timp nefavorabil, imbatranirii fibrelor sintetice si actiunii altor factori.

(12) In traseele cu un grad de dificultate mai mic se foloseste o singura coarda cu Φ 10-12 mm, iar in cele mai dificile doua, de culori diferite.

(13) Cand se foloseste si cordelina in lucru impreuna cu coarda, aceasta trebuie sa aiba diametrul de ½ din cel al corzii, exemplu: coarda de 10 mm, iar cordelina de 5 mm.

(14) Corzile  de alpinism au lungimi de 40, 80 si 200 m, avand in interior un numar variabil de toroane simple sau rasucite.

(15) Corzile se marcheaza la ambele capete pentru individualizare. Inainte de intrebuintare si pe timpul lucrului se examineaza cu atentie fiecare coarda pentru a se constata starea ei. Cele cu taieturi, umflaturi, rupturi de camasa, innegriri, subtieri excesive, scamoseri mari, nu se folosesc.

(16) Se desfac in ordine inversa strangerii, pentru a nu se incurca. Inainte de catarare coarda se desfasoara complet pentru a nu se produce rasuciri, noduri si a se verifica starea tehnica a acesteia.

(17) Timpul de folosire practica a unei corzi se reda prin numarul total de ore de intrebuintare inscris in fisa fiecarei corzi, al lungimilor efectuate si al anilor de cand este data in folosire.

(18) Greutatea corzilor se masoara pe metru liniar si poate fi de pana la 80 de grame, la o umiditate de 65% si o temperatura de 20 de grade.

(19) Rezistenta unei corzi de alpinism se verifica prin procedeele static si dinamic.

(20) Verificarea statica se executa cu ajutorul dinamometrului, urmarindu-se in afara masurarii elasticitatii - pana la 50% - si stabilirea fortei de tractiune in kg/f.

(21) Verificarea prin procedeul dinamic se executa la un banc de incercari, unde se masoara socul realizat la caderea unei greutati de 80 kg de la o inaltime de 2,80 m. O coarda de alpinism se considera foarte buna atunci cand are o elasticitate de cel putin 40-50%, o rezistenta de peste 1200 kg/f, si rezista la minimum 4 incercari.

(22) Prin socul de cadere a unei corzi se intelege redarea fortei de soc si a celei de tractiune in cazul prabusirii unui militar din perete, masurata in kg/f, care se transmite prin centura de siguranta, carabiniera, piton, stanca, a celui cazut si a celui care face asigurarea. Socul de cadere trebuie sa fie de maximum 1200 kg/f, la corzile cu ø10-12 mm.

(23) In afara verificarii socului de cadere la testarea dinamica se mai executa verificarea tariei de cadere. O coarda trebuie sa reziste la minimum 4 incercari.

(24) Materialul din care se realizeaza corzile imbatraneste, pierzandu-si calitatile dupa aproximativ 600 de zile de la fabricare, corespunzator reducandu-se la jumatate rezistenta la socuri si tractionari. De asemeni trebuie precizat ca materialul imbatraneste in depozit chiar daca nu este folosit.

(25) Durata de viata a unei corzi este o problema inca incomplet elucidata, datorita multimii de factori care influenteaza acest aspect: manevrele, stilul de catarare, caderile suferite si gravitatea lor, tipul rocii, de exemplu gresia accelereaza uzura prin abraziune.

(26) In general ea este apreciata in functie de numarul de caderi normate de catre  Uniunea Internationala a Asociatiilor de Alpinism - UIAA. Astfel o coarda ce rezista la 6 caderi are o durata de viata de 400 ore de folosire.

(27) Nu este permisa tararea corzii pe pamant, calcarea in picioare sau de roti, lasarea in ploaie. Nu se lasa instalata timp indelungat in poligoanele de alpinism, aceasta ducand la o degradare prematura si reducerea simtitoare a rezistentei. Trebuie ferita de muchii ascutite, de caderi de pietre, de murdarie si de caldura excesiva. Coarda nu se spala cu detergenti, ci doar cu apa calduta, uscandu-se la aer, in bataia vantului.

(28) Coarda pe care apare o crusta galben-bruna trebuie scoasa din exploatare. Corzile mai putin rigide se trag cu mai multa usurinta prin carabiniere si peste muchii, fara a produce o frecare prea mare.

(29) In cazul in care o coarda urmeaza sa fie taiata, capetele rezultate se formeaza prin topire pe o distanta de 1,5 - 2 cm, la o flacara, dupa care se imbraca intr-o foita de leucoplast.

(30) Impachetarea corzii se executa prin:

a)     formarea buclelor cu mana, de lungimea unui brat. Cele ude si rigide se infasoara peste genunchi si talpa piciorului.

b)     formarea de bucle ce nu depasesc lungimea unui brat de o parte si de alta a mainii, lungimea capetelor ramase trebuie sa fie de 1,5 - 2 m, folosindu-se drept curele de purtare - figura nr. 2.

(31) Dupa fiecare folosire, coarda se verifica metru cu metru. Daca mantaua prezinta strangulari sau uzura pronuntata, coarda respectiva trebuie scoasa urgent din uz. Pentru depozitare se recomanda strangerea corzii si pastrarea intr-un loc perfect uscat si la intuneric.

(32) Legarea in coarda constituie una din activitatile principale de care depinde viata si securitatea militarilor. Legarea in coarda a militarilor se executa numai la ham.

(33) In afara obisnuitei legari in coarda, pentru odihna si autoasigurare, militarii care se gasesc pe stanca, folosesc un zelb/ bucla de autoasigurare legat la centura de siguranta si fixat la un piton cu ajutorul unei carabiniere.

(34) Echipa de catarare este formata din 2 membri. Se foloseste o singura coarda de capetele caruia se leaga cei doi militari, capul de coarda la un capat, iar secundul la celalalt capat.

(35) Legarea se poate face si prin dublarea corzii simple. In unele situatii chiar doi militari se pot lega in treimea din mijloc a franghiei, urmand ca  de capetele acesteia ramase libere sa se lege ranitele cu materiale, armament etc. Acest procedeu se intrebuinteaza pe timpul escaladarii unor pasaje stancoase cu inaltimi mai mici.

(36) In catararea artificiala la coarda dubla, capul de coarda se leaga cu unul din capetele ambelor corzi, iar cei doi secunzi cu cate unul din capetele opuse.

(37) Inaintea inceperii fiecarei catarari se vor stabili cu aproximatie, in raport cu lungimea corzii folosite, platformele de regrupare ale intregii echipe. Platformele de regrupare se stabilesc, de regula , la distanta de 30 - 35 m una de cealalta.

Art.29. - (1) Cordelina este o coarda de alpinism de dimensiuni si performante mai reduse. Poate avea diametrul de maximum 8,5 mm; cele cu diametru mai mare se incadreaza in categoria corzilor de alpinism. Se confectioneaza din materiale sintetice, impletite sau cu miez si camasa.

(2) Rezistenta cordelinei variaza intre 300 si 900 kgf la tractionare, putand prelua sarcina greutatii unui militar, nerezistand la socuri puternice sau la caderi bruste cu sarcina mare.

(3) In figura nr. 3  este prezentata rezistenta minima a cordelinelor si corzilor noi cu si fara nod la tractionare.

(4) Accesoriu indispensabil, ea este folosita in foarte multe momente ale activitatilor de alpinism: pentru confectionarea de scarite, pentru pregatirea unui rapel - prin consolidarea a doua pitoane -  la actiunile de salvare si autosalvare - prin confectionarea unor noduri de blocare Prusik - pentru ridicarea rucsacului in pasajele dificile - hornuri, surplombe - etc. Totusi, trebuie avut in vedere faptul ca rezistenta cordelinei este mult mai mica decat cea a corzii.

Diametrul	Rezistenta minima
	Fara nod	Cu nod
4 mm	Circa 320 kg	Circa 160 kg
5 mm	circa 500 kg	circa 250 kg
6 mm	circa 720 kg	circa 360 kg
7 mm	circa 980 kg	circa 490 kg
8 mm	circa 1280 kg	circa 640 kg
9 mm	circa 1400 kg	circa 700 kg
10 mm	circa 1800 kg	circa 900 kg
11 mm	circa 2200kg	circa 1100 kg

          (5) Militarii care se deplaseaza si actioneaza in munti trebuie sa aiba asupra lor cate o cordelina lunga de 10 m cu care pot rezolva o multitudine de sarcini. Pe timp de iarna, cordelina poate servi ca sfoara de avalanse, purtandu-se legata cu un capat de mijlocul militarului, iar celalalt capat ramane in urma acestuia pe zapada.

Art.30. - Dispozitivele de catarare si blocare - figura nr. 4 - se folosesc la asigurare, blocare si catararea pe coarda. Au o greutate mica, fiind prevazute cu un locas pentru ghidare si prindere a corzii, un sistem de gheare/clesti de fixare, un zavor care nu permite desprinderea, un maner pentru deblocare si rulare in sus si in jos si un ochi pentru prinderea unei cordeline de care se leaga militarul la centura de siguranta.

Art.31. - (1) Dispozitivul Gri-Gri - figura nr. 5 - este omologat de Uniunea Internationala a Asociatiilor de Alpinism - UIAA; Gri-Gri-ul se blocheaza automat la soc sau tensiune si ramane blocat suportand sarcini de pana la 9 KN. In momentul cand se depaseste aceasta valoare critica a rezistentei echipamentului si a corpului uman incepe sa scape coarda permitand celui ce asigura sa opreasca caderea prin franare dinamica cu mana.

	Figura nr. 5 Dispozitivul Gri-Gri

(2) Intrucat solicita destul de puternic pitoanele, Gri-Gri-ul nu este recomandabil in traseele pitonate clasic ci in cele pitonate cu spituri - pitoane forate. Deci domeniul exclusiv de utilizare al acestui dispozitiv este escalada sportiva.

Art.32. - (1) Scarita este un mijloc de catarare pe stancile lipsite de prize naturale. Se confectioneaza din cordelina sau chinga rezistenta si rigida.

            (2) Treptele trebuie sa aiba lungimea de 16-18 cm si latimea de 3-4 cm, pentru a permite alpinistului sa miste talpile picioarelor pe ele atunci cand scarita se sprijina pe suprafata unei stanci, in scopul de a nu opri circulatia sangelui. Deasupra treptelor pe cordelina nu trebuie sa se faca noduri, pentru a permite miscarea acestora in sus si in jos. Treptele se confectioneaza de regula din materiale usoare - lemn, duraluminiu. La folosirea lemnului pentru confectionarea scaritelor se va tine seama ca acesta sa fie de carpen sau stejar, taiat in lungul fibrelor; gaurile pentru cordelina se prevad cu bucse metalice in scopul maririi rezistentei acestora la frecare.

(3) Pentru marirea rezistentei, cele din metal pot fi laminate profil in formele de L sau D. Suprafata care vine in contact cu piciorul trebuie sa fie striata.

(4) Numarul treptelor si distanta dintre acestea difera in functie de preferinta. Cel mai des sunt folosite scaritele cu 3 trepte dispuse la distanta de 45-47 cm una de cealalta.

(5) Pentru rezolvarea diferitelor sarcini pe timpul catararii artificiale, sub ultima treapta se prevede o bucla, de care se agata o alta scarita ; in partea superioara se monteaza o bucla care se foloseste drept treapta pentru unul din picioare. Scarita se prinde la piton cu o carabiniera. Ochiul prin care se introduce carabiniera nu trebuie sa fie prea larg, protejandu-se cu piele sau cu material plastic. Militarii foarte bine pregatiti folosesc, de regula, doua scarite pe timpul catararii, iar pentru escaladarea pasajelor surplombate si a tavanelor cate trei.

Art.33. - (1) Pitoanele - figura nr. 6 -  servesc la catararea artificiala, fiind obiecte de stricta necesitate ce stau la baza tehnicii de asigurare. La un piton deosebim:

a)     corpul;

b)     partea conica;

c)     capul;

d)     umarul;

e)     urechea.

(2) Exista enorm de multe tipuri de pitoane, cu diferite forme si profile. Materialul din care se produc pitoanele este otelul moale si otelul dur.

 (3) In raport cu forma, orientarea si dimensiunile fisurilor pitoanele se clasifica in:

a)      pitoane pentru fisuri orizontale;

b)     pitoane pentru fisuri verticale;

c)      pitoane lama cu inel;

d)     pitoane universale cu inel;

e)      pitoane rapel cu inel;

f)      pitoane tevi pentru fisuri foarte lungi;

g)     pitoane pentru gheata - in Romania, pitoanele pentru gheata se intrebuinteaza mai rar.

(4) Pitoanele se impart in doua grupe:

a)      clasice;

b)     forate.

Art.34. - (1) Pitoanele clasice sunt pitoane ce pot fi plantate doar in fisurile naturale ale stancii prin batere cu ciocanul.

(2) Pitoanele confectionate din otel moale pot suporta urmatoarele sarcini:

a)      in fisuri longitudinale:  6-10 KN.

b)     in fisuri transversale:     9-12 KN.

(3) Pitoanele confectionate din otel dur pot suporta urmatoarele sarcini:

a)      in fisuri longitudinale:  10-15 KN.

b)     in fisuri transversale:     15-20 KN.

Art.35. - (1) Pitoanele forate sunt pitoane ce pot fi plantate in orice loc; pentru plantare este forata o gaura cu o bormasina sau in lipsa cu o foreza de mana, iar in gaura se bate un diblu de metal cu filet pe interior care la capat are o pana de metal. Pana se despica prin batere, fixand mai bine diblul. In final se infileteaza pitonul folosindu-se suruburi sau piulite, in functie de modelul diblului. La alte modele diblul se fixeaza in gaura folosind un adeziv special - spituri cu cimentare rapida/ancora chimica. Spiturile cu cimentare rapida suporta pana la 50 KN.

(2) Pitoanele forate se numesc in mod uzual spituri. Un piton forat in stanca compacta suporta 25 KN.

(3) O varianta a pitonului forat este pitonul de expansiune, ce reprezinta un piton clasic prevazut insa cu o pana de metal ca la pitonul forat pentru o mai buna fixare. Pentru fixarea corecta a pitonului de expansiune, acesta trebuie sa fie ales in asa fel incat sa intre pana la ureche, in gaura executata figura nr. 7. In cazul in care urechea pitonului nu poate fi folosita, se poate fixa o bucla de cablu  - figura nr. 8 -  care permite accesul la piton.

(4) Modalitatile mecanice de plasare a spiturilor sunt prezente in figurile nr. 9, 10, 11.

(5) Pitoanele forate rezista mult mai bine decat cele clasice. Incepand cu ultimul deceniu se folosesc cu precadere pitoane forate, multe trasee fiind pitonate de sus in jos, in rapel.

(6) Urechile pitoanelor pot avea un diametru de 25 mm, iar materialul din care sunt fabricate inelele este de 4-5 mm, diametru inelului fiind de 5mm.

(7) Pitoanele de rapel au un inel rezistent prin care se poate introduce coarda direct, fara a mai fi necesara o carabiniera. Inelele pot fi folosite si la alte forme de pitoane.

(8) Orice tip de piton trebuie sa fie suficient de mare pentru a rezista la un numar mari de loviri de ciocan.

Art.36. - (1) Penele - figura nr. 12. Concepute initial pentru a nu deteriora locurile frecventate, punctele de asigurare demontabile aveau scopul de a inlocui cu succes pitoanele prin noduri intepenite in crapaturi sau piulite prin care se trecea o bucata de cordelina. Treptat-treptat tehnica a evoluat si dupa cativa ani au aparut penele din plastic si aliaje de aluminiu.

(2) Formele penelor sunt foarte diverse: sectiune trapezoidala pentru fisuri cu fete neparalele, semiluna cu asezare pe trei puncte, o fata convexa si alta concava, etc. Rezistenta penei variaza bineinteles in functie de marime, cu conditia amplasarii corecte. Astazi se recurge la folosirea cablurilor de otel care inlocuiesc cu succes buclele de cordelina.

 

           

(3) Amplasarea corecta a "noilor pitoane" pretinde multa indemanare si imaginatie. Deseori stanca trebuie curatata de pamant si pietricele. Dimensiunea potrivita a penei se alege avand la indemana un set compus dintr-o scara judicioasa de marimi. Pana se plaseaza in asa fel incat ambele suprafete de sprijin sa fie in contact cu peretele. Odata pozitionata in locul potrivit, pana se trage puternic in sensul efortului probabil.

(4) La recuperare, penele mari trebuie lovite cu ciocanul iar cele mici impreuna cu un piton. Atentie la posibila distrugere a cablului in punctul unde patrunde in pana.

Art.37. - (1) Pentru fisurile largi, se folosesc dispozitive bazate pe principiul excentricelor. Cel mai vestit aparat este friendul - figura nr. 13. Principiul sau de functionare se bazeaza pe 4 came excentrice, mentinute in pozitie deschisa prin arcuri spirale aflate pe ax. O traversa actionata cu degetele, manevreaza 4 tiranti subtiri, strangand camele pentru dimensiunea fisurii.

(2) Principalul atuu al friendului este usurinta de plasare si recuperare si totodata posibilitatea de plantare in fisurile surplombante.

Art.38. - (1) Ciocanul  serveste la implantarea pitoanelor in fisurile din stanci. La deschiderea unor noi trasee de alpinism unde se bat un numar mare de pitoane, se foloseste un ciocan cu greutatea de 0,800 - 1,000 kg, iar in celelalte ocazii unul de 0,500 - 0,600 kg.

            (2) Capul ciocanului trebuie sa fie mai lat, pentru a usura baterea pitonului. In partea cealalta este in forma de pana sau ascutit pentru a permite curatirea traseului de vegetatie, pietre si pamant, precum si scoaterea pitoanelor incomode. Capatul ascutit al ciocanului trebuie sa fie destul de puternic pentru a sfarama sau ciopli colturile si marginile ascutite ale stancilor. Coada ciocanului pentru baterea pitoanelor este prevazuta cu o pana metalica si doua fasii sau camasa de metal, pe portiunea unde este atasat capul, in scopul protejarii lemnului impotriva deteriorarii. Se poarta in banduliera, in care scop, prin orificiul practicat in celalalt capat se trece o cordelina innodata formand o bucla, care trebuie sa fie suficient de lunga pentru a putea fi trecuta peste umar. Pentru a nu incomoda pe timpul catararii, ciocanul se fixeaza si la centura, dand posibilitatea alpinistului de a-l folosi imediat.

            (3) Coada ciocanului se confectioneaza din lemn, avand lungimea de pana la 32 cm si o grosime de 3-5 cm.

            (4) Avand o intrebuintare multipla, toporasul ciocan care intra in inzestrarea fiecarei grupe de vanatori de munte, asigura baterea pitoanelor, curatitul stancilor de vegetatie, cat si taiatul arbustilor si a materialului lemnos.

2. Materiale individuale

           

Art.39. - (1) Centura de siguranta/hamul - figura nr. 14 - se foloseste pentru atenuarea consecintelor caderilor din peretii stancosi, a feri corpul de leziunile interne ce se pot produce in diferite situatii, prin repartizarea uniforma a greutatii pe mai multe puncte de sprijin, cat si pentru schimbarea cu usurinta a corzilor cu care se lucreaza.

           

            (2) Se confectioneaza din chinga sintetica de tip matase / nailon, cu latimea de 5-7 cm, foarte rezistenta, pe trei marimi, in raport cu taliile alpinistilor.

(3) Unele modele sunt prevazute cu chingi reglabile si ajustare in functie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se scaune reglabile sau libero. Marimile variaza in functie de lungimea taliei (L-XXL) iar greutatea scaunului este de aproximativ 300-400 g.

(4) Scaunul trebuie sa corespunda perfect cu dimensiunile utilizatorului; in acest scop este recomandabila o proba in suspensie. Daca jeneaza in partile laterale ale corpului inseamna ca scaunul este prea mare. Verificati sa aveti suficienta libertate de miscare si confort.

(5) Scaunul trebuie bine strans pentru a repartiza uniform efortul in caz de soc. Pe langa prezenta scaunului este necesara, dar nu obligatorie, existenta unei veste ce se poarta peste piept. Aceasta combinatie poate fi folosita pe timpul escaladei pentru  prevenirea accidentelor datorate caderilor in pasaje inclinate si in trepte, unde urmarile sunt necontrolabile - din cauza pragurilor si a treptelor nu poti controla caderea, te rostogolesti, esti aruncat pe spate, te lovesti si nu stii in ce pozitie te va surprinde intinderea corzii.

(6) Orice cadere libera poate evolua astfel ca momentul "prinderii" omului in coarda sa coincida cu pozitia lui orizontala. Daca este folosita vesta, centrul de greutate va actiona ca un cuplu mecanic in jurul nodului, readucand corpul in pozitia verticala. Fara vesta exista posibilitatea ca socul prinderii sa echivaleze cu o forta ce rupe de jos in sus o grinda asezata pe doua reazeme. Grinda reprezinta coloana vertebrala. Dezavantajul folosirii vestei ar fi atunci cand cataratorul ar avea o cadere in surplomba si ar fi nevoit sa stea agatat mai mult de 30 de minute. In acest caz, respiratia i-ar putea fi ingreunata, chiar si daca caderea nu i-ar provoca fracturi ale coastelor. Accidentarile in urma caderilor pot avea urmari grave, indiferent daca se porta vesta sau nu.

Art.40. - (1) Carabiniera  este un dispozitiv din metal, folosit pentru imbinarea a doua franghii, a unui piton cu o franghie - figura nr. 15 -, cu o scarita etc. se confectioneaza din duraluminiu, avand forma de trapezoidala sau para, rinichi, triunghiulara etc. 

(2) Carabiniera se compune din:

a)     corpul carabinierei cu locasul de inzavorare;

b)     bratul rabatabil;

c)     boltul cu arc;

d)     stiftul;

e)     siguranta cu filet - la carabiniera cu siguranta.

(3) Principalele caracteristici tehnice:

a)      lungime - 10 cm;

b)     latime 5-6 cm; grosimea materialului din care se confectioneaza 10-12 mm;

c)      greutatea unei carabiniere variaza intre 55-100 g.

(4) Rezistenta unei carabiniere pe axul principal cu bratul rabatabil deschis trebuie sa fie de minimum 1200 kgf, iar cand bratul este inchis de 2200 kgf. Pe axul secundar, rezistenta carabinierei trebuie sa fie de cel putin 600 kgf.

(5) Conform normelor UIAA sarcina de rupere minima a unei carabiniere este de 20 KN pe directia axei longitudinale si 7 KN pe directia axei transversale.

 (6) Pentru a se evita deschiderea involuntara a clapetei se folosesc carabiniere cu siguranta - figura nr. 16. Ele isi gasesc utilizari la dispozitivele de asigurare si la rapel.

(7) Inainte de folosire, se verifica bucata cu bucata, in special bratul rabatabil.

Art.41. - (1) Buclele folosesc la prelungirea lantului de asigurare in scopul micsorarii fortelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenta unghiurilor datorate schimbarilor de directie pe linia traseului.

(2) Majoritatea buclelor rezista pana la forte de 21 KN si sunt confectionate din chinga cu sectiune tubulara sau plina.

(3) Lungimea unei bucle poate avea trei valori: 11 cm, 17 cm si 25 cm - small, medium, large.

(4) Trebuie mentionata si existenta unor bucle de lungime mai mare 50-70 cm care isi gasesc utilizarea sub tavane sau in zonele sinuoase.

(5) In vocabularul curent un lant de asigurare format din 2 carabiniere si o bucla poarta numele de bucla echipata - figura nr. 17. Buclele fiind foarte elastice, cu alungiri procentual mult mai mari decat coarda, absorb si ele o parte din forta de soc, protejand coarda, pitonul, carabinierele si implicit securitatea celui ce cade. Dupa o cadere puternica -factor de cadere mai mare de 1.5 - bucla echipata trebuie neaparat inlocuita.

Art.42. - (1) Optul de rapel - figura nr. 18 - este folosit, dupa cum sugereaza si numele sau, ca dispozitiv de franare prin frecare la coborare, dar si pentru asigurare in trasee. Se confectioneaza din duraluminiu anodizat, rezistenta sporita la frecari, si are multiple grosimi si forme; normal, cu urechi, dreptunghiular.

(2) Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se incalzi mai greu la frecarile cu coarda.

Figura nr. 18 Opt de rapel

(3) Orice model ar fi, dupa rapel trebuie indepartat cat mai rapid de pe coarda pentru a evita deteriorarea ei din cauza caldurii excesive.

Art.43. - (1) Coboratoare cu franare limitata. Viteza de coborare in rapel va depinde de greutatea alpinistului si a corzii de sub coborator precum si de unghiul care se poate regla in functie de necesitati. Astfel, un alpinist de 70 kg va cobori mai incet decat unul de 85 kg pe aceeasi coarda, cu acelasi dispozitiv, dar amandoi vor trebui sa-si regleze viteza in functie de greutatea proprie. Viteza va creste progresiv pe masura ce coarda ramasa este mai usoara.

(2) Pentru a se efectua un rapel in conditii de siguranta coboratoarele trebuie folosite cu o carabiniera suplimentara, "de frana". Mai sunt folosite si coboratoare autoblocante care scapate de sub control se blocheaza brusc pe coarda. Exista modele care se blocheaza numai la eliberarea manetei, si modele care se blocheaza si la eliberarea manetei si la o strangere puternica in mana. Daca alpinistul intra in panica el va strange instinctiv parghia de blocare din dorinta de a se opri realizand o coborare mai rapida, in cazul primului model. Din acest motiv se recomanda ca primul model sa fie folosit doar de alpinistii experimentati.

Art.44. - Coboratoare cu franare reglabila - figura nr. 19. La aceste modele de coboratoare frecarea depinde de numarul de treceri ale corzii prin dispozitiv. Viteza de coborare se poate regla indiferent de diametrul corzii sau de greutatea alpinistului marind sau micsorand numarul de "infasurari" pe dispozitiv.

            Art.45. - (1) Pioletul - figura nr. 20 - se foloseste in ascensiuni efectuate in muntii acoperiti cu zapada intarita sau gheata. Are greutatea de 0,8 -1 kg, iar lungimea de 75- 100 cm.

(2) Se compune din:

a)     lama;

b)     coada;

c)     varful pioletului.

           

 (3) Pioletul se foloseste pentru  sprijin, infigandu-se in zapada cu varful in jos, atat pentru asigurare, cat si pentru taierea treptelor cu ajutorul ciocului si lopetii.

(4) Lama metalica se confectioneaza dintr-un otel superior, avand varful ciocanului si al lopetii calite.

            (5) Coada se confectioneaza din material plastic sau lemn de esenta tare.

(6) Dupa intrebuintare pioletul se curata, se usuca si unge.

            (7) Pioletii scurti pot ramane in rucsac, iar cei lungi sunt tinuti in mana.

            Art.46. - (1) Coltarii sunt dispozitive metalice care se prind de talpa incaltamintei, asigurand ascensiunea pe pante inclinate acoperite cu gheata si zapada intarita - figura nr. 21.

            (2) O pereche de coltari poate avea o greutate de pana la 500 grame si pot fi in 4, 6, 8, 10, 12 puncte. Cei mai practici sunt cei cu 10 sau 12 puncte.

           

            (3) Daca nu folosim coltarii, ii punem de preferinta in interiorul rucsacului intr-un invelis de panza tare sau plastificata.

            (4) Cu acesti coltari deplasarea se executa intr-un ritm mai mare, chiar daca pantele au un unghi de inclinare foarte pronuntat.

Art.47. - (1) Casca - figura nr. 22 - este un obiect foarte important in practicarea alpinismului, rolul ei fiind de a absorbi maximul de energie - datorat contactului cu un corp dur - prin deformarea pana la rupere, cu respectarea valorilor de soc impuse prin normele UIAA. Numeroase accidente s-au produs datorita pietrelor pravalite din zonele superioare ale traseelor sau prin lovirea capului de stanca in timpul unei caderi necontrolate - ruperea unei prize, iesirea pitonului, etc.

(2) Pentru a se evita unele accidente cu urmari deosebit de grave datorate dislocarii si caderii intamplatoare a pietrelor, toti militarii sunt obligati sa poarte pe cap casca de protectie. Casca se confectioneaza din metal sau material plastic, fiind prevazuta cu o curelusa pentru prinderea sub barbie, iar in interior cu o captuseala moale, departata de corpul castii.

           

 (3) Nu se admit sub nici o forma in trasee militari care nu au bine prinsa pe cap casca de protectie. Casca se poarta in toata perioada cat se lucreaza, se stationeaza sau se deplaseaza in raioane sau zone expuse.

(4) In prezent ne stau la dispozitie modele omologate cu greutatea intre 250 si 500 g., cu o buna ventilatie, pozitionate stabil pe cap, cu chingi de legatura sub barbie si la ceafa.

(5) Dezavantajul principal al castii este limitarea spatiului vizual, combinata cu greutatea exercitata asupra capului. Anumite modele au si o ventilatie foarte scazuta care implicit contribuie la transpiratia excesiva a zonei protejate.

Art.48. - (1) Ochelarii de munte - figura nr. 23 - fac parte din echipamentul obligatoriu si necesar ce nu trebuie sa lipseasca din dotarea nici unui luptator si mai ales a celor ce duc actiuni si operatii in teren muntos indiferent de anotimp.

(2) La mare altitudine, datorita actiunii razelor ultraviolete asupra ochilor, militarii se pot imbolnavi de oftalmie. Pentru a se evita acest neajuns, portul ochelarilor de protectie este obligatoriu.

(3) Ochelarii asigura protectie impotriva radiatiilor solare a prafului sau oricarui corp strain - insecte, impotriva viscolului si pe timpul coborarilor rapide pe schiuri. Deosebit de periculoasa este si lumina difuza prin ceata.  Este necesar ca lentilele sa fie de buna calitate, pentru achizitii este necesara prezenta unui medic de specialitate deoarece exista posibilitatea ca materialele din care sunt confectionate lentilele sa nu fie de calitate astfel existand riscul aparitiei unor probleme medicale majore la militarii care vor folosi asemenea lentile. Lentilele trebuie sa fie inchise la culoare de obicei cu tenta maronie.

Art.49. - Incaltamintea. Pentru catarare militarii poarta in picioare bocanci sau espadrile de catarare. Cei mai practici bocanci sunt cei cu talpa turnata tip vibram, suficient de groasa, prevazuta cu striatiuni sau profilata. Rama talpii bocancilor trebuie sa fie ingusta, tocul cat mai lat si nu prea inalt, iar fetele suficient de inalte pentru a cuprinde glezna.

Art.50. - (1) Espadrilele - figura nr. 24 - se folosesc pe pasaje de stanca mai dificile sau surplombate, unde aderenta acestora este necesara, pe prize mai reduse din punct de vedere al marimii, dar si al numarului acestora. Ele prezinta urmatoarele caracteristici tehnice:

a)     talpa flexibila

b)     foarte buna aderenta la stanca

c)     greutate redusa

d)     forma ergonomica adaptata dupa talpa piciorului

(2) Se recomanda ca espadrilele sa fie cu un numar mai mic decat cel normal, astfel incat sa stranga putin si sa se inchida bine pentru ca simtul prizelor  si escalada in general sa se faca in conditii de eficienta maxima.

Alpinism

Noduri de amarare/ancorare Asigurarea si autoasigurarea la instructia alpina CADERILE Noduri de legare in coarda REGULI FUNDAMENTALE SI MASURI DE SIGURANTA LA INSTRUCTIA ALPINA Materiale de alpinism Organizarea salvarii in munti Noduri de legare a doua corzi Catararea artificiala Traversarile