Statul ca Big Brother

Statul ca Big Brother

Tudor Smirna,Vlad Topan şi Diana Costea · 14 septembrie 2004
english

1

Originea denumirii de Big Brother este celebra distopie a lui Orwell, 1984. Ea desemnează acolo pe tătucul omniscient ce decide minuţios destinul tuturor supuşilor. Este clar că ficţiunea 1984 a aproximat binişor situaţiile istorice în care s-au găsit oamenii prinşi sub năpasta comunismului. Însă trebuie mers mai departe şi afirmat cât se poate de răspicat că între comunism şi organizările politice care nefericesc lumea recentă nu este o diferenţă categorică, ci un continuum. Iar elementul comun este statul, adică, organizaţia care deţine în exclusivitate (monopolist) dreptul de a impozita şi de a legiui. Un periplu relevant şi fascinant prin acest continuum este teoria comparată a socialismelor de tip rus, social-democrat, conservatorist sau al ingineriei sociale pe care o face Hans-Hermann Hoppe în a sa Teorie a socialismului şi capitalismului. Statul este o revoltă împotriva firii, pentru că oamenii sunt liberi prin natura lor iar statul este din altă lume decât cea a libertăţii, cu principiul său de eliminare a celuilalt.

Astfel, trebuie făcută o distincţie importată – între stat şi societate. Statul sunt acei oameni angrenaţi activ (nu numai administraţia şi birocraţia, ci şi o bună parte din clientela ei economico-politică) în producţia de bunuri şi servicii bazată pe privilegii, pe încălcarea drepturilor de proprietate ale celorlalţi. Societatea sunt ceilalţi, cei care nu pot sau refuză să intre în stat, adică cei care se mulţumesc să se angajeze în schimburi libere. Acţiunea umană poate cădea fără rest în două categorii distincte: agresiune sau interacţiune paşnică. Statul este agresiune instituţionalizată, societatea este interacţiune paşnică.

Statul nu are caracter voluntar pentru că îi sileşte pe oameni să aleagă o altă utilizare a proprietăţii lor decât ar fi ales în condiţii de libertate. Aşadar, impozitarea nu este nimic altceva decât furt, jecmănire, tâlhărie perpetuă. Iar faptul că statul scrie unul sau mai multe texte prin care afirmă că este singurul ce are dreptul de a agresa fără a fi pedepsit şi că atunci când o face aceasta se numeşte impozit, taxă, sau siguranţă naţională şi că acestor texte le dă titlu de legi nu ar trebui să ne amăgească. Furtul rămâne furt, crima rămâne crimă şi atunci când le face statul. Cu alte cuvinte, statul este la fel de vinovat precum împăratul este gol puşcă în faimoasa poveste a lui Andersen.

Mai mult, trebuie subliniat dinamismul cancerigen al criminalităţii în cadrul statului – acea competiţie pe dos, prin comparaţie cu piaţa liberă, din care ies învingători cei mai pricepuţi să jefuiască, să manipuleze, să construiască pretexte de a interveni. Profilul acestei concurenţe este legea junglei, homo homini lupus. Societatea întreagă este absorbită prin această dinamică a statului dintr-un cerc virtuos al cooperării mutual benefice într-un iureş al conflictului generalizat – războiul tuturor împotriva tuturor. Nu numai cei care sunt strict în lupta pentru putere se „devorează” reciproc, ci, indirect, toţi ceilalţi (de pildă, lupta pentru procente din buget care să fie alocate în diverse sectoare; sau adoptarea sau nu a unui tarif vamal etc.)

Trecând acum la arhitectura modernă a statului, să arătăm care sunt pilonii pe care molohul îi trânteşte neîncetat asupra societăţii pentru a-şi clădi şi consolida existenţa: protecţie şi justiţie, educaţie, monedă, transport şi comunicaţii, ecologie. Toate aceste domenii ale vieţii în societate sunt acaparate de stat şi sunt păzite cu străşnicie în sistemul închis al privilegiilor pentru că sunt esenţiale pentru menţinerea şi dezvoltarea statului. De pildă, monopolizând justiţia şi protecţia îşi elimină eventualii competitori, fiind neîngrădit în activitatea ulterioară; monopolizând educaţia inoculează mentalitatea etatistă în mase, preluându-le încă de la cele mai fragede vârste posibil şi eliminând şi aici orice curent intelectual critic independent; prin pilonul monedei câştigă o unealtă preţioasă pentru susţinerea propriilor activităţi cu resurse. (Din Ce le-a făcut statul banilor noştri de Murray Rothbard putem afla trista istorie a degenerării monedei prin intervenţia statului. De la aurul care era folosit şi recunoscut în toată lumea, statul a monopolizat producţia de monedă prin paşi succesivi, iar în prezent banii sunt un instrument al furtului intituţionalizat şi al suferinţei recurente manifestate în crizele financiare. Rolul banilor sănătoşi este esenţial într-o economie. Moneda are în primul rând menirea de a facilita calculul economic şi astfel de a da raţionalitate imensei şi complicatei structuri de procese de producţie ce susţine societatea. Când moneda este denaturată aşa cum se întâmplă azi, adică ruptă de sfera de producţie a proprietăţii private, consecinţele sunt grave: inflaţie şi cicluri economice. Dintr-un articol al lui Ludwig von Mises, Ciclul economic şi expansiunea creditelor – consecinţele economice ale banilor ieftini putem începe să le înţelegem.) În sfera ecologiei, printr-un animism ieftin, „fratele cel mare” utilizează criterii arbitrare pentru a-şi justifica interferenţele cu modalitatea, ritmul şi structura în care oamenii doresc să-şi aloce resursele. Prin controlul strict asupra infrastructurii de transport şi comunicaţii, se urmăreşte facilitarea accesului către subiecţii impozitării sau eventualii dizidenţi, precum şi spionarea propriilor supuşi.

Modul statal de organizare batjocoreşte şi distruge toate aceste domenii. Calitatea şi cantitatea pe care toate produsele acestor sfere ale activităţii umane le-ar putea avea ar fi inimaginabil mai mari dacă de ele s-ar ocupa piaţa liberă, adică sistemul de producţie în care e loc şi pentru celălalt, dacă serveşte mai bine consumatorul.

Ce concluzie se poate trage din toate acestea? Că statului definit ca sistem de privilegii bazat pe impozitare şi ultimul cuvânt asupra legilor i se potriveşte sintagma de Big Brother. Dar nu numai atât. Statul nu este doar un frate mai mare tâmp care ne ţine din scurt pentru că ne vrea binele. El este un Big and Mean Brother pentru că binele lui este răul celorlalţi. Consumatorii de impozite îi parazitează pe plătitorii acestora (deşi nu putem suprapune categoriile de plătitor net de taxe şi consumator net de taxe peste cele de victime şi, respectiv, agresori). Iar reglementările, limitarea libertăţilor îi satisfac pe unii cu costul insatisfacţiei şi suferinţelor materiale ale celorlalţi. Statul este un frate mai mare pervers, întors împotriva vieţii, este un rău şi nu este necesar.

Soluţia evadării de sub tutela lui Big Brother poate fi privită în mai multe feluri. În primul rând, la nivel individual şi privind către eternitate, avem nădejdea că dacă suntem buni vom trece după moarte într-o lume unde răul nu pătrunde. Apoi, la nivel social şi în plan temporal apropiat, dacă ţinem cont că grupul parazitar trebuie cu necesitate să fie mai mic decât cel parazitat, înţelegem că puterea lui Big Brother este în ultimă instanţă ideologică. Big Brother ne sperie cu legitimitatea pe care noi i-o acordăm. Big Brother poartă lupte nedrepte cu sudoarea şi sângele nostru împotriva noastră, întru aservirea noastră, deoarece noi credem că el este necesar şi pentru că nu prea avem idee despre ce poate fi când el nu mai este. Dacă vrem să zărim faţa lumii fără Big Brother sunt de folos Acţiunea umană a lui Ludwig von Mises - pentru a înţelege economia pieţei libere – Etica libertăţii a lui Murray Rothbard - pentru a înţelege dreptatea societăţii libere – şi, foarte concret, Producţia privată de apărare a lui Hans-Hermann Hoppe - pentru a vedea cum se prăbuşeşte mitul socializării sistemului de protecţie a proprietăţii şi persoanei. Şi acesta este doar începutul.

© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.