Secretele lumilor Astrale blog.

Geneza şi apocalipsele aztecilor ION ŢUGUI    Lumea, începutul şi sfîrşitul ei, destinul omului - marile întrebari care s-au născut în toate civilizaţiile, în toate epocile; întrebări nestinse nici azi cînd ne bizuim pe o cunoaştere amplă, pe o percepţie cu totul diferită a Universului şi Vieţii. Se pare că primele idei şi speculaţii cu caracter religios sau filozofic au apărut direcţionate spre descoperirea lumii prefigurată ca o aglomerare de mistere sau de puteri în permanenţă ostile omului... Cum vom fi moştenit aceasta presiune a intuiţiilor creaţiei în care este conţinut mereu dezastrul? Sau cum am putea argumenta, altfel decît simplist şi superficial, existenţa la om a acelei enzime "precise" care ne transformă în receptorii unor elemente din viitor, cosmice şi terestre, ce ne fac sa putem "reconstitui" chiar viitorul? Toate acestea multă vreme s-a crezut că ar aparţine spiritualităţii orientale şi europene. Dar aztecii, de pildă, n-au intrat în legatură cu aceste civilizaţii. Şi totuşi, intuiţiile lor creaţioniste şi escatologice urmează aproape acelaşi tipar al devenirilor, printr-o simetrie greu de înţeles... Răspunzător de toate este Soarele.   Lumea şi destinul ei la azteci erau considerate strict dependente de Soare; altfel spus, mai întîi şi in cele din urmă de destinul Soarelui. Astrul zilei era departe de-a fi idolatrizat după modelul animist, învestit cu însuşiri personificate; Soarele era Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul, zeul tutelar, răspunzătorul a tot ce există şi va exista, dar şi puterea plenipotenţiară vulnerabilizată la un moment dat de un destin temporar - destinul stingerii pentru a lăsa loc altui soare şi altui ciclu de viaţă... La azteci, lumea era produsul viu al unui număr de cinci perioade care purtau chiar genericul de Sori. Astfel putem considera că memoria ancenstrală a aztecilor păstra evoluţia a patru sau cinci tipuri de geneză, fiecare încheindu-şi ciclul datorită evenimentelor ce-au intervenit în masa solară. Inutil să mai adăugăm că aceeaşi intuiţie apărută la azteci cu mii de ani în urmă este azi un capitol important în astrofizica. Ştiinţa poate prefigura evenimentele solare care ar conduce la dispariţia vieţii şi la transformarea, mai întii, a Terrei, într-un bulgare de fier! Pentru a nu goli posteritatea de cunoştinţele lor spectaculoase şi fundamentale pentru omenire, aztecii şi-au săpat în piatră descoperirile, înfăţişîndu-le ca pe un "calendar aztec", o versiune oficiala din Tenochtitlán. Fiecare epocă în evoluţia omului purta un nume, fiecare nume fiind o desemnare a unui zeu. Soarele însuşi, dătătorul de viaţă, este considerat drept efect al unei cauze terestre. De pildă prima epocă, numita Patru Jaguari, avea zeu pe Tezcatlipoca, acesta se va fi transformat în Soare. Era epoca jaguarilor, fiinţe concrete ale Terrei, care deşi nu ştim să fi creat vreo civilizaţie, o distrug, totuşi, pe aceea existenta în epoca respectivă, mîncîndu-i pe oameni. Şi nu numai pe oameni, dar şi giganţii care în acea perioadă populau întreaga planetă! Să se refere oare această proiecţie la dinozauri, la reptilele uriaşe dispărute cu peste 60 de milioane de ani în urma? În acest caz Patru Jaguari nu-i decît o denumire simbolică, dată unui dezastru care avea nevoie de o reprezentare prin echivalare cu o putere vie terestră. O reprezentare concretă   Dacă simbolismul celor Patru Jaguari este mai greu de înţeles pentru noi, azi, în schimb epoca următoare, care prefigurează o nouă geneză şi un nou cataclism, aztecii o numesc Patru Vînturi. Zeul acestei perioade (era) Quetzalcóatl, de fapt o divinitate conducătoare în sensul exact al ideii de acţiune şi influenţare. În a doua perioada întîlnim însă o ilustrare senzaţională, deoarece identitatea zeului se estompează treptat, el ramînînd doar în aura de simbol al puterii şi, în locul său, apar evenimentele şi fenomenele terestre. Acestea nu mai poartă stigmatul zeiesc, ci par independente, deşi şi ele pot fi considerate drept efecte generate de o cauza supranaturală. Cum a sfîrşit de fapt a doua perioadă? Pur şi simplu s-au declansat pe Terra furtuni şi cicloane inimaginabile, uraganele infernului, care au distrus într-un timp relativ scurt tot ce crease pînă atunci omul, pustiind planeta de absolut toate creaţiile omeneşti... Şi totuşi, nici a doua perioadă, a celor Patru Vînturi, nu lasă Pamîntul pustiu, adică nu-l goleşte de tot de sîmburii vieţii. Printr-un straniu paradox, a doua geneză, conform intuiţiei aztece, are loc pe fondul unui dezastru planetar din care vor răsări alte fiinţe, de data aceasta hominide, numite de azteci maimuţe! Să fi fost oare vorba de o degenerare catastrofală la nivelul speciei, maimuţele fiind de fapt "rămăşiţele" supravieţuitoare ale celui de-al doilea dezastru cu care s-a confruntat planeta? Forţele climatice şi meteorologice să fi condus la stingerea unor civilizaţii lăsînd în urma doar şansa unor supravieţuitori complet modificaţi? Alte evenimente, în numărul viitor...