de Mariana Borloveanu
Sfântul Apostol Pavel, în înălţătoarele sale epistole, fiind inspirat de tămâierile din Vechiul Testament, ne învaţă că Mântuitorul S-a dat pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru noi „spre miros de bună mireasmă” (Efeseni 5, 2), iar în Corinteni II 2, 15, vorbind despre Sfinţii Apostoli, spune că ei sunt „bună mireasmă” a lui Dumnezeu, adică balsam de tămâie.
Însoţeşte toate rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu
De câte ori intru pe poarta unei mănăstiri am senzaţia că simt adiere de flori din grădina Raiului, dar, dincolo de acest balsam, la intrarea în biserică, o altă mireasmă mă învăluie în binecuvântat parfum de tămâie. N-am să uit niciodată o trăire pe care am avut-o la Mănăstirea Cozia, cu multă vreme în urmă. Era o frumoasă seară din Săptămâna Patimilor şi, după ce am ieşit de la Denie, simţeam că plutesc. În pritvorul mănăstirii m-am oprit pentru binecuvântare la părintele stareţ Gamaleil şi i-am mărturisit ce încărcătură specială simţeam şi ce prospeţime a respiraţiei îmi conferea mirosul acela de brad şi flori de primăvară ce plutea în aer. A zâmbit îngăduitor părintele şi mi-a arătat uşile larg deschise ale bisericii. În clipa aceea m-am simţit ca un copil care tocmai făcuse o poznă şi, retrăgându-mă în chilie, am meditat până noaptea târziu la Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul, ce ne dezvăluie imaginea unei Liturghii cereşti, în care tămâia este elementul esenţial ce însoţeşte toate rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 8, 3-4). Şi mai este o cântare ce ne mângâie în suferinţă: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!“ (Psalmul 140, 2).
Magii au adus-o pentru Mântuitor
Magii care au venit să se închine la Ierusalim au adus aur, smirnă şi tămâie. Ultima este simbolul rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu. Şi magii care au venit să se închine Fiului lui Dumnezeu I-au adus în dar aur, smirnă şi tămâie: „Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă“. (Matei 2, 11). Tămâia a fost folosită din cele mai vechi timpuri în ritualuri religioase, având menirea de a favoriza o respiraţie profundă, calmă, fapt ce induce o stare de spirit ideală pentru rugăciune şi meditaţie. De fapt, aceasta este o răşină obţinută dintr-un arbust (Boswelia sacra) ce creşte în Orientul Mijlociu. Este înalt de aproximativ 3-6 metri şi are florile alburii. Acesta creşte prin crăpăturile stâncilor din munţi sau prin pietrişurile din vecinătatea mării. Prin incizii longitudinale în scoarţă se scurge un lichid lăptos ce, în momentul în care intră în contact cu aerul, se solidifică, formând bucăţi de dimensiuni diferite, de culoare gălbuie.
Antiseptică, antiinflamatoare, carminativă, cicatrizantă şi sedativă
Tămâia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromant natural folosit în toate religiile din vremuri străvechi. Răspândirea fumului şi mirosului îi însoţeşte pe creştini în toate sfintele slujbe ale Bisericii. Răşina coniferelor nu poate fi considerată tămâie. Alături de alte multe ingrediente, aceasta intră în compoziţia Sfântului şi Marelui Mir. Tămâia este colectată în luna aprilie, în preajma Sărbătorilor de Paşte. Aceasta constituie un element de bază în ritualul creştin-ortodox, fumul său sfinţind locurile, alungând demonii, purificând mintea şi sufletul. Este antiseptică, antiinflamatoare, carminativă şi cicatrizantă sau sedativă. Dintre leacurile folosite de călugări în mănăstiri, tămâia a fost utilizată din cele mai vechi timpuri atât ca leac pentru suflet, dar şi pentru durerile trupeşti.
Scăpaţi de pietrele la rinichi şi la fiere
Pe lângă durerile de cap şi complicaţiile legate de acestea, nebănuite sunt metodele prin care vieţuitorii din mănăstiri îşi tămăduiesc afecţiunile de orice fel. De la părintele Casian de la Mănăstirea Gura Motrului am aflat că un tratament cu tămâie şi ulei de măsline care vă scapă pentru totdeauna de pietrele nedorite ce se depun la rinichi sau la fiere. Pentru aceasta va trebui ca timp de 23 de zile să respectaţi următoarea schemă de tratament:
În fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, veţi urma tratamentul cu tămâie şi ulei de măsline.
În prima zi se ia un bob de tămâie şi o lingură cu ulei de măsline. În cea de-a doua se iau două bobiţe şi o lingură cu ulei măsline. Din ziua a treia se iau trei bobiţe de tămâie şi o lingură cu ulei de măsline, apoi patru, cinci, şase... până în ziua a 12-a, când se consumă 12 bobiţe şi trei linguri cu ulei. După 12 zile se continuă tratamentul în ordine descrescătoare: în ziua 13 se iau 11 bobiţe şi trei linguri. În ziua 14 - 10 bobiţe şi două-trei linguri, apoi nouă, opt, şapte... până în ziua 21.
După această cură se face pauză de o zi, apoi se beau timp de trei zile câte două căni cu ceai de pelin pe zi (una dimineaţa şi una seara). În timpul tratamentului trebuie să aveţi mare grijă să puneţi tămâia direct pe limbă, fără să atingeţi dantura şi apoi să înghiţiţi uleiul de măsline. După pauza de o zi, pe lângă ceaiul de pelin, mai beţi şi o cană cu suc de lămâie la fiecare masă de prânz.
Multe astfel de leacuri am aflat în peregrinările mele pe la mănăstirile de pretutindeni şi mare bucurie am, pentru că Dumnezeu m-a învrednicit să vi le pot împărtăşi tuturor acum în preajma Săptămânii Patimilor.
Absoarbe cheagurile de sânge şi vasele sparte ale capului
Vestitul vindecător de la Mănăstirea Dervent, părintele Elefterie, pe lângă cunoscuta călcătură monahală, mai avea şi alte leacuri, printre care şi tratamentul cu tămâie şi miere împotriva durerilor de cap. Pe o piele de miel sau de oaie, proaspăt jupuită, întindea miere de albine lichidă şi tămâie foarte bine pisată. Punea pe capul bolnavului blana şi o ţinea până când mierea se usca. Astfel cu acest tratament, părintele Elefterie vindeca durerile de cap, dar şi sechelele loviturilor, inclusiv vasele sparte şi cheagurile de sânge ce, în urma aplicării acestui tratament, se trăgeau şi dispăreau.
Isopul, celebra plantă din Psalmii lui David, care în limba greacă înseamnă „plantă sfântă”, este folosit ca plantă ornamentală, dar şi vindecătoare. Dacă aveţi probleme cu plămânii sau cu tubul digestiv, apelaţi cu încredere la tratamentele cu isop, pe care fitoterapeuţii vi le recomandă. Isopul previne şi vindecă infecţii ce se formează la nivelul gâtului, tusea, guturaiul, bronşitele şi problemele cu sinusurile. De asemenea, este bine să administraţi praf de isop, pentru a se crea o acţiune laxativă, ce vindecă mucoasa intestinală. 
