AYURVEDA – stiinta indiana despre vindecarea trupului, a sufletului si a spiritului

Ayurveda este o stiinta de vindecare a omului provenita din india ce are ca scop echilibrul care trebuie sa existe intre trup, suflet, spirit si lumea inconjuratoare.
Pentru ca acest ideal existential sa poata fi atins, inteleptii vindecatori din India au alcatuit un program care se bazeaza pe patru trepte:

• 1. Exercitii fizice si respiratorii – care intaresc trupul si aduc pace spirituala.
• 2. Regimul alimentar Ayurveda – o alimentatie care are drept scop atingerea formei maxime si evitarea stresului.
• 3. Purificarea – care elibereaza corpul de otravuri.
• 4. Meditatia – menita sa stimuleze activitatea spirituala si sa declanseze potentialul creator.

Ayurveda specifica: corpul omenesc este un proces dinamic. El este intr-un echilibru fluid permeabil, aflat intr-o interactiune permanenta cu mediul. Acest proces este supus unei instante supreme de comanda si echilibru, desemnata in invatatura Ayurveda prin termenul de „constiinta”.
Ayurveda imparte oamenii in functie de dominanta a trei forte interioare:
Vata – sau miscare – pentru a putea respira, pentru a putea trimite si primi impulsuri nervoase de la creier.
Pitta - sau metabolism – pentru a prelucra alimentele, aerul si apa din intregul sistem si de a facilita functionarea intelectuala adecvata.
Kapha – sau de structura – pentru a tine celulele impreuna si a forma muschii, grasimea, oasele si tendoanele.

V a t a

Vata este un cuvant indian care defineste spatiul si aerul; el inseamna si rece, repede, aspru, mobil, usor, dar si sensibil. Vata comanda toate resorturile miscarii din organismul uman, reglementeaza activitatea musculaturii, a organelor interne, circulatia sangelui, respiratia si activitatile spirituale.
Oamenii Vata sunt imprevizibili si au mult mai putine steriotipii decat cei de tipul Pitta sau Kapha. Variatia in ceea ce priveste marimea, forma, starea de spirit si energia fizica este trasatura lor dominanta. Persoanele Vata tind sa li sa faca foame la orice ora, sa adore schimbarea, sa se culce la ore diferite in fiecare seara. In mod special, sunt predispusi la boli minore, raceala sau gripa.
Caracteristicile tipului Vata:
* un corp delicat si subtire
* rapiditate in miscare
* senzatie de foame si digestie neregulata
* un somn usor, cu intreruperi, tendinta spre insomnie
* entuziasm, vivacitate, imaginatie
* inclinata spre ingrijorare
* excitabilitate, dispozitie schimbatoare
* intelege rapid lucrurile noi, dar le uita repede
* oboseste usor, tendinta de a se surmena
* energia fizica si mentala.
Recomandari Ayurveda:
* Daca aparti acestui tip, acorda trupului tau mai multa liniste
* Culca-te inainte de ora 22
* Practica cat mai des exercitii de relaxare
* Odihniste-te dupa masa o ora
* Mananca regulat
* Bea mult ceai de ghimbir, niciodata cafea, ceai negru sau alcool
* De doua ori pe saptamana iesi la soare, chiar si toamna ori iarna.

P i t t a

Tema dominanta este intensitatea. Indivizii sunt persoane ambitioase, cu o minte patrunzatoare, care spun ce gandesc, indraznete, care nu cedeaza usor sau sunt gelosi. Partea combativa a persoanei Pitta este o tendinta naturala, dar nu intotdeauna foarte vizibila. Cand sunt echilibrati, oamenii Pitta sunt calzi, au emotii intense, sunt iubitori si fericiti. O fata care straluceste de fericire este specifica acestui tip.
Pitta inseamna pamant si aer, precum si urmatoarele atribute: cald, fluid, taios, acru. Pitta este raspunzatoare de digestie si metabolism, de ficat, splina, piele si ochi. Dirijeaza energia si sentimentele.
Caracteristicile tipului Pitta:
* inaltime medie
* energie si rezistenta medie
* foame si sete puternica, o digestie sanatoasa
* tendinta de a se enerva si de a fi iritat in conditii de stres
* o piele deschisa sau rosiatica, adesea pistruiata
* o minte patrunzatoare
* aversiune fata de soare si caldura mare
* un caracter intreprinzator, adora schimbarile
* precizie si logica in discurs
* nu poate renunta la programul de masa
* are parul blond, saten deschis sau roscat.

Recomandari Ayurveda:
* Mananca in portii mici, numai fructe si legume
* Filtreaza apa pe care o bei
* Practica sportul si miscarea in aer curat
* Doneaza sange pentru a-ti reduce in mod natural tensiunea
* Bea frecvent apa.

K a p h a

Kapha inseamna pamant si apa. Atributele sunt: greoi, lent, moale. Kapha este stabilizatorul trupului. Si forta care pune in miscare vointa si memoria.
Tipul Kapha are o conformatie fizica puternica, greoaie. Activitatea lui este lenta, dar temeinica. Are somn bun, adanc, o perceptie inceata, dar o memorie buna si de durata. Este o fire echilibrata, uneori prea calma. Tenul este gras.
Relaxat, acesta este cuvantul care descrie cel mai bine tipul Kapha. Oamenii Kapha sunt considerati norocosi, pentru ca ei se bucura de o sanatate durabila. Personalitatile lor exprima o perspectiva calma si fericita a vietii. Este specific pentru Kapha sa cantareasca bine lucrurile inainte de a lua o decizie, sa incerce sa ii impace pe ceilalti si sa empatizeze in mod real cu sentimentele lor. Kapha este dosha cea mai stabila si echilibrata.

Caracteristicile tipului Kapha:
* o constitutie solida si puternica, rezistenta mare
* o energie constanta; miscari lente si gratioase
* o personalitate linistita si calma, se infurie greu
* o piele rece, moale, groasa, palida
* un somn profund si prelungit
* intelege mai greu informatiile noi, dar are o memorie buna
* inclinat spre obezitate
* o digestie lenta, o senzatie de foame mai putin intensa
* afectuos, tolerant si iertator
* inclinat spre posesivitate, multumit de sine.

Recomandari Ayurveda:
* Fa sport in mod regulat
* Nu te odihni dupa masa de pranz, ci mergi fara intrerupere cinci minute
* Stimuleaza-ti digestia cu condimente
* Bea cat mai des apa fierbinte, pentru a distruge substantele toxice
* Fa des bai de aburi la fata (cu musetel).

Alimentatie Ayurveda

A. Slabiti mancand
Retetele Ayurveda sunt calculate pentru 1000 de calorii pe zi. Ele sunt compuse din fructe, legume si mirodenii. Dar, daca doriti, puteti manca mai mult din fiecare fel de mancare, fiindca tot veti slabi; retetele sunt astfel combinate si aromate, incat asigura o crestere rapida a metabolismului si, prin urmare, slabirea. O regula, totusi, exista: nu mancati decat la distanta de 4 ore fata de masa precedenta, astfel ca digestia sa se efectueze pe deplin.
B. Un elixir al vietii facut din unt: „Ghee”
Ghee (se pronunta gie) seamana cu ceea ce noi intelegem prin unt topit. In bucataria ayurvedica trece drept elixir al vietii si mijloc de intinerire, pentru ca este usor digerabil si sprijina preluarea substantelor hranitoare in organism. Incalzit, se bea ca atare, pentru a produce dezintoxicari (2 linguri de supa). In mod obisnuit, se foloseste la gatit si prajit. „Ghee” poate fi preparat de orice gospodina in modul urmator: topiti o bucata de unt nesarat si lasati-o sa pritoceasca (fierbere lenta) vreme de 15 minute. Cat mai este inca lichid si fierbinte, strecurati-l printr-un tifon intr-un vas de ceramica ori de sticla. El reprezinta o grasime pura.

C. La pranz mancati mancare calda
In cadrul acestei diete, micul dejun trebuie sa fie frugal, pentru a nu ingreuna fortele digestive, lente inca la acest ceas de zi. Ele devin active abia la pranz. Dupa cina, pe care trebuie sa o luati la ora 18, si mai ales inainte de a va culca, nu trebuie sa mai mancati nimic, pentru ca noaptea digestia este foarte grea. Toate pranzurile trebuie sa fie calde, pentru o mai buna digestie. Fiecare pranz trebuie sa fie pregatit proaspat, din ingrediente neconservate, fara mancaruri gatite din ajun.

D. Elixirul pentru slabit – apa fierbinte
Doi litri de lichid pe zi sunt obligatoriu de baut, indiferent ca e vorba de apa de la chiuveta, apa minerala fara acid carbonic ori ceai de plante cu o felie de lamaie. Lichidele trebuie sa aiba temperatura camerei, in nici un caz sa nu fie reci, pentru ca blocheaza digestia. Apa fierbinte actioneaza ca un medicament. Cel mai bine ar fi sa umpleti un termos cu apa clocotita si sa beti din ea intre 6 si 8 pahare pe zi, cat de fierbinte puteti. Asta regularizeaza metabolismul, elimina otravurile si, mai ales, dizolva kilogramele.
E. Alimente care nu trebuie sa va lipseasca din casa
Unt, ardei rosii, galbeni si verzi, rosii, praz, mere, morcovi, pere, spanac, ridichi, sparanghel, patrunjel, marar, iaurt, ceapa, usturoi.
F. Mirodenii care nu trebuie sa va lipseasca din casa
Piper, paprica, anason, chimen, rozmarin, maghiran, menta, salvie, scortisoara, cuisoare, enibahar.
G. Fainoase obligatorii
Paine graham ori de secara, fulgi de porumb, malai, linte.
In plus: fructe uscate (prune, caise, mere), ulei de floarea-soarelui, ulei de masline.

18 decembrie 2009 – Trepanatia

18 decembrie 2009 – Trepanatia

Friday, December 18th, 2009

Trepanarea este cea mai veche formă de chirurgie atestată arheologic, cele mai vechi vestigii fiind datate în neolitic şi chiar în mezolitic. În anumite regiuni ale lumii, trepanaţia era destul de răspândită. Astfel, într-un sit arheologic din Franţa datat în 6500 î.Hr., din 120 de cranii, 40 posedau orificii practicate prin trepanare. Operaţia consta în perforarea craniului în scopul îndepărtării unei porţiuni de os cranian. Se urmărea fie reducerea hipertensiunii craniene, fie alungarea spiritelor maligne. Printre pacienţi se numărau cei cu tulburări psihice (cum ar fi epilepsia) sau cei care au suferit fracturi craniene. Şi pe teritoriul ţării noastre, explorările arheologice efectuate în comuna Galaţii Bistriţei au descoperit un instrument cu aspect trepanator, care pare a dovedi practicarea încă dinsecolul al III-lea î.Hr. a unor astfel de operaţii chirurgicale rituale în această regiune din nordul Transilvaniei. Studiul recent al unui craniu uman datand din Epoca Bronzului, gasit acum vreo 40 de ani la Aiud, a permis formularea unei concluzii spectaculoase: ne aflam in fata uneia dintre interventiile chirurgicale cele mai impresionante din preistorie. O trepanatie de 12 centimetri pe 7 centimetri in partea superioara a cutiei craniene. Se pare ca pacientul a supravietuit.
Povestea craniului “operat” este, de fapt, povestea rabdarii si tenacitatii unui cercetator pentru care timpul istoric se suprapune peste cel real, iar în arheologie, marea descoperire poate veni dupa o asteptare de o viata. Aventura incepe prin anii ’70 pe raza localitatii Livezile, de langa Aiud. Horia Ciugudean, arheolog la Muzeul National al Unirii din Alba Iulia si conferentiar universitar la Universitatea “Lucian Blaga​” din Sibiu, pe atunci elev in Aiud, isi descoperea viitoarea chemare si incepea sa colectioneze primele piese preistorice ale carierei sale: fragmente ceramice, unelte de os etc. Atunci a gasit craniul, devenit intre timp celebru, spart in zeci de fragmente. Le-a adunat intr-o punga unde au ramas in asteptare pana in momentul redactarii lucrarii de licenta. Atunci, punand laolalta bucatelele de os, a constatat ca in partea superioara a calotei craniene se afla un orificiu de mari dimensiuni,12,2/7,3 cm, cu marginile regulate, ceea ce l-a facut sa se gandeasca ca ar putea fi vorba de o posibila interventie chirurgicala (operatie pe creier). Era o simpla supozitie. A trebuit sa mai treaca un deceniu, pentru ca un antropolog sa-i confirme ca este vorba cu certitudine de o trepanatie. Din pacate, nici in acel moment posibilitatile cercetarii stiintifice romanesti nu erau diversificate, astfel ca Horia Ciugudean a fost nevoit sa mai astepte.”In 2001, povesteste arheologul, a fost incheiat un protocol de colaborare cu o echipa de antropologi scotieni de la Universitatea din Edinburgh. Asa se face ca au sosit la Alba Iulia profesorul Clive Bonsal si colaboratoarea sa Kathleen McSweeney, pentru a studia scheletele umane descoperite in decursul sapaturilor de pe Valea Ampoiului. Atunci le-am aratat si craniul pe care il pastrasem atata amar de vreme si le-am prezentat supozitia mea. Kath Mc Sweeney i-a dedicat un studiu amanuntit, publicat intr-o revista de specialitate la inceputul lui februarie 2008, in care confirma operatia craniana si aduce si o informatie suplimentara: pacienta supravietuise!
Cum a dedus că pacienta supravieţuise? Osul a intrat intr-un proces de refacere, care incepe la o saptamana de la operatie si care nu poate fi sesizat decat dupa 2-3 luni de la interventia respectiva. Un alt element, sa zicem de senzatie, este ca, studiind bibliografia existenta, se poate afirma cu certitudine ca aceasta trepanatie este, prin dimensiunile sale, cea mai mare din epoca bronzului, nu numai din Romania, dar si la nivel european. Pe teritoriul Romaniei sunt cunoscute cateva astfel de interventii efectuate atat in perioada neolitica, cum este cazul craniului de la Decea Muresului, cat si din epoca bronzului (craniile de la Poiana, Sărata Monteoru sau Cetăţenii din Deal), dar ele nu depasesc 3-4 cm in diametru. Marginile trepanatiei pot fi oblice sau taiate drept, in functie de aceasta stabilindu-se daca este vorba despre o operatie intra vitam, sau post mortem. Craniul de la Livezile se incadreaza in prima categorie, marginile fiind accentuat oblice.”
Interventia asupra osului cranian s-a facut foarte probabil cu o lama taioasa de silex sau obsidian (o roca vulcanica), oricum nu din metal, pentru ca acesta nu ar fi reusit sa ajunga la finetea taieturii unei lame de piatra. Fara indoiala, operatia nu a putut fi facuta “pe viu”, asa ca a fost folosita o metoda de anestezie, probabil narcoza prin metoda fumigatiei cu seminte narcotice. Simultan, in mod sigur a existat si un tratament “medicamentos”, cu diverse componente, in vederea prevenirii unei infectii. Care au fost acestea? Cum a fost protejata zona deschisa dupa operatie? Iata intrebari care asteapta in continuare raspuns. Oricum, operatia poate fi socotita reusita, pacientul supravietuind. “Chirurgul” isi facuse datoria…”Asupra rolului acestor trepanatii, specialistii au, inca, puncte diferite de vedere, explica Horia Ciugudean. Unii le considera exclusiv interventii terapeutice, altii cred ca, mai degraba, este vorba de interventii magice, ritualice, in situatia in care indivizii respectivi sufereau de anumite tulburari neuropsihice, de genul epilepsiei si erau prin practicarea unui orificiu in cap pe unde sa fie indepartate… duhurile rele.” Antropologii au stabilit ca a fost o femeie, cu varsta cuprinsa intre 35 si 40 de ani si cu caracteristici mediteranoide – detaliu esential, intrucat atesta ca populatia care ocupa acest teritoriu la inceputul epocii bronzului nu era venita din stepele Asiei, valul indoeuropean care maturase populatiile vechii Europe, ci avea radacini locale, desprinsa din civilizatia de tip Cotofeni, existenta in perioada anterioara in regiune. Cat priveste varsta exacta a pacientului, in acest moment ii sunt cercetate cu atentie “actele de identitate”. Arheologul Horia Ciugudean a stabilit, inca din anii ”90, pe baza datarii intr-un laborator din Berlin prin metoda radio-carbon a unor oase de animale din asezarea aflata langa monumentul funerar in care fusese descoperit craniul, ca evenimentul s-a petrecut cam cu 2.700-2.500 de ani i.Hr. Specialistii scotieni au prelevat fragmente de os din toate scheletele studiate de ei, care vor fi datate prin metoda Carbon 14 si care va permite aflarea varstei “pacientului” cu o marja minima de eroare.
Dimensiunea operaţiei chirurgicale este impresionantã. Nu îmi vine sã cred cã pacienta a putut sã supravieţuiascã unei astfel de enorme intervenţii în condiţiile în care, pe vremea aceea, nu existau antibiotice. Trebuie sã ne gândim cã nu e vorba numai de intervenţia în sine cât, pe de altã parte, de tratamentul pe care l-a primit postoperator pentru cã ea a fost tratatã sigur cu anumite leacuri preistorice care i-au permis sã se refacã. Este absolut extraordinar cã femeia supusã intervenţiei chirurgicale a supravieţuit, cã ţesutul osos a început sã se refacã pe marginea intervenţiei şi acest lucru este afirmat de un cercetãtor de absolutã probitate ştiinþificã şi cu îndelungatã experienţã în domeniu. Existã posibilitatea ca operaţia efectuatã pe craniul descoperit la Livezile sã fi fost efectuatã pe viu, femeia ar fi putut fi chiar anesteziatã, oamenii preistorici având cunoştinţe despre substanţele halucinogene precum cele din cânepã. Trepanaţiile aveau şi rol magic, acestea se aplicau la indivizii care sufereau de epilepsie, în ideea cã îi elibereazã de boalã. Evident cã asemenea chestiuni nu aveau o bazã realã. În schimb, erau şi intervenţii legate de accidente, dar erau foarte rare. Pot fi numãrate pe degetele de la douã mâini cele cunoscute pe teritoriul României în intervalul a 4-5.000 de ani. Cei care aveau capacitatea şi cunoştinţele de a le efectua reprezentau o minoritate extremã. Nu aveai în fiecare comunitate un asemenea personaj. El, probabil, acoperea o întreagã regiune şi îşi transmitea cunoştinţele urmaşilor, dar într-un cerc extrem de restrâns. Studiul oaselor fosilizate constituie principala sursă de informare aflată la dispoziţia cercetătorilor. Analiza oaselor permite determinarea bolilor de care sufereau oamenii preistorici. De exemplu, metastazele osoase sunt uşor de recunoscut; tuberculoza şi sifilisul au efecte specifice asupra oaselor. De asemenea, se pot urmări efectele fracturilor, dacă s-a recurs la aparat de imobilizare în scopul vindecării. Efectuarea unor intervenţii chirurgicale, cum ar fi trepanarea sau amputarea, ne oferă informaţii valoroase privind practica medicală. Prima descriere paleopatologică se datorează naturalistului german Eugen Johann Christoph Esper​, care, în 1774, a semnalat un femur de urs al cavernelor purtând o formaţie canceroasă (în realitate era vorba de un calus enorm, după o fractură). Intepretarea eronată a mărturiilor arheologice poate duce la concluzii greşite. Astfel, descoperirea, în august 1856 a rămăşiţelor Omul de Neanderthal a stârnit discuţii aprinse. Adversarii evoluţionismului explicau forma acelui craniu (cu fruntea mai mică şi teşită, cu orbitele proeminente) ca fiind o consecinţă a rahitismului, microcefaliei sau acromegaliei.
Aceeaşi prudenţă trebuie manifestată în studiul paleopatologic, în general. Anumite deformări ale oaselor membrelor inferioare din paleolitic şi neolitic, constând în turtiri, curbări sau îngroşări, au fost puse fie pe seama rahitismului, fie a deprinderii de a sta ghemuit, fie a surmenajului fizic general datorat traiului greu. În realitate este vorba de diferenţele antropometrice dintre rasele umane. O altă sursă de erori în cadrul paleopatologiei o constituie generalizarea unor cazuri izolate. Astfel, s-a susţinut o perioadă că omul de Neanderthal era incapabil să se menţină în poziţie verticală. Afirmaţia se baza pe studiul efectuat asupra unui schelet descoperit în Franţa. Ulterior s-a dovedit că multiplele deformaţii osoase ale individului, ce provenea din paleolitic, se datorau reumatismului. Afecţiunile reumatismale erau frecvente în acea epocă, cauza constând atât în condiţiile climatice, cât şi în infecţiile cronice de care sufereau strămoşii noştri: amigdalită, abcese dentare şi alte inflamaţii la nivelul cavităţii bucale. În schimb, rahitismul pare să fi fost destul de rar în perioada preistorică şi aceasta datorită traiului sub cerul liber, în bătaia soarelui şi alimentaţia bogată în vitamine. Vechimea trepanaţiei este coborâtă de unii cercetători în mezolitic, şi chiar paleolitic târziu, certă este însă atestarea ei începând cu neoliticul. Există teorii “monocentriste” care încearcă să dovedească existenţa unui singur loc de origine a trepanaţiei, respectiv Europa centrală şi nordică, de unde s-ar fi răspândit apoi în întreaga lume. Se crede că ipoteza trebuie privită cu multă reticenţă, avându-se în vedere larga răspândire a fenomenului în timp şi spaţiu. Cranii cu trepanaţie au fost descoperite pe aproape toate continentele şi aparţin unor culturi diverse. Deşi era considerată de medicina universitară din a doua jumătate a secolului XIX ca fiind încă o operaţie periculoasă, trepanaţia era practicată în aceeaşi perioadă în anumite zone din Europa cu mijloace rudimentare.
Primele informaţii scrise referitoare la trepanaţie, indicată exclusiv din motive terapeutice, sunt cele ale lui Hippocrate şi Celsus, ele fiind ulterior completate de diferite tratate medievale, renascentiste sau moderne, şi chiar de imagini plastice. Un scurt istoric al interesului pentru craniile trepanate ar putea să înceapă cu anul 1685, când este decoperit un astfel de craniu în Franţa, la Cocherel. În 1816 Barbrie du Bucarge prezenta în cadrul Societăţii anticarilor din Franţa un craniu trepanat cu urme de însănătoşire, semn al supravieţuirii post operatorii de aproximativ 12 ani. Un alt pas important este cel făcut în 1873 de Barthélemey Prunièrs care prezintă la Congresul ţinut de Asocoaţia Franceză pentru Dezvoltarea Ştiinţei, un craniu cu trepanaţie descoperit în anul 1868, la Lozere, împreună cu o bucată de calotă craniană pe care Prunièrs o numeşte “rondelle” şi presupune că era folosită drept amuletă. Paul Broca​ (1824-1880) este cel de numele căruia se leagă începuturile abordărilor ştiinţifice ale trepanaţiei, deşi considera iniţial şi el această intervenţie ca fiind rezulatul unor motivaţii de ordin magico-ritual. În 1876, Paul Broca prezintă la un congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică de la Budapesta referatul cu titlul „Despre trepanaţia craniului şi amuletele craniene în epoca neolitica”, el este primul care stabileşte distincţia între operaţia in vivo şi cea post mortem. În 1887, face primele experimente de trepanare a unor cranii de câini de vârste diferite, prin metoda răzuirii. Despre trepanatii se stie cu siguranta ca erau practicate si de vechii greci. Ele sunt descrise in tratatele de medicina ale lui Hipocrate, care a explicat pe larg de ce sunt necesare si cum se efectueaza. Se estimeaza insa ca taierea sau gaurirea deliberata, in scopuri curative, a oaselor capului se practica de cel putin 3000 de ani, judecând dupa vechimea craniilor ce poarta semnele unor trepanatii. Multa vreme, pâna la 1860, nici nu s-a banuit ca este vorba despre interventii chirurgicale, ci s-a presupus ca trebuie sa fie niste interventii magico-rituale, survenite dupa moartea subiectilor. Antropologul Paul Broca a fost primul care a inteles semnificatia gaurilor practicate in antichitate in craniile de pe aproape tot globul. Studiindu-le cu atentie, el a determinat ca initial oasele capului fusesera fracturate, iar gaurile efectuate aveau rolul de a curata zona distrusa de aschiile de os care puteau genera infectii mortale sau puteau afecta ţesutul cerebral intr-un mod iremediabil. Practic, dupa indepartarea tuturor resturilor osoase din zona fracturata, avea loc o “pilire” a marginilor. Atunci când situatia o impunea, era de preferat practicarea unei gauri chiar deasupra zonei afectate. Urmele de vindecare a oaselor supuse acestor interventii arata fara nici un dubiu ca este vorba despre o operatie efectuata in timpul vietii si nicidecum post-mortem. Preocupat de cultura incaşă de multa vreme antropologul american John Verano​ a călcat in numeroase santiere arheologice din Peru si Bolivia. Astfel, a avut ocazia sa inventarieze si sa studieze peste 700 de cranii ce purtau semnele evidente ale unor interventii chirurgicale. In total, in America de Sud au fost identificate aproximativ 1000 de asemenea cranii. Exista unele datând si din perioada pre-incaşă, cele mai vechi din baza de date a lui John Verano având o vechime estimata la aproximativ 2000 de ani. Cele mai numeroase apartin insa intervalului curpins intre 900 si 1500 d.H. Din punct de vedere statistic, antropologul american a stabilit ca acestea apartin in proportie de 41 % barbatilor si 32 % femeilor. Surpinzator, datele indica faptul ca in acea perioada 27 % dintre copii au suferit o trepanatie. Verano pune aceasta frecventa neasteptata a trepanatiilor pe seama violentei ce domnea in vremurile acelea. De altfel, putinele date istorice arata ca luptele de mica amploare între sate, la care participa toata suflarea, erau foarte frecvente. Daca adaugam si razboaiele in toata regula, este de inteles de ce atât de multe persoane se alegeau cu fracturi craniene, ce necesitau interventii de tipul trepanatilor.

Dar studiul realizat de John Verano demonstreaza si o evolutie in arta vechilor chirurgi incaşi. El a dovedit ca, de-a lungul timpului, găurile au devenit din ce in ce mai mici, având o acurateţe si o finete din ce in ce mai mari. In urma cercetarilor de laborator este cert acum ca trepanatiile efectuate in jurul anului 400 i.H. erau realizate cu instrumente de piatra. Cele de la 1350 d.H. erau insa realizate cu instrumente metalice, dupa cum indica precizia interventiilor. Felul in care oasele se vindecau, mai precis modul de rotunjire a marginilor gaurilor practicate, arata ca, pielea capului era cusuta, dar nu este limpede cu ce fel de fir, dat fiind ca acesta nu a rezistat trecerii timpului. Foarte interesant este ca, în functie de gradul de vindecare a oaselor, antropologii au ajuns sa fie in masura sa spuna care pacienti au supravietuit operatiei si care nu. Astfel a fost posibila o constatare neasteptata: la apogeul perfectionarii tehnicilor de trepanatie, rata de supravietuire ajunsese la 80 %! Analiza amănunţită a craniilor avute la dispozitie a aratat ca vechii chirurgi au testat mai multe tipuri de interventii, pentru ca in ultima perioada ei sa adopte o tehnica unica, ce asigura cea mai mare rata a succesului. Desi nu exista documente scrise, se presupune ca cei care interveneau in cazul unor fracturi ale oaselor craniului trebuie sa fi fost preotii. Din nefericire, inca nu s-au descoperit instrumentele cu care operau acestia. Pana in prezent, astfel de instrumente au fost gasite doar pe teritoriul Greciei antice.

Tags: Trepanatia

Incasii practicau trepanatia

Incasii practicau trepanatia

Antropologul John Verano de la Tulane University, din New Orleans, a publicat in numarul din septembrie al prestigioasei reviste New Scientist un impresionant material cu privire uimitoarele cunostinte de medicina ale incasilor, insistind cu precadere asupra trepanatiilor pe care acestia erau capabili sa le realizeze.

Scurt istoric al trepanatiilor

Despre trepanatii se stie cu siguranta ca erau practicate si de vechii greci. Ele sint descrise in tratatele de medicina ale lui Hipocrate (460 - 355 i. H.), care a explicat pe larg de ce sint necesare si cum se efectueaza. Se estimeaza insa ca taierea sau gaurirea deliberata, in scopuri curative, a oaselor capului se practica de cel putin 3000 de ani, judecind dupa vechimea craniilor ce poarta semnele unor trepanatii. Multa vreme, pina la 1860, nici nu s-a banuit ca este vorba despre interventii chirurgicale, ci s-a presupus ca trebuie sa fie niste interventii magico-rituale, survenite dupa moartea subiectilor. Antropologul Paul Broca a fost primul care a inteles semnificatia gaurilor practicate in antichitate in craniile de pe aproape tot globul. Studiindu-le cu atentie, el a determinat ca initial oasele capului fusesera fracturate, iar gaurile efectuate aveau rolul de a curata zona distrusa de aschiile de os care puteau genera infectii mortale sau puteau afecta tesutul cerebral intr-un mod iremediabil. Practic, dupa indepartarea tuturor resturilor osoase din zona fracturata, avea loc o "pilire" a marginilor. Atunci cind situatia o impunea, era de preferat practicarea unei gauri chiar deasupra zonei afectate. Urmele de vindecare a oaselor supuse acestor interventii arata fara nici un dubiu ca este vorba despre o operatie efectuata in timpul vietii si nicidecum post-mortem.

Acest craniu incas, descoperit in sudul Perului, poarta urmele a cinci trepanatii vindecate.

"Repararea" capetelor sparte era o practica curenta

   Preocupat de cultura incasa de multa vreme John Verano a calcat in numeroase santiere arheologice din Peru si Bolivia. Astfel, a avut ocazia sa inventarieze si sa studieze peste 700 de cranii ce purtau semnele evidente ale unor interventii chirurgicale. In total, in America de Sud au fost identificate aproximativ 1000 de asemenea cranii. Exista unele datind si din perioada pre-incasa, cele mai vechi din baza de date a lui John Verano avind o vechime estimata la aproximativ 2000 de ani. Cele mai numeroase apartin insa intervalului curpins intre 900 si 1500 d.H.
   Din punct de vedere statistic, antropologul american a stabilit ca acestea apartin in proportie de 41 % barbatilor si 32 % femeilor. Surpinzator, datele indica faptul ca in acea perioada 27 % dintre copii au suferit o trepanatie.
   Verano pune aceasta frecventa neasteptata a trepanatiilor pe seama violentei ce domnea in vremurile acelea. De altfel, putinele date istorice arata ca luptele de mica amploare intre sate, la care participa toata suflarea, erau foarte frecvente. Daca adaugam si razboaiele in toata regula, este de inteles de ce atit de multe persoane se alegeau cu fracturi craniene, ce necesitau interventii de tipul trepanatilor.

Antropologul John Verano pe un santier arheologic din Peru

O tehnica mereu ameliorata
   Dar studiul realizat de John Verano demonstreaza si o evolutie in arta vechilor chirurgi incasi. El a dovedit ca, de-a lungul timpului, gaurile au devenit din ce in ce mai mici, avind o acuratete si o finete din ce in ce mai mari. In urma cercetarilor de laborator este cert acum ca trepanatiile efectuate in jurul anului 400 i.H. erau realizate cu instrumente de piatra. Cele de la 1350 d.H. erau insa realizate cu instrumente metalice, dupa cum indica precizia interventiilor. Felul in care oasele se vindecau, mai precis modul de rotunjire a marginilor gaurilor practicate, arata ca, pielea capului era cusuta, dar nu este limpede cu ce fel de fir, dat fiind ca acesta nu a rezistat trecerii timpului.
    Foarte interesant este ca, in functie de gradul de vindecare a oaselor, antropologii au ajuns sa fie in masura sa spuna care pacienti au supravietuit operatiei si care nu. Astfel a fost posibila o constatare neasteptata: la apogeul perfectionarii tehnicilor de trepanatie, rata de supravietuire ajunsese la 80 %! Analiza amanuntita a craniilor avute la dispozitie a aratat ca vechii chirurgi au testat mai multe tipuri de interventii, pentru ca in ultima perioada ei sa adopte o tehnica unica, ce asigura cea mai mare rata a succesului.
Desi nu exista documente scrise, se presupune ca cei care interveneau in cazul unor fracturi ale oaselor craniului trebuie sa fi fost preotii. Din nefericire, inca nu s-au descoperit instrumentele cu care operau acestia. Pina in prezent, astfel de instrumente au fost gasite doar pe teritoriul Greciei antice.
(SURSA: National Geographic News).

Craniul unei femei supuse unei trepanaţii în secolul al 3-lea, descoperit în Grecia Ştire

SALONIK, (13 mar 2008)

O echipă de arheologi greci a scos la lumina zilei craniul unei tinere femei care a suferit o trepanaţie în secolul al 3-lea, la Veria, în nordul Greciei, potrivit presei locale.

Craniul unei femei supuse unei trepanaţii în secolul al 3-lea (Imagine: www.wtopnews.com)

Scheletul a fost descoperit în cimitirul antic de la Veria, în cursul unor excavaţii pe o stradă a oraşului modern.
Craniul tinerei femei "poartă semnele unei răni şi credem că este vorba de o intervenţie chirurgicală complexă, pe care doar un medic experimentat ar fi putut să o realizeze", a declarat şeful echipei de arheologi, Ioannis Graikos.
Specialistul va prezenta descoperirea în cursul celei de-a 21-a reuniuni anuale a arheologilor din nordul Greciei, care se desfăşoară până sâmbătă, la Salonic.
"Îngrijirea medicală a corpului uman în Veria romană se încadrează într-o lungă tradiţie care a început cu Hipocrat (460 - 437 î.Chr.) şi a continuat cu medicul roman Celse (25 î.Chr. - 50 d.Chr.) şi Galen (131 - 201)", a adăugat Graikos.
În 2003, arheologii greci au descoperit în insula Chios (estul Mării Egee ), într-un mormânt datând din secolul al II-lea î.Chr., craniul unui bărbat care suferise o trepanaţie. Cercetătorii au stabilit că pacientul "a trăit mulţi ani după operaţie".
O altă trepanaţie, asupra unei tinere femei în vârstă de aproximativ 20 de ani, rănită de o armă, în secolul al VIII-lea î.Chr., a fost descoperită în 2006, în regiunea Tracia, pe locul vechii localităţi Abdera.
Trepanaţia, formă veche de chirurgie, a fost practicată încă din preistorie, în timpul epocii de piatră până în neolitic, (5.000 î.Chr.) şi a fost descrisă ulterior de Hipocrat, părintele medicinei . Trepanaţia constă în deschiderea unei cavităţi (mai ales a cutiei craniene) prin perforarea oaselor cu ajutorul trepanului, pentru extirparea tumorilor sau cheagurilor de sânge.