Secretele lumilor Astrale blog.

Prima pagină › D:News

vezi toate articolele din D:News › D:News

De ce dorm bebeluşii din Finlanda în cutii de carton?

Trimite pe email

06.06.2013 |

14 Comentarii

De ce dorm bebeluşii din Finlanda în cutii de carton?     (Foto: Shutterstock.com) + zoom

Galerie foto (2)

De 75 de ani, viitoarele mămici din Finlanda primesc o cutie din partea statului, un fel de kit al începătorului în care se găsesc hăinuţe, aşternururi, o saltea, scutece şi jucării. Totuşi, cutia în sine este un dar important, deoarece mamele sunt sfătuite să îşi culce nou născuţii în ele.

Praga de la 173€ › Rezervă bilete de avion prin

Obiceiul a fost iniţiat în anii `30 şi se păstrează şi astăzi, considerându-se că el a dus la înregistrarea celei mai mici rate a mortalităţii infantilă din lume.
Cutia este dată în dar de stat tuturor mamelor indiferent de statutul lor social. Cu salteaua aşezată în ea, cutia devine primul pătuţ al copilului. Desigur, mamele au dreptul să refuze cutia şi să primească în schimb 140 de euro, însă 95% dintre ele aleg cutia care oricum valorează mai mult.
Iniţial, în 1938, cutia a fost creată pentru familiile cu statut economic deficitar, însă 11 ani mai târziu, ea a început să fie acordată tuturor nou-născuţilor.
„Nu numai că era oferită tuturor viitoarelor mame, dar legislaţia sublinia că pentru a o putea obţine, mamele erau obligate să meargă la control medical înainte de cea de-a patra lună de sarcină”, a declarat Heidi Liesivesi, care lucrează la Instituţia de Asigurări Sociale din Finlanda.
Aşadar, cutia le asigura mamelor tot ceea ce aveau nevoie pentru a-şi îngriji copiii, determinându-le totodată pe acestea să meragă la doctor.
În anii `30, Finlanda era o ţară săracă iar mortalitatea infantilă era ridicată (65 de copii din 1000 mureau). Însă în următoarele decenii, situaţia s-a îmbunătăţit semnificativ.
Conţinutul cutiei: 
Saltea, husă pentru saltea, cearşaf de pat, cearşaf de pătură, pătură, sac de dormit;
Cutia în sine promovată ca pătuţ;
Costum de iarnă, căciulă, mănuşi cu un deget izolate şi ghetuţe;
Costum subţire cu glugă şi salopete tricotate;
Şosete, mănuşi, căciulă tricotată, cagulă;
Body, costumaşe, colanţi;
Prosop de baie cu glugă, forfecuţă pentru unghii, perie de par, periuţă de dinţi pentru copii, termometru de baie, cremă pentru iritaţia produsă de scutec, prosop;
Scutece din pânză şi muselină;
Cărţi cu imagini şi jucării educaţionale;
Bureţi pentru sutien şi prezervative.
Pentru a vizualiza produsele din cutie puteţi accesa site-ul Kela.

De ce dorm bebeluşii din Finlanda în cutii de carton?    (Foto: Shutterstock.com)

După 75 de ani de la debutul său, cutia face parte acum din ritul de trecere al femeilor finlandeze spre maternitate.
Unele familii nici nu şi-ar putea permite tot ceea ce se găseşte într-o astfel de cutie, în timp ce pentru altele este o modualitatea de a economisi timp.
„Un raport recent reliefa că mamele finlandeze sunt cele mai fericite din lume şi când l-am citit m-am gândut la curie. Suntem îngrijite foarte bine, chiar dacă acum au fost reduse unele dintre serviciile publice”, a declarat Titta Vayrynen, în vârstă de 35 de ani, mama a doi băieţei.
Când a născut al doilea copil, ea a optat pentru bani în locul cutiei, folosind hainele aceleaşi haine pe care le-a primit la prima naştere. Acest lucru se întâmplă destul de des, mai ales că hainele au culori unisex şi pot fi purtate atât de băieţi, cât şi de fete.
Conţinutul cutiei s-a schimbat de-a lungul anilor. În anii `30 -`40, ea conţinea materiale textile deoarece mamele erau obişnuite să realizeze hăinuţe pentru bebeluşii lor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în schimb, flanelul şi bumbacul erau necesare pentru armată, aşa că mare parte din materialele adăugate în trecut în cutie au fost înlocuite cu lenjeria de pat din hârtie şi pânzele.
Prin anii `50 au început să apară hăinuţele gata făcute, iar în anii `70 s-au introdus costumaşele confecţionate din materiale elastice. În cele din urmă, în 1968 a apărut sacul de dormit, iar un an mai târziu au fost introduse scutecele de unică folosinţă (dar care nu au rezistat mult, fiind înlocuite cu scutece de pânză). De la an la an, compoziţia cutiei variază un pic, uneori fiind vorba doar de culori diferite ale hănuţelor.
Un alt beneficiu adus de cutie a fost acela că i-a educat pe părinţi să nu îşi mai ia copiii cu ei în pat, ci să îi lase să doarmă separat.
Una peste alta, cutia este un simbol al egalităţii şi al importanţei pe care au copiii şi maternitatea.
Sursa: BBC

RSS Follow us on Twitter Become our friend on Facebook Fantome ascunse de KGB digg 0 comentarii Peştii care comunică prin semne Misterele Planetei : Megaliţi si civilizatii disparute Germania nu ar fi atacat URSS fara petrolul romanesc . Rating: 10.0/10 (1 vote cast) În inima Moscovei, nu departe de Piaţa Roşie, se înal­ţă una dintre cele mai frumoase, dar poate şi cele mai enigmatice clădiri ale capitalei ruse – cea a Insti­tu­tului de Asistenţă Medicală de Urgenţă din Moscova. În urmă cu două veacuri, în 1803, contele Nikolai Şere­metiev construia acest palat la rugămintea iubitei sale soţii, actriţa Praskovia Jem­ciugova. Frumoasa artistă vi­sase într-o noapte că aici, în centrul străvechi al Ţa­ra­tului Rus, trebuie să ridice un adăpost pentru năpăs­tuiţii sorţii, pentru oamenii obidiţi, pentru invalizi, bă­trâni şi pribegi. Din păcate, contesa Jemciugova nu a apucat niciodată să vadă palatul, căci a murit în chi­nurile facerii. Înnebunit de durerea pierderii soţiei, cât şi a fiului abia născut, con­tele Şeremetiev s-a sinucis la scurt timp după finalizarea măreţului proiect. Clă­direa, care a devenit într-adevăr un cen­tru de caritate pentru oamenii fără adă­post, a fost numită “monumentul dra­gostei şi al suferinţei umane”. Către azi­lul Şere­me­tievski se târau din toate colţurile Moscovei cei mai ne­fericiţi şi mai schilodiţi oameni. Aici erau aduşi mu­ribunzii, dar şi victimele unor acci­den­te cumplite, ca şi sinucigaşii care scăpaseră ca prin minune cu viaţă. Cât de multă durere şi suferinţă au văzut aceste ziduri în două sute de ani, cât de mulţi oameni şi-au dat aici ultima su­flare! Mulţi dintre ei, hoinari în timpul vieţii, nu şi-au găsit liniştea nici după trecerea lor pe celălalt tărâm. Căci, se spune că sufletele lor rătăcesc între cele două lumi, cel al morţii şi cel al vieţii, bântuind vechiul palat al con­telui Şeremetiev. Fantome ascunse de KGB Azilul Şeremetievski, azi Institutul de Asistenţă Me­dicală de Urgenţă, fondat în 1923, poartă numele re­numitului chirurg rus “Nicolai Sklifosovskii”. În pre­zent, este atât cel mai important centru medical de ur­genţă din Rusia, cât şi cel mai dotat institut naţional pentru studierea afecţiunilor grave. Până şi cercetătorii institutului vorbesc despre faptul că imobilul continuă să fie locuit de umbrele năpăstuiţilor de odinioară. “De nenumărate ori, am avut senzaţia că sunt îndeaproape urmărită, că în spatele meu se află cineva. În timpul nopţii, din subsoluri se aud gemete, strigăte de durere. De multe ori, am auzit clar sunetul paşilor pe co­ri­doarele pustii” – povestea în 1990, pentru o revistă de parapsihologie, Liudmila Baranova, cercetător al insti­tutului. Deşi era medic neurochirurg, Liudmila Baranova studiase ani la rând fenomenul fantomelor. Asta, până când scrupuloşii agenţi KGB au fost informaţi cu privire la activitatea savantei şi studiile sale au fost cu desăvârşire interzise, sub ameninţarea cu închisoarea. Toate datele, fotografiile, mărturiile pe care le adunase în ani au fost îndosariate şi însemnate cu ştampila “Se­cret”. Nici până astăzi, când multe din dosarele arhivei KGB au fost desecretizate, Liudmila Baranova nu a reuşit să-şi obţină dosarele confiscate, care conţineau informaţii şi dovezi ce atestau existenţa fantomelor. Pasiunea cercetătoarei pentru fenomenele para­normale o moş­te­nise de la tatăl ei care, în anii ’50, era recunoscut în Serpuhov, o localitate de lângă Moscova, pentru şedinţele sale de spiritism. “Îmi amintesc că vecinii vorbeau despre casa noastră ca despre lăcaşul spiritelor celor plecaţi dintre cei vii. Despre tatăl meu, care era de profesie tot medic, se spunea că era un tămăduitor al sufletelor, pentru că putea să co­munice cu spiritele. Mulţi oameni soseau la noi pentru a-i solicita ajutorul. Veneau, mistuiţi de dorul rudelor pierdute, veneau nădăjduind să afle că viaţa de apoi chiar există. Tata nu mi-a permis niciodată să particip la acele şedinţe şi, în general, nu îndrăznea să deran­jeze spiritele celor trecuţi dincolo decât dacă el considera că este absolut necesar. Auzeam mai mult de la vecini ce se petrece în biroul său, care tot timpul avea storurile tra­se. În semiîntuneric, la o masă ro­tundă, se strân­geau par­ti­cipanţii care chemau sufletul celui decedat. Oa­menii credeau despre el că este un trimis al Dom­­nului, un interme­diar între cei vii şi cei morţi. Eram deja medic stagiar, mă măritasem şi aveam o fetiţă, când tata a renunţat să mai pă­şească peste pragul lumii de dincolo. Ceea ce l-a convins a fost o întâm­plare banală. Fetiţa mea avea doi ani şi, cât timp eram la spi­tal, ea rămânea cu părinţii mei. În­tr-una din zile, tata a găsit-o stând în pi­­cioare, pe un scaun, la fereastră, pre­­gătită să sară în gol. Când a în­trebat-o de ce voia să facă aşa ceva, Maşa i-a răspuns că în văz­duh, chiar în faţa ferestrei, este un unchiaş care o chea­mă, care o îndeamnă să vină că­tre el. Fireşte că afară nu se zărea nimeni. Atunci, tata a hotărât că nu mai tre­buie sub niciun chip să tulbure liniştea celor ador­miţi întru Domnul. Toate aceste experienţe au trezit în mine o curiozitate pe care doar un savant o poate înţe­lege. Ca specialist în studiul bolilor sistemului nervos şi al creierului uman, trebuia să studiez, să analizez şi poate să descopăr cum se manifesta acest fenomen, dacă spiritele celor morţi există, dacă ele se pot con­cretiza în planul real şi cum de anumiţi oameni, aşa-zişi “aleşi”, pot intra în legătură cu ele. Iar dacă ele nu există, atunci ce sunt aceste apariţii? Simple fan­tasme plăsmuite de mintea umană?!” Tocmai pentru a putea studia aceste fenomene, Liudmila Baranova a depus eforturi uriaşe, pentru a intra în echipa de cercetători a Institutului “Sklifo­sovskii”. Din întreg teritoriul Rusiei, doar aici se fac cele mai avansate studii asupra sistemului nervos cen­tral, se rea­lizează cele mai complexe operaţii pe creierul uman. Aici au fost obţinute cele mai multe ca­zuri reuşite de reanimare. Oa­meni care trecuseră pra­gul lumii de dincolo au fost resuscitaţi şi aduşi înapoi, în lumea celor vii. “Pentru mine era locul ideal. Mă aflam practic pe tărâmul dintre viaţă şi moar­te, pe tă­râmul în care su­fletul ră­mâ­ne, timp de câteva mo­men­te, «agăţat». Dacă nu pu­team aici descoperi ade­vă­rul despre fantome, atunci unde?!” – spune Liud­mila Ba­ranova. La mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorul rus Alexandr Aksakov, cunoscut pentru inventarea cuvân­tului “telechinezie” (în parapsihologie, însuşirea cuiva de a mişca obiecte fără a le atinge), emitea ipoteza con­form căreia fantomele sunt “oglindiri” ale creierului unui subiect aflat în stare de transă. Aksakov presu­pu­nea că spiritele sunt o reflectare a gândurilor unei per­soane aflate în stare de hipnoză, că ele se pot materia­liza în planul real şi chiar capta fotografic. Savantul rus lansa această teorie tulburătoare, în urma studiului a zeci de fotografii în care erau surprinse pe peliculă fotografică “fantome”, în timpul unor şedinţe de hip­noză sau spiritism. De fapt, după cum susţinea cerce­tătorul, aceste “spirite” nu erau decât personaje făurite de mintea umană. Însuşi Aksakov fotografia, în 1869, o astfel de “fantomă”, în timpul unei şedinţe de spiri­tism, condusă de zoologul şi scriitorul rus Nikolai Wag­ner. “Spiritul” captat în chip de femeie tânără se afla chiar lângă mediumul care intrase în transă. Ul­terior, analizând fotografia, scriitorul rus a recunoscut că fantoma din imagine era un personaj al unei nuvele pe care o scrisese cu ceva timp în urmă. Femeia din fo­tografie arăta exact aşa cum şi-o închipuise scriitorul, fiind în mod clar doar o reflexie a imaginaţiei sale. Singurul lucru pe care savantul nu l-a putut explica a fost cum de astfel de plăsmuiri ale minţii umane pot prinde contur şi pot fi imprimate pe hârtie fotografică. Pornind de la posibila explicaţie a cercetătorului, Liudmila Baranova a ajuns la propria sa teorie. În anii de studii, fotografiase zeci de oameni aflaţi în comă, între viaţă şi moarte. Deşi, cu ochiul liber, lângă trupul muribundului nu se mai putea zări nicio fiinţă umană, totuşi, aparatul foto surprindea imagini şocante: siluete translucide ce aveau exact înfăţişarea subiectului. Cu alte cuvinte, “spiritul” celui care încă nu decedase se afla lângă trupul său. “În momentul în care se produce moartea clinică sau când omul se zbate între viaţă şi moarte, se în­tâmplă fenomenul numit ieşire din corp. Această pără­sire a trupului de către spirit este ultima «zvâcnire» a creierului care se stinge, moare, zvâcnire care este dată de ultimele impulsuri electrice. Toate fantomele pe care am reuşit să le captez fotografic au apărut din ca­uza stimulării electrice ale unor zone ale creierului, în imediata apropiere a morţii. Creierul uman produce în permanenţă impulsuri electrice, numite unde cere­bra­le, însă cele produse chiar înainte de moartea cli­nică au ca rezultat părăsirea pentru câteva momente a trupului de către spirit. Nu am reuşit totuşi să-mi explic cum de aceste spirite pot fi captate de către aparatele fotografice, însă nu şi de ochiul liber. Şi nici nu aş putea să explic cum poate reuşi un om să comunice cu aceste suflete. Nu ştiu dacă clădirea institutului este cu adevărat bântuită de spiritele celor morţi în urmă cu secole, însă, cu siguranţă, spiritele celor aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte pot fi surprinse”. În anii ’70 ai secolului trecut, medicul psihiatru Ghenadi Krohalev, cu ajutorul unui aparat fotografic, a început să capteze pe hârtie viziunile pacienţilor săi, su­ferinzi de afecţiuni psihice. La aproape jumătate din subiecţii fotografiaţi, pe hârtie au apărut şi ima­gi­nile halucinaţiilor lor. Dispozitivul folosit era compus din­tr-un aparat foto introdus într-o mască de scu­fun­dări, pentru a crea întuneric total între ochii pa­cien­tului şi obiectivul aparatului foto. Omul de ştiinţă rus sugera că fotografiile nu sunt nimic altceva decât imagini ale altei realităţi, care pot pătrunde în creierul persoa­nelor a căror aură energetică este foarte scăzută. Profesorul Krohalev a fost declarat el însuşi bol­nav psihic şi închis într-un spital de boli ner­voa­se. În Rusia, realizările sale remarcabile sunt în con­tinuare “se­crete”, iar fiica lui, Marina Krohale­va, este convinsă că tatăl său a fost ucis din cauza descoperirii sale. “După doi ani, a fost externat din spitalul de boli psihice. De atunci, îmi spunea me­reu că vrea să-şi continue cercetările. Era încă tânăr, avea 57 de ani şi încă multe de studiat. Când mi s-a spus că tatăl meu s-a spân­zurat, pur şi simplu nu am crezut! Materialele foto­grafice în care erau sur­prinse halucinaţiile au dispărut chiar a doua zi după moartea sa. Sunt convinsă că el a fost ucis pentru că a atins un subiect despre care oamenii încă nu trebuie să afle adevărul!” În singurul jurnal pe care Marina a reuşit să îl salveze, stă scris de mâna savantului: “Joi, 4 aprilie 1972. Pacientul Ivanov este cuprins de halucinaţii cum­plite. Din urletele sale disperate putem ghici ce se pe­trece în mintea lui înfierbântată. Către el se în­dreaptă într-un galop furibund un elan uriaş, înfri­coşător. Groaza pe care i-o provoacă moartea iminentă îi produce o nouă viziune oribilă. Asistenta care deja aplicase dispozitivul peste ochii lui Ivanov apasă pe declanşator o dată, de două ori. După developarea filmului, pe jumătate din cadru se vede limpede silueta elanului în galop, iar pe cealaltă jumătate – un şarpe imens. Pacientul, care deja ieşise din criză, confirmă imaginile de coşmar trăite”. Experimente similare au fost efectuate, complet in­dependent de studiile savantului rus, şi de către psi­ho­logul american Jule Eisenbud, autorul cărţii “Fo­to­gra­fiile gândurilor – studii asupra unei minţi sclipitoare”. Direcţionând obiectivul camerei foto “Polaroid” către ochii subiectului care trebuia să po­sede şi anumite abilităţi extrasenzoriale, cerce­tă­torul îi cerea să se gândească la un obiect concret sau la o persoană. În 90% dintre cazuri, în fotografii au apărut clar imaginile obiectelor sau ale persoa­nelor la care subiectul se gândise. autor Natasa Galche

Sursa articol : http://www.2012en.ro/2013/06/fantome-ascunse-de-kgb/ | Magazin Cultural Ştiinţific