Secretele lumilor Astrale blog.

Societățile secrete naziste și construcția primelor OZN-urilor în epoca modernă

-partea a II-a-

După cum am menţionat şi in prima parte, in 1919  societăţile Thule şi Vril s-au adunat intr-o lojă din Berchtesgaden. Se pare că din acel moment a inceput construcţia unor aparate şi crearea unor tehnologii care să-i permită omului să ajungă pe stele. S-a adunat atunci un număr imens de informaţii, deopotrivă ezoterice şi tehnice, care au permis, se pare, inclusiv transcenderea timpului. Membrii celor două societăţi şi-au propus să construiască o maşină care să le permită să stea faţă in faţă cu zeii inşişi. Se pare că proiectul a durat doi ani, dar in rest nu se cunosc prea multe despre el.

Datorită situaţiei financiare destul de dificile care a urmat Primului Război Mondial, membrii societăţilor, nu au putut demara imediat proiectul construcţiei navei cosmice interstelare, dar în schimb au folosit timpul pentru dezvoltarea şi aprofundarea tehnologiei alternative bazată pe energia liberă. Începând cu 1922, s-a început asamblarea diferitelor părţi ale structurii navei, care au fost realizate independent în mai multe uzine de pe teritoriul ţării. Fondurile au fost asigurate integral de membrii societăţilor Vril și Thule. Astfel a demarat era celor mai avansate aparate de zbor , bazate pe free-energy, care existau la acel moment pe planeta noastră. Iniţial ele au fost cunoscute ca aparatele Vril „Jagen” (Vânător), dar mai apoi s-a instituit denumirea de Haunebu. Au existat mai multe tipuri ale acestor tipuri de obiecte zburătoare având calităţi excepţionale, care erau de fapt nişte „farfurii zburătoare”. Până la capitularea Germaniei naziste în cel de Al Doilea Război Mondial, au fost construite şapte tipuri Haunebu. Deşi Vril Haunebu 7 era uriaş, părerea unanimă este că Haunebu 3 a fost cel mai performant dintre modele, chiar dacă avea dimensiuni mai mici.

Tot in această perioadă, germanii au făcut experimente legate de aşa numitul efect Coandă, inventat de Henri Coandă, care a descoperit in anul 1911 o modalitate de a contracara efectul gravitaţiei. Principiul este demonstrat prin lăsarea unui jet de apă să curgă intr-o tigaie cu marginile rotunde, uşor inclinată. Apa se adună pe marginea inferioară a tigăii, iar cand ajunge să o depăşească, curge pentru o scurtă clipă intr-un sens opus gravitaţiei. Germanii au pornit de la acest principiu şi au creat o tehnologie care utiliza un număr mare de asemenea jeturi minuscule pentru a alimenta un jet principal. Aşa s-a născut tehnologia fluidelor, care inlocuia fluxul de electroni cu fluxul de fluide. Combinată cu folosirea unor combustibili sub formă de jet, această tehnologie a fost folosită la unele din farfuriile lor zburătoare.

La prima vedere, am fi tentaţi să credem că această tehnologie a aparatelor de zbor i-a interesat foarte tare pe nazişti. In realitate, Hitler era mult mai preocupat de armele convenţionale, ale căror efecte puteau fi dovedite intr-o perioadă relativ scurtă de timp. Se spune că orice tehnologie care avea nevoie de mai mult de un an pentru a fi testată era respinsă de Hitler.

Pe scurt, Societatea Vril nu a reuşit să obţină finanţarea de care avea nevoie, deşi ziarele germane erau pline de anunţuri care făceau apel la donatori pentru strangerea fondurilor necesare pentru crearea aparatelor de zbor Vril. Anunţurile afirmau deschis că se lucrează la o tehnologie atlantă străveche, idee destul de populară printre germani in anii 20. Sub conducerea doctorului Schumann, Societatea Vril a reuşit să creeze in anul 1934 primul aparat de zbor circular cu propulsie antigravitaţională. Aparatul a fost produs la fabrica de avioane Arado din Brandenburg, fiind numit RFZ-1(Rundflugzeug 1).

 

Testele de zbor nu au mers insă foarte bine. După ce s-a ridicat la circa 60 de metri pe verticală, a devenit instabil şi nu a mai putut fi controlat o vreme. Procedura de ghidare era greoaie şi greu de stăpanit. Cu chiu cu vai, pilotul a reuşit să coboare la sol şi să scape cu viaţă. După ce a continuat să se invartească precum un titirez, aparatul s-a izbit de sol şi s-a făcut ţăndări. Deşi inceputul s-a dovedit un dezastru, odiseea farfuriilor zburătoare Vril nu s-a oprit aici.

Următorul aparat produs a fost RFZ-2. Cu o lungime de 20 de metri, acesta producea deja efecte optice şi vizuale colorate, semănand cu OZN-urile din literatura modernă. Deşi a fost folosit in război ca avion de recunoaştere, executand misiuni in America şi Marea Britanie, el s-a dovedit inutil ca aparat de luptă. Mecanismul de control nu permitea schimbări de direcţie decat in unghiuri de 90, 45 şi 22,5 grade. Aceste schimbări de direcţie sunt caracteristice OZN-urilor văzute in zbor. In pofida succesului limitat al RFZ-2 şi a imaginilor care il prezentau pe acesta in zbor, aparatul a trecut practic neobservat de liderii nazişti.

Heinrich Himmler a fost singurul care a manifestat un interes ceva mai mare faţă de el. Se ştie că echipele sale de savanţi SS căutau deja surse alternative de energie, intrucat intenţia lui era să facă din Germania o ţară independentă de petrolul importat din străinătate. De aceea, două departamente speciale (U-13 şi SS-E-4) au primit sarcina să se concentreze asupra dezvoltării acestei noi tehnologii de zbor inventată de Societatea Vril. Cel din urmă se afla sub controlul direct al lui Himmler, fiind cunoscut ca grupul de dezvoltare numărul patru al Soarelui Negru. Principalul obiect de interes al grupului SS-E-4 se referea la cercetările lui Viktor Schauberger, un om de ştiinţă care avea acces la opera lui Johannes Kepler, şi implicit la invăţăturile secrete ale lui Pitagora. Această cunoaştere secretă (alături de multe altele) a fost mult timp păstrată ascunsă de cavalerii templieri, care au ales această perioadă din istorie pentru a o revela.

Schauberger a aplicat teoria pitagoreică a creaţiei, potrivit căreia universul nostru este creat din sunete prin intermediul rezonanţei armonice. Conform acestei teorii, insăşi structura materiei este determinată de proporţiile care există intre numele intregi. Se poate demonstra că orice structură este alcătuită din proporţii armonice născută din vibraţiile aceleiaşi coarde unice. Legile ştiinţei respectă aceste proporţii, inclusiv legile chimiei, biologiei şi geneticii. Schauberger era un naturalist care credea că principiile care stau la baza oricărei explozii reprezintă o incălcare a ordinii naturale a lucrurilor. Obiectivul lui era acela de a accesa puterea universului subtil pentru a o aplica in lumea exterioară. Dacă tehnologia exploziei era considerată a fi distructivă, cea a imploziei era privită ca fiind reversul celei dintai. Această gandire l-a ajutat pe Schauberger să facă paşi importanţi in neutralizarea gravitaţiei şi accesarea universului antimateriei.

In anul 1934, Viktor Schauberger s-a intalnit cu Hitler pentru a discuta despre aceste principii. Scopul lui era acela de a armoniza tehnologia cu ordinea naturală a universului. Iniţial, Hitler i-a dat dreptate. Pe măsură ce al Treilea Reich a evoluat insă, devenind o putere mondială, lucrurile au luat o altă intorsătură. Schauberger era un pacifist şi a inceput să afirme că naziştii reprezentau o mişcare malefică, separată de unitatea cosmosului.

Pornind de la descoperirile lui Schauberger şi ale Societăţii Vril, unitatea lui Himmler, SS-E-4, a inceput construcţia propriilor sale farfurii zburătoare. Spre sfarşitul anului 1938, SS-iştii au inceput să construiască mai multe aparate de zbor in formă de discuri. Scopul proiectului era acela de a vedea cum reacţionează aceste aparate in condiţii reale de zbor. Munca lor s-a concretizat in cele din urmă in construirea unui disc zburător pe care l-au numit RFZ-4.

Un an mai tarziu, SS-iştii invăţaseră deja din propriile lor greşeli şi au reuşit să imbunătăţească mult aparatul. Ei au creat o farfurie zburătoare capabilă să parcurgă distanţe lungi, cu o lungime de 21 de metri, pe care au numit-o iniţial RFZ-5, iar apoi Haunebu sau Haunebu I. La vremea respectivă, serviciile secrete britanice au descoperit deja cu ce se ocupă SS-ul german. Este posibil chiar ca această descoperire să fi influenţat in mod decisiv deciziile politice ale Marii Britanii cu privire la Germania. Ştim din istorie că deşi au excelat intotdeauna in materie de tehnologie, deciziile politice ale germanilor nu s-au ridicat niciodată la o inălţime comparabilă. In zilele premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, acest lucru s-a văzut cu claritate atat in domeniul diplomaţiei germane, cat mai ales in ceea ce priveşte politica internă a guvernului nazist. Cu tot avansul lor tehnologic, armata, marina şi aviaţia germană nu erau deloc unite, acţionand fiecare pe cont propriu.

Pe măsură ce războiul avansa, diferitele grupuri de interese industriale din Germania au inceput să se concureze intre ele pentru a obţine contracte din partea Ministerului de Război. Noua farfurie zburătoare a căzut intr-o anumită desuetudine, fără ca proiectul să fie complet abandonat. La sfarşitul anului 1942, SS-ul a scos de pe banda de fabricaţie primul aparat Haunebu II sau RFZ-6. Acesta avea un diametru de 33 de metri şi o inălţime de maxim 10 metri la centru. Viteza de deplasare in atmosfera pămantului era de peste 4 Mach. Se crede chiar că aparatul putea călători in spaţiul cosmic. Era echipat cu un tun cu raze şi avea o cabină suficient de spaţioasă pentru a permite o călătorie de lungă durată. Prototipul a avut un succes atat de mare incat SS-ul a scos la licitaţie fabricarea unei intregi serii de Haunebu II. In luna martie 1945, licitaţia a fost caştigată de compania Dornier.

In final, a fost creat şi prototipul unui disc zburător Haunebu III, mult perfecţionat faţă de primele. Acestea putea transporta 32 de oameni, avea o independenţă de zbor de cel puţin opt săptămani şi atingea o viteză de peste 10 Mach. Au fost făcute 19 teste de zbor, care au fost inclusiv filmate.Conform rapoartelor, germanii nu au apucat să fabrice decat acest prim aparat.

Farfuriile zburătoare descrise mai sus nu au fost singurele produse de regimul nazist, dar s-au numărat printre cele mai importante. Au mai existat insă şi altele, care au fost mai mult sau mai puţin incununate de succes.  Este necesar să vorbim de asemenea şi de alte aparate de zbor inventate de nazişti in timpul celui de-al Doilea Război Mondial. In anul 1943, s-au făcut planuri de construire a unei nave-mamă in formă de ţigară, numită Andromeda. Aceasta urma să aibă 139 de metri in lungime şi trebuia să transporte cel puţin un Haunebu II, două Vril-1 şi două Vril-2. Se crede că nava a fost folosită pentru anumite proiecte interstelare, dar nu se cunosc amănunte. Ideea unei nave in formă de ţigară era legată şi de dorinţa companiei Zeppelin de a construi dirijabile alungite. Cert este că literatura OZN prezintă nenumărate fotografii cu asemenea aparate.

Au mai existat de asemenea faimoasele avioane de vanătoare germane. In anul 1943, deasupra Germaniei s-a semnalat o invazie masivă de OZN-uri, despre care au vorbit chiar şi ziarele locale. O parte din acestea au fost semnalate şi de piloţii americani, printre care s-a numărat şi Wendelle Stevens, care le-a descris ca fiind de culoare cenuşiu-verzuie sau roşuportocaliu,  urmărindu-l la o distanţă de numai cinci metri de aparatul său.

Aceste aparate blocau radarele şi provocau probleme de natură electrică. Deşi Aliaţii numeau orice obiect de zbor neidentificat avion de vanătoare, in realitate au existat două tipuri. Pe de o parte era Broasca Ţestoasă Zburătoare, creată de SS-E-4 la Vienna-Neustadt. Acestea conţineau klistronuri tubulare de inaltă tehnologie (folosite inclusiv la Montauk). SS-ul numea Broaştele Ţestoase Zburătoare razele morţii. Aparatele aveau capacitatea de a bloca sistemele de aprindere şi tot ce funcţiona pe bază de electricitate. Aceleaşi fenomene au putut fi observate şi la Montauk prin anii 50-60, potrivit anumitor martori.

In afara Broaştelor Ţestoase Zburătoare, au mai existat şi „Baloanele de Săpun”. Era vorba de nişte baloane de aer care aveau in interior o structură metalică in formă de spirală, menite să dea peste cap sistemele radar ale inamicului. Succesul lor a fost mai degrabă de natură psihologică.

După câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii au  moştenit maşina de război nazistă şi serviciile de contrainformaţii ale celui de-al Treilea Reich. Ei au solicitat de asemenea toată baza de date referitoare la cercetările genetice ale oamenilor de ştiinţă germani, la tehnologia 82 aerospaţială şi întreaga colecţie de relicve şi informaţii ezoterice. Această tranziţie a puterii a fost orchestrată de OSS (Oficiul pentru Servicii Strategice), care avea să devină câţiva ani mai târziu CIA (Agenţia Centrală de Contrainformaţii), păzitoarea Noii Ordini Mondiale.

Alte articole similare:

Istoria secretă – Maria Orsic, Societățile secrete Vril și Thule

Istoria secreta – Nazistii, OZN-urile si Antarctica