Secretele lumilor Astrale blog.

Enigmatice urme în timp

   În concepția oficială actuală, specia homo sapiens, din care facem și noi parte, s-a desprins prin evoluție naturală din rândul maimuțelor, acum aproximativ 200.000 de ani. Se consideră că omul primitiv ce a existat pe atunci a evoluat gradat către stadii tot mai avansate de civilizație, ajungând ca acum circa 10.000 de ani să realizeze primele forme de agricultură, să inventeze scrisul acum 6-7.000 de ani și să învețe să prelucreze câteva metale în urmă cu 5-6.000 de ani.

  Așa cum am văzut însă în articolele anterioare, există argumente foarte serioase, susținute de evidențe materiale concrete, ce indică faptul că pe planeta noastră au existat civilizații foarte avansate în perioade ce depășesc cu mult în vechime aceste repere oficiale ale istoriei. Vom evidenția și în acest articol o serie de asemenea artefacte. Acestea sunt însă atât de neobișnuite, încât au fost denumite ca „artefacte-anomalii” sau ca „Out Of Place Artefacts” (OOPARTS), adică obiecte ce au fost descoperite în afara locului (din timp și spațiu) unde se consideră că ar fi fost plauzibil să fie găsite. Unii savanți spun că ele pur și simplu „nu ar fi trebuit să existe” (conform liniei oficiale) întrucât datările lor indică o vechime de zeci de mii, de sute de mii, sau chiar de milioane de ani !  Au fost descoperite sute de obiecte de acest gen, iar multe dintre ele au fost chiar foarte atent studiate și documentate. Unul dintre cercetătorii care a investigat în mod minuțios acest domeniu este Michael Cremo – membru al Societății de Istorie a Științei din SUA și membru al Asociației Mondiale a Arheologilor. Împreună cu dr. Richard Thompson – doctor în matematică, el este autorul cărții „Forbidden Archeology – The Hidden History of the Human Race” (Arheologia Interzisă – Istoria Ascunsă a Rasei Umane), lucrare care a avut un imens succes internațional, fiind vândută în peste 200.000 de exemplare și tradusă în mai mult de 20 de limbi. Cartea documentează o impresionantă bază de date ce evidențiază faptul că ființe asemănătoare nouă au existat pe Pământ încă de acum sute de milioane de ani. Cei doi autori susțin că istoria oficială este departe de a fi corectă și reală. Ei și-au prezentat rezultatele cercetărilor inclusiv în mai multe emisiuni de televiziune și radio, evidenţiind astfel concluzia că în ultimii 150 de ani au fost sistematic blocate de către stabilimentul științific curent, multiple dovezi care răstoarnă în mod evident concepția oficial acceptată a istoriei. Așa cum era și de așteptat, aceste argumente au fost însă – și sunt în continuare – considerate revoltătoare de către savanții ce susțin versiunea  convențională  a istoriei. Dealtfel este destul de cunoscut  în mediul universitar faptul că a raporta asemenea lucruri aduce consecințe dezastruoase pentru o eventuală carieră academică. Michael Cremo și Richard Thompson au avut totuși curajul să înfrunte dogma istorică oficială și au oferit o serie de argumente ce indică faptul că în lumea istoriei și arheologiei din zilele noastre operează un fel de “principiu de filtrare” a informațiilor, fiind selectate să ajungă publice doar acele date care nu contravin liniei teoriilor acceptate. Într-unul dintre interviurile sale, pe care îl redăm în format video și mai jos, Michael Cremo afirmă că la o analiză mai profundă putem constata că de fapt toate valorile noastre în viață derivă din răspunsurile pe care le dăm unor întrebări fundamentale, cum ar fi „Cine suntem?” și „De unde venim?”. El susține că este foarte important să înțelegem că adevărata origine a omului este de natură spirituală, fiecare dintre noi fiind în esență o conștiință pură, însă dacă oamenilor li s-ar spune public aceasta, atunci ei nu ar mai fi dispuși să se înglobeze în materialism, așa cum o fac acum. Există puternice interese financiare și politice – spune Michael Cremo -, ce urmăresc să țină oamenii preocupați doar de aspectele materiale, de producerea și consumul a cât mai multor produse, cetățenii devenind în felul acesta tot mai robotizați, spre beneficiul celor care manipulează aceste interese, adică guvernanții, bancherii, industriașii și chiar unii membri ai stabilimentului științific, care vor cu toții ca lucrurile să rămână așa cum sunt acum. 

 Există și alți cercetători curajoși care au îndrăznit să spună adevărul, în ciuda dezaprobărilor și ridiculizărilor care au venit din partea mediului științific convențional.  Să vedem în continuare câteva asemenea exemple senzaționale de cercetări și descoperiri cu totul ne-convenționale.

  În anul 1966, câțiva arheologi au descoperit în Mexic, la Hueyatlaco, o serie de unelte destul de complexe din piatră, ce păreau a fi extrem de vechi. Pentru a le data, a fost chemată o echipă de geologi americani din cadrul U.S. Geological Survey. Acești geologi au folosit patru metode diferite de datare, foarte performante și anume : (1) uranium series dating, (2) fission track dating, (3) tephra hydration dating, și (4) study of mineral weathering. După câțiva ani de cercetări, rezultatele au indicat că vechimea respectivelor artefacte era situată undeva între 250.000 și 350.000 de ani ! Acest rezultat nu a fost însă găsit plauzibil de către unii savanți consacrați, care au ridiculizat concluziile studiului geologic respectiv, pe motiv că în acea perioadă homo sapiens nu avea cum să fi existat. Ca urmare – așa cum aflăm din investigațiile jurnalistului american Neil Steede (vezi link Hueyatlaco Site–”Extreme Dating Controversy” http://www.s8int.com/hueyatlaco.html) -, șeful departamentului arheologic al guvernului mexican a dispus ca site-ul respectiv să fie închis, iar toate artefactele și materialele asociate să fie confiscate. U.S. Geological Survey a fost somată chiar prin Secretarul de Stat al SUA să modifice datarea. A fost astfel tăiat un zero din “coada” valorii datării inițiale și apoi s-a anunțat oficial că rezultatul final este de … 35.000 de ani. Știind că slujbele lor sunt în joc, niciunul dintre membrii echipei geologice nu a îndrăznit să se opună, cu excepția unei cercetătoare pe nume Virginia Steen-McIntyre. Aceasta avusese până în acel moment o reputație științifică internațională foarte bună, cu perspective de afirmare dintre cele mai strălucite. Totuşi, odată ce a luat decizia de a susține pe cont propriu versiunea inițială a datării, ea  a fost însă gradat repudiată din mediul științific internațional, iar cariera ei universitară a fost ruinată. Nimeni nu a mai dorit să o angajeze nici măcar ca geolog, ea ajungând în urma acestor situații să fie nevoită să lucreze o perioadă pe un post de simplu grădinar.

 Acesta nu a fost însă un caz singular. Într-un mod similar s-au petrecut lucrurile și cu Tom Lee, un arheolog canadian ce a avut “ghinionul” să descopere un site foarte vechi pe o insulă din Marile Lacuri ; sau cu Dee Simpson care a găsit artefacte de 200.000 de ani în deșertul Mojave din California ; sau cu Louis Leakey, care a găsit și el unelte extrem de vechi, în Africa ; sau cu George Carter ce a găsit artefacte din perioade foarte îndepărtate în zona San Diego, SUA.  

 Asemenea descoperiri au avut loc și în România. Una dintre ele a fost făcută în anul 1973 de câțiva muncitori care lucrau la o carieră de nisip de pe malul Mureșului, undeva lângă Aiud. Ei au găsit la un moment dat, la o adâncime de aproximativ  10 metri, trei bolovani de nisip pietrificat, pe care i-au spart. În unul dintre ei au descoperit un ciudat obiect de metal. A fost chemată la fața locului o echipă de investigație formată din specialiști, care după o operațiune de curățare au constat că e vorba de un obiect confecționat în principal din aluminiu, în greutate de 2,5 kg având dimensiunile de 20x12x7 cm. Pentru a determina compoziția exactă a obiectului, acesta a fost trimis la Laboratorul Institutului Măgurele. Concluzia buletinului de analiză (buletinul nr 380, proba NK-2, emisă de Centrul de cercetări și proiectări pentru metale radioactive de pe platforma Măgurele) a fost aceea că respectiva piesă metalică este formată dintr-un aliaj având la bază aluminiul în proporție de 89%, împreună cu alte 11 metale. Aspectul uluitor constatat a fost însă acela că oxidul de aluminiu de pe suprafața obiectului era neobișnuit de gros, ceea ce indica faptul că acea piesă a stat foarte mult timp în pământ, metalul având în mod clar o structură îmbătrânită. Metalurgiștii au stabilit ca vechimea obiectului este de cel puțin 250.000 de ani ! Uimiți de rezultate, cercetătorii români au trimis proba de lucru la un laborator din străinătate, la Lausanne, în Elveția, unde informația evidențiată la Măgurele a fost confirmată în totalitate. Detaliile obiectului sugerează faptul că piesa a făcut cândva parte dintr-un ansamblu funcțional și că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare în albia de atunci a râului Mureș. Dar cine să fi deținut o asemenea tehnologie acum 250.000 de ani ?! Oamenii de știință au fost mai mult decât șocați deoarece aluminiul în stare pură nu poate fi găsit în natură, iar tehnologia necesară obținerii unui grad atât de ridicat de puritate a fost disponibilă omenirii doar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aluminiul a fost descoperit în laborator abia în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială a început tocmai în 1883. Este evident că în cei 90 de ani care au trecut din 1883 până în 1973 ar fi fost imposibil să se fi produs un strat de oxid de aluminiu atât de gros. Misterul nu a putut fi explicat în nici un fel și în consecință, obiectul a fost încadrat la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj, la secțiunea OOPART (Out of Place ARTifact – artefact care nu se încadrează locului unde a fost descoperit). În anii care au urmat, obiectul a rămas spre păstrare la Muzeul Național de Istorie din Cluj sub denumirea de “Călcâiul din Aiud”. În anul 2005 editorii unei reviste având ca temă OZN-urile din România au găsit artefactul în depozitul muzeului și au făcut o oarecare vâlvă, publicând și câteva articole despre existența acestuia. În 2007 obiectul a fost vedeta unei expoziții ce a avut loc în cadrul Muzeului, dar … în mod straniu a fost retras după puțin timp de către conducerea de atunci a muzeului. Este semnificativ că aceeași conducere a refuzat apoi și cererea de prezentare a obiectului într-o expoziție din Germania, cerere făcută de renumitul autor și cercetător în paleoastronautică, Erich von Daniken. De atunci, oficial, nu se mai știe nimic despre “Călcâiul din Aiud”.  

 În iunie 1851, revista “Scientific American”, a retipărit un raport care a apărut pentru prima dată în “Boston Transcript” despre un vas metalic, care a fost descoperit de către mineri în Dorchester-Mass, SUA. Vaza a fost găsită în două părți, printre dărâmăturile rezultate în urma dinamitării unor roci sedimentare solide. Lucrul ciudat însă, este faptul că această vază fusese adânc încrustrată în interiorul unei roci care provenea de la aproximativ 15 de metri adâncime. Acest lucru indică faptul că a fost acolo pentru un timp extrem de lung, estimat la aproximativ 100.000 de ani. Vaza în formă de clopot măsoară 10 cm înălţime şi 12 cm la bază și este alcătuită dintr-un aliaj de zinc și argint, în timp ce părțile laterale sunt decorate cu modele de flori, toate încrustate cu argint pur. Ce civilizație confecționa asemenea vaze acum 100.000 de ani ? Acest artefact a fost menționat în mai multe conferințe, filme documentare și cărți de specialitate. Vă oferim în continuare un fragment video în care acest obiect este prezentat într-o conferință de către profesorul și cercetătorul american Doug Newton.

  Mult mai recent, în anii 1991-1993, căutătorii de aur din zona râului Narada, situat în partea de est a munților Urali, în Rusia, au  descoperit săpând la adâncimi cuprinse între 3 și 12 metri, o serie de artefacte foarte neobișnuite, în formă de spirală. Cele mai mari aveau dimensiunea de 3 cm, însă existau şi unele mult mai mici. Până în  prezent au mai fost descoperite alte asemenea mii de obiecte în apropierea râurilor Narada, Kozhim, și Balbanyu, precum  și în apropierea a două râuri mai mici, numite Vtvisty și Lapkhevozh. Obiectele-spirală sunt compuse din diferite metale: cele mai mari sunt din cupru, în timp ce cele mici și foarte mici sunt confecționate din tungsten și din molibden, care sunt metale rare și care au fost descoperite de știința modernă abia acum aproximativ 150 de ani. Aceste metale necesită dealtfel tehnologii foarte avansate de prelucrare, având în vedere că au o greutate atomică mare, sunt foarte dense și au un punct de topire foarte ridicat (3410^oC tungstenul, respectiv 2650^oC molibdenul). Măsurători exacte (realizate cu microscopul electronic) au indicat în plus faptul ca aceste minuscule obiecte au fost construite în acord cu “proportia phi” a secțiunii de aur.  Spiralele misterioase au fost examinate și analizate la Academia Rusă de Știință din Moscova, la Sankt Petersburg, precum și la Institutul Helsinki din Finlanda. Toate testele la care au fost supuse aceste obiecte indică faptul că vârsta lor este situată undeva între 20.000 şi 320.000 de ani ! Cine să le fi construit oare în acea perioadă, având în vedere că fineţea prelucrării lor presupune cu siguranță nanotehnologii pe care știința actuală abia de curând a început să le pună la punct ?  

  Uneori oamenii găsesc lucruri uimitoare chiar în propria lor curte. În 1936 un om pe nume Tom Kenny săpa un beci de legume pe proprietatea sa de pe pantele vestice ale Munților Stâncoși, în Colorado, când progresul său a fost brusc oprit atunci când lopata a lovit o lespede de piatră, la o adâncime de aproximativ 3 metri. Tom Kenny a descoperit acolo un pavaj neted și nivelat realizat din plăci de gresie de 12 cm grosime, fixate cu mortar. Analiza mortarului a arătat că acesta este de o compoziție chimică diferită de orice lucru care poate fi găsit la nivel local. Oamenii de ştiinţă nu pot pricepe misterul pavajului și pot fi de acord doar cu faptul că vechimea acestuia este undeva între 20.000 și 80.000 de ani, ceea ce iese oricum din cadrul teoriei oficial acceptate. Problema care sporește însă și mai mult misterul este că pavajul a fost găsit în același strat geologic în care este situat și calul Miocen, care a fost o rudă foarte îndepărtată a calului de azi, având doar mărimea unui câine.  Ei bine, acest căluţ avea reputația de a cutreiera zona într-o perioadă situată aproximativ cu 30 de milioane de ani în urmă ! Acest pavaj încă mai există pe proprietatea lui Tom Kenny de azi.

 O altă descoperire extraordinară, foarte similară cu cea de mai sus, a fost făcută de către câțiva muncitori ce săpau undeva în Blue Springs, Kentucky. La început oamenii au descoperit oasele unui mastodont, la o adâncime de aproximativ 12 de metri, însă după ce au săpat în continuare, la încă trei metri mai în adâncime, au descoperit un pavaj de piatră, de origine necunoscută, care a fost complet construit din lespezi de piatră mari, tăiate frumos, care seamănau cu un fel de drum. Cine ar fi putut avea însă un drum pavat prin Munţii Stâncoşi cu atât de mult timp în urmă încât acum acesta să se afle la 15 de metri sub pământ, indicând astfel o vechime de cel puțin 100.000 de ani ?

 Unul dintre cele mai convingătoare semne ce indică gradul avansat de civilizaţie este cuvântul scris. În primăvara anului 1891, un fermier numit J. H. Hooper examina o suprafață împădurită de pe proprietatea sa, situată în districtul Bradley, la 13 mile de Cleveland, Tennessee. O bizară piatră i-a atras atenţia. La prima vedere părea să fie o piatră de mormânt. Dar săpând în jurul ei, el a descoperit curând că piatra respectivă era doar un vârf al unei structuri subterane prelungite mai jos, în adâncime. Hooper petrecu următoarele câteva săptămâni în încercarea de a dezgropa neobișnuita sa descoperire. El a scos la iveală un perete de aproximativ 300 metri lungime, în medie cam de 60 cm grosime şi 2,5 metri înălţime, cu numeroase proiecţii – ca și prima – distanţate în partea de sus, la fiecare 9-10 metri. Structura continua în ambele direcţii, dincolo de secţiunea expusă inițial, urmând muchia unei creste muntoase care se întinde de la nord de râul Hiawassee, Chattanooga, până către sud, la râul Tennessee. Elementul senzaţional care a fost însă atestat ulterior este acela că datarea geologică a acestui zid îl situează aproape de începutul cuaternarului, având așadar cu mult peste un milion de ani vechime. Pe o întindere a peretelui, aproape de capătul dinspre nord al acestuia, pe o suprafață de 6 metri, Hooper a făcut fără îndoială cea mai importantă descoperire: un număr de blocuri de piatră aveau suprafeţele acoperite cu hieroglife aparținând unui limbaj necunoscut, uşor ascuns sub suprafața exterioară. Literele erau dispuse în valuri, paralel şi în linii diagonale și se împleteau cu imagini mici de animale ciudate, multe neidentificabile astăzi. Erau reprezentate și alte simboluri : ale soarelui, ale fazelor lunii, sau altele care se pare că aveau unele semnificații astronomice. Toate împreună, erau 872 caractere individuale, într-o formă oarecum asemănătoare cu scrierea chineză. Totuşi, în ciuda implicațiilor revoluţionare a descoperirii acestui zid, precum și a provocării pe care o reprezenta identificarea unei forme necunoscute de scriere, știrea a fost întâmpinată de către comunitatea științifică mai degrabă cu o copleșitoare apatie. A apărut doar un scurt articol în ziarul “Tennessee mistery”, articol ce a fost înregistrat și de Academia de Științe din New York (11:26-29).  Articolul a fost scris de A. L. Rawson, care a analizat structura şi scrierea originală  şi a publicat câteva copii pe care le-a făcut după unele dintre gravurile şi imaginile prezente pe acel perete. Dar aceasta a fost tot; nici un alt studiu nu a mai fost realizat vreodată. Mai multe detalii la  adresa   http://s8int.com/page27.html  From Science Frontiers #97, JAN-FEB 1995, William R. Corliss sau la http://jy3502.hubpages.com/hub/Mysterious-Wall-at-Chatata-TN    

 Să mergem acum mai departe și să constatăm şi existența unor alte descoperiri, cel puțin la fel de bizare. Aveți idee cam de cât timp este nevoie pentru ca un organism să fosilizeze ? Savanții spun că procesul ia literalmente milioane de ani. De exemplu, au fost adeseori găsite fosile de trilobiți. Trilobiţii au fost organisme marine primitive, asemănătoare cu crustaceele, care au trăit în era paleozoică, mai exact în Cambrian și Devonian, adică acum circa 300-600 milioane de ani. Fosilizarea este un fel de proces de pietrificare ce se produce fie prin încastrarea într-o rocă – ce a fost la origine doar un gen de nisip moale sau mâl – a respectivului organism, fie prin impregnarea minerală ulterioară a acestuia. Ce spuneți însă de faptul că au fost descoperiți câțiva trilobiți încastrați în urme clare de pantofi? Ei bine, în iunie 1968, William J. Meister a despicat cu ciocanul o lespede de piatră de 5 centimetri grosime în Antelope Springs-Utah. Piatra a căzut deschizându-se  “ca o carte”, dezvăluind o urmă de pantof imprimată în piatră, care avea însă într-o parte un trilobit. Acest artefact este extrem de neobişnuit, deoarece aici nu este nici măcar vorba de o amprentă de picior în sol, nu, nu, nu, e o imprimare fosilizată de pantof ! Cealaltă jumătate a planşeului de piatră, la rândul său, a arătat un mulaj perfect al imprimării fosile din prima jumătate. Urma de pantof are aproximativ 26 cm lungime și 8 cm lățime, călcâiul este indentat ușor (ca cel al unui pantof modern) și pare să fi strivit un trilobit viu. Problema evidentă pe care o creează acest artefact este aceea că deși trilobiții au trăit cam între 300 și 600 de milioane de ani în urmă – când, după câte știam noi, în acea perioadă nu existau pe Pământ vietăţi care să umble pe uscat -,  totuși aici avem o dovadă evidentă că o persoană ce a purtat un pantof a strivit la vremea aceea un trilobit sub călcâi. Tocul imprimării fosilizate are vizibile chiar anumite cusături similare cu cele găsite pe un pantof de piele modern. Urmele de mai sus au fost examinate cu microscopul electronic, stabilindu-se clar că ele au fost presate la vremea respectivă în patul de nisip, care ulterior s-a pietrificat. Specialiștii au confirmat că aceste urme nu au fost scobite, ca în cazul unei eventuale contrafaceri. Ulterior în zonă au fost descoperite şi alte urme similare.

 În alte descoperiri ce au rămas total neexplicate, atât arheologii, cât şi paleontologii sau chiar simplii amatori, au găsit urme de dinozauri încrustate în piatră însă …  alături de urme umane ! Cel mai renumit site de genul acesta este Paluxy, aflat în apropiere de Glen Rose-Texas. Aici, alături de urme vechi de aproape 100 de milioane de ani ale dinozaurilor, se regăsesc urme cât se poate de clare ale unui om. Controversele sunt cu atât mai aprinse cu cât, din datele pe care le știam, era considerat imposibil ca un om să fi trăit în perioada uriaşelor reptile dinozauriene. Aşa cum am mai menţionat, conform istoriei oficiale, oamenii au apărut acum circa 200.000 de ani, în vreme ce ultimii dinozauri şi-au dat sfârşitul în urmă cu aproape 65 de milioane de ani. Şi totuşi, cum se pot explica astfel de urme? Ei bine, oamenii de ştiinţă nici nu vor să discute posibilitatea unei astfel de coexistenţe umano-dinozauriene. Decât să-și revizuiască teoriile, ei preferă să considere că totul este o farsă bine pusă la punct, şi asta în ciuda faptului că urme identice au fost descoperite şi în siturile de la Antelope Spring-Nevada şi Stinnet-Texas. De asemenea, la începutul anilor 1930 au fost găsite, imprimate în stâncile de lângă Berea (Kentucky), urme de paşi de om. La unii paşi se vedeau chiar urmele degetelor şi ale călcâiului. Fără nici un dubiu însă, urmele au o vechime de 250 milioane de ani. O amprentă palmară a fost găsită într-un strat de piatră calcaroasă având circa 110 milioane ani, în localitatea Glen Rose (Texas).

  Într-o altă descoperire uimitoare, un grup de lucrători într-o carieră de calcar de lângă Londra, Anglia, a dat în 1786 peste un artefact extrem de neobişnuit, ce era plasat într-un pat de nisip subteran, la aproximativ 50 de metri sub nivelul solului. În stratul de nisip au găsit cioturi de piloni de piatră și fragmente de rocă pe jumătate lucrată, iar după ce au săpat ceva mai adânc, au descoperit mânere de lemn pietrificat, precum și bucăți ale unor unelte de mână ce fuseseră confecționate din lemn, dar care erau acum pietrificate. Nisipul în care a fost făcută descoperirea se afla sub un strat de calcar care a fost datat la o vechime de cel puțin 300 de milioane de ani. Această descoperire senzațională este extrem de dificil de explicat de către arheologi deoarece deși exteriorul mânerului de lemn a fost împietrit, în interiorul acestuia s-a descoperit un conținut de cărbune poros. Nu există nici o modalitate științifică pentru a pune un astfel de lucru pe seama unui fals. Pentru a explica: procesul de pietrificare se produce atunci când lemnul sau alte obiecte organice sunt îngropate în nămol, iar atunci când se întâmplă acest lucru, silicații impregnează acel material, care se dizolvă încet, înlocuind astfel oxigenul și hidrogenul care existaseră acolo. Cărbunele, pe de cealaltă parte, este format din lemn carbonizat, care a fost în mare măsură comprimat sub tone de pământ. Cele două procese nu ar putea fi mai diferite, dar în acest caz se pare că fiecare proces trebuie să fi avut loc practic simultan sau într-o succesiune extrem de scurtă. În ceea ce privește oamenii de știință, aceștia nu sunt în măsură să explice prin nicio teorie modernă cum s-ar fi putut obține lemn pietrificat care conține cărbune poros. Pe de altă parte însă, existența însăși a unui asemenea artefact neagă orice posibilitate ca el să constituie un fals. Dar nu a fost găsit doar atât. De atunci au avut loc și alte descoperiri mult mai recente de unelte pietrificate.

  Astfel, în iunie 1934 într-o mină de lignit din apropierea localităţii London (din Kimble County, Texas, SUA), a fost scos la lumină un ciocan de fier cu totul neobișnuit. Aflat la lucru, minerul Max Hahn a observat un ciudat obiect răsărind dintr-un perete. Cum era încrustat într-o rocă, Hahn a tăiat bucata cu totul şi a transportat-o acasă. Spărgând-o, a scos la iveală un soi de ciocan de fier, lung de aproape 15 centimetri, nealterat de trecerea timpului. Familia Hahn decide să-l păstreze ca pe o curiozitate, dar după cinci decenii, îl vinde omului de ştiinţă Carl E. Baugh. Analiza efectuată de acesta în 1983 provoacă stupoare: roca formată în jurul ciocanului data din perioada geologică numită Ordovician, adică acum circa 500 de milioane de ani ! Cercetări ulterioare au contestat această estimare, oprind “acul ceasului” la “doar” 150-300 de milioane de ani în urmă, ceea ce depăşeşte oricum cu mult vechimea de numai 6 milioane de ani a celor mai “bătrâne” fosile hominide cunoscute (cele de Sahelantrhopus Tchadensis). Aceasta fără a mai pune la socoteală (reamintim) că, potrivit antropologilor, Homo Sapiens şi-a făcut apariţia în Africa abia acum 200.000 de ani. Aşadar, cine să fi folosit fierul cu milioane bune de ani înaintea lui Homo Sapiens ? Nimeni nu poate da un răspuns, cum nu s-a putut explica nici de ce obiectul n-a oxidat deloc de la descoperirea sa şi până astăzi. Geologul american Joe Cole a încercat să susţină că, de fapt, unealta a fost pierdută de un miner din sec. XIX, iar rocile care s-au dizolvat în timp, s-au întărit din nou în jurul obiectului, dând aparenţa unei vechimi uluitoare. Testele cu Carbon14 s-au dovedit neconcludente, întrucât lemnul ciocanului se transformase în cărbune. Însă analiza metalului, efectuată la Laboratoarele Batelle din Columbus-Ohio, a arătat o compoziţie nemaiîntâlnită: 96,6% fier, 2,6% clorină şi 0,74% sulf, combinaţie imposibil de realizat chiar şi cu ajutorul tehnologiei moderne. Puteţi urmări mai jos o succintă prezentare video a acestui artefact, prezentare realizată de Doug Newton.

  Iată acum o altă descoperire asemănătoare : în 1912, în mina Wilburton de lângă Oklahoma, doi angajați săpau cu lopata după cărbune pentru cuptoarele de la ”Municipal Electric” din Oklahoma, când, spre surprinderea lor, o oală de fier a căzut dintr-o bucată mai mare de cărbune. Mai mulți experți au examinat ulterior oala de fier și au declarat că este autentică. Amprenta vasului putea încă să fie văzută cu claritate în bucățile de cărbune care l-au îmbrăcat.
Potrivit unui geolog pe nume Robert O. Fay de la institutul “Geological Survey Oklahoma”, minereul de cărbuni în care potul a fost găsit are aproximativ 3oo milioane ani vechime. Iată din nou un fragment din conferinţa profesorului Doug Newton.

 Într-o serie de descoperiri și mai bizare, care sunt încă în curs de desfășurare în ultimii 60 de ani, au fost găsite de către un grup de mineri din Africa de Sud, sute de sfere metalice de origine necunoscută, unele destul de adânc în subteran. O parte dintre ele au trei caneluri perfect paralele în jurul liniei de circumferință. Sferele, care au circa 3-5 cm în diametru, par a fi de două tipuri: fie dintr-un metal solid albăstrui ce are pete albe pe el, fie sunt goale, cu un centru dintr-un fel de material spongios. Directorul muzeului din Klerksdorp, Africa de Sud, – unde au fost aduse multe dintre aceste sfere -, profesorul Marx Roelf le descrie astfel: “Sferele sunt un mister total. Ele sunt indubitabil artificiale, totuși după istoria pe care o știm noi, la acea perioadă în care ele au ajuns încastrate în această rocă, pe Pământ nu exista încă viață inteligentă ! Nu am mai văzut nimic de genul acesta vreodată”.
 Domnul Roelf Marx a scris o scrisoare în data de 12 septembrie 1984, care conține mai multe informații cu privire la acele sfere. În această scrisoare el a scris: “Nu este nimic ştiinţific publicat despre globuri, dar faptele sunt următoarele : ele au fost găsite în pirofilit, în niște mine din apropierea orășelului Ottosdal. Acest pirofilit (Al2Si4O10 (OH) 2) este un mineral secundar destul de moale, cu un indice de duritate de doar 3 pe scara Mohs și a fost format prin sedimentare. Partea cea mai bizară este că acest strat de rocă din care au fost extrase sferele datează din precambrian, vechimea lui fiind estimată la aproximativ 2.8 miliarde de ani ! “. Cu toate acestea, de ca și cum simpla existență a acestor sfere de metal nu ar fi fost suficientă, există încă și alte proprietăți uimitoare ale acestora, ce au captat atenţia profesorului  John Hund din Pittsburgh, acum aproximativ cincisprezece ani. Într-o zi, în timp ce se juca cu unul dintre aceste obiecte pe suprafața plană a unei mese, domnul Hund a observat că sfera părea să fie deosebit de bine echilibrată, astfel că a decis să o testeze la Institutul “California Space” de la Universitatea din California, pentru a determina exact cât de bine echilibrată era ea de fapt. Rezultatele testelor au fost surprinzătoare : ele au arătat, că sfera era, de fapt, perfect și exact echilibrată.
Echilibrul sferei era, de fapt, atât de exact, încât acesta a depășit limitele oricărui criteriu tehnologic de măsură folosit la institutele spațiale – și aceștia sunt oamenii care fac giroscoape pentru NASA ! John Hund îl citează pe un om de știință de la NASA, care a afirmat că ei nu au o tehnologie capabilă de o echilibrare atât de bună și că singurul mod în care probabil s-ar putea realiza așa ceva ar fi construirea unor asemenea sfere într-un spațiu cu gravitație zero. Pe de altă parte, deși au fost găsite în acel strat de pirofilit extrem de vechi, care este mai degrabă moale ca și consistență, globurile sunt foarte dure și nu pot fi zgâriate, nici măcar de oţel. Având în vedere toate acestea, misterioasele sfere de metal au suscitat un deosebit interes din partea mai multor organizații și instituții. Astfel, au fost realizate investigații de către grupuri de cercetare din cadrul Universității din Florida,  The Society for Physic Advancement (S.A), Kokkolan Kaupunchi (Finlanda), Esotera (Germania), Geologisches Institut der Universiteit Pleicherwall (Germania), The Department of Philosophy UICC (Chicago), Danfoss (Danemarca), Illustreret Videnskab (Copenhaga), Louisiana Geological Survey, Gale Research Company (Michigan), precum și din partea altor organizații din Canada, Elveția, Danemarca, Germania, Anglia, Statele Unite ale Americii, Norvegia, Franța și Botswana. Rezultatele acestor cercetări – cel puțin cele publicate – sunt însă foarte controversate, mergând de la teoria că sferele au fost aduse pe Pământ de către o civilizație extraterestră, până la aceea că nu este de fapt nimic neobișnuit la aceste obiecte, ele căpătând aceste proprietăți pe o cale absolut naturală, ceea ce – să recunoaştem -, este destul de neverosimil.

 După cum am văzut din toate aceste exemple, tabloul realităţii care se prefigurează este total diferit de ceea ce eram obişnuiţi să credem. Aşa cum arăta profesorul Doug Newton în conferinţa din care am prezentat mai sus câteva fragmente video, „Dacă ar fi vorba doar despre un singur obiect de acest gen, aceasta nu ar dovedi nimic. Dar este vorba de o preponderenţă a evidenţelor. Dacă ar fi existat doar un singur element, doar o singură urmă, doar un singur exemplu din ceea ce vă spun aici, aţi putea spune că poate e o interpretare greşită, sau poate un fals, sau altceva. Dar sunt atât de multe asemenea exemple, iar noi aici doar dacă întrezărim – ca să zic aşa – abia vârful icebergului…” Exemplele sunt atât de multe, din diferite categorii, încât aceasta conduce la anumite concluzii deosebit de radicale, care desființează complet istoria convențional acceptată, ceea ce majoritatea oficialilor nu sunt dispuși să o facă. De aceea, aceste descoperiri sunt foarte rar menționate public și ca urmare cei mai mulți dintre oameni nici măcar nu au auzit despre ele. Motivul este evident : dacă măcar unul singur dintre aceste artefacte ar fi acceptat oficial așa cum o indică datele descoperirii sale, atunci întregul eșafodaj al teoriilor actuale s-ar dărâma. E vorba de prestigiu, putere și bani. Mai mult, așa cum am menționat anterior, aceasta ar fi împotriva intereselor de dominare mondială pe care “elita” francmasonică a Noii Ordini Mondiale dorește cu încrâncenare să le instaureze. Este cu mult mai uşor pentru guvernanţii din umbră să menţină populaţia sub control dacă în rândul maselor de oameni nu iau amploare preocupări „non-conformiste” legate de trecutul spiritual şi chiar tehnologic pe care umanitatea se pare că l-a avut cândva, la un nivel mult mai ridicat decât am fost educaţi să credem. Pentru aceste interese ascunse ar fi de-a dreptul periculos ca noi să ne dorim să revenim la acel nivel şi să înţelegem mult mai clar cine suntem şi de unde provenim în realitate.

  Dincolo de toate acestea, nu putem să nu remarcăm faptul că datările tuturor acestor artefacte neobișnuite pe care le-am adus în discuţie aici sunt în perfectă concordanţă cu vechile scrieri ale unor tradiții spirituale ale omenirii, – cum ar fi cele mayașe, vedice, sau sumeriene -, care afirmă la unison că pe Pământ au existat mai multe cicluri de civilizație, ce au apărut, s-au dezvoltat și apoi au dispărut, încă de acum multe milioane de ani. Este de asemenea foarte plauzibil să luăm în considerare şi ipoteza că Pământul a fost încă din timpuri imemoriale vizitat de către fiinţe extraterestre, ce posedau un foarte avansat nivel tehnologic. Voi prezenta câteva aspecte semnificative în acest sens în articolul care urmează.