Soarele negru

Soarele negru

Conexiunea nazist-tibetană cu Proiectul Montauk

Peter Moon
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi ocuparea
Germaniei, comandanţii militari ai Alianţei au descoperit cu uimire cât de
profunde erau secretele de stat ale regimului nazist. Una din revelaţii a fost
legată de faptul că germanii aveau cea mai bună organizaţie de spionaj din
lume. Au fost descoperite de asemenea dosare foarte amănunţite referitoare
la diferite societăţi secrete şi la anumite proiecte ştiinţifice care depăşeau
imaginaţia comandamentului militar aliat. Încă şi mai spectaculoasă a fost
descoperirea unei întregi reţele de fabrici subterane în care se produceau
rachete şi farfurii zburătoare, care dovedeau cunoaşterea unei tehnologii
despre care omul obişnuit nu acceptă nici astăzi că ar putea exista. Lipsa
unei întregi flotile de submarine înzestrate cu cea mai înaltă tehnologie de
profil din lume i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva naziştii au
scăpat, ducând cu ei majoritatea secretelor lor, şi poate chiar pe Hitler
însuşi.
Dincolo de toate aceste mistere se ascundea un element încă şi mai
ocult: un ordin secret cunoscut iniţiaţilor sub numele de Ordinul Soarelui
Negru, o organizaţie atât de temută încât la ora actuală în Germania
modernă este interzisă chiar şi tipărirea simbolurilor şi însemnelor sale.
Cartea Soarele Negru îşi propune să dezvăluie o parte din secretele celui deal
Treilea Reich, îndeosebi contactele tibetane ale acestuia, mergând mai
departe decât orice altă lucrare publicată până în prezent. Autorul Peter
Moon stabileşte existenţa unei legături a naziştilor cu Montauk Point, locul
în care o bază militară americană avea să fie folosită mai târziu de nazişti
pentru a-şi continua ciudatele experimente, şi implicit agenda celui de-al
Treilea Reich.
Cititorii familiarizaţi cu lucrările anterioare din seria Montauk îşi vor
putea lărgi prin lectura acestei cărţi înţelegerea forţelor stranii care au
operat şi continuă să opereze la Montauk. Pentru cei care nu au citit cărţile
anterioare, Soarele Negru face o recapitulare a acestora şi vă permite să
ajungeţi chiar la miezul problemei.
Cu siguranţă, cei care vor citi această carte nu vor mai privi
niciodată lumea cu aceiaşi ochi.
Coperta: Templul Soarelui Negru
Astfel arată concepţia artistului despre Oracolul din Tibet, cu pielea
albastră, sprijinit de Arca Contractului, ilustrând astfel comuniunea sa cu
energiile heruvimilor simbolizate de această Arcă. Pe fundal apare un
submarin german cu steagul Societăţii Vril, care încearcă să treacă dincolo de
pragul Pământului Interior prin legendarele porţi ale oraşului Thule.
Ilustraţii
1
VRIL-ODIN
Farfurie zburătoare germană cunoscută sub indicativul Vril-7. Este un
model cu două nivele, fotografiat în aprilie 1945. Sub aparatul de zbor pot fi
văzute arme cu raze Donar, vizibile ceva mai bine în fotografia originală.
HAUNEBU II
Anterior şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au
creat diferite tipuri de farfurii zburătoare. Ilustraţia de deasupra reprezintă una
din primele versiuni ale modelului Haunebu II. Vom prezenta mai târziu în
lucrare şi alte fotografii şi detalii referitoare la programul german de
producere a farfuriilor zburătoare.
Această carte este dedicată lui Sam Arcuri
8 octombrie 1925 – 30 martie 1995
şi membrilor familiei sale care au supravieţuit: Vivian, Greg şi Jeff.
Le mulţumesc tuturor pentru amintirile pe care mi le-au furnizat,
provenind dintr-o copilărie cu adevărat magică.
Cuprins
Cuvânt Înainte
Introducere
Capitolul 1 Montauk – un randevu nazist
Capitolul 2 O conexiune din interior
Capitolul 3 Conexiunea Cameron
Capitolul 4 Arborele genealogic al Cameron-ilor
Capitolul 5 Conexiunea Kennedy
Capitolul 6 Moştenirea teutonă
Capitolul 7 Casa de Orange
Capitolul 8 Lion Gardiner şi Vrăjitoarea
Capitolul 9 Proiectul Paperclip şi clanul Hamill
Capitolul 10 Conexiunea germană
Capitolul 11 Secretul lui Iuda
Capitolul 12 Dr. Felix
Capitolul 13 Führerul
Capitolul 14 Hitler trăieşte!
Capitolul 15 Fuga liderilor celui de-al Treilea Reich
Capitolul 16 Otto Skorzeny
2
Capitolul 17 Conexiunea arabă
Capitolul 18 Misterioasele origini ale E.M.I. Thorn
Capitolul 19 Thule
Capitolul 20 Puterea energiei Vril
Capitolul 21 Farfuriile zburătoare Vril
Capitolul 22 Conexiunea Brookhaven
Capitolul 23 După război
Capitolul 24 Neuschwabenland
Capitolul 25 OSS-ul în Tibet
Capitolul 26 SS-ul în Tibet
Capitolul 27 Conexiunea tibetană
Capitolul 28 Religia Bon
Capitolul 29 Mon
Capitolul 30 Piramidele din Shensi
Capitolul 31 Arca
Capitolul 32 White Gold & Occultum
Capitolul 33 Rasa albastră
Capitolul 34 Blestemul mumiei
Capitolul 35 Crowley
Epilog
Cuvânt Înainte
Acest Cuvânt Înainte este menit să îi familiarizeze pe cei care nu ştiu
nimic despre Proiectul Montauk şi care nu au citit cele trei cărţi anterioare pe
acest subiect cu linia generală a evenimentelor, astfel încât să poată înţelege
mai bine contextul în care se încadrează lucrarea de faţă. În cazul celor care
au citit deja cărţile anterioare, această introducere îşi propune să sintetizeze şi
să le readucă aminte numeroasele informaţii şi planuri de acţiune ale acestui
complot gigantic. Am inclus de asemenea aici actualizarea unor evenimente
prezentate în lucrările anterioare, dar care au continuat să evolueze între timp.
Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe piaţă
în iunie 1992, fiind o expunere sintetică şi concisă a unuia din cele mai
uimitoare şi mai secrete proiecte de cercetare din istoria umanităţii. Proiectul
Montauk îşi are originea în anul 1943, când s-au făcut experimente legate de
invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge, un distrugător recent
construit. Întrucât nava era staţionată în acea vreme la baza navală din
Philadelphia, evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub
numele de „Experimentul Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost
acela de a face ca nava să devină nedetectabilă de către radar, dar efectele sale
secundare au fost cu totul dramatice şi neaşteptate. Nava a devenit invizibilă
3
nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul uman, fiind dislocată din timpul şi
spaţiul cu care suntem familiarizaţi! Deşi realizarea era remarcabilă din punct
de vedere tehnologic, pentru oamenii implicaţi în experiment ea a avut efecte
catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost transportaţi într-o altă
dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de mare confuzie
mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravieţuit au fost lăsaţi la
vatră, fiind consideraţi „instabili psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a
fost îngropată.
După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului John
von Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale Experimentului
Philadelphia. Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea
omului şi de ce nu pot fi supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale
fără a fi afectaţi. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor
psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din Long Island,
New York. Brookhaven Labs şi-a început activitatea imediat după cel de-al
Doilea Război Mondial, fiind primul laborator de cercetări atomice din lume.
Înainte de război, perimetrul în care avea să funcţioneze mai târziu
laboratorul a fost folosit ca sediu de principalul contingent de nazişti din
Statele Unite, cunoscut sub numele de The Bund (Grupul).
John Von Neumann a fost ales în mod firesc ca şef al noului proiect de
la Brookhaven. El nu a fost doar inventatorul calculatorului modern şi un
geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la uriaşele resurse ale
complexului militar industrial care includea incredibila bază de date a
naziştilor referitoare la cercetările psihologice desfăşurate de aceştia şi pe
care aliaţii au capturat-o după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se
de toate aceste resurse, von Neumann a încercat să asocieze tehnologia
computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în încercarea
de a lega între ele minţile oamenilor şi maşinile. În cele din urmă, eforturile
lui au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice,
gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe
bază de cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi. Structura
gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator şi tipărită la o
imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până când s-a putut crea o
maşină virtuală de citire a minţii. Între timp, tehnologia a evoluat, astfel încât
s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui medium şi de
redirecţionare a lui astfel încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane.
În final, Proiectul Montauk a permis mai buna înţelegere a manierei în care
funcţionează mintea umană, generând un potenţial uriaş de control al minţii.
Proiectul s-a concretizat într-un raport către Congres, care a dispus
abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii şi congresmenii să nu fie
controlaţi ei înşişi.
Interesele private care au contribuit la susţinerea proiectului nu au
ascultat însă de decizia Congresului, încercând să convingă armata de ideea
că această tehnologie putea fi folosită în timp de război pentru a controla
minţile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a
luat decizia în secret, se pare în legătură cu responsabilii armatei, de a crea o
nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care
aparţinuse cândva forţelor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New
York. Locaţia a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage
4
care putea emite pe frecvenţa de aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau
nu, exact frecvenţa pe care se putea pătrunde în conştiinţa minţii umane.
Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la sfârşitul anilor 60,
deşi fără fonduri aparţinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat
până în anul 1972, incluzând experimente masive de control al minţii
efectuate pe oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care se credea
că există.
De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfecţionat
tehnicile de control al minţii şi au continuat să sape din ce în ce mai adânc în
căutarea limitelor potenţialului uman. Dezvoltându-se capacităţile psihice ale
mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor
echipamente tehnice până la punctul susţinerii unor iluzii subiective sau
obiective. Printre acestea se număra şi crearea unei materii virtuale.
Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experienţă umană
obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă
şi mai adânc în universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium
putea crea materie, ei au observat că aceasta putea apărea în momente
diferite, în funcţie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar
întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să materializeze o carte, dar nu astăzi, ci
ieri? Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi controlat.
După ani de cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale,
printr-o serie de experimente masive şi absolut cutremurătoare. Apogeul a
fost atins prin deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 şi
la Experimentul Philadelphia.
Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina tiparului
dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a
descoperit într-o bună zi că a fost victima acestor experimente. În timp ce
lucra pentru un contractor din Long Island în domeniul apărării, studiind
telepatia la mediumurile psihice, Preston a descoperit existenţa unor unde
radio de mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra.
Fiind un expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost greu
să localizeze sursa undelor, care era situată în baza aeriană de la Montauk.
Descoperirea l-a determinat să înceapă un studiu care a durat mai bine de un
deceniu. A cumpărat o mare parte din echipamentul folosit anterior în cadrul
Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că foarte mulţi oameni
din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la proiect. Punctul culminant s-a
produs atunci când soţul verii sale a susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi
aproape că s-au încăierat pe această temă, Preston susţinând că nu a lucrat
niciodată la Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să
perceapă crâmpeie dintr-o viaţă despre care anterior nu fusese conştient.
După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri asociaţi într-un fel
sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Se
pare că era supravieţuitorul unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi timp în
Montauk şi într-o altă locaţie.
Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat, pe
nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea
o aptitudine ieşită din comun pentru analiza psihică şi susţinea chiar că ar fi
fost antrenat în acest domeniu de NSA (National Security Agency). Fără să-i
spună nimic despre legăturile sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe
5
Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că acesta cunoştea
perfect baza militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi
acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru
experimentele legate de călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la
bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia, împreună
cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele de Al Bielek).
Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk a
atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal
temporal, dar lucrurile au scăpat de sub control, aşa că Duncan a convocat
mai multe persoane şi au luat hotărârea să boicoteze proiectul. În timp ce se
afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio ezoterici
pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui transmiţător gigantic),
Duncan a eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus
literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii proiectului au
luat subit decizia să îl abandoneze. În consecinţă, gurile de aer şi intrările
către încăperile subterane în care se derulau experimentele au fost cimentate.
Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până astăzi un mister.
Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă şi s-au
ţinut mai multe conferinţe legate de Proiectul Montauk, pe piaţă nu apăruse
nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat autori care au încercat să-şi
asume această sarcină, dar care s-au dovedit incapabili să o ducă la bun
sfârşit, ori au fost speriaţi într-un fel sau altul de anumite forţe oculte. Un
reporter care lucra pentru New York Times a făcut investigaţii legate de acest
subiect, convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era
real a dat înapoi.
Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram
interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, mam
trezit că ascult una dintre cele mai fascinante poveşti pe care le-am auzit
vreodată, mai bună decât orice science-fiction. După câteva luni, m-am decis
să scriu o carte pe această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente în
timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui demers a fost
Preston (care dorea să-şi protejeze sursele). Nu mi-am propus să fac
investigaţii personale costisitoare, care m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp,
ci doar să scot mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte
indicii care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să dovedească
această poveste incredibilă.
Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au apărut
numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în spatele informaţiilor
neverosimile oferite de Preston se ascundea un scenariu real. Am colectat
aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O nouă călătorie la Montauk:
aventuri în sincronicitate. Cea mai spectaculoasă informaţie primită a fost
descoperirea potrivit căreia Proiectul Montauk era legat într-un mod
misterios, dar indubitabil, de cel mai mare ocultist al tuturor timpurilor:
Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: „cel mai malefic om din
lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi anumite practici de
magie sexuală în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite
entităţi dezîncarnate şi de a călători în alte dimensiuni. Au existat chiar
ipoteze potrivit cărora natura interedimensională a Experimentului
6
Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia exterioară a operaţiunilor
magice ale lui Crowley.
Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu Crowley au
apărut după mult timp, dar descoperirea a început să prindă contur chiar de la
prima mea conversaţie cu Preston, care a afirmat din senin că era înrudit cu
magicianul Aleister Crowley. Era convins că într-o viaţă anterioară el şi
Duncan au fost Preston şi Marcus Wilson, doi fraţi gemeni care au fost primii
producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie, prieteni şi asociaţi
în afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referinţe legate
de fraţii Wilson în cărţile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit nimic. Totuşi,
spre surpriza mea, am aflat nu numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în
anul 1918, dar chiar menţionează un anume „Duncan Cameron” în
autobiografia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicităţi legate de familiile
Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie la
Montauk), dar nici o informaţie legată de fraţii Wilson nu a ieşit la iveală.
Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele Cameron şi
Crowley) mi-a devenit mai clară după ce am aflat de existenţa unei femei care
îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru că s-a măritat cu Jack Parsons,
inventatorul rachetei propulsate cu combustibil solid şi discipol al lui
Crowley. Cei doi soţi au participat la un proiect interdimensional cunoscut
sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie
sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului XX).
A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au condus la
cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui Cameron în timpul unei
călătorii de afaceri în California. Am aflat astfel că femeia locuieşte în partea
de vest a Hollywood-ului şi în scurt timp am ajuns să-i povestesc personal
despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre relaţia
dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză, m-a
informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson!
În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă
invenţie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice
îndoială, că existau o serie de corespondenţe ciudate legate de
interdimensionalitate.
Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare,
semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul nelegitim al lui
Aleister Crowley. Acesta nu numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul
că tatăl său a vorbit despre fraţii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi
irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley.
Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit o
spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12 august 1943
(ziua în care s-a desfăşurat Experimentul Philadelphia). Se pare că în acea zi,
Aleister a condus o ceremonie magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un
loc în care există o stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui Amado,
Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei direcţie indica
cu precizie Long Island, în statul New York. În vremurile de demult, stânca
7
de la Men-an-Tol era folosită pentru ritualuri asemănătoare, de invocare a
puterii zeiţei. Era evident că am dat peste o corespondenţă ocultă majoră.
Chiar în perioada în care am trimis la tipar lucrarea O nouă călătorie
la Montauk am făcut o nouă descoperire. Am găsit într-o carte o fotografie
făcută la începutul secolului care demonstra faptul că, pe timpuri, la Montauk
Point au existat piramide. Continuarea investigaţiei mi-a permis să aflu că
baza militară Camp Hero, în care s-a desfăşurat Proiectul Montauk, era
situată pe unul din locurile sacre ale indienilor Montauk sau Montaukets,
tribul nativilor care au locuit dintotdeauna în Long Island, cărora le aparţinea
de drept. Din păcate pentru indieni, un tribunal din New York a declarat tribul
lor dispărut din punct de vedere legal, decizia fiind considerată de numeroşi
experţi drept cel mai flagrant caz de injustiţie din istoria relaţiilor cu nativii
americani. Printr-o nouă sincronicitate, am descoperit că numele de familie al
familiei regale care conducea tribul Montauk era Pharoah.
Informaţiile de mai sus au fost incluse în cea de-a treia carte a seriei,
intitulată Piramidele din Montauk. Am stabilit aici noi conexiuni între clanul
Pharoah din Montauk şi faraonii din Egiptul Antic. Un studiu mai aprofundat
al cărţilor lui Aleister Crowley şi al ştiinţei geometriei sacre mi-au permis să
descopăr că Montauk Point este un punct nodal al reţelei morfogenetice a
pământului, de o importanţă majoră, comparabilă cu cea a ansamblului de la
Stonehenge sau a piramidelor din Gizeh. Operatorii Proiectului Montauk şiau
propus să controleze în acest punct nodal „programul soft” al evoluţiei pe
planeta Pământ, încercând să influenţeze felul în care gândesc, simt şi trăiesc
diferitele forme de viaţă de pe acesta, inclusiv oamenii. Am numit acest
„sistem de tip computer” al evoluţiei: reţeaua morfogenetică, definindu-l ca
un program de adaptare continuă al naşterii, creşterii, morţii şi reciclării
continue a forţei vieţii pe planeta noastră. Această reţea a evoluţiei este
obiectivul major pe care încearcă să-l controleze diferitele şcoli ale
misterelor. Există la ora actuală numeroase facţiuni care încearcă să obţină
rolul principal în această luptă de dominaţie a planetei. Nenumărate dovezi
demonstrează dincolo de orice îndoială că la Montauk se desfăşoară
operaţiuni clandestine. Avem nu doar mărturii ale unor persoane care au
participat la proiect, ci şi înregistrări ale unor transmisiuni radio ciudate,
uneori chiar ilegale, care continuă să emită din Montauk Point. Mas-media
locală din Long Island refuză să investigheze aceste probleme.
Publicarea lucrării Piramidele din Montauk a adus la cunoştinţa
opiniei publice din întreaga lume cererile indienilor Montauk. Speranţa mea a
fost ca acest scandal să pună în mişcare roţile puterii, astfel încât Montauk
Point să fie redat proprietarilor săi de drept. Din păcate, deşi s-au realizat
anumite progrese, la ora actuală există două facţiuni rivale chiar în cadrul
tribului care nu reuşesc să se pună de acord, lucru care a împiedicat
rezolvarea cazului, întrucât guvernul nu este dispus să recunoască ambele
grupări. Scenariul este foarte complex, iar eu nu mă pot implica în el, căci
ţine de treburile interne ale tribului. Întreaga poveste este şi mai mult
complicată de scandalurile şi dezvăluirile politice din Suffolk County şi East
Hampton, districtul şi oraşul în care este situat Montauk.
Unul din aceste scandaluri a izbucnit odată cu atacarea în presă şi în
justiţie a lui Robert Cooper, unul din liderii tribului Montauk şi consilier al
8
oraşului East Hampton. Cel care l-a atacat în justiţie, pe motiv de calomnie, a
fost Tom Scott, şeful poliţiei locale. Deşi tot ce a făcut Cooper a fost să
solicite „cercetarea” anumitor acuzaţii care implicau poliţia locală, Scott a
declanşat o uriaşă bătălie juridică, cu costuri enorme pentru oraşul East
Hampton. După declanşarea unui scandal de mari proporţii, Scott de renunţat
la proces, întrucât era evident că nu are nici o şansă. Detaliile acestui caz au
fost descrise în revista noastră, The Montauk Pulse.
Alte dovezi scandaloase legate de acest caz mi-au fost prezentate de
unul din juriştii tribunalului, care cunoştea bine cazul Cooper. Acesta mi-a
povestit că în timpul procesului, unul din judecători i-a cerut procurorului
districtual al districtului Suffolk County, James Catterson Jr., să realizeze o
investigaţie oficială pentru a determina dacă au existat abuzuri ale poliţiei din
oraşul East Hampton. Investigaţia a fost manipulată şi s-a condus la concluzia
că nu s-au făcut asemenea abuzuri ale poliţiei. Ascunderea adevărului era
evidentă şi a fost demonstrată ulterior în articolele presei locale. Am făcut
personal anumite cercetări, care mi-au permis să descopăr anumite informaţii
extrem de interesante legate de persoana care a condus investigaţia oficială în
numele procurorului districtual şi care a muşamalizat cazul. Era vorba de
aceeaşi persoană care a prezentat anterior „dovezi” referitoare la abandonarea
bazei aeriene de la Montauk. Ironia mi s-a părut extremă.
Procurorul districtual Catterson a intrat la rândul lui în acţiune şi a
dispus arestarea lui John Ford, fondatorul şi preşedintele Long Island UFO
Network1. John mi-a făcut o vizită în martie 1996 şi mi-a spus că
intenţionează să scrie o carte în care va prezenta informaţii extinse referitoare
la industria de apărare din Long Island şi la conexiunile dubioase ale acesteia
cu forţele politice. Jurist ieşit la pensie (nu cel care mi-a dezvăluit
informaţiile legate de procesul lui Cooper), John Ford are o reputaţie
excelentă, fiind vestit pentru felul în care s-a folosit întotdeauna de lege
pentru a îndrepta diferite nedreptăţi şi abuzuri. Este şi un cercetător foarte
meticulos, cu cunoştinţe largi în toate domeniile. În luna iunie, John a fost
arestat sub pretextul unei conspiraţii la uciderea a trei directori de companii
din Suffolk County prin injectarea de radiu în pastele lor de dinţi. Deşi
acuzaţiile erau de un ridicol absolut, mas-media din New York şi din Long
Island a prezentat subiectul pe prima pagină, cu titluri de o şchioapă. Au
existat chiar experţi care au afirmat că radiul în această doză nu are efecte
letale şi ar fi fost nevoie de mai mulţi ani pentru ca el să producă un eventual
efect. Ford a fost acuzat de asemenea de posesie de arme ilegale, dar s-a
renunţat rapid la această acuzaţie din lipsă de probe.
Informaţiile care ar fi demonstrat conspiraţia lui John Ford au fost
declarate „din surse acoperite” şi rămâne ca ele să fie demonstrate în faţa
tribunalului. Însuşi mandatul de percheziţie a fost emis după cercetarea
apartamentului lui John Ford, unde s-a găsit o anumită cantitate de radiu.
Apropiaţii lui John susţin că acesta foloseşte din când în când radiul pentru aşi
calibra contorul Geiger. Se pare că întregul scenariu al arestării a avut la
bază declaraţiile unui „prieten” al lui Ford, care i-a cerut acestuia să-i dea
nişte radiu. Întâmplător, acesta lucra pentru marină şi a fost arestat la rândul
lui pentru implicare în conspiraţie.
1 Organizaţie care se ocupa cu cercetarea OZN-urilor din Long Island.
9
Din iunie 1996 şi până în aprilie 1997, John Ford a lâncezit în
închisoare fără să fie judecat. A trecut aproape un an de la arestare şi încă nu
există dovezi care să ateste vinovăţia sa. Am publicat aceste informaţii pentru
a atrage atenţia opiniei publice internaţionale asupra acestui abuz, dar şi
pentru a demonstra cât de sensibil este climatul politic în tot ceea ce priveşte
cazul Montauk.
Din perspectiva acestor informaţii, tragedia provocată de prăbuşirea
avionului din cursa TWA Flight 800, în care au murit sute de oameni ca
urmare a unei greşeli inexplicabile de pilotaj, capătă o lumină nouă. Deşi s-au
avansat multe teorii, mijloacele mas-media au refuzat cu îndârjire să
investigheze cauza cea mai probabilă a catastrofei: emiterea unui flux de
particule de la Laboratoarele Brookhaven care a activat din greşeală o rachetă
nucleară. Anumite surse din serviciile secrete au dezvăluit că în acea perioadă
de-a lungul coastei Long Island se făceau exerciţii militare, în urma cărora
dintr-un aparat de zbor a fost trimisă o rachetă nucleară dezactivată. Fiind un
simplu exerciţiu militar, încărcătura nucleară a rachetei nu era activată,
aceasta fiind în căutarea unei ţinte purtătoare de căldură pentru a i se verifica
sistemul de operare. Pe scurt, racheta trebuia să urmărească o ţintă
generatoare de căldură ce atârna în urma unui avion C-130, urmând să
orbiteze în cerc în jurul acesteia. Ţinta nu a funcţionat, aşa că racheta a căutat
sursa cea mai apropiată de căldură, care s-a dovedit a fi avionul din cursa
TWA Flight 800. Aşa cum era programată, ea a orbitat în cerc în jurul
acestuia. Se pare însă că un flux de particule emis fie de Laboratoarele
Brookhaven, fie de un satelit SDI (Strategic Defense Initiative – Iniţiativa de
Apărare Strategică, cunoscută şi sub numele de „Războiul Stelelor”), a activat
bomba. Ce s-a întâmplat mai departe se cunoaşte. Deşi sursa mea din
serviciile de contrainformaţii mi-a cerut în mod oficial să afirm că această
teorie reprezintă doar un „zvon”, sunt cât se poate de convins că aceasta este
realitatea. Refuzul insistent al mas-mediei de a recunoaşte posibilitatea
implicării unui accelerator de particule mi se pare o dovadă în sine.
Toate aceste informaţii demonstrează că situaţia politică în Long
Island este foarte încinsă. Catastrofa s-a soldat cu foarte mulţi morţi, dintre
care o mare parte francezi. Am vorbit cu ziariştii francezi despre Cursa 800,
iar aceştia l-au intervievat detaliat şi pe Preston Nichols. Nu ştiu exact ce a
publicat presa franceză, dar este cert că oamenii încep să se apropie din ce în
ce mai tare de adevăr.
Situaţia referitoare la procesul Montauk este încă şi mai dramatică. Un
consultant care lucrează pentru Bill Clinton mi-a spus că acest subiect este cel
mai sensibil de pe agenda politică a Statelor Unite. Prinşi între potenţialul de
control al minţii şi drepturile indienilor Montauk, politicienii sunt cu ochii pe
proces, dar nimeni nu spune nimic. Întrucât anomaliile electronice legate de
controlul minţii pot fi verificate cu uşurinţă, membrii Congresului nu mai au
de ales, fiind nevoiţi să trateze chestiunea cu toată seriozitatea. Dreptul
indienilor Montauk de a-şi recupera pământul sacru este inalienabil şi nici o
putere nu li-l poate contesta. De aceea, întregul spectru politic se află în
cumpănă. Acest lucru este vizibil inclusiv în zona militară, îndeosebi după
acuzaţiile care au fost aduse armatei pentru rolul pe care l-a jucat în
prăbuşirea Cursei TWA Flight 800.
10
La începutul anului 1997 s-au produs mai multe incidente aviatice
legate de apropierea avioanelor militare de luptă de diferite avioane
comerciale. Surse din serviciile secrete mi-au dezvăluit că aceste incidente au
fost provocate intenţionat de armată, pentru ca spaţiul lor aerian să fie mai
bine definit. Nimeni nu a fost rănit, dar piloţii aparatelor comerciale au trecut
prin mari emoţii şi au fost nevoiţi să execute manevre riscante. Se pare că
explozia Cursei 800 s-a datorat unei asemenea încurcături a culoarelor de
zbor. Nu este exclus ca dacă fluxul de particule a fost emis intenţionat,
militarilor să li se fi făcut o înscenare. La fel de posibilă este şi varianta unui
simplu accident. Cert este că oficialii armatei doresc să se distanţeze de
asemenea incidente, întrucât nu vor să fie traşi la răspundere pentru ceea ce sa
întâmplat. Există în toată această ecuaţie o variabilă misterioasă, legată se
pare de aparatul C-130.
Scenariul de mai sus dezvăluie o adevărată breşă în puterea politică de
la Washington. În trecut, lucrurile erau clare: guvernul american reprezenta
un front unit împotriva Rusiei sau a oricărui alt duşman al patriei. La ora
actuală avem de-a face cu elicoptere negre fără indicatoare, trupe ONU de
menţinere a păcii şi tot felul de facţiuni grupate în miliţii care ameninţă
suveranitatea guvernului central aşa cum o ştiam până acum. Diferite grupări
din zona armatei, a serviciilor secrete şi a comunităţii politice se luptă deschis
pentru putere. Există forţe politice care doresc renunţarea la principiile
Constituţiei Statelor Unite. Militarii, a căror putere se trage direct din
Constituţia SUA, nu doresc să fie înlocuiţi de diferite miliţii ONU de
menţinere a păcii. Problema devine din ce în ce mai complexă şi ar putea
constitui un subiect de-sine-stătăor al unei cărţi. Aşa cum am arătat în
lucrarea Proiectul Montauk, drama este că forţele care au stat la baza acestui
proiect nu au operat în limitele cadrului legal al Statelor Unite sau ale legii
marţiale a armatei, preferând să se infiltreze sub forma unor grupuri oculte în
orice instituţii sau organizaţii care le permit acest lucru. Dacă dorim să
înţelegem din cine sunt alcătuite aceste grupuri şi care este sursa lor de
putere, este necesar să privim dincolo de aparenţe, căci dacă ne vom limita să
le înfruntăm cu mijloacele legilor aflate în vigoare ne vor distruge cu
uşurinţă.
Acesta este cadrul general în care dorim să lansăm această carte, în
încercarea noastră de a înţelege în ce constă puterea care a pus la cale
scenariul de la Montauk, influenţându-ne chiar viaţa noastră de zi cu zi. Este
o putere care poate da naştere unui regim nazist şi unui lider precum Hitler,
dar care poate crea la fel de bine şi un paradis precum cel din Yosemite Valley
sau din Insulele Hawaii, stârnind entuziasmul popular şi determinându-i pe
oameni să se ridice şi să cânte la unison America the Beautiful (Frumoasa
Americă). Este o putere într-o continuă schimbare şi evoluţie. Ea a creat
soarele, vântul, luna şi stelele. În timpurile de demult era cunoscută sub
numele de Soarele Negru. Personal, am ajuns să înţeleg mai multe despre
această putere studiindu-i pe nazişti şi misterioasa lor prezenţă la Montauk
Point.
Introducere
11
După ce am scris împreună cu Preston Nichols cartea Proiectul
Montauk, am început să aud tot felul de poveşti ciudate legate de implicarea
naziştilor la Montauk şi în peninsula Long Island. Primul articol care m-a
izbit s-a referit la o ştire în care se vorbea de o angajare a autorităţilor statului
New York într-un proiect de excavare la Camp Hero pentru a recupera aurul
ascuns de nazişti în acest loc. Am auzit apoi tot felul de martori oculari care
au văzut la Montauk Point submarine nemţeşti ridicându-şi periscoapele în
apropierea coastei. Am aflat din cărţile de istorie că Long Island a fost zona în
care şi-a stabilit cartierul general cea mai mare mişcare ariană, dar şi
principala grupare nazistă din America. Cold Spring Harbour Laboratory din
Long Island, cel mai prestigios laborator de eugenie din lume prin anii 30, a
fost renumit pentru colaborarea sa tacită cu naziştii. Dar cele mai ciudate mi
s-au părut poveştile referitoare la diferite grupuri de oameni de ştiinţă nazişti
care s-ar fi adunat după război în ansamblul subteran din baza aeriană de la
Montauk, desfăşurând aici tot felul de experimente, care mai de care mai
neobişnuit. Aceste experimente au făcut obiectul primei noastre lucrări,
intitulată Proiectul Montauk.
Toate aceste descoperiri m-au determinat să întreprind o amplă
investigaţie pentru a afla care sunt misterele ce se ascund în spatele acestor
relatări ciudate, dar suficient de pertinente, legate de implicarea naziştilor în
Long Island, şi cu deosebire în Montauk.
Interesul meu faţă de conexiunea nazistă din Montauk a început chiar
din momentul în care i-am auzit vorbind pentru prima oară pe Duncan
Cameron şi Preston Nichols. După ce a afirmat că Proiectul Montauk a fost
finanţat de aurul nazist, Preston a adăugat că oamenii de ştiinţă germani au
continuat la Montauk experimentele începute în timpul celui de-al Treilea
Reich. Se pare că aceştia aveau un interes deosebit pentru studierea
caracteristicilor genetice ale băieţilor arieni cu ochi albaştri şi păr blond,
idealizaţi în Germania hitleristă. Al Bielek, care se afla şi el în sală în acea
seară, a completat spunând că baza militară de la Montauk era înţesată de
oameni de ştiinţă nazişti.
Nu ştiu de ce, dar ideea că naziştii continuau să îşi desfăşoare
proiectele în Long Island mi s-a părut fascinantă. Poate că era sarea şi piperul
unei poveşti şi aşa absolut incredibilă, sau poate că era vorba de o simplă
intuiţie personală care îmi spunea că merită să urmăresc acest fir. Indiferent
despre ce a fost vorba, m-am arătat deschis faţă de orice informaţie care ar fi
putut susţine sau valida afirmaţiile de mai sus legate de prezenţa naziştilor în
Montauk. Doream să aflu dacă aceste fapte erau adevărate, şi în caz afirmativ,
care era natura lor exactă. Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, iar
consecinţa lor firească este această carte.
Imediat ce am început investigaţia referitoare la nazişti, şi îndeosebi la
aspectele cele mai misterioase legate de activitatea acestora, în viaţa mea au
apărut sincronicităţi absolut uluitoare. Am descoperit astfel povestea familiei
Cameron şi a legăturilor acesteia cu cel de-al Treilea Reich, dar şi
misterioasele origini ale culturii tibetane şi egiptene. Surprizele s-au ţinut
lanţ, lucru cu care vă veţi confrunta şi dumneavoastră pe măsură ce veţi citi
această carte.
12
Trebuie să menţionez de la bun început că principalul element care ma
condus pe această cale a fost sincronicitatea, cunoscută şi sub numele de
„ţesătura timpului”. Primele manifestări ale acestui fenomen au apărut în timp
ce făceam cercetări legate de subiectul celei de-a doua cărţi a seriei, O nouă
călătorie la Montauk: aventuri în sincronicitate. După scrierea acelei cărţi au
urmat multe lecţii importante pentru mine, motiv pentru care consider necesar
să detaliez câteva dintre principiile sincronicităţii.
Sincronicitatea este numită şi ţesătura timpului deoarece este
principiul care ne permite să recunoaştem fenomenul temporal. Dacă mai
multe acţiuni diferite se realizează în rezonanţă şi interferează unele cu altele
în acelaşi cadru de referinţă, se spune că ele sunt sincrone. Acele unui ceas se
mişcă într-o manieră ordonată (sincronă) pentru a măsura astfel intervalele de
timp. Acest lucru este cât se poate de evident. Mai puţin evident este faptul că
diferiţi oameni, diferite locuri şi evenimente se pot manifesta de asemenea
într-o manieră sincronă care sfidează legile probabilităţii.
Prin însăşi natura ei, sincronicitatea ne permite să facem asociaţii care
în caz contrar ar trece neobservate. Am descoperit personal că prin urmărirea
acestor indicii sincrone poţi obţine o clarificare din ce în ce mai mare a
misterului cu care te-ai confruntat iniţial. De pildă, urmărind asociaţia dintre
nazişti şi Montauk am putut descoperi secrete uluitoare, care mi-au permis
ulterior, mergând pe firul lor, să înţeleg însăşi creaţia universului.
Am obţinut informaţii suplimentare de la prietenul şi colegul meu
Marshall Barnes, care a studiat fizica cuantică şi m-a ajutat să înţeleg dintr-o
perspectivă nouă fenomenele atât de misterioase, dar atât de frecvent întâlnite
ale sincronicităţii. Iată ce mi-a spus el:
Potrivit legilor probabilităţii, sincronicitatea sau coincidenţa se petrece
în orice univers „de prima clasă”. Altfel spus, în orice sistem creat este firesc
ca unele evenimente să se petreacă simultan sau într-o anumită corespondenţă
specifică cu altele. Acest lucru este guvernat de inevitabila lege a mediilor.
Spre exemplu, un ceas electric va indica din când în când toate cifrele „2”,
respectiv la ora 2:22. Când coincidenţele sau sincronicităţile depăşesc cu mult
aşteptările normale generate de legile matematice ale probabilităţii, avem dea
face cu o influenţă din exterior. În acest caz, evenimentele sincrone devin
ceea ce se numeşte „o coincidenţă semnificativă”. Pe scurt, cu aşa ceva m-am
confruntat eu în cazul Montauk.
Forţe exterioare, respectiv extraterestre, au acţionat asupra lui Aleister
Crowley şi l-au determinat să scrie Cartea legii şi alte lucrări ale sale.
Crowley nu a pretins niciodată că lucrările îi aparţin şi nu le-a înţeles nici el
pe deplin. Jack Parsons, Marjorie Cameron şi L. Ron Hubbard au lucrat cu
aceleaşi forţe, sfârşind prin a-mi influenţa viaţa într-o manieră foarte
semnificativă. Toate aceste fenomene mi-au permis să înţeleg opera şi
evenimentele din viaţa lui Preston Nichols, conducându-mă treptat la
publicarea poveştii legate de Proiectul Montauk şi aducând-o astfel la
cunoştinţa opiniei publice mondiale.
Cartea de faţă are la bază toate sincronicităţile pe care le-am trăit în
viaţa mea, cărora îşi propune să le găsească însă semnificaţii încă şi mai
profunde. În final, ea m-a condus la explicarea unuia din cele mai mari
13
mistere ale vieţii: un fenomen pe care îl voi descrie sub numele de Soarele
Negru.
Această investigaţie mi-a luat ani de zile, timp în care am acumulat o
întreagă bibliotecă pe marginea acestui subiect. Cercetările ar putea continua
ani la rând, şi probabil aşa se vor petrece lucrurile. Mi-aş fi dorit să pot
introduce în carte toate anecdotele interesante sau amuzante pe care le-am
aflat despre nazişti, dar acest lucru ar fi presupus scrierea unui tratat foarte
stufos. De aceea, m-am limitat la redarea aspectelor istorice cele mai
importante, peste care majoritatea istoricilor contemporani au trecut prea uşor
cu vederea. Scopul acestei lucrări este pe de o parte de a elimina anumite
prejudecăţi de care suferim cu toţii în ceea ce îi priveşte pe nazişti, dar şi de a
ridica nivelul conştiinţei sociale, arătând cine au fost în realitate naziştii şi
cine continuă să fie ei astăzi. Încă şi mai importante mi se par conexiunile la
care m-au condus cercetările referitoare la nazişti, graţie magiei
incontestabile a Montauk-ului, către Tibet şi Egipt. Această moştenire
străveche a umanităţii, practic ignorată sau ascunsă în tenebrele arheologiei,
va fi revelată în continuare într-un context absolut nou, care vă va schimba
întreaga manieră de percepţie a realităţii.
Capitolul 1
Montauk – un randevu nazist
La circa un an de la publicarea Proiectului Montauk am primit o
corespondenţă foarte interesantă. Era vorba de un plic fără adresa
expeditorului, în care am găsit un articol decupat din East Hampton Star, un
ziar local din Long Island. Articolul îl cita pe Tom Hubbs, un purtător de
cuvânt al Diviziei Funciare a Oficiului Statului New York pentru Servicii
Generale, care spunea:
„În anul 1945, convinşi de căderea celui de-al Treilea Reich, naziştii
au trimis un submarin la Montauk. Acesta transporta o avere incredibilă,
capturată după cucerirea Franţei, şi care trebuia îngropată în 12 cufere grele
de metal. Marinarii germani au respectat instrucţiunile primite şi au îngropat
comoara la Camp Hero, punând deasupra ei o stâncă mare, ca indiciu unde
poate fi găsită. Banii şi bijuteriile trebuiau folosite după război pentru mituiri,
paşapoarte false şi transportarea în condiţii de siguranţă a ofiţerilor nazişti de
rang înalt în Statele Unite şi în America de Sud”.
Articolul explica faptul că unul din submarinele germane a fost
scufundat, dar mai mulţi marinari au supravieţuit şi au relatat mai târziu
această poveste. Încercând să-şi recupereze comoara, se pare că germanii au
apelat chiar la vânători profesionişti de comori, negociind cu statul New
York. Nu se ştie însă nimic de descoperirea averii până în ziua de astăzi.
Printr-o sincronicitate dintre cele mai stranii, un prieten de-al meu mia
spus că îl cunoaşte pe căpitanul submarinului scufundat, dar că acesta îi era
prieten de familie şi nu-i putea trăda numele. Ştia însă cu precizie că acesta
ajunsese la o înţelegere cu autorităţile militare ale Statelor Unite şi că trăia o
viaţă fericită în Queens.
14
Următoarea mea întâlnire cu trecutul nazist s-a produs prin
intermediul unei bătrâne care a trăit toată viaţa în Montauk. Am întrebat-o ce
crede despre Camp Hero, iar bătrâna mi-a spus că după părerea ei, acolo se
petrec lucruri ciudate. Mi s-a plâns de interferenţele frecvente cu aparatul ei
de radio şi cu televizorul, şi a adăugat că uneori receptează transmisiuni
stranii. Se ştie de asemenea că media bruiajelor aparaturii video în zonă
depăşeşte cu mult statisticile naţionale.
Am întrebat-o pe bătrână – să-i spunem Jane – dacă ştie ceva despre
legăturile naziştilor cu Montauk-ul. Mi-a răspuns: „Absolut!”
Şi-a adus apoi aminte de perioada de final a celui de-al Doilea Război
Mondial, când făcea picnicuri împreună cu diferiţi prieteni de familie la
Montauk Point şi când putea vedea o sumedenie de submarine nemţeşti în
apropierea coastei. Periscoapele acestora ieşeau toate la unison şi arătau ca o
pădure inundată. Erau cu zecile, nu doar câteva. Jane a adăugat că toată
lumea din Montauk cunoaşte aceste lucruri. Cu siguranţă, militarii erau primii
care ştiau despre ce este vorba. Deşi la baza din Montauk existau tunuri
uriaşe care ar fi putut deschide focul împotriva submarinelor, acestea nu au
fost folosite niciodată. După părerea ei, nu era vorba de nici o confuzie între
navele germane şi cele americane.
Am rămas impresionat de relatarea lui Jane şi am încercat să descopăr
alte surse care să confirme aceste fapte. Am descoperit alte două persoane
care mi-au vorbit de submarinele germane, dar fără să-mi dea atâtea
informaţii ca şi Jane. Din păcate, majoritatea locuitorilor actuali din Montauk
nu sunt suficient de bătrâni pentru a-şi mai aduce aminte de asemenea
evenimente.
M-am întrebat în mod firesc care era explicaţia acestui mister şi a
complicităţii aparente a marinarilor germani cu forţele militare americane.
Există un adăpost pentru submarine chiar la sud-est de farul din Montauk. Nu
este un mare secret, locul fiind marcat chiar pe anumite hărţi ale zonei.
Marina militară a Statelor Unite are chiar o staţie de submarine la Ford Pond
Bay, nu departe de platoul Montauk.
Deocamdată nu puteam decât să fac speculaţii, gândindu-mă că
naziştii aveau acces la ansamblul subteran de la Camp Hero prin intermediul
unui doc secret. Era doar o presupunere intuitivă. La vremea aceea, Preston
Nichols avea şi el informaţii că naziştii erau implicaţi în Proiectul Montauk,
dar nu ştia nimic de maniera în care submarinele ar fi putut avea acces la
Camp Hero.
Am aflat noi informaţii referitoare la conexiunea germană într-o zi,
când am primit un telefon de la un prieten, David. Acesta mi-a spus că tocmai
şi-a petrecut Revelionul la Montauk Manor şi că a explorat „catacombele”
aflate sub acesta. Mi-a povestit cu această ocazie că sub bază exista o reţea
uriaşă de galerii, dar marea majoritate erau sigilate.
Întâmplător, lângă mine se afla atunci Preston Nichols. Ştia exact
despre ce vorbeşte David şi mi-a povestit o sumedenie de amănunte legate de
catacombele din Montauk. Între timp, l-am cunoscut mai bine pe Preston, şi
am aflat că uneori devine brusc capabil să ofere incredibil de multe
informaţii, fără să ştie nici el de unde îi vin, după care nu-şi mai aduce aminte
15
ce mi-a spus. Din păcate, în ziua respectivă nu am înregistrat conversaţia
noastră. Preston mi-a dat numeroase detalii geografice referitoare la
catacombe şi mi-a spus că au fost construite iniţial de Împăratul Wilhelm al
Germaniei. Se pare că acesta era fascinat de Montauk încă înainte de Primul
Război Mondial şi că locul a fost întotdeauna înţesat de nemţi.
Când i-am povestit toate acestea lui Al Bielek, acesta a rămas şocat. Îl
cunoştea pe Preston de mult mai mult timp decât mine, dar nu-l auzise
niciodată vorbind despre aceste catacombe. Al era convins că Preston i-a
ascuns în mod deliberat aceste informaţii, dar că acest lucru explica cum a
putut el să recupereze anumite echipamente din baza de la Montauk. Se pare
că povestea despre catacombe a ieşit la lumină din subconştientul lui Preston.
Am aflat ulterior că Marina Militară a Statelor Unite a cumpărat
platoul şi turnul din Montauk în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Ambele locaţii erau unite prin tunele cu Camp Hero. Deşi nu am fost personal
în aceste tunele, ele mi-au fost confirmate de numeroase surse şi pare o
presupunere firească să crezi că armata avea nevoie de un acces subteran la
bazele sale în timp de război. Nu ştiu dacă este adevărat că cel care a
construit catacombele a fost împăratul german, dar existenţa lor este
imposibil de contestat la ora actuală.
Am început să caut noi informaţii referitoare la naziştii din Long
Island, dar acestea nu s-au lăsat cu uşurinţă găsite. Povestea cea mai des
întâlnită în bibliotecile locale se referă la patru nazişti care au debarcat pe
coasta peninsulei Long Island, nu departe de Amagansett, la numai şapte mile
de Montauk. Au ieşit dintr-un submarin şi au ajuns la mal într-o barcă de
cauciuc. Şi-au schimbat apoi hainele militare cu altele civile, după care au
luat trenul cu destinaţia New York. Trei dintre soldaţi erau cetăţeni americani
de origine germană şi vorbeau foarte bine engleza. Aveau ordin să se
amestece în rândul populaţiei şi la momentul potrivit să arunce în aer anumite
uzine cheie ale americanilor, cum ar fi Alcoa Aluminum. Se pare că odată
ajunşi la New York, ei şi-au dat seama de nebunia acestui plan şi s-au predat
autorităţilor. La început, FBI-ul nu i-a luat în serios, dar în cele din urmă i-au
trezit chiar interesul lui J. Edgar Hoover, iar marinarii au sfârşit într-un lagăr
de concentrare. Trei dintre ei au fost executaţi. Povestea, prezentată în
buletinele de ştiri ale vremii, nu părea verosimilă. De ce s-ar fi predat
marinarii? Se spune că însuşi Hitler ar fi comentat întreaga poveste, afirmând
că de vreme ce demersul nu avea nici o şansă de succes, mai bine ar fi trimis
nişte evrei, căci moartea acestora oricum nu conta prea mult. Misiunea celor
patru era în mod evident o înscenare. Articolele din presă arată de la o poştă a
dezinformare, menită să ascundă o altă realitate. Dacă se dovedea că
autorităţile îi vânau pe naziştii care au debarcat pe coasta Americii, nimeni nu
îi mai putea învinovăţi vreodată pe aliaţi de o complicitate cu naziştii. Se pare
că era o simplă chestiune de public relations, căci foarte multă lume din Long
Island ştia despre debarcarea naziştilor pe peninsula lor.
Informaţiile pe care le-am găsit la biblioteca mea locală pe marginea
acestui subiect erau atât de sumare încât m-am decis să caut şi în alte
biblioteci din partea de est a Long Island (locul în care a existat cea mai mare
concentrare de nazişti). Un bibliotecar din Riverhead mi-a dat un registru
gros cu informaţii referitoare la mişcarea ariană din Long Island. Am găsit
16
aici o ştire din Newsday din care am aflat un fapt care m-a uimit: cândva,
Yaphank, Long Island, a fost locul în care s-a concentrat cea mai mare
grupare ariană din Statele Unite. Cunoscută prin anii 30 sub numele de
Grupul Germanilor, această organizaţie a dat locului numele de Camp
Siegfried, după numele zeului nordic. Se pare că Yaphank era atât de înţesat
de patrioţi germani încât strada principală a fost numită chiar Bulevardul
Adolf Hitler. Culmea este că această localitate se află în imediata apropiere a
locului care avea să devină mai târziu Brookhaven National Laboratory! Este
ciudată alegerea acestei locaţii de către sponsorii laboratorului, sau poate că
aceştia îşi doreau locaţia din aceleaşi motive ca şi naziştii: pentru faptul că se
afla pe unul din punctele nodale ale reţelei geomagnetice a pământului.
Continuându-mi cercetările, am aflat că atât Yaphank-ul cât şi
Brooklyn-ul erau înţesate de germani în uniformă care făceau demonstraţii în
pas de defilare. Au existat şi cazuri de evrei bătuţi. Tatăl lui Preston Nichols,
Bob, îşi mai aduce aminte de aceste demonstraţii, inclusiv de faptul că
Fairchild-Republic, uzina de avioane, era înţesată de muncitori germani
înainte de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Bob a lucrat în
această uzină ca şef de secţie şi mi-a spus că practic toate posturile cheie ale
conducerii erau ocupate de nemţi. La scurt timp înainte de declanşarea
războiului în Europa, ei au început să dispară unul câte unul.
Un prieten care îi cunoaşte pe câţiva dintre localnicii din Yaphank ma
invitat să-i fac o vizită. Am descoperit cu această ocazie că Yaphank-ul este
un orăşel minuscul situat în una din puţinele zone rurale rămase în Long
Island. Camp Siegfried era strategic aleasă pentru frumuseţea locurilor care
amintesc de Germania. Zona există şi astăzi. În apropiere de Camp Siegfried
se află Grădinile Germane, unde străzile purtau cândva nume nemţeşti,
schimbate între timp. Mulţi ani după război, nu te puteai stabili în această
zonă dacă nu aveai obârşii germane. Pământul nu poate fi cumpărat, iar
chiriaşii pot fi uşor verificaţi de către proprietari. Sistemul funcţionează ca o
cooperativă ocultă şi este valabil şi astăzi.
Prietenii pe care mi i-am făcut în Yaphank m-au dus la o conferinţă
ţinută de un anume Marvin D. Miller, un profesor la pensie care a scris două
cărţi referitoare la implicarea naziştilor în Long Island. Acesta a prezentat
numeroase diapozitive din perioada Grupului Nazist şi a relatat sălii
numeroase anecdote din vremea respectivă. Şocantă mi s-a părut afirmaţia lui
potrivit căreia prin anii 20, unul din şapte localnici ai Long Island era
membru al grupării Ku Klux Klan. Domnul Miller a vorbit şi de mişcarea
eugeniei, prin care bogaţii Americii au încercat, la fel ca în Germania,
sterilizarea forţată a oamenilor consideraţi slabi sau inferiori. Sediul american
al mişcării se afla în Cold Spring Harbour, Long Island, renumit pentru
complicitatea sa cu medicii nazişti de renume. Deşi cărţile lui Marvin Miller
sunt foarte bine documentate şi oferă foarte multe informaţii interesante, nu
voi insista prea mult asupra lor întrucât nu se leagă direct de subiectul cărţii
de faţă. Merită însă să fie citite, motiv pentru care le-am trecut în bibliografie,
inclusiv modalitatea în care pot fi procurate.
Dar cea mai interesantă descoperire am făcut-o atunci când le-am
împărtăşit informaţiile de mai sus câtorva membri ai tribului Montauk.
Aceştia nu s-au arătat deloc surprinşi. Mai mult, mi-au spus că există încă o
17
prezenţă ariană puternică pe coasta de răsărit a peninsulei Long Island.
Populaţia neagră ştia la rândul ei foarte bine acest lucru. Nu erau rare cazurile
în care apăreau cruci aprinse în East Hampton şi în zonele învecinate. Acest
gen de incidente sunt atât de comune aici încât presa locală aproape că nu le
mai acordă nici o importanţă.
Ilustraţie
CAMP SIEGFRIED, LONG ISLAND
Pe indicatorul de mai sus scrie:
„Parcul Siegfried – Proprietate privată
Liga Germano-Americană”
Acesta era locul în care se aduna Grupul Nazist prin anii 30. În partea
dreaptă sus este prezentată casa în care îşi ţineau adunările. Fotografia din
dreapta jos arată cât de vast era terenul pe care se adunau în acea vreme
trupele naziste din America, mărşăluind în pas de defilare în cele mai mari
adunări naziste din SUA. Fotografiile sunt de dată recentă, dar proprietatea
aparţine încă Ligii Germano-Americane, care acţionează ca o cooperativă.
Mult timp după cel de-al Doilea Război Mondial, dacă nu aveai descendenţă
germană nu puteai locui în acest perimetru.
M-am confruntat pentru prima oară cu simptome ale acestui tip de
comportament atunci când Robert Cooper, unul din şefii tribului Montauk, a
fost atacat de presa locală. În calitatea sa de consilier al oraşului East
Hampton, tot ce a făcut Cooper a fost să ceară investigarea poliţiei din oraş
pentru acuzaţiile de brutalitate şi folosire excesivă a forţei împotriva unor
băieţi tineri care îi erau aduse. Şi-a exprimat în mod deosebit îngrijorarea în
legătură cu comportamentul poliţiei din Montauk. Pe scurt, Cooper nu aducea
el însuşi vreo acuzaţie, ci doar cerea investigarea anumitor cazuri care au
circulat în rândul opiniei publice. Şeful poliţiei, Tom Scott, a interpretat
intervenţia lui Cooper ca un atac la persoană şi l-a acuzat pe acesta în faţa
justiţiei de defăimare de caracter. Este greu de înţeles de ce a procedat în
acest fel Scott, căci toţi experţii jurişti pe care i-am consultat, inclusiv un
judecător federal, mi-au spus că acesta nu avea nici o şansă de câştig.
Singurul care a avut de pierdut în această bătălie juridică a fost oraşul
East Hampton (care conţine şi satul Montauk). Municipalitatea a fost nevoită
să plătească (prin decizie judecătorească) în mare parte cheltuielile de
judecată ale lui Scott şi integral pe cele ale lui Cooper. După un proces de
lungă durată şi foarte îndârjit, Scott a renunţat la acuzaţii. Judecătorul a făcut
presiuni asupra ambelor părţi să cadă la înţelegere, căci procesul ameninţa să
golească vistieria oraşului din cauza taxelor legale şi a daunelor cerute. Încă
şi mai periculos pentru statutul fiscal al oraşului (lucru probabil cunoscut de
judecător) era faptul că dacă suspiciunile lui Cooper referitoare la abuzurile
poliţiei se adevereau, tribunalul ar fi putut fi inundat de procese similare
declanşate de tinerii abuzaţi. Numărul uriaş de procese nu ar fi putut fi
susţinut financiar de către municipalitate fără o creştere rapidă a impozitelor
către populaţie. Mai mult, în acest gen de procese avocaţii celor două părţi
18
sunt de regulă nevoiţi să cerceteze diferite aspecte colaterale ale cauzei, care
ar fi putut conduce chiar la descoperirea Proiectului Montauk şi a implicării
agenţiilor federale în acesta.
Deloc întâmplător, Cooper a fost puternic atacat de presa locală,
inclusiv prin editoriale şi scrisori adresate din partea publicului editorilor de
ziare. Unul dintre autori i s-a adresat în mod repetat lui Cooper cu tot felul de
porecle jignitoare, numindu-l inclusiv „negru”. Acuzaţia nu numai că este un
gest de nesimţire, dar nu reprezintă deloc o descriere corectă a rasei căreia îi
aparţine Cooper. Autorul respectiv a ajuns să fie considerat un duşman
personal al lui Bob Cooper şi mi s-a spus că face excursii frecvente în
Germania. Cea care mi-a dezvăluit acest lucru este o cunoştinţă a acestuia.
Deşi a recunoscut că are ea însăşi anumite prejudecăţi când vine vorba de
rasă, femeia mi-a declarat că are încredere în investigaţia mea şi că s-a gândit
că ar fi mai bine dacă mi-ar spune adevărul. Ce face respectivul în Germania
şi pe cine contactează acolo reprezintă încă un mister.
Un alt incident asociat cu sentimentele naziste ale anumitor persoane
din Montauk s-a petrecut în anul 1996, când pe peretele exterior al unei
clădiri din staţiunea turistică Ditch Plain au apărut scrise cu un spray cu
vopsea o svastică şi cuvintele germane: los vom Elend, los vom Juden –
„eliberare de suferinţă, eliberare de evrei”. Acest mesaj plin de ură era un
slogan comun în timpul Holocaustului şi a fost scris chiar pe data de 16
aprilie, în care se celebrează Ziua de Aducere Aminte a Holocaustului. Poliţia
a declarat că au apărut şi alte graffiti-uri asemănătoare în alte părţi ale
oraşului şi a promis că va acorda o importanţă deosebită cazului. Poliţiştii au
adăugat că „dovezile” găsite la faţa locului indică drept autori nişte tineri de
cartier, dar nu au indicat care sunt aceste dovezi. Este greu de crezut totuşi că
nişte tineri de cartier ar fi ştiut să scrie corect în germană. Este evidentă
încercarea de muşamalizare a cazului de către poliţie.
Dar cea mai mare surpriză a investigaţiei mele a apărut atunci când iam
întrebat pe prietenii mei din tribul Montauk dacă au cunoştinţă de
întâlnirile grupului arian de pe peninsulă. O femeie-şaman mi-a răspuns că în
anii 50-60 a lucrat pentru poliţia locală într-o poziţie foarte confidenţială.
Munca ei era considerată atât de vitală încât i s-a refuzat chiar permisiunea de
a participa la înmormântarea unchiului ei atunci când acesta a murit subit.
Una din îndatoririle sale în timpul acestei perioade de timp era aceea de a
pregăti rapoarte referitoare la întâlnirile ariene numite „întâlniri ale
membrilor Bon”.
- Cum? am întrebat-o eu. Ale membrilor Bon?
- Da, mi-a răspuns ea. B-O-N”.
Nu îmi venea să-mi cred urechilor. Bon este numele religiei indigene
practicate în Tibetul antic. Este vorba de o religie animistă şi şamanistă care a
fost practicată în zonă înainte de apariţia budismului tibetan şi chiar de
naşterea lui Gautama Buddha însuşi. Cei care au citit Piramidele din
Montauk îşi aduc desigur aminte de Karl Haushofer, considerat mentorul
spiritual al lui Hitler, care era un preot Bon iniţiat în Tibet şi care l-a pregătit
pe Hitler pentru o misiune mesianică, în strictă conformitate cu anumite
precepte Bon.
19
- Şi ce se petrecea la aceste întâlniri? am continuat să o întreb.
Femeia-şaman mi-a povestit că departamentul de poliţie conlucra
strâns la acea dată cu FBI-ul şi cu Comitetul Congresului de monitorizare a
Activităţilor Anti-Americane, foarte puternic în acele timpuri. În consecinţă,
rapoartele referitoare la aceste întâlniri mergeau direct la J. Edgar Hoover.
Poliţia avea instrucţiuni să monitorizeze îndeaproape aceste întâlniri şi să facă
rapoarte cât mai detaliate cu privire la ele, fără să interfereze însă în vreun fel
şi fără să-i aresteze pe membrii grupării. Femeia-şaman nu ştia de ce.
Misterul mi s-a părut suprem. Acesta a fost primul incident care mi-a
permis să fac o asociere între Montauk şi Tibet, trecând şi prin conexiunea
ariană. Am încercat să obţin detalii de la toate persoanele care ar fi putut şti
mai multe, dar nu am aflat nici un răspuns.
Când i-am pus aceleaşi întrebări prietenului meu Kenn Arthur, un om
care ştie foarte multe despre Montauk, dar care nu vorbeşte aproape deloc în
legătură cu ceea ce ştie, acesta mi-a spus că întâlnirile de care vorbea femeiaşaman
erau cele ale Grupului German din timpul în care membrii acestuia
mărşăluiau în pas de defilare şi înarmaţi cu puşti. Am sunat-o din nou pe
femeia-şaman pentru a clarifica acest aspect. Aceasta mi-a precizat că nu era
vorba de întâlniri ale Grupului German, ci ale unei alte grupări, intitulate BO-
N.
Mi-a mai trebuit un an de cercetări pentru a afla la ce se refereau
aceste întâlniri ale membrilor Bon.
Capitolul 2
O conexiune din interior
Primul indiciu referitor la misterul întâlnirilor membrilor Bon a apărut
în vara anului 1995, când am primit un telefon de la Cindy, o indiancă din
tribul Montauk. Cindy mi-a spus că soţul ei lucrează la Camp Hero şi că
dorea să ne transmită nişte informaţii lui Preston şi mie. Când ne-am întâlnit
cu ea, ne-a arătat nişte fotografii ale ansamblului subteran şi ne-a spus că la
ora actuală acesta este folosit de federali. A adăugat că au intrat în bază prin
buncărul situat în partea de vest raportat la intrarea principală în Camp Hero.
Preston şi cu mine numim acest buncăr: „Buncărul Pompierilor”, întrucât în
trecut era folosit de pompieri pentru nişte exerciţii bizare de stingere a focului
în mijlocul nopţii. De asemenea, acesta este buncărul în care a fost
fotografiată bestia numită „Junior” de către Jan Brice, aşa cum am arătat în
lucrarea noastră Proiectul Montauk: experimente asupra timpului.
Cindy ne-a mai spus că soţul ei era unul din cei trei mecanici folosiţi
la Camp Hero. Informaţia ne-a luat prin surprindere, întrucât ni se spusese
anterior că Donald Balcuns, mecanicul-şef folosit şi ca paznic, era cel care
făcea service-ul parcului auto alcătuit din circa 22 de autovehicule. De altfel,
acest lucru mi s-a părut întotdeauna neverosimil, căci un mecanic cu normă
întreagă mi se pare prea mult pentru numai 22 de maşini. La urma urmei, nu
trebuia să le schimbe uleiul zilnic. Iar acum aflam că nu era un singur
mecanic, ci trei! Motivul oficial era că autorităţile aveau nevoie de ei inclusiv
pentru îngrijirea aparatelor de tuns iarba. În plus, cei trei erau angajaţi şi de
20
clubul de golf din Montauk Downs, situat la câţiva kilometri vest de baza
militară. Mi s-a părut totuşi un exces de imaginaţie.
Cindy a adăugat că stările de spirit şi maniera de a face dragoste a
bărbatului ei s-au schimbat dramatic de când s-a angajat la Camp Hero. Ne-a
spus că, de regulă, acesta avea o fire foarte paşnică, dar de câte ori se întorcea
de la lucru devenea foarte agresiv. Clădirea Montauk Downs este construită
în formă de piramidă şi adăposteşte inclusiv birourile lui John Larsen,
guvernatorul parcului naţional al statului New York care înconjoară Camp
Hero. Am observat eu însumi, la fel ca şi alţii, manifestarea unor fenomene
ciudate asociate cu această clădire în formă de piramidă.
Am avertizat-o pe Cindy că dacă era văzută în preajma mea sau a lui
Preston, slujba soţului ei era pusă în pericol. La scurt timp, Preston s-a
întâlnit întâmplător cu acesta şi a fost văzut de unul din colegii săi de muncă.
A doua zi, omul a fost dat afară. La urma urmei, se pare că nu aveau nevoie
chiar de trei mecanici!
La întâlnirea noastră cu Cindy, am întrebat-o dacă a experimentat ea
însăşi fenomene neobişnuite. La început ne-a răspuns că nu. Înainte de a
pleca, ne-a spus totuşi că a văzut de-a lungul vieţii mai multe OZN-uri, dar
ne-a rugat să nu facem publice detaliile legate de aceste experienţe, motiv
pentru care nici nu voi insista asupra lor.
După ce am ajuns să ne cunoaştem mai bine, Cindy mi-a trimis un
articol decupat dintr-un ziar în care se vorbea de relatări ale unor martori
oculari care ar fi văzut un animal antropoid2 lângă Montauk, adăugând că a
văzut ea însăşi o asemenea creatură în apropierea căii ferate care mărgineşte
cursul de apă Napeague, în apropiere de Montauk. Era însoţită de o altă
persoană, care a văzut şi ea animalul. Înspăimântate, cele două femei au
părăsit imediat zona. Coincidenţa este uluitoare, trimiţându-ne imediat cu
gândul la Tibet, locul de baştină al lui yeti, omul zăpezilor. În vara anului
1996, o altă femeie şi prietena ei au relatat că au văzut o asemenea creatură
uriaşă ieşind din apă în apropierea farului. Din descrierea lor, pare să fi fost
mai degrabă o creatură eterică decât una în carne şi oase, dar cele două femei
s-au speriat oricum îngrozitor.
Când am început lucrul la această carte, i-am spus lui Cindy la telefon
că fac cercetări referitoare la conexiunea dintre Montauk şi nazişti. Cindy a
protestat imediat:
- Nu există nici o conexiune nazistă în Montauk.
Am insistat politicos, încercând să-i demonstrez cu argumente că
există o asemenea conexiune. Am fost întrerupt de o voce cu accent puternic
german care provenea din sufragerie. Era a tatălui ei. Acesta ne-a spus că
neonaziştii au avut întâlniri recente pe plajă, unde au avut loc şi nişte
încăierări. Era greu ca Cindy să mai conteste conexiunea nazistă…
Am rămas extrem de surprins să descopăr că tatăl lui Cindy era
german. Am intrat imediat în conversaţie cu bătrânul, dar fără ca acesta să
ridice receptorul (prin intermediul lui Cindy). Între altele, Cindy mi-a spus că
tatăl ei are un talent aparte: poate să-şi bage degetul într-un circuit electric
2 Textual: Bigfoot.
21
fără să fie curentat. Dacă strânge însă apoi mâna unei alte persoane, chiar şi la
distanţă de o oră, aceasta poate simţi şocul electric. Pe scurt, m-am decis să îl
cunosc personal. Am aranjat astfel cu Cindy o întâlnire cu tatăl ei, Max, la
care urma să participe şi Preston.
Bătrânul are peste 60 de ani şi s-a dovedit a fi foarte prietenos. Când lam
întâlnit pentru prima oară, am constatat că avea de asemenea un accent
sudist. Mi s-a părut ciudat, dar ne-a spus că a trăit o vreme în sud. Max ne-a
mai spus că a fost adoptat de o familie germană şi că a crescut în Montauk,
unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.
Pe vremea când era elev, Max a devenit foarte interesat de OZN-uri.
Totul a început când a văzut pentru prima oară un desen artistic al unui OZN
pe coperta unui săptămânal în care se vorbea de călătoria făcută de amiralul
Richard Byrd în Antarctica. Văzând imaginea OZN-ului, el şi-a dat imediat
seama că ştie să construiască un asemenea aparat. A confecţionat într-adevăr
un aparat din conserve, de mici dimensiuni, dar despre care afirmă că a
zburat. Mulţi ani mai târziu, şi-a perfecţionat cunoştinţele şi a construit o
farfurie zburătoare de dimensiunea unui om. Tehnologia a descoperit-o
intuitiv şi empiric. Aparatul său nu a putut ieşi din atmosfera pământului, dar
în interiorul acesteia se putea deplasa cu viteze foarte mari.
Întreaga poveste pare produsul unei imaginaţii foarte bogate, dar Max
ne-a dat o sumedenie de detalii tehnice. Mi-a fost chiar greu să-l urmăresc, iar
subiectul nu făcea oricum obiectul interesului meu imediat. Cert este că omul
părea să fie un adevărat geniu al electronicii. Ne-a explicat de pildă că poate
face un radio să funcţioneze fără antenă. Preston i-a spus că acest lucru este
imposibil. Max ne-a condus însă la maşină, unde ne-a demonstrat că aparatul
său de radio funcţionează fără nici o antenă vizibilă. Ne-a spus că tot ce a
făcut a fost să plaseze un magnet pe radio, care ţinea loc de antenă. I-a dat
drumul şi, într-adevăr, vocea s-a auzit în aparat cât se poate de clară şi de
puternică. A adăugat că magnetul trebuie să aibă dimensiunile: 2,5 pe 15
centimetri şi o grosime de 9 milimetri. Preston a auzit de magneţi folosiţi în
acest scop, dar nu a făcut niciodată experimente personale în această direcţie.
Nici lui nu-i era deloc uşor să îl urmărească pe Max vorbind despre chestiuni
tehnice, deoarece acesta din urmă era un autodidact, iar limbajul său nu
semăna cu jargonul universitar de profil. Cert este că omul ştia foarte multe
lucruri. Va trebui să reţinem acest lucru, căci povestea nu se opreşte aici şi va
deveni din ce în ce mai bizară.
Max susţine că a călătorit în jurul Statelor Unite în OZN-ul construit
de el, însoţit de opt femei. Au călătorit prin regiunile rurale, căutând locuri
luminoase în munţi, în speranţa că vor găsi aur. Deşi multe din aceste indicii
s-au dovedit înşelătoare, au găsit totuşi multe zăcăminte de metale preţioase,
pe care le-au extras, prelucrat şi vândut pentru un profit considerabil. Banii ia
împărţit cu cele opt femei.
Într-o zi, Max şi prietenele sale se odihneau pe malul unui lac din
Tucson, Arizona, când au fost abordaţi de militari. Întâmplarea se petrecea pe
la sfârşitul anilor 40, când nu se cunoşteau prea multe în legătură cu aceste
aparate de zbor. Militarii i-au cerut lui Max să lucreze pentru ei, ca şi curier,
plătindu-l cu peste 100.000 de dolari pe an.
22
Deşi povestea lui este aproape incredibilă, cert este că Max cunoaşte
mai multe despre Montauk decât orice alt localnic pe care l-am cunoscut
vreodată. Consider că nu trebuie să-l privim cu neîncredere numai pentru că
relatează fapte greu de crezut cu modul nostru obişnuit de gândire.
Când l-am întrebat despre Montauk, Max mi-a spus că îşi aminteşte de
experimentele de la Camp Hero, atât de cele din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial cât şi de cele ulterioare. A adăugat că experimentele au fost
extrem de ciudate şi că au implicat tot felul de domenii, de la genetică la
controlul minţii. Max susţine că nu a fost implicat în nici un fel în aceste
experimente.
Când l-am întrebat despre nazişti, Max mi-a spus că aceştia au
împânzit literalmente locul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Aveau o bază subterană pentru submarine sub Stony Hill din Amagansett. A
adăugat că există un canal subteran chiar în apropierea farului şi că în locul
respectiv pot fi văzute şi astăzi submarinele germane mergând pe sub apă, în
direcţia ansamblului subteran. Deşi această informaţie corespundea perfect cu
intuiţia mea, trebuie să menţionez că nu i-am spus nimic despre ceea ce
credeam, astfel încât nu aveam cum să-i influenţez răspunsul. Mi-a mai spus
că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii veneau deseori în
oraş, îmbrăcaţi în haine civile, şi luau masa. Se pare că „spionau”, după cum
s-a exprimat el, după care se întorceau la bazele lor submarine.
L-am întrebat dacă ştie ceva de catacombe sau de operaţiunile
Împăratului german în zonă, în perioada Primului Război Mondial. Max mi-a
făcut o descriere de-a dreptul detaliată a catacombelor. Ştia de existenţa unor
locuri de care nu auzisem nici eu, nici Preston. Verificările ulterioare au
atestat veridicitatea informaţiilor oferite de Max, ceea ce i-a sporit
credibilitatea în ochii noştri.
În ceea ce priveşte întrebările referitoare la Primul Război Mondial,
mi-a spus că s-a născut în anul 1932, dar că a auzit istorii legate de
experimentele germanilor asupra amplificării undelor sonore înainte de 1920.
Aceste experimente au avut loc la Montauk şi se spune că i-au înnebunit pe
localnici. Preston s-a grăbit să-i atragă atenţia că tehnologia amplificării
undelor sonore nu era încă dezvoltată în acele zile. I-am replicat spunându-i
că nu este suficient de familiarizat cu tehnologia germană, şi a fost nevoit sămi
dea dreptate. La ora actuală nu se cunosc cunoştinţele pe care le aveau
germanii în acele zile şi este evident că Max a auzit rapoarte referitoare la
anumite tehnologii secrete şi misterioase.
Ştiind că, pe timpuri, Montauk-ul a găzduit o bază de dirijabile, l-am
întrebat pe Max dacă a văzut vreodată zeppeline germane în zonă. Mi-a
răspuns că acestea au putut fi văzute prin anii 30 şi câteodată chiar aterizau la
Montauk. Am auzit de asemenea, din alte surse, că ţineau legătura cu
submarinele germane din largul mării.
Max ne-a mai povestit de accidentul unei farfurii zburătoare la
Amagansett, în aprilie sau mai 1995, în apropiere de Albert’s Landing. Se
pare că aparatul ar fi aterizat într-un copac, rupându-i crengile. Max ne-a spus
că a fost abordat de oficiali ai armatei, care l-au întrebat dacă doreşte aparatul
pentru el. După ce le-a răspuns că nu, aceştia au adus mai multe elicoptere
23
care au recuperat farfuria zburătoare şi au dus-o în New Heaven, Connecticut,
după care au transportat-o undeva în nord-vest. Am relatat acest incident
numai pentru a demonstra că relaţia lui Max cu oficialii armatei nu este una
obişnuită. S-ar părea că aceştia nu îl pot controla direct. Acest lucru îmi
aminteşte de tripleţii de care am vorbit în cartea O nouă călătorie la
Montuak. Tatăl acestora fusese implicat în Experimentul Philadelphia, iar ei
nu puteau fi intimidaţi de guvern din cauza legăturii sale cu extratereştrii.
Sunt tentat să-l încadrez şi pe Max în această categorie.
Am rugat un prieten să verifice informaţia lui Max referitoare la
accidentul farfuriei zburătoare şi acesta mi-a confirmat că a descoperit în
zonă un copac profund afectat şi urmele unei excavări. Amicul meu a filmat
pe video întreaga scenă, după care i-a dat-o lui Preston, care a transmis-o mai
departe lui John Ford de la Asociaţia pentru OZN-uri din Long Island. Din
păcate, investigaţia începută de Ford a rămas incompletă din cauza arestării şi
închiderii sale (despre care am vorbit la începutul lucrării).
Una peste alta, cu greu poate fi contestat faptul că Max cunoaşte
foarte multe lucruri. Nu am putut verifica toate poveştile sale, dar cele pe care
le-am verificat s-au adeverit. Era asociat în mod evident, într-un fel sau altul,
cu fenomenele din Montauk. În cele din urmă, i-am pus întrebarea mea de
baraj: a auzit vreodată de întâlnirile membrilor Bon despre care mi-a povestit
femeia-şaman?
- Da, mi-a răspuns el.
A continuat spunându-mi că a chiar participat la unele dintre ele.
Majoritatea participanţilor erau din rasa ariană. Max mi-a spus că aceste
întâlniri aveau drept scop să le spună oamenilor ce puteau şi ce nu puteau
discuta sau face.
L-am rugat să îmi clarifice subiectul şi mi-a răspuns că odată au vorbit
de o maşină capabilă să genereze spaţiu. Unele informaţii puteau fi dezvăluite
publicului, dar altele nu. În mod evident, participanţii la acele întruniri făceau
parte dintr-o realitate complet diferită de a noastră. Orice fizician ştie că un
generator de spaţiu este simultan şi un generator de timp. Din păcate, Max nu
a fost niciodată foarte interesat de aceste întruniri şi nu mai avea altceva de
comentat. Pentru el, erau simple fapte.
Singura concluzie pe care am putut-o trage era că aceste întruniri erau
cât se poate de bizare. Participanţii la ele par să fi aparţinut unui avanpost
arian situat între dimensiunea noastră şi o alta. Însuşi numele organizaţiei lor
arată existenţa unei legături cu religia tibetană.
Ştiam deja de mult timp că fenomenele de la Montauk ascund
numeroase conexiuni cu guvernul şi cu armata. Informaţiile legate de
întrunirile Bon m-au determinat să abordez chestiunea dintr-un unghi de
vedere complet diferit.
Capitolul 3
Conexiunea Cameron
24
Încercând să aflu mai multe despre misterioasa mişcare ariană din
Long Island, am frunzărit mai multe cărţi despre istoria Ku Klux Klan-ului.
Deşi nu am descoperit informaţii semnificative referitoare la Long Island, am
rămas uimit să aflu că una din primele pelicule din istoria cinematografiei a
fost intitulată Naşterea unei naţiuni. Scos pe piaţă înainte de Primul Război
Mondial, filmul prezenta istoria Reconstrucţiei în sudul ţării după Războiul
Civil. Naşterea unei naţiuni a avut un succes incredibil pentru acea vreme şi
i-a prezentat pe membrii Klan-ului ca pe nişte eroi. Negrii recent eliberaţi
erau prezentaţi ca nişte monştri îngrozitori, dornici să se răzbune pe albi
pentru anii în care au fost ţinuţi în sclavie. Klan-ul s-a înfiinţat pentru a
proteja copiii şi femeile de violuri, tâlhării, crime şi alte asemenea abuzuri.
Este absolut evident că la vremea respectivă au existat destule atacuri
rasiale împotriva albilor şi este posibil ca una din misiunile Klan-ului să fi
fost aceea de protecţie de tip poliţist. Acest rol de protectori i-a transformat pe
membrii Klan-ului în eroi de legendă în ochii multor oameni albi. Aceştia
apelau la Klan pentru a supravieţui. Ce acţiuni bune şi ce acţiuni rele a făcut
Klan-ul este însă mai puţin important pentru subiectul nostru. Cei care doresc
să se documenteze au la dispoziţie o sumedenie de cărţi de istorie.
Ceea ce mi s-a părut cu deosebire interesant legat de filmul Naşterea
unei naţiuni a fost faptul că fondatorul Klan-ului era un bărbat pe nume Ben
Cameron! Cititorii care au citit de toate sincronicităţile care mi s-au întâmplat
în legătură cu numele de Cameron îşi pot imagina cu uşurinţă ce efect a
produs această informaţie asupra mea. Încă şi mai bizar mi s-a părut faptul că
omul considerat direct responsabil pentru marele succes de casă al filmului a
fost preşedintele Woodrow Wilson, fost preşedinte al Universităţii Princeton
(sediul şedinţelor de brainstorming care aveau să conducă în cele din urmă la
Experimentul Philadelphia). Producătorul filmului Naşterea unei naţiuni era
un fost coleg de clasă al preşedintelui Wilson şi a ştiut să se folosească de
această relaţie pentru a aranja o proiecţie a filmului la Casa Albă. Wilson se
mândrea cu cunoştinţele sale de istorie şi a afirmat că cele prezentate în film
erau cât se poate de adevărate. Afirmaţia prezidenţială s-a răspândit apoi ca
fulgerul, contribuind enorm la popularizarea şi succesul filmului.
Filmul a fost extrem de controversat şi a stârnit incidente în multe din
oraşele mari ale ţării. Populaţia neagră, aflată deja într-o poziţie de subjugare
economică, a fost nevoită să adopte o atitudine încă şi mai defensivă. Chiar
dacă faptele prezentate în film erau parţial adevărate, ele reprezentau o
provocare pentru negri şi o incitare la ură rasială. În cele din urmă,
preşedintele Wilson a fost silit să îşi retragă public orice susţinere a filmului.
Lucrurile s-au calmat apoi imediat. Este însă evident că el credea în adevărul
filmului. Deşi este improbabil să fi avut intenţia de a provoca revolte
populare, rolul lui în succesul de casă al filmului nu poate fi contestat.
Studiind mai departe istoria Klan-ului, am descoperit că mai exista o
variantă a felului în care s-a născut această organizaţie, considerată corectă de
către istorici. Totul a început cu o întrunire a cinci indivizi din statul
Tennessee. Cei cinci erau de origine irlandeză şi şi-au propus să formeze o
societate secretă. Unul dintre ei, pe nume Kennedy, a propus ca organizaţia să
fie numită Ku Klux Klan, pornind de la cuvântul grecesc kyklos, care
înseamnă cerc. Restul terminologiei, respectiv Ku Klux, avea menirea să
25
ascundă înţelesul original, care nu putea fi cunoscut decât de către iniţiaţi.
Simbolul sacru al organizaţiei era crucea (eventual arzând). Dacă asociem
cele două simboluri, obţinem o cruce într-un cerc. Cei care au citit
Piramidele din Montauk îşi mai aduc aminte că acest semn reprezintă
simbolul sacru atât pentru indienii Montauk cât şi pentru organizaţia Ordo
Templi Orientis (inclusiv pentru numeroase alte grupări secrete).
O altă carte pe care am citit-o afirma că Ku Klux Klan-ul s-a decis să
pună „simboluri oculte lipsite de semnificaţie” pe ornamentele lor. Aceasta
este o manipulare pe faţă. Nu poţi decât să te întrebi dacă autorul respectiv
era prost, dezinformat sau manipulativ. În mod evident, Klan-ul a apelat la
magie pentru scopuri personale. Semnificaţia profundă a însemnelor nu
trebuia însă cunoscută decât de către iniţiaţi.
Deşi versiunea care afirmă că fondatorul Klan-ului a fost o persoană
pe nume Kennedy, alegerea numelui de „Ben Cameron” nu poate fi deloc
accidentală. Este în mod evident o sincronicitate care ne duce cu gândul la
conexiunea galeză.
Semnificaţia acestor informaţii mi-a devenit şi mai evidentă după ce
am primit o scrisoare de la o femeie care mi-a scris că mama ei l-a cunoscut
atât pe Ewen Cameron, şeful proiectului CIA de control al minţii intitulat
MK-Ultra, cât şi pe Alexander Duncan Cameron senior, tatăl lui Duncan
Cameron de care am vorbit în Proiectul Montauk. I-am dat un telefon acestei
femei şi am aflat că prezintă numeroase corespondenţe cu Aleister Crowley.
Printre acestea putem enumera şi apariţia numărului „666” în data ei de
naştere şi în codul numeric de pe carnetul de conducere3. De asemenea, mi-a
spus printre altele că mama ei avea cunoştinţe ezoterice extrem de profunde
legate de călătoriile în timp şi că a avut chiar un alt copil cu Ewen Cameron.
În lucrarea O nouă călătorie la Montauk am vorbit pe larg de
sincronicităţile legate de numele Cameron, Wilson şi Crowley. Deşi ştiam la
acea vreme de existenţa lui Ewen Cameron, nu l-am menţionat în carte
întrucât nu ştiam cât de relevantă ar putea fi această conexiune. Ştiam despre
Ewen Cameron doar faptul că a avut un tată pe nume Duncan şi că era
fascinat de legenda lui Frankenstein.
Ewen Cameron este descris de mai multe cărţi de specialitate
obiective drept cel mai cumplit monstru care a practicat vreodată nobila
profesie de psihiatru. Tortura sistematică pe care o practica asupra pacienţilor
săi prin aşa-numita „ghidare psihică” este bine documentată în aceste cărţi.
Sistemul constă în repetarea la infinit a cuvintelor pacientului, de regulă
legate de un eveniment traumatic din viaţa acestuia, înregistrate pe o bandă
magnetică. În combinaţie cu alte forme de stres mental şi cu diferite
privaţiuni, această metodă are capacitatea de a duce un om la pierderea
minţilor. În mod evident, Cameron şi-a practicat metoda în asociere cu CIA.
Cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat la Allan Memorial Institute
din Montreal, în Canada, unde a putut angaja foarte mulţi nazişti fugiţi din
Germania de după război. Mai târziu, CIA a fost atacată în justiţie de către
câţiva din foştii pacienţi torturaţi de Cameron, fiind nevoită să răspundă
pentru aceste fapte.
3 N. Tr. În SUA, acesta ţine adeseori loc de carte de identitate.
26
Ewen Cameron era prieten apropiat cu Allen Dulles, primul director al
CIA, care a lucrat îndeaproape cu el. Dulles l-a trimis chiar pe Cameron să-l
„examineze” pe Rudolph Hess, înainte de procesul de la Nurenberg. Este un
fapt confirmat de istorici că Hess şi-a pierdut complet memoria în timpul
procesului, neputând să şi-l amintească nici măcar pe prietenul său apropiat,
dr. Karl Haushofer. Unii au speculat că Hess a fost înlocuit cu o dublură, sau
că i-a fost spălat creierul. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Hess era implicat
în tot felul de lucruri, iar Cameron a aflat de ele.
Am vorbit mai devreme de o femeie a cărei mamă a fost implicată
într-o relaţie cu Ewen Cameron. După ce i-am dat acesteia numărul meu de
telefon, am primit chiar a doua zi un apel din partea mamei sale. Sincer să fiu,
mă aşteptam ca aceasta să fie mai incoerentă, eventual cu mintea prinsă între
două dimensiuni. Spre plăcuta mea surpriză, era cât se poate de lucidă, fiind o
plăcere să vorbeşti cu ea. În plus, avea o educaţie foarte solidă. Numele ei
este Anna, iar povestea ei este extrem de interesantă.
Anna s-a născut la Washington D.C. pe data de 11.11.1942, special
aleasă de părinţii ei din motive astrologice. Naşterea ei a fost planificată cu
cea mai mare atenţie, fiind considerată o reîncarnare a zeiţei sumeriene
Innana (echivalentul sumerian al lui Babalon).
Familia Annei descinde dintr-un lung arbore genealogic german, cu
sânge albastru şi de sorginte pur ariană. Strămoşii ei s-au mutat în America,
unde au făcut parte dintr-una din cele mai prestigioase organizaţii, Fiicele
Revoluţiei Americane, ba chiar şi dintr-o organizaţie care i-a precedat
acesteia: Fiicele Coloniilor Americane.
Cei mai mulţi membri ai familiei Annei au fost militari şi s-au
implicat în activităţi oculte. Străbunicul ei a fost astrolog şi unul din mentorii
lui Hitler. Mama Annei a lucrat pentru Oficiul Serviciilor Strategice, având
legături cu William Donovan şi cu Ewen Cameron. Mi-a explicat că la fel ca
şi familia ei, familia lui Cameron se ocupa de generaţii întregi de ocultism.
Ambele familii au adoptat aceeaşi filozofie ocultă ca şi apropiaţii lui Hitler.
Aceşti oameni erau convinşi că fiind arieni, ascendenţa lor genetică data de
dinainte de Sumeria Antică. Uniţi în organizaţia Frăţia Sumeriană a Şarpelui
(Vril), aceştia au avut la origini o orientare pozitivă şi iluminată. Din cauza
lăcomiei, ei au devenit însă corupţi şi şi-au schimbat ideologia. De-a lungul
timpului, s-au infiltrat în rândul cavalerilor templieri, al Iluminaţilor, în
gradele superioare ale masoneriei şi în orice altă organizaţie secretă pe care
au putut-o penetra. Anna numeşte aceste suflete tulburate „controlori” şi
afirmă că acest grup elitist a ajuns chiar să schimbe natura timpului. Ea a fost
numită „controlor” al lui Ewen Cameron, ceea ce înseamnă că a deţinut
proprietatea asupra lui.
Ewen credea că Anna era reîncarnarea Innanei, primul „vehicul
neuman” de pe pământ. Controlorii erau convinşi că prin cultivarea energiei
zeiţei Innana pot obţine puterea. De aceea, ei au manevrat astfel lucrurile
încât multe femei să fie născute ca încarnări ale zeiţei.
Încă de la începuturile timpului s-au făcut eforturi pentru a menţine
puritatea liniei genealogice a clanului Cameron. Anna mi-a spus că Frăţia
Şarpelui a operat inclusiv prin Asasini, iar apoi prin Esenieni. Una din
27
primele lor misiuni a fost aceea de a păstra puritatea liniei ariene. Ewen a
făcut parte din tot acest complot, fiind specializat în controlul minţii. Din
spusele Annei, acestea sunt chiar cuvintele lui. Obiectivul lui era de a păstra
puritatea liniei sale genetice cu scopul de a instaura şi menţine Noua Ordine
Mondială. Populaţia acesteia ar urma să fie alcătuită numai din arieni.
Anna mi-a relatat de asemenea o poveste interesantă legată de
conexiunea lui Ewen Cameron cu Rudolph Hess. Ori de câte ori vorbea
despre situaţia lui Hess, Ewen devenea extrem de bine dispus. Anna mi-a
spus că obişnuia să râdă şi să glumească, afirmând că „de la el a început
totul”. Acest comportament mi se pare demn de remarcat, căci toate
rapoartele istorice susţin la unison că Ewen nu zâmbea niciodată. Era vestit
pentru atitudinea sa rece ca piatra, menită să intimideze.
Din câte i-a spus Ewen, Hess a fost unul din membrii cei mai devotaţi
ai frăţiei, mai dăruit chiar acesteia decât Hitler. În anul 1941, Hess a părăsit
Germania şi s-a dus în Scoţia pentru a se întâlni cu cineva şi pentru a
participa la un anumit ritual magic. Acesta a implicat o călătorie în timp, iar
Ewen s-a lăudat că a reuşit. Operatorii ritualului au aşteptat alinierea unei
planete ariene numită Marduk cu orbita lui Marte. Speranţa lor era ca acest
eveniment să producă o schimbare a liniei temporale. Ewen a dat câteva
detalii legate de acest act de magie, dar cea mai mare parte a sa rămâne
învăluită în mister. Este posibil ca Hess să se fi întâlnit cu Aleister Crowley,
dar acest lucru este o simplă speculaţie la ora actuală. Ceea ce se ştie cu
siguranţă este că Aleister s-a implicat într-adevăr într-un ritual ţinut în
pădurea Ashdown, cu scopul de a-l aduce pe Hess în Marea Britanie.
Aliaţii l-au trimis pe Ewen Cameron la Nurenberg cu misiunea
oficială de a stabili dacă Hess era sănătos sau nebun. S-a afirmat chiar că
Allen Dulles ar fi fost îngrijorat că Hess din închisoare nu era adevăratul
Hess. Anna nu ştia prea multe în această privinţă. I s-a spus doar că Ewen ştia
de la bun început ce se petrece. Hess a trebuit să fie „înlocuit”, dar întreaga
poveste era legată de timp. Adevăratul Hess fusese trimis într-un alt timp, aşa
că trebuia înlocuit cu altcineva.
Deşi aceste afirmaţii par de-a dreptul fantasmagorice, sunt primele
informaţii pe care le-am primit despre Ewen Cameron de la cineva din
interior, care l-a cunoscut foarte bine. De altfel, mulţi istorici şi critici ai
procesului de la Nurenberg i-au acuzat pe Aliaţi că l-ar fi înlocuit pe Rudolph
Hess cu o dublură.
Anna a cunoscut şi alţi jucători cheie despre care am vorbit în
Proiectul Montauk, inclusiv pe Alexander Duncan Cameron senior, cel despre
care am afirmat că i-a adus pe nazişti în Statele Unite. Familia Annei a
cumpărat loturi masive de teren şi a devenit parte integrantă dintr-un sistem
de strămutare a naziştilor dintr-un loc în altul, în interiorul SUA. Nu de puţine
ori, Anna s-a întâlnit cu Ewen în casa lui Duncan Sr., ieşind la plimbare cu
barca acestuia. La bord se aflau întotdeauna şi alte femei. Cei doi Cameroni
făceau schimb de informaţii şi vorbeau despre „afacerile companiei”, dar
Anna nu era niciodată implicată în conversaţiile lor. O singură dată, Duncan
Sr. a venit la Washington să le facă o vizită.
28
Anna mi-a mai spus că Ewen Cameron avea legături strânse cu
faimoasa familie Kennedy. Şi-a adus aminte de întâlnirile acestuia cu Sam
Giancana şi Joseph Kennedy Sr. în apropiere de Martha’s Vinyards. Nu-şi
aminteşte ca Bobby sau Jack să fi participat la aceste întruniri, dar de faţă
erau alţi membri ai clanului. Joe Kennedy nu vorbea prea mult, dar atunci
când o făcea părea să aibă un cuvânt foarte greu de spus. În asemenea ocazii,
Ewen asigura decorul. Aducea întotdeauna femei din diferite programe care
trebuiau să satisfacă dorinţele sexuale ale bărbaţilor. Ewen era cel care aranja
perechile, participând la orgii care nu pot fi considerate altfel decât un
ocultism pervers al celor bogaţi şi puternici. Anna era prezentată de Ewen
Cameron ca „dublura sa în formă de zeiţă”. Se pare că era obsedat de faptul
că amândoi erau descendenţi ai zeiţei Innana. Încă de la naştere, destinul ei a
fost astfel aranjat încât să îi aparţină lui Ewen Cameron şi să îi poarte copilul
în pântec.
Anna a fost destul de traumatizată de relaţia pe care a fost nevoită să o
aibă cu Ewen Cameron. De aceea, a început să studieze psihologia, pentru a-i
înţelege mai bine patologia. Mi-a spus că deşi era homofob pe faţă, era
totodată şi un homosexual latent. Cel mai tare se amuza brutalizând bărbaţi
tineri şi femei. Ewen ştia foarte bine că Anna îl urăşte, dar nu-şi făcea
probleme, căci era conştient de faptul că nimeni nu ar crede cuvântul ei
împotriva cuvântului lui. Statutul lui social era foarte înalt şi avea la bază
numeroase diplome în psihiatrie şi tot felul de scrisori de recomandare.
Studierea psihologiei i-a permis Annei să facă o serie de comentarii
foarte interesante legate de Proiectul Montauk. De pildă, mi-a spus că îmi
scapă o piesă din puzzle-ul Montauk, dar că nu doreşte să-mi vorbească
despre ea la telefon. După mai multe convorbiri, a devenit mai puţin reticentă
şi mi-a spus despre ce este vorba.
Ingredientul care îmi lipsea pentru a-mi crea o viziune completă
asupra programărilor care s-au făcut la Montauk se referea la personalităţile
multiple. Scopul Controlorilor era acela de a produce prin programele lor
ceea ce se numeşte în psihiatrie tulburare de personalitate multiplă. Anna mia
explicat că dacă torturezi pe cineva, pentru a supravieţui personalitatea
acestuia se divide în mai multe personalităţi diferite. De pildă, dacă una din
personalităţi este susceptibilă să fie programată, aceasta va fi instruită să facă
anumite acţiuni. O altă personalitate, de regulă una extrem de carismatică, va
fi folosită pentru a acoperi urmele celeilalte personalităţi. Un exemplu îl
constituie Mark David Chapman, cel care l-a ucis pe membrul formaţiei
Beatles John Lennon.
Studiile referitoare la tulburarea de personalitate multiplă arată faptul
că aceşti indivizi au un IQ peste medie, sunt extrem de creativi şi au
capacităţi psihice superioare omului obişnuit. De altfel, dacă reuşeşti
divizarea personalităţii unei persoane, glanda sa pineală se activează şi omul
poate deveni un medium psihic. De multe ori intervine şi elementul
posesiunii, către care victimele torturii sunt predispuse prin receptivitatea lor
excesivă. Forţele exterioare care se manifestă asupra lor apar în cele mai
multe cazuri ca demoni sau bestii.
După obţinerea tulburării de personalitate multiplă se trece la
inocularea aşa-zisului sindrom Stockholm. Acesta apare atunci când victima
29
ajunge să se raporteze exclusiv la controlorul ei (la cel care o manipulează).
Presa a observat acest sindrom în cazul răpirii lui Patty Hearst. Metoda de
producere a Sindromului Stockholm constă în torturi repetate şi în spălarea
creierului. Această metodă a fost folosită de Ewen Cameron asupra Annei.
Personalitatea multiplă îl împiedică literalmente pe individul supus
torturii să înnebunească de tot. Pe de altă parte, această ruptură la nivelul
psihicului său îl face să devină programabil. De altfel, Ewen Cameron se afla
el însuşi în această situaţie, acţionând ca o marionetă a Controlorilor din
vârful piramidei ierarhice. El a trecut graniţa criminalităţii, dincolo de care
începe o zonă întunecată din care este aproape imposibil să mai revii înapoi.
Anna prezenta un interes deosebit pentru el, deoarece se presupunea
că era o încarnare a zeiţei Innana, lucru care o făcea ideală pentru acte de
magie sexuală. Avea descendenţa necesară, astrograma şi capacităţile psihice
corespunzătoare. Experienţele ei cu dr. Cameron au purtat stigmatul acestei
origini. Cameron a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a o determina (de
regulă, prin tortură) să îşi părăsească trupul fizic. Odată aflată în starea
extracorporală, experienţele deveneau incredibile. Ewen se delecta
literalmente cu aceste experimente, căci îşi dorea puterea, motiv pentru care o
punea să verifice diferite locaţii.
Printre aceste experienţe s-au numărat şi călătoriile în timp. Anna îşi
aminteşte că în timpul esenienilor a fost astrolog. Grupul căuta o femeie care
să poarte în pântec trupul lui Christos, iar ea a fost unul dintre candidaţi. A
călătorit de asemenea în perioada lui Jack Spintecătorul, despre care mi-a
spus că a fost un oficial de rang înalt. Tehnologia de obţinere a călătoriilor în
timp prin intermediul torturii a fost disponibilă prin anii 40. În mod evident,
ea nu funcţionează însă în cazul tuturor.
În final, experienţele extracorporale ale Annei s-au dovedit atât de
înălţătoare încât ea nu a mai putut fi rănită sau controlată. În timp ce călătorea
în timp, Cameron nu o mai putea monitoriza, deşi a încercat să facă acest
lucru. Era foarte furios că nu o poate controla în timpul stărilor modificate de
conştiinţă, oricât de multă durere i-ar fi produs în plan fizic. Deşi suferă de
sindromul stresului post-traumatic, Anna mi-a spus că primele semne de
îmbătrânire i-au apărut abia după vârsta de 50 de ani. La fel ca şi Duncan
Cameron, plămânii ei poartă cicatrice rămase de pe urma radiaţiilor la care a
fost supusă.
Mai cunoaşte şi alte persoane supuse aceloraşi experimente ca şi ea.
De pildă, ştie pe cineva care a fost programat să devină un Antichrist. Mi-a
spus că ori de câte ori se uită în ochii săi, nu reuşeşte să vadă nimic uman.
Bănuiala Annei este că Hitler s-a încadrat în aceeaşi categorie, fiind supus
unei anumite programări. Mai există şi astăzi figuri tragice cu care păstrează
legături, dar care nu se simt pregătite să vorbească despre experienţele lor.
În anul 1967, Ewen Cameron a murit în timp ce se afla într-o drumeţie
montană împreună cu fiul său. Cel puţin aceasta este varianta oficială a morţii
sale. După alte surse, se pare că a fost o moarte înscenată, Cameron lucrând
încă un anumit număr de ani pentru o agenţie de spionaj străină.
Poate cel mai ironic aspect din viaţa lui Ewen Cameron este legat de
L. Ron Hubbard, duşmanul său cel mai mare. Hubbard ura psihiatria şi nu
30
pierdea nici o ocazie de a o critica, considerând-o cel mai cumplit abuz
asupra drepturilor omului la ora actuală. Criticii lui Hubbard s-au grăbit să-l
acuze că era obsedat de psihiatrie, că dorea să le preia afacerea şi că era
nebun. Documentele rămase în urma doctorului Ewen Cameron atestă însă că
Hubbard era complet sănătos, cel puţin din punct de vedere psihiatric.
Ewen Cameron a fost, printre altele, preşedintele Asociaţiei Psihiatrice
Americane, al Asociaţiei Psihiatrice Canadiene şi al Asociaţiei Psihiatrice
Mondiale. Cum a putut acest om să atingă o asemenea poziţie de putere şi de
influenţă? Cu atât mai mare devine credibilitatea lui Hubbard în acest
context, căci el a fost singurul om care a adus critici serioase împotriva
practicilor şi metodelor aplicate de Cameron. Faptul că cei doi provin din
aceeaşi linie genetică de magicieni (clanurile Wilson şi Cameron) face ca
întreaga poveste să devină încă şi mai fascinantă. În mod evident, Ewen îi
reprezenta pe Controlori, în timp ce Hubbard s-a opus deschis acestora.
Acest lucru este suficient pentru a ne convinge că forţele răului,
cunoscute şi sub numele de Controlori, au făcut de-a lungul timpului tot ce lea
stat în puteri pentru a controla bazinul genetic al clanurilor Wilson şi
Cameron.
Ilustraţie
MARDUK
Aceasta este ilustraţia lui Marduk, folosită de societăţile secrete din
Germania în literatura şi simbolistica lor. Acest zeu păgân mai este cunoscut
în germană şi sub numele de Malduk, Mithras, Moloch sau Malok.
Capitolul 4
Arborele genealogic al Cameron-ilor
Când L. Ron Hubbard s-a angrenat în proiectul Babalon împreună cu
Jack Parsons şi cu Marjorie Cameron, toţi participanţii aparţineau aceleiaşi
linii genealogice. Ştim deja la ora actuală că familia Wilson (numele original
de familie al lui Marjorie şi al tatălui lui Hubbard) a derivat din clanul
Cameron. Investigaţiile genealogice pe care le-am făcut în continuare mi-au
revelat faptul că atât Wilson-ii cât şi Parsons-ii derivă din familia Catherinei
Parr.
Toţi cei trei participanţi la proiectul Babalon au intrat în rezonanţă cu
aşa-numitul „curent magic”. Aşa cum s-a afirmat în cartea Întâlnire în
Pleiade: o privire din interior asupra unui OZN, eu am fost recipientul direct
al acestui curent, prin intermediul lui Hubbard. Întâlnirea mea sincronă cu
Marjorie a încheiat circuitul şi a declanşat literalmente implicarea mea activă
în fenomenele de la Montauk. Dacă nu ar fi avut loc acea întâlnire este puţin
probabil că ar mai fi existat o urmare la prima noastră carte, Proiectul
Montauk: experimente asupra timpului. Chiar dacă ar mai fi existat, aceasta
ar fi avut o cu totul altă structură.
Oricine mi-a urmărit implicarea personală în misterele de la Montauk
şi-a putut da seama că există o influenţă exterioară care a operat în viaţa mea,
31
aşa cum am arătat în introducerea acestei lucrări. Iniţial nu am remarcat
altceva decât o serie de sincronicităţi declanşate prin intrarea mea în
rezonanţă cu efectele proiectului Babalon. Pe măsură ce a trecut timpul am
început să înţeleg mai bine principiile implicate în acest proces. Am ajuns să
îmi privesc retrospectiv viaţa şi să invoc pur şi simplu o stare de conştiinţă
superioară şi de iluminare. La fel ca în cazul tuturor oamenilor, şi în viaţa
mea operează principiul: „Fiecare obţine ceea ce îşi doreşte cel mai mult”.
Interesul meu personal de a-mi ridica nivelul de conştiinţă m-a condus la
Montauk, iar apoi la conexiunea clanului Cameron. Am înţeles astfel că
familiile Cameron şi Wilson reprezintă două ferestre genetice prin care se
manifestă pe pământ o conştiinţă externă neumană, prin principiul
sincronicităţii sau pe alte căi.
Rolul geneticii devine extrem de important dacă ţinem seama de
potenţialul interdimensional al unei activităţi de talia proiectului Babalon.
ADN-ul celulelor conţine nu doar amprenta corpului fizic, ci şi pe cea a
universului în ansamblul său şi a conştiinţei universale. Aşa cum am arătat în
lucrările anterioare, ADN-ul clanului Cameron pare să conţină exact structura
necesară pentru tranzitarea dintr-o dimensiune în alta. Studiind sursa
exterioară care operează în viaţa mea, am constatat că există o influenţă care
comunică cu mine (şi cu foarte mulţi dintre dumneavoastră) prin intermediul
numelor de Cameron şi Wilson. Tot aici intră şi numele de Parsons şi
Crowley. Această sursă exterioară încearcă să ne transmită un mesaj. În
actuala etapă a jocului, intuiţia îmi spune că mesajul constă în revelarea unei
cunoaşteri despre noi înşine şi despre misterul universului, pe care am
deţinut-o cândva, dar pe care am pierdut-o cu toţii. Altfel spus, nume precum
Cameron, Wilson, etc., au o componentă asociată cu magia. Cert este că
metoda funcţionează.
Robert Anton Wilson, un autor al numeroase cărţi despre ocultism,
afirmă în acestea că atunci când omul ajunge la orizontul conştiinţei obişnuite
se întâlneşte automat cu principiul sincronicităţii. Cu alte cuvinte, dacă ai
învăţat tot ce era de învăţat în această lume, pătrunzi automat în lumea
timpului şi ai acces la paradoxurile acesteia. Culmea, cel care explică acest
principiu este un autor purtând acelaşi nume de Wilson! Ori de câte ori mă
lovesc de numele Wilson şi Cameron, descopăr anumite sincronicităţi cu
privire la călătoriile în timp. Aceste nume reprezintă porţi către o lume
incredibilă şi miraculoasă.
Una dintre aceste sincronicităţi s-a manifestat în viaţa mea când am
fost informat că urmează să primesc vizita unui cuplu de şamani celţi.
Întrucât m-au rugat să nu le revelez numele reale, îi voi numi Lord şi Lady
Cameron. Deşi poartă nume diferite, se trag cu siguranţă din acest clan.
Personal, nu am nici o îndoială în această privinţă. Nu sunt căsătoriţi.
Cei doi Cameroni practică o tradiţie ale cărei origini se pierd în negura
timpului. Strămoşii lor au fost chiar condamnaţi la moarte din cauza acestei
practici de familie, axată pe ritualuri druidice. Deşi aparţin bazinului genetic
al Cameron-ilor, cei doi nu ştiau nimic despre mine şi preocupările mele,
lucru care m-a intrigat cu atât mai tare.
Prima mea întâlnire cu ei nu a făcut decât să-mi sporească interesul.
La început, am cunoscut-o numai pe Lady Cameron. Observând părul ei
32
blond-roşcat şi pielea diafană, nu am putut să nu recunosc o anumită
asemănare cu Marjorie Cameron şi cu Diana Hubbard, fiica lui L. Ron
Hubbard. Asemănarea era atât de flagrantă încât m-a şocat. Mi-am dat seama
cu această ocazie că am devenit un adevărat expert în a recunoaşte trăsăturile
genetice ale acestui clan.
Dar surprizele nu s-au oprit aici. Lady Cameron mi-a explicat că
strămoşii ei au servit ca păzitori ai câmpului unificat. O asemenea afirmaţie
era chiar de aşteptat, dar corespunde întru totul principiului sincronicităţii.
Femeia a adăugat că una din cele mai mari provocări pentru clanul ei a fost
aceea de a învăţa cum să îşi sublimeze energia sexuală, adică cele două forţe
ale creaţiei, yin şi yang. Se pare că în trecut familia ei nu s-a folosit într-o
manieră tocmai convenţională de această energie, luptându-se în permanenţă
cu ea.
Istoria familiei Cameron se întinde pe o perioadă de câteva milenii şi a
fost transmisă din generaţie în generaţie pe cale orală. O mare parte a ei nu
cuprinde altceva decât ritualuri celtice standard, dar prezentarea făcută de
Lady Cameron a fost deopotrivă dramatică şi unică. În mod evident, femeia
este de o inteligenţă extrem de rafinată. O parte a ritualurilor pe care le
practică constă în vopsirea corpului în nuanţe de albastru, dar nu ştiu sigur în
ce măsură cunoaşte semnificaţia acestei tradiţii. În cazul în care o cunoaşte, a
preferat să nu spună nimic. Cât despre noi, vom explica mai târziu în această
carte de ce foloseau celţii culoarea albastră.
Potrivit tradiţiei celtice, mi-a spus ea, noi facem cu toţii parte dintr-un
câmp unificat care păstrează memoria conştiinţei Creatorului nostru.
Vehiculul prin care ne putem întoarce în această conştiinţă este pântecul
matern. Regresul prin această poartă permite redobândirea identităţii noastre
primordiale. Scopul şamanilor este acela de a face legătura între noi şi
principiul sacru. În cazul de faţă, prin principiu sacru se înţeleg nivelele
subtile de conştiinţă, ignorate sau neînţelese de majoritatea oamenilor.
Metoda şamanică ideală pentru a ajuta pe cineva să atingă nivelul sacru este
aceea a transmisiei energetice directe. Următoarea metodă ca nivel de
eficienţă este cea care foloseşte sunetele şi simbolurile vizuale. Pe al treilea
nivel de eficienţă se situează povestirile şi conferinţele. Lady Cameron a
primit cea mai mare parte a harului ei şamanic prin legătura telepatică pe care
a stabilit-o cu membrii liniei sale genetice. Aceasta este una din formele
transmisiei energetice directe.
Faptul că povestea vieţii acestei femei se integrează atât de perfect în
cele aflate de noi despre clanul Cameron nu trebuie să ne surprindă. Se pare
că lumea în care trăim este înţesată de Cameroni care au agende diferite.
Unele din intenţiile lor sunt bune, altele rele. Lady Cameron m-a izbit prin
bunătatea sa. L-am putea considera pe Ewen Cameron ca fiind un opus al ei.
Ne dăm din nou seama că forţele răului încearcă să preia controlul asupra
bazinului genetic al Cameron-ilor.
Sincronicitatea întregii poveşti a devenit şi mai evidentă cât l-am
întâlnit pe Lord Cameron. Am descoperit că acesta este încă şi mai interesant
decât Lady Cameron. Se pare că a fost asociat în trecut cu OTO, societatea
secretă din care a făcut parte şi Aleister Crowley, dar la ora actuală nu este
membru al acesteia.
33
A început prin a-mi descrie prima sa întâlnire cu magia, la vârsta de 13
ani, când s-a trezit că sacrifică o capră. S-a grăbit să îmi spună însă că s-a
luptat toată viaţa să se ţină departe de latura întunecată a magiei, iar acel prim
sacrificiu al unui animal a fost şi singurul pe care l-a realizat vreodată. Când
l-am întrebat de unde a ştiut cum trebuie realizat sacrificiul, mi-a răspuns că
totul s-a petrecut în mod natural, sau intuitiv.
- Probabil că s-au manifestat genele Cameron-ilor, i-am spus.
- Cu siguranţă, a râs el.
Continuând să discutăm, i-am spus că eram pe jumătate galez, din
partea mamei, pe care o chema Sweeney. M-a privit cu uimire şi m-a întrebat:
- Deci eşti un Sweeney?
- Da, i-am răspuns.
Lord Cameron mi-a spus atunci că ştie o femeie care se trage
deopotrivă din familia Sweeney şi din clanul Cameron. A adăugat că
legăturile dintre cele două familii se întindeau pe cel puţin patru generaţii.
Mai mult, mi-a spus că este una din cele mai bogate femei din lume şi că
predă la Universitatea Yale. Absolut şocant!
Sursa exterioară care m-a condus în toată această perioadă mi-a
transmis astfel că sunt asociat eu însumi din punct de vedere genetic cu clanul
Cameron. O nouă piesă, cât se poate de fascinantă, se adaugă astfel la puzzleul
nostru. Deşi restul cărţii de faţă nu conţine informaţii la fel de personale,
voi fi nevoit să mă mai refer la un moment dat la cea de faţă, care a avut nişte
urmări interesante.
Capitolul 5
Conexiunea Kennedy
Conexiunea Cameron-ilor cu Frăţia Şarpelui de care mi-a povestit
Anna permite asocierea acestui clan cu Germania nazistă. Noi cercetări mi-au
permis să descopăr că familia Cameron nu era singurul clan galez care avea
asemenea legături. Am afirmat mai devreme în această carte că a existat o
anumită asociere între familiile Cameron şi Kennedy. Am vorbit pe de o parte
de fondatorul Ku Klux Klan-ului, dar şi de menţionarea unui contact între
Ewen Cameron şi Joseph Kennedy. Amândoi sunt de origine galeză, dar mai
există şi alte fapte care îi asociază pe membrii familiei Kennedy cu
fenomenele de la Montauk.
Când am auzit pentru prima oară povestea Montauk-ului de la Preston
şi înainte să mă decid să colaborez cu el pentru scrierea unei cărţi, am sugerat
ca acest proiect să fie asumat de o prietenă de-a mea. Numele ei este
Claudette şi este scriitoare profesionistă, lucrând inclusiv ca redactor pentru
câteva din marile edituri. Am cunoscut-o pe vremea când lucram amândoi în
publicitate şi marketing. Ne întâlneam uneori, nu foarte frecvent, şi discutam
diferite proiecte. I-am spus în acea vreme şi de povestea fenomenelor de la
Montauk, adăugând că o consider candidatul ideal pentru a scrie cartea. A
lucrat de-a lungul carierei ei cu mulţi autori faimoşi de science-fiction, aşa că
34
mi-a spus cât de greu este să convingi o editură să publice aşa ceva, ca să nu
mai vorbim de o campanie de marketing.
Claudette mi-a spus că povestea Proiectului Montauk este mult prea
ciudată şi nu doreşte să se implice în ea. Deşi a văzut personal odată un OZN
ieşind din apă în zona Triunghiului Bermudelor, simţea că povestea nu i se
potriveşte. Apariţia ei în viaţa mea nu a fost lipsită însă de sincronicităţi. Deşi
nu a dorit să scrie personal cartea despre Proiectul Montauk, mi-a dat câteva
sfaturi absolut cruciale despre arta literară. Mai mult decât atât, mi-a povestit
ea însăşi câteva lucruri remarcabile, care se leagă de povestea noastră.
După ce a fost violată de un om de ştiinţă german prin anii 50,
Claudette a rămas însărcinată. În acele timpuri, mamele necăsătorite erau
respinse vehement de societate. De aceea, din cauza presiunilor sociale, s-a
hotărât să se mărite cu bărbatul respectiv. Acesta era un imigrant german care
avea legături strânse cu naziştii. De pildă, auzind ştirea că Hitler a murit, tatăl
soţului ei s-a sinucis.
Claudette mi-a mai spus că avea împreună cu soţul ei o barcă pe care o
ţineau la Montauk, unde îşi şi petreceau adeseori vacanţele. După ce aducea
barca la ţărm, bărbatul ei obişnuia să dispară perioade lungi de timp.
Claudette nu ştia unde merge, iar el nu i-a spus niciodată. Tot ce ştia era că
bărbatul ei este un important om de ştiinţă, fiind unul din constructorii
modulului lunar cu care primii oameni au aselenizat pe lună. Odată, a urcat-o
în maşină şi a condus până într-un loc de lângă Washington, unde a dispărut
pur şi simplu într-un ascensor „în mijlocul câmpului”. Deşi nu s-a întâmplat
nimic neplăcut, Claudette a rămas şocată să constate că nu existau măsuri de
securitate, dată fiind locaţia în mod evident secretă.
Dar cea mai incredibilă poveste pe care mi-a spus-o Claudette se
referă la relaţia dintre acest om de ştiinţă german şi Robert F. Kennedy. Mi-a
povestit că pe când Kennedy era procuror general, îi vizita uneori în casa lor
din Queens. Venea întotdeauna într-o limuzină. Şoferul aştepta în maşină pe
toată perioada în care Bobby se afla la ei acasă. Soţul ei obişnuia să scoată
din frigider pastile de LSD, pe care le consuma împreună cu Bobby4. Uneori,
cei doi plecau împreună, alteori rămâneau în casă. Această informaţie m-a
şocat, dar Claudette a insistat spunându-mi că este adevărată. În mod evident,
era încă traumatizată de experienţă. Claudette îl ura pe Bobby Kennedy, căci
de câte ori venea la ei acasă, soţul ei o brutaliza şi se purta urât cu ea,
îndeosebi din cauza LSD-ului.
Mai există şi alte anecdote interesante legate de familia Kennedy şi de
incredibila noastră poveste, în care istoria naziştilor se amestecă cu
fenomenele stranii de la Montauk. De pildă, există un individ care susţine că
îl cunoaşte pe JFK Jr. şi că acesta este bisexual. Am auzit chiar poveşti despre
ezitările mamei sale de a-l trimite la o şcoală publică de teama elementelor
homosexuale pe care le-ar putea întâlni acolo. Recenta căsătorie a lui
Kennedy pare să infirme aceste zvonuri, dar au existat numeroase relatări în
4 Faptul că Bobby Kennedy era consumator de droguri aruncă o lumină nouă şi asupra controversei
legate de cazul lui Marilyn Monroe. Este posibil ca moartea actriţei să fi fost provocată de unul din
agenţii lui Ewen Cameron. Este cunoscut faptul că Marilyn Monroe cunoştea dorinţa lui JFK de a face
publice informaţii legate de OZN-uri. Cu siguranţă, misterul morţii ei, încă neelucidat la ora actuală,
trebuie abordat dintr-o perspectivă ocultă.
35
presă care indică faptul că ceva este adevărat. Deşi una din prietenele din
copilărie ale noii doamne Kennedy mi-a spus odată că aceasta are un tată
francez şi o mamă italiancă, în presă s-a afirmat că aceasta s-a supărat atât de
tare pe clanul Kennedy încât a zburat înapoi în „Germania ei natală”. Se pare
că rolul de doamnă Kennedy nu i s-a potrivit prea tare.
Dacă JFK Jr. nu este bisexual, numele revistei sale, George, nu poate
decât să ne minuneze. Se ştie că apelativul George este folosit de bărbaţii
homosexuali pentru a se striga reciproc. Se pare că aceasta este şi explicaţia
numelui asumat de una din vedetele pop ale anilor 80, Boy George. După
părerea mea, revista George nu face altceva decât să scoată în evidenţă o
imagine decadentă a Americii, trimiţând totodată mesaje sexuale subliminale
în opinia publică. Ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, mi s-a spus că
JFK Jr. obişnuia să îşi petreacă verile la Amagansett, o staţiune situată la mică
distanţă de Montauk.
Extrem de curioasă mi se pare alegerea insulei în care s-a încheiat
căsătoria dintre JFK Jr. şi soţia sa. Se spune că este vorba de o insulă izolată,
cu un sistem de securitate foarte puternic şi ultrasecret. Am citit undeva că pe
această insulă a locuit cândva Bruno Hauptmann, un german care a fost
electrocutat pentru că a răpit copilul familiei Lindbergh5. Lindbergh era
cunoscut ca aliat al celor din familia Kennedy. Atât el cât şi Joseph Kennedy
au făcut eforturi să menţină America în afara războiului din Europa.
Arnold Schwarzenegger, arhetipul arian al cinematografiei, s-a însurat
tot cu o Kennedy. Între altele, el a jucat în Total Recall, un film în care apare
un dispozitiv similar cu Scaunul din Montauk. Influenţa sa asupra
subconştientului american este uriaşă, datorită succesului de casă al filmelor
sale.
Mai există o altă asociere stranie între familia Kennedy şi industria
cinematografiei. Joe Kennedy (tatăl lui JFK şi al lui Bobby) a fost primul om
care a realizat filme vorbite, în colaborare cu RCA. Totul s-a petrecut pe la
începutul anilor 30, perioadă care a coincis cu cea în care Tesla a început să
lucreze pentru RCA sub pseudonimul Turbo. Altfel spus, începutul industriei
filmului vorbit, şi implicit al mesajelor subliminale audio, are o legătură
directă cu clanul Kennedy. După ce a făcut o avere, Kennedy a sfârşit prin aşi
vinde patentul. Nu am reuşit să aflu cui l-a vândut şi dacă şi-a mai păstrat
eventuale acţiuni în compania sa.
Ceea ce doresc să subliniez eu este faptul că mai există încă foarte
multe aspecte pe care istoricii clanului Kennedy nu le-au elucidat. Revenind
la subiectul nostru, ceea ce ne interesează pe noi este în primul rând
conexiunea membrilor acestei familii, sincronă sau nu, cu naziştii.
Joseph Kennedy Sr. a fost atât de vestit pentru atitudinea sa progermană
înaintea şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial încât a fost
rechemat din postul de ambasador al Statelor Unite în Marea Britanie.
Potrivit scenaristului evreu Ben Hecht, Kennedy a convocat 50 de producători
majori de la Hollywood, toţi evrei, şi le-a cerut să nu protesteze public
5 Mulţi istorici, deopotrivă conservatori sau ai teoriei conspiraţiei, consideră că Hauptmann a fost
acuzat pe nedrept de comiterea acestei crime. Poliţistul însărcinat cu acest caz a fost tatăl generalului
Norman Schwartzkopf, despre care se ştie că era miop şi părtinitor. Întreaga poveste este în mod
evident o manipulare care necesită investigaţii suplimentare.
36
împotriva lui Hitler şi să nu facă filme împotriva dictatorilor Axei, sub
pretextul că acest lucru ar putea împiedica victoria împotriva Axei şi i-ar
convinge pe oameni că războiul a fost declanşat împotriva evreilor. Dar
lucrurile merg chiar mai departe.
În anul 1939, Kennedy a acceptat să zboare la Paris pentru o întâlnire
la nivel înalt cu Helmuth Wohlthat, mâna dreaptă a Reichsmarschall-ului
Göring, pentru discuţii care includeau şi un împrumut în aur acordat lui
Hitler. Întrevederea a fost pregătită de James D. Mooney de la General
Motors, cel care avea să fie răsplătit de Hitler pentru servicii aduse celui de-al
Treilea Reich. Întâlnirea dintre Kennedy şi Wohlthat a fost anulată în ultimul
moment de preşedintele Roosevelt. Kennedy a aranjat însă ca Wohlthat să
vină la Londra. Cei doi s-au întâlnit la Berkley Hotel pe data de 9 mai 1939 şi
se spune că au căzut la o înţelegere. Roosevelt s-a înfuriat îngrozitor.
Începând din acel moment, MI5, serviciul secret britanic, a început să-l
urmărească pe Kennedy, suspectându-l de coalizare cu duşmanii Marii
Britanii.
Câteva luni mai târziu, Kennedy a comis cel mai dubios act al întregii
sale cariere publice, numindu-l pe simpatizantul nazist Tyler Kent ca
decriptor de coduri la ambasada din Londra. Prin mâinile lui Kent urmau să
treacă cele mai confidenţiale telegrame, inclusiv cele ale lui Churchill şi
Kennedy către preşedintele Statelor Unite.
Familia lui Tyler Kent făcea parte din corpul diplomatic, aşa că el a
crescut în Europa. Era un om educat, care vorbea mai multe limbi. În timpul
misiunii sale la Moscova, unde a servit în personalul diplomatic sub
conducerea ambasadorului William Bullitt, Kent şi-a dat seama din
corespondenţa diplomatică la care avea acces că Roosevelt se pregăteşte să
arunce Statele Unite într-un război împotriva Germaniei, pe căi
neconstituţionale. Se crede că Joseph Kennedy însuşi s-ar fi opus războiului,
întrucât avea investiţii substanţiale în Germania.
Într-o după-amiază, Scotland Yard-ul a intrat în apartamentul lui Tyler
Kent cu un mandat de percheziţie şi a descoperit aici numeroase telegrame şi
corespondenţe oficiale. Kent a fost imediat arestat pentru încălcarea legii
secretului de stat, fiind adus înaintea ambasadorului Kennedy. Cei doi au avut
o întrevedere particulară care a durat 15 minute. Mai târziu, aveau să depună
mărturii diferite în privinţa acestei întrevederi, aşa că nu putem şti ce s-a
întâmplat în realitate. Kennedy s-a prefăcut că este revoltat, dar Kent a
insistat că scopul său a fost acela de a informa poporul american care sunt
intenţiile duplicitarului său preşedinte. Se ştie însă că Tyler Kent transmitea
informaţii şi unei organizaţii secrete din care făcea parte şi care se numea
„Veriga”.
Ca membru al ambasadei, Kent beneficia de imunitate diplomatică şi
nu putea fi judecat ca şi criminal în Marea Britanie. Protocolul obişnuit ar fi
cerut ca el să fie trimis înapoi în America pentru a fi judecat pentru înaltă
trădare de un tribunal american. Acest lucru nu era însă convenabil nici
pentru Kennedy, nici pentru preşedinte. Era evident că Tyler ar fi invocat în
apărarea lui argumentul conspiraţiei lui Roosevelt pentru intrarea în război a
Statelor Unite. Kennedy avea şi el anumite secrete de ascuns, aşa că i-a
ridicat lui Kent imunitatea diplomatică, dar numai după ce a cerut
37
permisiunea Casei Albe. Această manevră a fost una fără precedent în istoria
diplomaţiei internaţionale moderne. Kent a fost judecat în Marea Britanie şi
condamnat la şapte ani de închisoare pe care i-a petrecut la Isle of Wight.
Documentele oficiale referitoare la Tyler Kent continuă să fie sigilate şi la ora
actuală în Biblioteca Roosevelt din Hyde Park, New York, accesul publicului
la ele fiind interzis. Dacă nu vor fi distruse în mod deliberat, va veni probabil
o zi în care vor dezvălui secretele întregii afaceri.
Deşi familia Kennedy are o reputaţie dintre cele mai dubioase, trebuie
să precizăm că membrii săi nu sunt propriu-zis malefici. Orice familie are
problemele ei, trăind la fel ca noi ceilalţi. Lady Cameron a insistat foarte mult
asupra ideii de karma ancestrală şi mi-a spus că orice clan are propria sa
karma, independent de cea a membrilor săi. În cazul clanului Kennedy, acest
lucru este cu deosebire adevărat în ceea ce priveşte afacerea Tyler Kent.
Mama lui Kent a fost scandalizată de ceea ce i s-a întâmplat fiului său.
Cunoştea foarte bine legea diplomatică şi i-a scris câteva scrisori foarte
voluminoase lui Kennedy, dar nici una din acestea nu a fost deschisă. În cele
din urmă, destinele lor s-au încrucişat într-un hotel din Washington, iar
femeia l-a implorat personal să facă ceva. Kennedy i-a răspuns politicos, dar
i-a explicat că nu poate face nimic pentru fiul ei. În mod paradoxal, şi-a
încheiat discursul cu un argument ciudat: „Dacă aş face ceva, le-aş putea face
rău fiilor mei”.
Dincolo de aceste aspecte întunecate, cei din familia Kennedy sunt
recunoscuţi şi pentru trăsăturile lor umanitare de caracter. După ce a început
războiul, ambasada Statelor Unite de la Londra a primit tone de scrisori de la
americani îngrijoraţi pentru rudele lor din Marea Britanie. Ambasada nu avea
fonduri suficiente pentru a plăti trimiterea tuturor răspunsurilor prin poştă,
dar Kennedy a scos o sumă considerabilă din propriul său buzunar în acest
scop. Evident, averea lui era atât de mare încât pentru el nu a contat prea
mult, dar gestul rămâne totuşi meritoriu. Istoria revelează numeroase alte
asemenea gesturi umanitare comise de membrii acestei familii.
Scopul pe care mi l-am propus eu este să stabilesc legăturile oculte şi
cele cu germanii ale acestei familii remarcabile. Acestea au început să mi se
reveleze cu mulţi ani în urmă, când am primit copia unei pagini dintr-o carte
despre genealogiile scoţiene. Aceasta indica faptul că familia Kennedy este
înrudită genetic cu clanul Cameron! Cartea mai afirmă că ambele familii îşi
trag rădăcinile de pe insula scoţiană Isle of Skye, insula vrăjitoarelor. Poate că
asemănarea familiei Kennedy cu Camelot este efectul unei magii reale, şi nu
doar o iluzie de presă. Se ştie că dacă JFK Jr. ar fi candidat la alegerile
prezidenţiale, ar fi putut fi ales exclusiv cu votul femeilor. S-a constatat că ori
de câte ori candidează un Kennedy, publicul îl votează cu o adevărată
frenezie. Este magie curată.
O altă revelaţie interesantă din aceeaşi carte de genealogie atestă că
semnificaţia numelui de Kennedy este: „cap urât”. Asta nu înseamnă că
vreunul din membrii clanului este sau a fost vreodată urât. Dimpotrivă,
majoritatea celor mai celebri dintre ei au fost consideraţi foarte atrăgători din
punct de vedere fizic. Dar cel mai bun cuvânt care i-ar putea descrie este:
carismatici. Orice adept al ocultismului şi-ar da imediat seama că expresia
„cap urât” nu se referă la înfăţişarea lor fizică, ci la „marele Cap Urât”,
38
Baphomet, zeul bisexual cu cap de ţap, sâni de femeie şi copite despicate.
Aceasta este misterioasa zeitate la care se închinau cavalerii templieri, după
cum au mărturisit sub tortura Inchiziţiei. Baphomet a fost şi numele pe care şi
l-a ales Aleister Crowley în calitatea sa de şef al O.T.O. Cu greu am putea
găsi o legătură ocultă mai puternică pentru o familie decât identificarea cu
Baphomet.
Superstiţia ocultă referitoare la „ziua de vineri 13” a început odată cu
arestarea lui Jacques de Molay şi a templierilor de către regele Phillip al
Franţei pe data de 13 octombrie, într-o vineri. Una din acuzaţiile care i s-au
adus lui de Molay a fost aceea că se închina lui Baphomet. La scurt timp,
regele Phillip a murit, ca urmare a blestemului pe care l-a aruncat asupra lui
de Molay, dar Inchiziţia nu s-a lăsat şi i-a alungat pe templieri din
respectabila societate europeană. Începând din acel moment, tradiţia
templierilor s-a împărţit în cel puţin două direcţii. O parte dintre ei s-au mutat
în Scoţia, iar mai târziu în America, unde şi-au continuat tradiţiile. Alţii s-au
stabilit în Germania, formând societăţi secrete, care aveau să permită mai
târziu ascensiunea lui Hitler.
Din această perspectivă istorică, unul din cele mai celebre citate ale lui
John F. Kennedy capătă o cu totul altă semnificaţie, de-a dreptul simbolică.
„Ich bin ein Berliner”6 nu a fost o simplă afirmaţie de Public Relations,
menită să impresioneze un grup de germani, impregnându-le ideea că va lupta
împotriva comunismului, ci a fost mai degrabă o frază în care Kennedy îşi
afirma originile celtice şi germane. Ironia sorţii face ca la scurt timp înainte
ca Germania să invadeze Polonia, JFK să se fi aflat la Berlin. Se pare că
ducea mai departe misiunea tatălui său.
Ilustraţie
BAPHOMET
Această ilustraţie o prezintă pe zeiţa Ishtar, Baphomet fiind situat în
zona ei inghinală. Capul pe jumătate bărbat pe jumătate femeie simbolizează
cele două polarităţi opuse ale naturii umane.
Capitolul 6
Moştenirea teutonă
Aşa cum am arătat în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, Marjorie
Cameron mi-a povestit că familia ei provine din clanul Gunn, derivat la
rândul lui din familia Odin, din Scandinavia. De aceea, nu trebuie să ne
uimească ideea că atât clanul Kennedy cât şi Cameron-ii au rădăcini nordice.
Potrivit anumitor lingvişti, este posibil ca numele de Cameron să provină din
„Cam-shron”, care înseamnă „nas strâmb” sau „nas sucit”. După părerea mea,
această explicaţie este incorectă şi speculativă (pornind de la caracteristicile
6 N. Tr. Gafă celebră a preşedintelui Kennedy. Rostită în Berlinul Occidental pe vremea zidului care
despărţea fosta capitală a imperiului în două jumătăţi (una comunistă şi una sub tutela aliaţilor
occidentali), astfel încât să poată fi auzită şi de berlinezii din jumătatea comunistă a oraşului, afirmaţia
„Ich bin ein Berliner” s-a dorit a fi: „Sunt şi eu un berlinez”. În limba germană, berliner înseamnă însă
„gogoaşă”.
39
nasului unuia din misterioşii şefi ai clanului). La fel de incorectă este şi
semnificaţia de „colină strâmbă”, provenită din cuvintele galeze cum brun.
În textele scoţiene din secolul XV apare numele de „Clancamroun”.
Asemănarea fonetică cu „Clan-cam-roun” sau „Clan-cam-rune” este
izbitoare, semnificaţia fiind aceea de „clan (familie) al runelor secrete”.
Cuvântul „cam” înseamnă încăpere secretă; din el derivă cuvântul „cameră”.
„Rune” se referă la hieroglifele sacre cunoscute în regiunea nordică şi
atribuite adeseori străvechii rase teutone. I-am relatat lui Lady Cameron
această interpretare. A fost de acord cu mine că este posibilă, dar mi-a spus că
potrivit tradiţiei familiei sale, numele provine de la „Ahmroun”. Vom explica
mai târziu ce înseamnă acest lucru. Deocamdată ne vom ocupa de varianta cu
runele.
Heinrich Himmler, Reichsfuhrerul SS-ului lui Hitler, era renumit
pentru interesul său în ocultism, îndeosebi pentru runele teutone. În anul
1939, Himmler a descoperit ruinele unui castel la Wewelsburg, lângă
Paderborn, în Westphalia. Structura sa grandioasă l-a inspirat să îl
reconstruiască, făcând din el templul sacru al SS-ului, după modelul
Cavalerilor Mesei Rotunde. Sub castel se afla o cameră cu o arhitectură în
formă de boltă cunoscută ca Sfânta Sfintelor. În aceasta era situat un altar din
marmură neagră pe care erau inscripţionate două rune din argint: „SS”. Se
spune chiar că pe acest altar ar fi fost aşezat Sfântul Graal, sau cel puţin o
copie a acestuia. În acest castel meditau cavalerii lui Himmler asupra unor
teme ca etica onorii, sângele mistic, biologia ocultă, precum şi asupra altor
teme gnostice şi dualiste.
Nu departe de castelul lui Himmler de la Wewelsburg se află
Externsteine, o formaţiune stâncoasă de mari dimensiuni, extrem de
neobişnuită. Considerată sacră atât de păgâni cât şi de primii creştini, această
veritabilă grădină din piatră este străbătută de tot felul de trecători şi de
peşteri. Din afară pot fi văzute numeroase intrări. Legendele locale afirmă că
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial aici au fost ascunse numeroase
comori.
Himmler nu a ales accidental Externsteine ca loc al fortăreţei sale
sacre. Acest ţinut a fost locul sacru al străvechii culturi teutone, un loc de
pelerinaj pentru întreaga Europă, inclusiv pentru popoarele celtice.
Considerat a fi locul în care s-a desfăşurat acţiunea multor mituri ale
popoarelor nordice, Externsteine este destul de uşor trecut cu vederea de
istorici, iar cei mai mulţi oameni îi ignoră complet existenţa. Această
formaţiune stâncoasă gigantică face ca Stonehegne să pălească prin
comparaţie, fiind considerată în trecut centrul din care s-a născut rasa
supremă. Vânătorii nomazi de reni din Antichitate considerau acest loc
sanctuarul lor. Până în secolul VIII, Externsteine a fost centrul tuturor
ritualurilor păgâne. Acestea se desfăşurau în jurul marelui arbore al vieţii
numit Irmensul. Pe vremuri, copacul a existat cu adevărat, dar a fost tăiat mai
târziu de creştini, care şi-au celebrat chiar acţiunea sculptând un copac pe una
din pietre. Imaginea prezintă copacul sub forma unei bârne folosită de
Nicodim pentru a coborî de pe cruce trupul lui Iisus. În acest fel, arborele a
fost minimalizat prin comparaţie cu Iisus Christos, fiind considerat doar o
etapă în marea operă a creştinismului.
40
Stâncile de la Externsteine sunt atât de uriaşe încât una găzduieşte
chiar o capelă pe vârful ei. În anul 1823, un om pe nume von Bennigsen a
observat o fereastră rotundă în capelă, care permite observarea lunii atunci
când aceasta se află la extremitatea ei nordică, dar permite şi intrarea luminii
soarelui în timpul solstiţiului de vară.
În anul 1920, un savant german pe nume Wilhelm Teudt a studiat
capela pornind de la această informaţie şi şi-a dat seama că stâncile erau în
Antichitate un observator astronomic. El şi-a propus să ridice nivelul
conştiinţei spirituale a germanilor amintindu-le de moştenirea lor culturală.
Până la Teudt s-a crezut că respectiva capelă era o structură creştină. Teudt a
stabilit dincolo de orice îndoială că era vorba de un observator străvechi, unul
din locurile sacre ale Germaniei. Deşi lumea academică nu a fost de acord cu
el, naziştii i-au apreciat munca şi intenţia de a scoate la lumină vechile
obiceiuri şi tradiţii. Unul din admiratorii săi cei mai înfocaţi era Heinrich
Himmler însuşi.
Alţi savanţi l-au discreditat pe Teudt din cauza limbajului său prea
bombastic şi a afirmaţiei sale că germanii erau o rasă superioară altora, lucru
atestat de moştenirea lor culturală. De pildă, Teudt afirma că germanii au fost
cei care au construit inclusiv piramidele din Egipt. Asocierea lui Teudt cu
naziştii nu le-a permis savanţilor moderni să-i analizeze cu obiectivitate
opera. Culmea ironiei, afirmaţiile sale au fost susţinute de un savant englez,
Albert Watkins, care a ajuns independent la aceleaşi concluzii făcând
propriile sale cercetări (mai puţin concluzia referitoare la superioritatea rasei
germane). Watkins nu avea preferinţe pro-ariene, dar descoperirile sale
referitoare la popoarele teutone au rămas la fel de ignorate ca şi cele ale lui
Teudt.
După război, stâncile de la Externsteine au devenit o problemă pentru
autorităţi. Pe de o parte, reprezentau o atracţie turistică fascinantă, din cauza
labirinturilor interioare şi a istoriei lor, dar pe de altă parte erau prea strâns
asociate cu naziştii. De aceea, trebuiau „de-nazificate”. Din păcate, în urma
acestui proces de „de-nazificare” o mare parte din magia mistică a
ansamblului stâncos s-a pierdut. Multe din atributele mitologice ale
ansamblului au fost şterse din ghidurile turistice.
Ideea că germanii din Antichitate ar fi putut construi piramidele din
Egipt pare absurdă în ochii majorităţii savanţilor moderni şi ai „oamenilor de
bine”. Nimic din ceea ce am învăţat cu toţii la şcoală nu conduce la această
concluzie. Etimologia cuvântului „teuton” sau „teutonic” derivă însă de la
cuvântul „teuta” (pronunţat tei-u-tei), care corespunde perfect scribului
egiptean al zeilor, Tahuti, cunoscut şi sub numele de Thoth la vechii greci.
Tahuti este cunoscut în mitologia şi istoria egipteană ca fiind constructorul
Marii Piramide, sau cel puţin cel care a inspirat construcţia acesteia. De altfel,
numele savantului german Teudt ne face să ne întrebăm pe bună dreptate cine
a fost cel care i-a inspirat opera. Iniţial, naziştii l-au angajat pe Teudt la
centrul cultural de la Externsteine, dar puterile sale au fost limitate ulterior de
ofiţerii SS, care aveau alte interese în zonă, de natură politică.
Bogata moştenire a poporului teuton poate fi observată încă în
hieroglifele rămase de pe urma lor, mai cunoscute sub numele de rune. Cărţile
de istorie acordă semnificaţii diferite acestor simboluri, inclusiv tehnicilor de
41
divinaţie pe care le incumbă ele. Indiferent de semnificaţia acordată lor,
cunoaşterea asociată cu ele rămâne la fel de misterioasă şi de secretă. Potrivit
tradiţiei popoarelor nordice, aceste rune au fost dăruite umanităţii de Odin,
Regele Zeilor. Odin însuşi nu a putut obţine această cunoaştere decât la
schimb cu unul din ochii săi. Nu întâmplător, ilustraţiile tradiţionale îl
prezintă ca lipsindu-i un ochi.
Moştenirea teutonă indică o asociere uluitoare cu cea egipteană. În
timp ce cuvântul hieroglifă se referă la simbolurile sacre egiptene, care erau
secrete, cuvântul rună înseamnă secret. În panteonul egiptean, Tahuti este
considerat păzitorul acestei înţelepciuni scrise, în calitatea sa de zeu al
cunoaşterii şi de scrib al zeilor. Între altele, el este cel care i-a vindecat Ochiul
lui Horus. Se poate face astfel o asociere cu Odin. În mod evident, ochiul
dăruit la schimb pentru cunoaştere se referă la cel de-al treilea ochi. Ceea ce
dorea să obţină Odin era cunoaşterea Ochiului lui Horus, al cărui vindecător
era Tahuti. Această cunoaştere secretă i-a permis lui Odin să devină rege
peste zei. Ea simbolizează cunoaşterea reţelei morfogenetice. Ulterior, Odin a
dăruit oamenilor cunoaşterea runelor, pentru ca aceştia să aibă acces la
puterile arhetipale.
Faptul că familia Cameron se trage din cea a lui Odin sugerează că
moştenirea lor este strâns asociată cu aceste rune. Atunci când afirmăm că
Duncan Cameron Sr. sau Ewen Cameron au avut o influenţă asupra naziştilor,
ne referim în primul rând la moştenirea lor genetică, nu la diferite maşinaţii
politice.
Foarte puţin cunoscut este faptul că simbolurile runice corespund unor
unghiuri şi relaţii geometrice extrem de precise, despre care am vorbit în
cartea Piramidele din Montauk. Studierea relaţiilor dintre unghiurile
poliedrelor, a frecvenţelor lor de rezonanţă şi restul ştiinţelor fizice oferă o
cunoaştere foarte profundă. Dacă ar fi dusă până la capăt, ea ar permite o
nouă interpretare a runelor, dar şi a cercurilor care apar pe câmpurile din
Anglia, care corespund aceloraşi structuri. Deşi nu interesează direct
subiectul pe care îl urmărim noi în această carte, nu putem să nu recunoaştem
că această cunoaştere ar corespunde în egală măsură ştiinţei şi magiei cele
mai înalte.
Am făcut această introducere pentru a demonstra că vechile popoare
teutone nu erau simple grupuri de vikingi sălbatici care îşi croiau drum prin
forţă în nordul Europei. Cărţile noastre de istorie nu pomenesc decât de latura
violentă a culturii vikinge. Acest popor este însă şi cel care ne-a lăsat
moştenire uluitoarea cunoaştere a runelor.
Vikingii erau de asemenea recunoscuţi pentru practicile lor şamanice.
Căştile înzestrate cu coarne pe care le purtau pe cap simbolizau puterea
animală. Însuşi numele de „berserker” (n.n. sălbatic) care li se atribuie
frecvent înseamnă „bear shirted”, adică „îmbrăcaţi în blănuri de urs”. În
ceremonii purtau de asemenea piei de lup, cu scopul unui transfer de
conştiinţă în lumea acestor animale. Literatura „oficială” nu spune dacă
schimbarea se producea cu adevărat, dar există o ştiinţă a morfologiei al cărei
obiect de studiu este chiar schimbarea unei forme vii într-o altă formă. Există
dovezi care atestă că naziştii credeau în schimbarea formei de către şamani.
Morfologia are la bază fluctuaţiile geometrice în jurul unui design simplu,
42
centralizat şi relativ stabil. Cea mai cunoscută creatură care face obiectul
acestei ştiinţe este vârcolacul (omul-lup). Lui Hitler îi plăcea porecla care îi
era acordată: „Lupul” (de altfel, Adolf înseamnă „nobilul lup”), şi nu
întâmplător, buncărul său din Bavaria a fost numit „Bârlogul Lupului”.
Membrii personalului său îi mai spuneau şi „Manitou” (Cel care îşi schimbă
forma). Otto Skorzeny, celebrul comandant de comando din timpul celui deal
Doilea Război Mondial, şi-a ales ca nume al comandoului său
„Vârcolacii”. Membrii săi alcătuiau unitatea de elită supremă a trupelor
hitleriste, mai presus chiar şi de trupele SS.
Hitler şi acoliţii săi au fost catalogaţi mai târziu ca psihopaţi şi s-au
căutat tot felul de explicaţii psihiatrice care să explice comportamentul lor.
Toate aceste analize nu au condus însă decât la şi mai multă confuzie.
Concluzia lor ar fi că naziştii erau nebuni de legat, neexistând alte explicaţii
pentru un asemenea comportament aberant. Totul pare un scenariu creat
dinadins pentru a ascunde adevărul legat de fascinaţia naziştilor pentru
ocultism. Acestui scenariu i-au corespuns şi toate procesele de la Nurenberg.
Au fost scrise multe cărţi despre legăturile naziştilor cu ocultismul.
Majoritatea reprezintă o lectură plăcută, dar nu iau prea în serios aspectele
sacre ale popoarelor teutone. Este mult mai uşor să le ridiculizezi de teama
unui eventual al Patrulea Reich. La fel ca în cazul tuturor popoarelor indigene
de pe pământ, teutonii aveau o cultură sacră extrem de profundă, dar foarte
puţin înţeleasă de cei din afara ei. Popoarele celtice şi germane simt această
sacralitate chiar în sângele lor. De altfel, cuvântul sânge este derivat chiar din
cuvântul sacru.
Diferite interese au dus o campanie susţinută după terminarea celui
de-al Doilea Război Mondial de desacralizare a moştenirii popoarelor
teutone. Un exemplu este cel al lui Mel Brooks, un actor care a jucat în câteva
filme foarte amuzante pe această temă. Până la un punct, această campanie de
denigrare este justificată, dacă ţinem seama de toate atrocităţile care s-au
produs în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, nu-i
vom putea înţelege niciodată pe nazişti, care continuă să trăiască printre noi,
dacă nu vom deveni plenar conştienţi de forţele care i-au mânat pe germani să
lupte împotriva duşmanilor lor. Hitler a ştiut să focalizeze aceste energii,
ajungând pe o poziţie extrem de puternică. Maniera în care a obţinut această
putere a fost extrem de criticată, întrucât s-a folosit de asasini şi ucigaşi, dar
la scara istoriei acest lucru nu reprezintă nimic nou sub soare. Încă şi mai
important este să înţelegem că relaţia dintre Hitler şi poporul german reflectă
întru totul istoria locală a acestuia. Regii şi feudalii fostului imperiu teuton au
fost întotdeauna sprijiniţi de o mână de războinici loiali, cărora le permiteau
să îşi împartă prada obţinută prin victorii. Loialitatea personală generată de
aceste relaţii era extrem de puternică. Moartea eroică pe câmpul de luptă,
alături de stăpânul pe care l-ai slujit, este una din temele centrale ale
literaturii germane şi nordice. Ori de câte ori vorbeau de Fuhrerul lor,
manifestându-şi devoţiunea fanatică faţă de el, germanii nu făceau altceva
decât să urmeze căile păgâne ale strămoşilor lor. Aceste sentimente au fost
reprimate în subconştientul german secole la rând înainte de apariţia lui
Hitler. Tot ce a făcut el a fost să dezlănţuie latura negativă a acestui
subconştient.
43
Suprimarea acestor tendinţe subconştiente păgâne s-a realizat mai întâi
prin intermediul clerului aflat la putere. Procesul continuă însă şi astăzi. De
aceea, consider că este extrem de important să înţelegem psihicul german,
încetând să pretindem că acesta nu există. Dacă vom continua să ignorăm
dreptul păgânilor de a-şi exprima convingerile personale, nu vom face altceva
decât să alimentăm ura şi să generăm noi curente neonaziste. Societatea
modernă nu priveşte cu prea mult respect spiritul luptătorului. Aşa se explică
şi nenumăratele procese juridice, al căror număr a ajuns să depăşească orice
imaginaţie. Refularea acestor energii conflictuale nu presupune neapărat
necesitatea unui război civil, dar dacă nu vom şti să le recunoaştem şi să le
sublimăm, nu vom reuşi niciodată să ajungem pe un nivel superior de
conştiinţă.
Am oferit această perspectivă pentru a vă trezi simpatia faţă de
moştenirea sacră a poporului teuton. În această privinţă, convingerile native
ale germanilor sunt la fel de sacre ca şi cele ale indienilor americani sau ale
altor popoare indigene. După cum spunea Lady Cameron, strămoşii ei s-au
luptat din greu pentru a-şi sublima energia sexuală, căzând din păcate
adeseori în partea întunecată a psihicului lor. Aceste energii sexuale nu sunt
altceva decât energiile păgâne. Ele fac parte integrantă din structura
arhetipală a omului, indiferent dacă acesta este creştin, budist sau musulman.
Folosirea greşită a acestor energii este caracteristica principală a fenomenelor
de la Montauk, unde s-au făcut tot felul de experimente aberante cu toate
principiile sacre.
Karma ancestrală este un alt factor decisiv în această ecuaţie.
Strămoşii continuă să trăiască prin urmaşii lor (clanurile moderne). Această
karma trebuie purificată, căci ne afectează pe toţi. Din păcate (sau poate din
fericire), noi depindem încă de marile familii ale lumii, precum Kennedy sau
Cameron, împărtăşind destinul lor.
Din nefericire, această incredibilă preocupare pentru linia genealogică
a dat naştere tuturor ororilor de la Montauk, inclusiv experimentelor diabolice
efectuate de Ewen Cameron. În capitolul următor vom aborda acest subiect al
genealogiei dintr-o altă perspectivă.
Capitolul 7
Casa de Orange
Sfârşitul primului mileniu al erei noastre a fost caracterizat de o
perioadă de apogeu a Evului Mediu şi a cavalerilor templieri, dar şi de
emigrarea primilor nordici în America de Nord. Primul care a descins pe
Long Island a fost Thorwald, un membru al coloniei groenlandeze a lui Leif
Erickson. La pagina 82 a Istoriei Americii lui Payne se spune că „Thorwald a
descoperit o insulă mare orientată de la vest la est, care nu putea fi alta decât
Long Island”. Nu vom şti probabil niciodată dacă Thorwald a vizitat Montauk
Point, dacă i-a contactat pe nativii locali sau a plasat simboluri runice în
locurile sacre. Aceste ipoteze ar putea părea exagerate, dar fenomenul
cunoscut sub numele de „Smithsonian-gate7” a generat multă confuzie de-a
lungul anilor. „Smithsonian-gate” se referă la ascunderea unor relicve antice
7 N. Tr. În traducere: Poarta Smithsoniană.
44
care ar fi aruncat o cu totul altă lumină asupra istoriei noastre decât cea care
ni se predă în şcoli şi prin intermediul televiziunilor. Accesul la adevărata
noastră istorie este atât de limitat încât suntem nevoiţi să citim printre rânduri.
Conexiunea ariană cu Long Island a căpătat noi valenţe când am
început să-l studiez pe Lion Gardiner, cel mai proeminent european care s-a
stabilit în Long Island. În mod curios, el şi-a ales drept cămin ţinutul
Montauk. Am vorbit despre Gardiner în Piramidele din Montauk, unde am
arătat că a fost prietenul şefului de trib Wyandanch şi că a reuşit să
„dobândească” o mare parte din proprietatea indienilor Montauk. Nativii nu
credeau în „proprietatea” asupra pământului, motiv care a generat ulterior
numeroase neînţelegeri.
Istoria îl prezintă pe Lion Gardiner ca pe un prieten al indienilor, un
om corect, bun şi drept. Chiar dacă a fost un manipulator, este cert faptul că
avea o predispoziţie mai mare către compasiune şi indulgenţă decât mulţi
dintre magistraţii şi liderii politici ai vremii sale.
Lion Gardiner a murit în anul 1663. 200 de ani mai târziu, cadavrul
său a fost dezgropat şi mutat într-un alt mormânt, cu toate onorurile. Printr-o
sincronicitate absolut remarcabilă, cei doi bărbaţi care i-au săpat mormântul
purtau amândoi numele de Pharoah! Erau descendenţi ai tribului regal din
Montauk. Scheletul lui Lion Gardiner a fost găsit intact. Statura sa impozantă
şi părul roşu mai puteau fi încă recunoscute. Descendenţii săi i-au construit
un mormânt impunător, în care l-au aşezat cu toate onorurile, îmbrăcându-l
într-o armură şi învelindu-l cu o mantie de cavaler. Acest gest simbolic nu
este deloc obişnuit. Cavalerii Evului Mediu aparţineau unei epoci demult
apuse. Un asemenea ceremonial, realizat la 200 de ani de la moartea lui,
ascundea cu siguranţă un secret. Faptul că a fost îngropat cu onoruri de
cavaler indică faptul că Gardiner a servit unei cauze extrem de înalte:
protejarea sângelui regal, gest echivalent cu protejarea Sfântului Graal.
Anumite tradiţii oculte consideră că părul roşu este o dovadă a unei
genealogii derivate din Carol cel Mare, considerat a fi un urmaş direct al lui
Christos. Alţii asociază părul roşul cu vrăjitoria.
Studiul făcut asupra lui Lion Gardiner m-a condus şi la alte concluzii
surprinzătoare. Acesta s-a dovedit a fi un olandez care a servit în armata
engleză, provenind din Casa olandeză de Orange. La prima vedere, pare
ciudat că un olandez care a servit în armata engleză a sfârşit ca fiind cea mai
importantă personalitate din Long Island. O examinare mai atentă a istoriei ne
arată însă că lucrurile stau cu totul altfel.
La vremea respectivă nu se putea vorbi de Olanda. Olandezii nu erau
altceva decât o combinaţie între germani şi francezi. Imigranţii germani şi-au
numit provincia Nassau8, în timp ce francezii i-au spus Orange. Fiind puterea
cea mai importantă din Europa în acele vremuri, spaniolii au guvernat zona
timp de mai mulţi ani. Un prinţ german pe nume Wilhelm I a moştenit apoi o
mare parte din pământul Olandei de astăzi şi i-a izgonit pe spaniolii catolici.
A condus o revoltă protestantă şi a dat naştere unei dinastii extrem de
puternice, cunoscută sub numele de Casa de Orange-Nassau, sau mai simplu,
8 Nassau este şi numele unui district important din Long Island. Există patru districte pe insulă: Kings
County (ocupat în întregime la ora actuală de oraşul Brooklyn), Queens County, Nassau County şi
Suffolk County. Montauk-ul este situat în districtul Suffolk.
45
Casa de Orange. Lion Gardiner, primul european stabilit în Montauk, era
membru al Casei de Orange. Această informaţie ne ajută să înţelegem mai
bine ce s-a întâmplat în acele vremuri, căci este greu de crezut că un membru
al Casei de Orange nu ştia că Montauk-ul reprezintă un loc energetic sacru.
Casa de Orange era foarte dinamică şi avea planuri mari de
expansiune a puterii sale. Folosindu-se de guvernul oficial al Olandei, a
aranjat astfel încât familia regală olandeză să fie încoronată. În cartea sa, Zeii
din Eden, William Bramley afirmă că a existat o asociere între influenţa
germană asupra Casei de Orange şi Frăţia secretă a Şarpelui (este vorba de
grupul menţionat de Anna în legătură cu Ewen Cameron). Bramley explică
faptul că instituţiile monarhice din Europa consideră că se trag din vechii
„zei” sumerieni. Tăbliţele din Sumeria indică faptul că primii regi umani au
fost urmaşii „conducătorilor custodiali” care s-au împerecheat cu fiicele
oamenilor. O asemenea genealogie merită să fie considerată de sânge regal.
Ilustraţiile vremii îi prezintă pe aceşti zei ca având pielea albastră sau sânge
albastru (de unde şi expresia).
Această fascinaţie faţă de sângele regal poate părea puerilă pentru
omul simplu, dar trebuie să tratăm chestiunea cu toată seriozitatea, căci prea
multe războaie au fost declanşate de-a lungul timpului din acest motiv. Am
vorbit în Piramidele din Montauk despre Rh-ul negativ al sângelui, care nu
prezintă aspecte genetice simiene (similare cu ale maimuţelor). Sângele cu Rh
negativ (care înseamnă lipsa factorului genetic Rhesus) este considerat
prototipul sângelui uman primordial, numit uneori şi Adam Kadmon, sau
inteligenţa umană primordială. Acest aspect este important pentru subiectul
tratat în această carte, dar ne vom ocupa de el mai îndeaproape ceva mai
târziu. Deocamdată l-am menţionat numai ca argument pentru a demonstra că
membrii Casei de Orange aveau sânge albastru.
William Bramley continuă spunând că mai mulţi membri ai familiei
regale germane s-au înrudit prin căsătorie cu alte familii regale din Europa,
pentru a-şi mări puterea şi graniţele imperiului. Una dintre cele mai tragice
poveşti în această privinţă este cea a familiei Stuart din Anglia. După ce s-a
luptat multă vreme să-şi recâştige tronul, această familie a fost înghiţită de
Casa de Orange. Prin căsătoria lui Mary cu faimosul prinţ William, Casa de
Orange a ocupat tronul englez. William nu era altcineva decât Wilhelm III al
Olandei, iar Mary era fiica regelui Charles II al Angliei. După această
căsătorie de convenienţă, Casa de Orange a ajuns să domnească peste Olanda,
Anglia şi un principat german. Când Wilhelm III a murit, tronul a fost
moştenit de sora sa Anne. A urmat o lovitură de maestru, aranjată cu mult
timp înainte, prin care lui Anne i-au succedat la tron prinţii statului german
Hanovra, care făcuseră şi ei căsătorii cu femei din casa Stuart. Regii
hanoverieni au preluat numele castelului Windsor, fiind cunoscuţi de atunci şi
până în prezent drept Casa de Windsor. Din această familie face parte şi
actuala casă regală britanică. Imperiul galez din insulele britanice i-a
considerat întotdeauna pe Windsori ca fiind impostori ai tronului, lucru care
nu s-a schimbat nici în zilele noastre. Cel mai mare abuz de putere al Casei de
Orange este cel legat de Irlanda de Nord. Se spune că primii preoţi irlandezi
erau urmaşii druizilor şi dispuneau de cunoaşterea adevăratului creştinism, în
forma sa primordială. Se pare că aceasta este motivul ezoteric al războiului
din Irlanda. Evident, lucrurile sunt mult mai complicate decât ceea ce am
46
prezentat noi aici, ambele părţi fiind înţesate de elemente ale serviciilor
secrete9.
Un alt caz interesant legat de Casa de Orange este cel al lui Richard
Cameron, fiul unui negustor din Fife. Convertit la o formă extremă de
calvinism pe vremea când era director de şcoală, se spune că acesta a fugit în
timpul perioadei de intoleranţă şi s-a refugiat în Olanda, unde s-a alăturat
altor pastori calvinişti exilaţi. Întorşi în Scoţia pentru a predica, ei au fost
prinşi într-o ambuscadă. Cameron le-a cerut să se lupte cu atacatorii şi a fost
ucis. El nu a fost însă uitat. Mişcarea calvinistă a obţinut supremaţia în anul
1698, iar regimentul care a trecut de partea lui William de Orange a fost cel
cameronian. Era alcătuit din trupe de elită şi continuă să existe în aceeaşi
structură şi astăzi.
Este limpede că familia Cameron nu a operat numai în cadrul Casei de
Orange, ci şi în facţiunea opusă, cea iacobită. Cauza iacobită avea drept scop
readucerea familiei Stuart pe tronul Angliei. Această influenţă omniprezentă
în treburile altora este foarte bine ilustrată de o afirmaţie pe care am citit-o
într-o carte despre genealogia familiei Parsons. Autorul afirmă aici că
membrii acestei familii erau foarte mândri de sorgintea lor, dar au preferat să
lucreze din umbră pentru George Washington mai degrabă decât să îşi asume
funcţii înalte. Convingerea lor era că în timp ce alte persoane şi alte familii
sunt potrivite pentru a-şi asuma responsabilităţi oficiale, ei îşi puteau aduce
cel mai bine contribuţia la mersul civilizaţiei din spatele uşilor închise.
Cameron-ii influenţau aşadar ambele părţi, folosindu-se de Casa de
Orange ca de un instrument. Dar misterele legate de mutarea lui Lion
Gardiner în Long Island ca urmaş al Casei de Orange nu se opresc aici.
Capitolul 8
Lion Gardiner şi Vrăjitoarea
Rolul jucat de Lion Gardiner în epopeea Montauk-ului devine încă şi
mai bizar dacă ţinem seama că el a fost implicat în unicul proces de
vrăjitorie din istoria Long Island. Povestea a început în anul 1658, când un
tânăr pe nume Samuel Parsons şi-a vizitat prietenul, pe Arthur Howell. Soţia
lui Howell era Elizabeth, fiica lui Lion Gardiner. În ziua respectivă, Elizabeth
era bolnavă şi de plângea că are febră. După ce şi-a alăptat copilul, ea i l-a
înmânat lui Parsons şi a început să cânte un imn. Dintr-o dată, trupul ei a
intrat în spasme şi din gură i-ai ieşit cuvinte ciudate: „O vrăjitoare! O
vrăjitoare! Ai venit să mă torturezi din cauză că m-am împotrivit ţie!
Dimineaţa o să vii linguşindu-te…”.
Se spune că auzind aceste cuvinte incoerente, Parsons ar fi exclamat:
„Dumnezeu să o aibă în pază. Probabil că a fost vrăjită de cineva”.
Lion Gardiner a fost chemat imediat la faţa locului. Locuia chiar
peste drum, aşa că a sosit într-o clipă. Elizabeth continua să bolborosească:
„O vrăjitoare! O vrăjitoare!”
9 Cei interesaţi de aspectele politice ale Casei de Orange şi de conexiunile acesteia merită să citească
Zeii din Eden a lui William Bramley.
47
Când tatăl său a întrebat-o ce a văzut, Elizabeth i-a răspuns că la
picioarele patului se afla ceva negru. I-a pus apoi întrebări în legătură cu
mama ei, care fusese la rândul ei bolnavă. Lion i-a spus că mama ei a suferit
tot din cauza febrei. Auzind acest răspuns, Elizabeth şi-a rugat tatăl să nu-i
spună mamei sale de vrăjitorie. Deşi grav bolnavă, mama lui Elizabeth a
venit să o vadă, sprijinindu-se de braţul unui vecin.
„O, mamă, am fost vrăjită”, s-a plâns Elizabeth.
Deşi doamna Gardiner a refuzat să creadă acest lucru, insistând că
fiica ei a visat urât, Elizabeth nu s-a potolit. A repetat cu insistenţă că nu a
dormit şi nu a visat urât, ci că a fost vrăjită. Interogată de mama ei, ea a
spus că a văzut-o pe servitoarea lui Gardiner, Goody Garlick, la capătul
patului, şi un obiect negru, care îi aparţinea lui Goody, de cealaltă parte a
patului. Doamna Gardiner i-a recomandat să păstreze tăcerea în legătură cu
acest subiect, dar cum se simţea ea însăşi tot mai rău, a fost nevoită să se
întoarcă acasă.
Cum celelalte femei din comunitate îi ţineau partea lui Elizabeth,
tensiunea s-a amplificat. Elizabeth a continuat să pretindă că Goody era o
femeie cu limba despicată, care o înţepa cu ace şi o tortura. A cerut chiar ca
aceasta să fie adusă în faţa ei pentru a o ucide cu mâna ei. A repetat apoi că
Goody o înţeapă cu acele şi că a adus un obiect negru la picioarele patului.
În acel moment, Elizabeth a intrat în convulsii. Deşi cei de faţă i-au
descleştat gura cu un cuţit, nu au putut vedea nimic în interiorul acesteia.
Apoi, după un acces de tuse, din gura lui Elizabeth a căzut un ac.
În noaptea care a urmat, alături de Elizabeth au dormit doi bărbaţi şi
o femeie, pentru a-i purta de grijă. Spre groaza tuturor, s-a auzit un zgomot
specific fenomenelor poltergeist. A doua zi, Elizabeth a murit, nu înainte de a
bolborosi: „Mama… Garlick… limbă despicată… lucru urât… ace”. A intrat
apoi în delir şi s-a mai zbătut puţin, până când a murit.
Această poveste a răspândit groaza în localnici. Autorităţile au
început imediat o anchetă asupra lui Goodwife „Goody” Garlick, al cărei
nume real era de asemenea Elizabeth. Bârfele locale o considerau de mult
timp pe aceasta o vrăjitoare. Se ştia că se foloseşte de plante, iar Lion
Gardiner a apelat el însuşi cu o anumită ocazie la ea pentru desfacerea unui
blestem legat de o boală a animalelor sale. Goody Garlick avea o pisică
neagră. În plus, a fost folosită ca doică, dar toţi copiii care au supt lapte de
la sânul ei au avut parte de ghinioane.
A urmat un proces, în care s-au adus nenumărate dovezi care o
incriminau pe Goody Garlick de vrăjitorie. Deşi dovezile erau puternice şi
proveneau din mai multe surse, Goody a scăpat de pedeapsă, fiind apărată
cu ardoare de soţul ei, Joshua Garlick, şi, spre marea noastră surpriză, de
Lion Gardiner însuşi, deşi fiica acestuia a murit arătând cu degetul către
Goody.
Nu se cunosc motivaţiile reale ale lui Gardiner pentru a o proteja pe
această femeie. Se ştie doar că ea a lucrat pentru el şi că a locuit o vreme pe
proprietatea lui. Cărţile de istorie îl prezintă pe Lion Gardiner ca pe un om
bun şi superior, care vedea adevărul dincolo de pasiunile şi de cruzimea
semenilor săi. Se pare că era un suflet nobil, dar nu putem să nu ne întrebăm
48
dacă nu avea cumva un interes personal în eliberarea femeii de acuzatorii
săi.
Oricare ar fi adevărul, mărturisesc că nu am mai auzit niciodată de
un proces de vrăjitorie în care dovezile să fie atât de convingătoare. Mii de
vrăjitoare au fost arse pe rug în acea perioadă, majoritatea fără să fie
vinovate de altceva decât de practicarea unei religii personale. Cazul lui
Goody Garlick a creat astfel un precedent. Nici o vrăjitoare nu a mai fost
judecată de atunci pe Long Island. Mai mult, se pare că s-au pus astfel
bazele unei epoci a magiei negre care continuă şi astăzi.
Cu patru ani înainte s-a petrecut un alt caz, care ne va ajuta să
înţelegem mai bine natura acelor vremuri. Iată un citat din dosarele
municipalităţii:
Daniel Fairfield, un servitor al lui Joshua Garlick, Fulke Davis, John
Davis şi John Hand Jr. au fost aduşi în faţa celor trei consilieri municipali –
John Mulford, Thomas Baker şi John Hand – sub acuzaţia de masturbare.
După o examinare atentă şi o dezbatere aprinsă, consultându-se şi cu vecinii
acestora, Say Brook, consilierii au ajuns la concluzia că acuzaţia nu justifică
pedeapsa cu moartea sau cu pierderea unui membru. Sentinţa a fost
următoarea: Fulke Davis a fost pus la stâlpul infamiei şi a primit o pedeapsă
corporală, iar John Davis şi Daniel Fairfield au fost biciuiţi în public. Cei trei
consilieri au asistat personal la aplicarea pedepsei.
Acest pasaj ilustrează cu claritate cât de mare era teama şi superstiţia
acelor oameni în faţa energiei sexuale. Comunitatea avea reguli precise şi o
poliţie locală gata să intervină la cea mai mică abatere. Într-o comunitate cu
constrângeri atât de severe este de bănuit că actele de magie sexuală aveau
un impact infinit mai puternic decât în societatea modernă. Lion Gardiner nu
părea însă influenţat sau intimidat de această poliţie locală. Deşi luptase
alături de protestanţi, era evident că avea o gândire complet diferită.
Urmaşii lui Gardiner nu s-au ridicat la înălţimea reputaţiei tatălui lor.
Lion şi-a avertizat chiar soţia, pe Mary, să fie cât se poate de atentă cu fiul
lor, David, care era vestit pentru prostia şi apucăturile sale scandaloase. Fiul
lui David, John, a moştenit nu doar părul roşu al bunicului său, ci şi ceva din
inteligenţa acestuia. Se ştie că a lăsat în urma sa nenumăraţi bastarzi cu
femei din tribul Montauk şi că vorbea limba nativilor. Unul din strănepoţii
săi, John Lyon, povesteşte că străbunicul său obişnuia să se ducă la
wigwam-urile10 indienilor pentru a mânca peşte proaspăt şi că îi plăcea să
doarmă cu tinerele squaw11 ale sachem-ului12. Îşi spunea „Lord John” şi
„considera că dacă nu ar fi dormit cu membrele Familiei Regale… nu ar fi
fost un nobil de rasă”. Este evident că John Gardiner cunoştea destule
lucruri legate de sângele regal, îndeosebi de cel al nativilor Montauk13.
10 Aşezămintele indienilor.
11 Soţia unui indian.
12 Şef de trib.
13 John Gardiner a rămas de asemenea vestit în istorie pentru faptul că l-a adăpostit pe Captain Kidd. Se
pare că acesta era nevinovat de acuzaţiile care i s-au adus şi a fost condamnat la moarte numai pentru a
fi ascunse astfel diferite interese financiare ale epocii. Deşi Gardiner a primit ordin să predea comoara
lui Kidd, se spune că nu ar fi cedat-o în întregime. Personal, am convingerea că dacă ar fi să aflăm
adevărata poveste a lui Captain Kidd, am constata că aceasta implica mult mai multe aspecte decât cel
financiar. În buna tradiţie a Montauk-ului, sunt convins că interesele implicate în joc erau dintre cele
49
Pe scurt, deşi nu cunoaştem numărul exact şi numele societăţilor
secrete în care a fost implicat Lion Gardiner, nu avem nici cea mai mică
îndoială că acesta s-a aflat în mijlocul tuturor evenimentelor oculte ale
vremii. Sunt încă foarte multe întrebări legate de el şi rămase fără răspuns.
Cert este că Gardiner a fost unul din lunga serie de personaje extrem de
colorate din istoria Montauk-ului. Următorul personaj de care ne vom ocupa
este încă şi mai fascinant.
Capitolul 9
Proiectul Paperclip14 şi clanul Hamill
Într-unul din capitolele anterioare am vorbit de Ewen Cameron şi de
faptul că Rudolph Hess a fost implicat într-un fel sau altul în călătoriile în
timp. Sunt ani de când Preston Nichols ne repetă că cel de-al Doilea Război
Mondial a fost în realitate un război al timpului. Această informaţie nu este o
invenţie a lui, ci provine din surse ale serviciilor secrete. La rândul lui, Al
Bielek vorbeşte de un proiect numit „Calul Troian”, o continuare la nivel
american a unui proiect de experimentare asupra timpului început de nazişti.
Filmul Experimentul Philadelphia II prezintă implicarea naziştilor în
călătoriile în timp prin intermediul Experimentului Philadelphia.
Avem aşadar trei surse diferite, asociate cu numele de Cameron, plus
un film, care sugerează că naziştii au fost implicaţi în călătoriile temporale.
Deşi acest lucru nu constituie în sine o dovadă, sursa exterioară care m-a
mânat tot timpul de la spate m-a determinat să îmi continui investigaţiile
legate de acest subiect. Noi sincronicităţi m-au condus astfel să îmi focalizez
atenţia asupra unui personaj pe care Preston îl cunoaşte sub numele de Mark
Hamill. Am afirmat în lucrarea O nouă călătorie la Montauk că Mark Hamill,
actorul principal care a jucat în seria de filme Star Wars, a fost producătorul
din umbră al filmului Experimentul Philadelphia. În mod oficial, Preston
Nichols nu recunoaşte că personajul pe care el îl numeşte „Mark Hamill” ar fi
acelaşi cu actorul din Star Wars. Intuiţia îmi spune că face acest lucru numai
pentru a scăpa de eventualele repercusiuni legale în caz că ar fi dat în
judecată.
Încă de când l-am cunoscut pe Preston, apropiaţii lui au contestat
faptul că l-ar fi cunoscut vreodată pe Mark Hamill. L-am întrebat pe tatăl lui
Preston despre acest lucru. Acesta mi-a răspuns că şi-l aminteşte pe Mark de
pe vremea când era doar un băiat care curăţa frunzele din curtea lor. Hamill
nu este doar actor, ci şi un compozitor şi muzician talentat. În anii 60-80 a
lansat pe piaţă numeroase hit-uri, sub diferite pseudonime. Este un individ
extrem de creativ, cum rareori poţi întâlni. Publicul general îl cunoaşte însă
îndeosebi ca actor.
Interacţiunea mea cu cazul lui Mark Hamill a fost una dintre cele mai
bizare. După publicarea cărţii O nouă călătorie la Montauk, în viaţa mea au
apărut numeroase sincronicităţi legate de el. De pildă, am fost abordat de
oameni care îl cunoşteau pe Mark sau familia acestuia. Aceştia apăreau din
neant şi dispăreau la fel de subit. Există încă nenumărate aspecte pe care nu le
mai bizare şi mai oculte. La nord de Camp Hero se află un lac care a primit numele lui Captain Kidd.
14 Agrafă pentru hârtii
50
înţeleg. De aceea, mă voi limita în continuare doar la prezentarea faptelor
cele mai concrete.
Al Bielek ne-a povestit că a vorbit personal cu Doug Curtis, unul din
producătorii care apar pe genericul filmului Experimentul Philadelphia.
Acesta i-a spus lui Al că Mark Hamill nu avea nici o legătură cu proiectul.
Când l-a întrebat de partea a doua a filmului, care urma să fie scoasă pe piaţă,
Curtis i-a răspuns că, personal, nu are nici o implicare în aceasta.
În perioada Crăciunului anului 1992, Preston m-a informat că a dat
nas în nas cu Mark Hamill într-un mall din Long Island. Acesta i-a spus că îşi
vizita familia de sărbători şi că i s-a interzis să vorbească cu Al Bielek sau cu
Peter Moon. În ultima perioadă de timp a lucrat la proiectul unui film,
Experimentul Philadelphia II, susţinut se pare de guvern.
Când filmul a apărut în sfârşit, printre producători l-am regăsit pe
Doug Curtis, iar ca producător executiv era trecut Mark Levinson. Jocul de
cuvinte pare evident, prenumele Mark fiind alăturat numelui Levinson. Am
vorbit de „ecuaţiile temporale ale lui Levinson” în Proiectul Montauk:
experimente asupra timpului. Era ca şi cum Mark s-ar fi jucat cu noi.
La scurt timp, am văzut o ştire pe CBS potrivit căreia un incendiu a
ars practic toate casele dintr-o regiune a staţiunii Malibu, cu excepţia casei lui
Mark Hamill, salvată într-o manieră miraculoasă. Mark însuşi a apărut la
televizor timp de un minut sau două şi a spus că a practicat un ritual ocult
indian care i-a permis să îşi salveze casa.
Dacă ţinem seama de toate aceste sincronicităţi, faptul că producătorii
au ales ca subiect pentru filmul Experimentul Philadelphia II participarea
naziştilor la experimente asupra timpului nu trebuie privit cu uşurinţă. O altă
sincronicitate legată de film s-a petrecut atunci când în mijlocul lui s-a auzit
strigătul „Decker”. Totul s-a petrecut în timpul unei scene, fără nici o legătură
logică cu aceasta. Preston şi cu mine ne-am dat seama că există totuşi o
legătură, întrucât cunoşteam un om pe nume Decker. Acesta este numele real
al personajului despre care am vorbit în O nouă călătorie la Montauk sub
numele de John von Neumann. Cu siguranţă, Mark Hamill ştia despre cine
este vorba.
Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Mark Hamill a apărut
într-un alt film, intitulat „Satul blestemaţilor”, în rolul unui predicator. În film
mai jucau actriţa scientoloagă Kirstie Allie şi actorul fost scientolog
Christopher Reeve. Subiectul filmului se referă la nişte copii cu părul blond şi
ochii albaştri care preiau controlul asupra unui sat numai prin puterea minţii.
Dacă ţinem seama şi de celelalte sincronicităţi din viaţa lui Hamill,
simplul fapt că apare într-un asemenea film cu o tematică ariană vorbeşte de
la sine. Din toate aceste motive, m-am decis să fac o nouă escapadă la
bibliotecă pentru a cerceta referinţele la viaţa lui Mark Hamill. Singurul lucru
semnificativ pe care l-am putut găsi a fost un articol din Variety în care se
spunea că pe la sfârşitul anilor 70 Hamill a suferit un accident de maşină care
i-a desfigurat faţa. Operaţia de chirurgie plastică la care a fost supus a permis
reconstrucţia feţei sale, astfel încât a putut juca în Întoarcerea lui Jedi. Abia
acum am înţeles ce mi-a repetat ani la rândul Preston: că nu este sigur dacă
Mark Hamill pe care îl cunoaşte el este acelaşi care a jucat în filmele din seria
51
Războiul stelelor. M-am întrebat cu toată sinceritatea dacă „noul” Mark nu
era cumva o dublură. La urma urmei, cunosc mai multe situaţii în care
Duncan Cameron a beneficiat de o asemenea dublură.
După ce am citit articolul din Variety, l-am sunat pe Preston şi l-am
întrebat dacă a auzit vreodată că Mark a suferit o operaţie de chirurgie
plastică. Mi-a răspuns că da şi că totul s-a petrecut din cauza unui accident de
maşină, din câte i-a spus Mark.
Toate aceste incidente ne silesc să ne punem câteva întrebări fireşti.
Doctorii nazişti au fost vestiţi pentru faptul că erau cei mai buni chirurgi
plasticieni din lume. Au făcut o adevărată avere în Brazilia schimbând
chipurile clienţilor lor din fostul SS, îndeosebi ale celor care aveau nevoie de
o identitate nouă. Brazilienii i-au absorbit în cultura lor fără prea multe
probleme. Nu putem şti dacă Mark este adevăratul Mark, dar este cert că
accidentul de maşină s-a petrecut în momentul în care Proiectul Montauk se
afla la apogeu.
Toate aceste sincronicităţi au luat o întorsătură de-a dreptul
remarcabilă atunci când am dat peste o biografie intitulată Werner von Braun,
un cruciat al spaţiului. Ştiind că von Braun a fost un celebru om de ştiinţă
german, specializat în rachete, am căutat în index pentru a vedea dacă există
vreo referinţă la Jack Parsons. Exista o singură referinţă, dar când am căutat
pagina cu pricina, am constatat că Parsons era citat împreună cu o întreagă
listă de alţi savanţi, fără alte amănunte. Mi se întâmplă deseori să am
dezamăgiri minore de acest fel atunci când fac cercetări, dar de data aceasta
am descoperit pe pagina alăturată un nume pe care l-am recunoscut. Era
vorba de locotenent-colonel James Hamill. Cercetând în continuare, am aflat
că acesta a fost unul din principalii actori ai Proiectului Paperclip de
naturalizare a oamenilor de ştiinţă germani în rândul americanilor. Cartea
Agenda secretă: Guvernul Statelor Unite, savanţii germani şi Proiectul
Paperclip 1945-1990, scrisă de Linda Hunt, mi-a fost extrem de utilă în
obţinerea acestor informaţii.
La vârsta de 26 de ani, acest maior „înalt, cu părul blond” a fost ales
pentru una din cele mai cruciale funcţii pe teatrul de război european. Înainte
ca ruşii să coboare în buncărul lui Hitler a existat o adevărată cursă contra
cronometru între aceştia şi aliaţi pentru a vedea cine ajunge primul să obţină
tehnologia rachetelor creată la Peenemünde, o insulă din marea Baltică situată
la nord de Germania. Deşi pare greu de crezut, Hamill era doar un novice în
armată atunci când a primit acest post. Practic, prima lui misiune de
anvergură primită a fost aceea de a coordona misiunea V-2 în Germania!
În timp ce o unitate de investigare a crimelor de război cerceta zona
pentru depistarea abuzurilor comise împotriva prizonierilor de război, Hamill
şi echipa sa căutau documente tehnice şi încărcau rachete V-2 în trenuri
special utilate, care le transportau către continent. După prinderea savanţilor
germani, Hamill l-a escortat personal pe Werner von Braun în Statele Unite.
Acest lucru nu a fost însă de ajuns. Hamill a primit misiunea de a
monitoriza Proiectul Paperclip, cu baza la Fort Bliss, în Texas, sub
conducerea colonelului Toftoy. La fel ca şi fraţii Cameron, Hamill era
licenţiat în fizică. A făcut şcoala la Universitatea Fordham din Bronx, ceea ce
52
indică posibilitatea de a fi fost new-yorkez şi chiar un posibil membru al
conexiunii Long Island. Din punct de vedere al vârstei, ar corespunde ca
părinte al lui Mark Hamill, ţinând cont şi de faptul că mama acestuia a
divorţat când Mark avea vârsta de doi ani. Cel puţin aceasta este varianta pe
care am auzit-o eu. Cei care nu sunt de acord cu datele ar trebui să ţină seama
de faptul că Mark arată mult mai tânăr decât este în realitate. Este un om care
a îmbătrânit frumos.
Se ştie de asemenea că tatăl lui Mark a lucrat în serviciile secrete ale
armatei. Un articol din National Enquirer afirmă că a lucrat în serviciile
secrete ale Marinei. Deşi ar putea fi o simplă greşeală, nu este exclus ca
Hamill să fi primit mai târziu o asemenea însărcinare. Agenţii serviciilor
secrete îşi schimbă frecvent titlurile şi rolurile, din motive numai de ei ştiute.
Regula de bază în acest domeniu este duplicitatea. Personal, nu cred că există
temeiuri serioase să credem că acest om nu a fost tatăl lui Mark, dar nu am
făcut verificări pentru a vedea dacă există o legătură genetică între ei. Se ştie
că nimic nu este mai uşor pentru oamenii din această categorie decât să îşi
schimbe identitatea (inclusiv actele necesare). În ceea ce mă priveşte,
principiul după care m-am ghidat a fost tot timpul sincronicitatea. Chiar dacă
cei doi bărbaţi nu sunt înrudiţi, asemănarea de nume este suficient de
remarcabilă dacă ţinem cont de cursul investigaţiei noastre.
James Hamill este criticat dur de Linda Hunt în cartea ei, nu doar
pentru ascunderea adevărului faţă de opinia publică americană (guvernul nu a
fost niciodată de acord să spună în ce măsură i-a protejat şi s-a folosit de
oamenii de ştiinţă germani), dar şi pentru faptul că a le-a permis savanţilor
nazişti să îşi reia legăturile cu contactele lor anterioare şi să propage pe
această cale convingerile lor naziste. Hamill le-a permis acestora să deţină
propriile telefoane fără să le monitorizeze conversaţiile şi fără să le impună
restricţii la apelurile internaţionale. Nici unul din savanţii care au participat la
Proiectul Paperclip nu a fost nevoit să completeze vreodată formularele
guvernului federal legate de siguranţa naţională. Aşa-zisa supraveghere a
acestor nazişti a fost atât de relaxată încât ar putea fi considerată chiar „un
semn de aroganţă”. Dacă doriţi să obţineţi informaţii suplimentare referitoare
la această parodie de supraveghere, vă recomand să citiţi cartea Lindei Hunt.
O parte din aceşti savanţi nazişti au fost acuzaţi că au călcat
literalmente peste multe cadavre în fabricile de producere a rachetelor de la
Mittelwurk. Muncitorii folosiţi în aceste fabrici erau luaţi din lagărele de
concentrare şi puteau fi abuzaţi în fel şi chip. Deşi Hamill a vizitat
Mittelwurk în anul 1945, se spune că ar fi afirmat că nu ştia nimic de
eventualele acte inumane legate de savanţii care au lucrat mai târziu la
Proiectul Paperclip.
La sfârşitul cărţii sale, Linda Hunt îşi pune câteva întrebări absolut
necesare: de ce a fost necesară acoperirea crimelor naziste, acoperindu-i şi
protejându-i pe criminali? Nu numai că s-au ascuns documente şi au fost
minţite alte agenţii guvernamentale, dar există instituţii care continuă să
acopere aceste urme chiar şi la ora actuală.
Trebuie să existe motive foarte serioase pentru a face acest lucru.
Câteva indicii ne-au fost oferite chiar în acest capitol. Primul se referă la
numele insulei pe care s-au făcut cercetările referitoare la rachete:
53
Peenemünde. Acest cuvânt este tibetan. Etimologia engleză a cuvântului
înseamnă: „capul lumii”.
Un alt indiciu este legat de cercetările făcute de Hamill pentru
descoperirea documentelor tehnice. În realitate, el nu s-a limitat să caute
numai informaţii tehnice referitoare la rachete, ci a pus practic mâna pe
întreaga tehnologie a farfuriilor zburătoare creată de nazişti. Grupul de
interese căruia îi aparţinea, reprezentat de armată, îşi dorea o tehnologie
superioară cu ajutorul căreia să poată controla lumea. Se ştie la ora actuală că
naziştii dispuneau de o tehnologie superioară, care includea şi farfuriile
zburătoare. În acest context, cadavrele lăsate în urmă rămân un simplu
incident nefericit prin comparaţie cu interesele militare supreme de cucerire şi
control al spaţiului aerian. Naziştii aveau chiar o politică şi un cuvânt ce
desemna acest concept: Lebensraum. După înfrângerea lor, doctrina
Lebensraum a fost preluată şi dusă mai departe de Statele Unite. În spatele
armatei SUA operează un grup ascuns de control.
Toate aceste informaţii mi-au parvenit pe calea sincronicităţii, pornind
de la numele german de „Hamill”. Povestea a devenit chiar mai interesantă
când am putut stabili o conexiune cu o persoană în carne şi oase din
Germania.
Capitolul 10
Conexiunea germană
Chiar înainte de a lua în consideraţie o eventuală conexiune a
naziştilor cu fenomenul Montauk, soarta mi-a condus paşii în Germania. În
septembrie 1992 am participat la Târgul de Carte de la Frankfurt. În timp ce
intram în oraş la bordul unui taxi, m-a izbit un peisaj remarcabil. Puteam zări
de departe un turn uriaş având în vârf o piramidă. Imaginea mi s-a părut
uluitoare, întrucât semăna fantastic de bine cu antena Delta-T. Deşi am
întrebat în stânga şi în dreapta ca să aflu cine este proprietarul turnului,
nimeni nu părea să ştie. Majoritatea celor pe care i-am întrebat mi-au răspuns
că aparţine unui conglomerat de companii de asigurare.
Spre surpriza mea, turnul era situat chiar în locul în care se ţinea târgul
de carte. După câteva zile petrecute la târg am intrat în curtea sa şi am
descoperit că aceasta era plină de simboluri masonice. Am rămas cu o
senzaţie de uimire şi de curiozitate. Nu am reuşit să obţin însă răspunsuri
decât câţiva ani mai târziu, când am început să primesc faxuri şi telefoane de
la o persoană din Germania, pe nume Jan van Helsing. Acesta mi-a spus că a
făcut aranjamente pentru traducerea în limba germană a cărţii Proiectul
Montauk. În cele din urmă, s-a dovedit că reprezintă o sursă de informaţii
absolut senzaţionale. Jan are tot felul de conexiuni cu diferite societăţi secrete
din Germania, ale căror rădăcini se întind până în Antichitate. O parte din
acestea l-au sprijinit efectiv pe Hitler să preia puterea supremă în Germania.
În septembrie 1994, Jan a făcut o excursie în Hawaii şi s-a oprit pentru
o scurtă escală în aeroportul Newark. Preston nu se afla în oraş, aşa că m-am
dus să-l întâlnesc împreună cu Duncan. Pe drum, ne-am oprit în Manhattan ca
să luăm o altă prietenă ce urma să ne însoţească. Printr-o sincronicitate
curioasă, atunci când am intrat în apartamentul ei ne-a arătat o pictură
54
semnată cu iniţialele „A.H.”. Reprezenta trei căprioare pe o pajişte şi se
credea că este un original al lui Hitler. Se pare că fusese luată şi adusă din
Germania de un soldat american după moartea führerului. Autenticitatea ei nu
a fost pusă în discuţie de Sotheby’s, cea mai mare casă de licitaţie din New
York, dar aceasta a refuzat să o scoată la vânzare din cauza semnăturii ei.
Coincidenţa m-a făcut să mă gândesc că ne aflăm pe calea cea bună.
Ne-am îndreptat către un hotel din Newark şi l-am întâlnit aici pe Jan,
care ne-a povestit o istorie cât se poate de interesantă. Ne-a spus că s-a născut
cu capacităţi mediumice dintr-o mamă care putea citi aurele. La rândul lui,
tatăl său s-a ocupat cu studiul ştiinţelor oculte ani de zile. Cu toată această
moştenire, interesul lui Jan pentru paranormal s-a diminuat la un moment dat
şi el a devenit pasionat de muzica punk rock. Interesul pentru lucrurile oculte
i-a fost retrezit după ce a fost abordat de un skinhead15 care i-a spus că poate
citi aurele şi că chakra lui coronară nu funcţionează cum trebuie. Ceea ce i sa
părut şocant a fost faptul că informaţia venea de la un skinhead. Se ştie că
această categorie de oameni este considerată de regulă insensibilă şi
abrutizată.
Experienţa l-a trezit pe Jan, care a început să aibă experienţe
extracorporale. După ce a renunţat la droguri, alcool şi carne, a intrat într-o
comă care a durat o săptămână şi jumătate, timp în care s-a aflat aproape tot
timpul în afara corpului său. A trăit tot felul de experienţe, inclusiv vizitarea
unor piramide şi a unor case în formă de domuri. Se pare că acestea
aparţineau unui oraş al viitorului pe care spera să-l construiască chiar el
într-o bună zi.
După întâlnirea cu skinhead-ul şi experienţele care i-au succedat, viaţa
lui Jan s-a schimbat radical. S-a scufundat în studii ezoterice şi s-a întâlnit cu
tot felul de mediumi şi cititori de aure. O întâmplare extrem de interesantă s-a
petrecut atunci când s-a întâlnit cu un cititor de aure în vârstă de 70 de ani.
Jan a rămas şocat de întâlnirea cu acesta deoarece un alt prieten medium i l-a
descris anterior, spunându-i inclusiv că se va întâlni cu el. Deşi i-a privit aura
lui Jan, bătrânul nu a spus nimic. Jan l-a întrebat de ce îl priveşte atât de
straniu.
Bătrânul i-a răspuns: „Am citit multe aure la viaţa mea, dar nu am
văzut nici una care să arate atât de ciudat ca a ta. S-ar părea că ai fost implicat
într-o călătorie în timp. O parte a sufletului tău a rămas blocată într-o altă
dimensiune”.
Fraza i-a sunat familiar lui Jan, căci îl cunoscuse deja pe Al Bielek în
circumstanţe dintre cele mai neobişnuite.
Aflat într-o vacanţă la Hawaii, Jan i-a cunoscut din întâmplare pe
autorii Bill Cooper şi Brad Steiger. Aceştia l-au invitat pe iahtul lor pentru a
asista la o eclipsă de soare ce urma să aibă loc la ora 5.00 dimineaţa.
Secretara lui Cooper a sfârşit prin a deveni iubita lui Jan, după care l-a invitat
la o conferinţă despre OZN-uri ţinută în Arizona.
Acolo a dat nas în nas cu Al Bielek. Jan a simţit o prezenţă extrem de
puternică, dar nu şi-a dat seama despre ce este vorba. Ascultându-l pe Al, a
15 N. Tr. Textual: „cap ras”. Mişcare controversată alcătuită din tineri raşi în cap, atraşi de muzica rock
şi predispuşi la violenţă.
55
înţeles că între ei există o conexiune. Totul i se părea excesiv de familiar. În
timp ce Al continua să vorbească despre călătoriile în timp, Jan a început
subit să plângă. Trăia o experienţă emoţională extrem de profundă, dar nu ştia
ce anume stă la baza acestei emoţii. Totul părea o nebunie.
După conferinţă, Jan s-a decis să se oprească într-un bar Holiday Inn
pentru a bea o bere. Era absolut singur în bar. Zece minute mai târziu, în faţa
lui a apărut Al, care s-a aşezat chiar la masa din faţa sa. Acest lucru l-a luat
prin surprindere pe Jan, care i-a făcut chiar un compliment lui Al în legătură
cu conferinţa ţinută. Al nu s-a arătat însă foarte deschis şi şi-a văzut de
treburi. Subit, s-a petrecut ceva ce nu i s-a mai întâmplat niciodată până
atunci lui Jan. A auzit în cap o voce care i s-a adresat astfel, referindu-se la
Al.
„Motivul pentru care eşti încă în viaţă este că în viaţa ta s-a petrecut
ceva şi nu ai comunicat acest lucru Guvernului”.
Jan a rostit aceste cuvinte cu voce tare, uitându-se drept la Al, care i-a
răspuns că are dreptate. Jan a auzit din nou o voce interioară, alta decât prima
oară:
„Nu este adevărat. Trebuie să călătoreşti în altă parte. Guvernul nu ştie
unde şi doreşte să afle ce s-a întâmplat în celălalt timp; acesta este motivul
pentru care eşti încă în viaţă”.
Când i-a repetat aceste cuvinte lui Al, Jan a reuşit în sfârşit să îi
capteze atenţia. Al l-a întrebat dacă este cumva un medium. Cei doi s-au
împrietenit şi în curând s-au întâlnit acasă la Al. În timp ce îşi continuau
discuţiile, Jan a meditat asupra sincronicităţilor care l-au condus în această
situaţie. S-a trezit dintr-o dată povestindu-şi viaţa unui călător în timp (Al).
Dorind să înţeleagă ce se întâmplă, Jan l-a întrebat pe Al cum se face că îşi
povesteşte viaţa unui străin.
Al l-a privit scurt şi a exclamat: „Doamne, încă unul!”
Se referea la faptul că Jan avea o aură diferită. Mulţi cititori în aure au
vorbit de oamenii cu aure triple. Obişnuiţi cu prima aură, ei cad de multe ori
în confuzie, neştiind cum să le interpreteze de regulă pe toate trei. Al susţine
că pe planeta noastră nu există decât 18 oameni cu aura triplă, proveniţi dintrun
univers diferit de al nostru, care a fost distrus, transformându-se într-o
gaură neagră. Numai 18 oameni au scăpat din el, începând un proces de
renaştere sau de reconstrucţie. Jan mi-a spus că din câte şi-a dat seama, Al,
Duncan, Preston şi cu mine facem parte din cei cu aure triple. Avem cu toţii o
misiune pe care trebuie să o îndeplinim. A menţionat de asemenea că Mark
Hamill prezintă şi el această caracteristică.
Personal, nu susţin că am o asemenea aură, dar nu pot să contest faptul
că există un element misterios care pare să ne unească pe toţi în această
poveste. Duncan a adăugat că potrivit informaţiilor sale, pământenii au şapte
straturi de informaţii care se suprapun, alcătuind o structură asemănătoare cu
o salată. Nu-şi dă seama dacă această funcţie se referă exclusiv la structura
energetică sau chiar la corpul fizic. Cert este că ea se manifestă pe şapte
nivele.
56
Spre exemplu, dacă Duncan percepe pe cineva ca fiind „dublu”, asta
înseamnă că persoana respectivă are o structură alcătuită din 14 straturi, adică
2 x 7. Cele 14 straturi alcătuiesc o „aură dublă”. Stan Campbell, a cărui
poveste tragică am relatat-o în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, este un
om cu aură „triplă”, adică cu 27 de straturi energetice. Potrivit lui Duncan,
oamenii cu aura triplă aparţin aşa-numitei „zone de creaţie”. De pildă, Stan
nu numai că poate vizualiza incidente care se petrec în alte momente
temporale, dar percepe realmente interferenţele dintre planul eteric şi cel
fizic. În jurul lui se petrec tot felul de „evenimente” metafizice. Există
călugări în Tibet vestiţi pentru asemenea lucruri, iar Stan face parte din
această categorie.
Duncan susţine de asemenea că fenomenul aurei triple se manifestă ori
de câte ori cineva pătrunde în zona de creaţie. Orice om are această
capacitate, dar ea rămâne de regulă într-o stare latentă. În cazul lui Stan
Campbell, acesta a fost manipulat şi atras în cursa Proiectului Montauk.
Operatorii acestuia au trezit plenar această capacitate a sa (către care avea
deja înclinaţii) şi au folosit-o în detrimentul său.
Ideea existenţei unor indivizi cu aure triple proveniţi dintr-un alt
univers este susţinută şi de lecturile psihice pe care le-a făcut Duncan. În
anumite ocazii, el s-a referit la 637 de oameni proveniţi din vechiul univers.
Există o altă sincronicitate care face ca amintirile psihice ale lui Duncan să se
suprapună aproape perfect cu scenariul filmelor din seria Star Wars.
Experienţa este profund emoţională pentru el. Probabil, va veni cândva ziua
în care aceste amintiri vor ieşi plenar la suprafaţa psihicului său.
Cât despre filmele din seria Star Wars, informaţiile noastre nu se
opresc aici. Preston Nichols a fost implicat în producerea sunetului şi a
afirmat public în cadrul unor conferinţe că s-au făcut şedinţe cu mediumi
psihici pentru atragerea oamenilor, pentru ca aceştia să vadă de mai multe ori
filmele.
Seria Star Wars are la bază Jurnalul Voinţei scris de George Lucas.
Deşi nu a fost publicat niciodată, acest jurnal conţine visele şi inspiraţiile lui
Lucas, un om despre care se spune că a locuit la Montauk. Cuvântul „voinţă”
se referă exact la conceptul folosit de Aleister Crowley. Când voinţa este
dezlănţuită, indiferent dacă acest lucru se realizează prin intermediul lui
George Lucas sau al altei persoane, adevărul iese mai devreme sau mai târziu
la lumină. Iar adevărul care ne preocupă pe toţi este dezvăluirea secretelor
timpului.
Este evident că Duncan şi George Lucas s-au inspirat din aceeaşi
sursă. Dacă ne gândim că Mark Hamill a fost cândva coleg de cameră cu
Duncan16, un prieten din copilărie al lui Preston, iar apoi a devenit ginerele lui
George Lucas, speculaţiile pe marginea sa pot fi infinite. Este evident că a
existat o putere invizibilă care a operat prin intermediul tuturor acestor
persoane.
Am putea crede că Hamill, Lucas şi Preston (care a lucrat ca inginer
de sunet pentru aceste filme) au contribuit la unison la crearea filmelor din
16 Duncan nu-şi mai aminteşte de acest lucru, ştiut fiind că există perioade în viaţa sa faţă de care este
amnezic, dar propriile sale lecturi psihice i-au revelat acest adevăr. Informaţia a fost verificată apoi şi
dintr-o sursă independentă. Mark Hamill nu a avut comentarii de făcut.
57
seria Star Wars încercând să readucă aminte publicului larg de o cunoaştere
străveche la care a avut cândva acces. Filmul a fost înţesat de arhetipuri
mitologice şi toată lumea este de acord astăzi că a revoluţionat industria de la
Hollywood, îndeosebi în ceea ce priveşte efectele tehnologice speciale. Lucru
şi mai important, a aruncat o lumină nouă asupra science-fiction-ului, care a
ajuns să fie privit cu alţi ochi. Dintr-o literatură neglijabilă a devenit astăzi un
curent major al artei la nivel mondial. Preston, Duncan şi Al au mers chiar
mai departe, dezvăluind lumii informaţiile legate de Montauk.
Indiferent dacă sunteţi sau nu un fan al seriei Războiul stelelor, trebuie
să recunoaşteţi că entuziasmul popular stârnit de aceste filme a fost enorm.
Oamenii s-au înghesuit să le revadă de nu ştiu câte ori. Fiind un adevăr
deghizat în forma acceptabilă a science-fiction-ului, el nu a ameninţat status
quo-ul sau sistemul de convingeri al nimănui. Toate recordurile de box office
au fost spulberate, iar economia Hollywood-ului a fost pur şi simplu
relansată.
Istoria fenomenelor de la Montauk merge un pas mai departe şi
lezează interesele status quo-ului. Unul din motivele pentru care oamenii
resping această poveste sau refuză să o ia în considerare este legat de faptul
că atacă înseşi programele care îi fac pe oameni să uite. Scopul studiului
nostru referitor la Montauk este acela de a deznoda literalmente reţeaua
încurcată a conştiinţei care penetrează construcţia acestui univers. Credem că
următoarele capitole ne vor apropia cu încă un pas de acest scop.
Povestea lui Jan legată de oamenii cu aure triple proveniţi dintr-un alt
univers ne pune pe gânduri. Dincolo de toate, este cert că intrarea lui în viaţa
mea s-a produs în circumstanţe sincrone, permiţându-mi să aflu numeroase
informaţii legate de nazişti.
Capitolul 11
Secretul lui Iuda
Aşa cum am precizat mai devreme, Jan are numeroase contacte cu
societăţile secrete din Germania. Unii dintre indivizii pe care îi cunoaşte au
peste 90 de ani şi s-au implicat în aceste tradiţii dinainte ca Hitler să se
amestece în ele. Mulţi dintre ei îşi datorează longevitatea faptului că sunt
vegetarieni şi că au o dietă foarte sănătoasă. S-ar putea să vă surprindă, dar
motivaţia fundamentală a acestui vegetarianism este principiul ahimsa. Acest
cuvânt sanscrit înseamnă „non-violenţă”. Potrivit doctrinei ahimsa-ei,
întreaga viaţă reprezintă un tot unitar şi nici o creatură vie nu ar trebui să
sufere de violenţă sau durere. Din acest motiv, aceşti vegetarieni nemţi refuză
să mănânce carne.
Jan nu este membru al nici uneia din aceste societăţi, nici neonazist.
Nenumăratele informaţii pe care le-a strâns le-a primit în aceeaşi manieră
sincronă în care am primit eu informaţiile referitoare la fenomenele de la
Montauk şi la alte subiecte ezoterice conexe. Avem multe lucruri în comun,
dar nu mi-am propus să transmit imediat mai departe tot ce mi-a spus. A fost
necesar mai întâi să asimilez informaţiile primite de la el, iar apoi să le plasez
într-un context mai larg, mergând astfel un pas mai departe.
58
Când Jan van Helsing a început să vorbească, mi-am dat pe loc seama
că ascult cea mai reală variantă a istoriei celui de-al Treilea Reich, mai
apropiată de adevăr decât tot ce am citit vreodată în cărţi. Nu numai că era
relatată de un german, dar Jan dispune de conexiunile relevante, având acces
la o tradiţie încă vie şi absolut secretă.
Jan mi-a explicat că după căderea zidului Berlinului, anumite
informaţii ţinute pentru atunci secrete nu au mai putut fi ocultate. Diferite
societăţi secrete precum Cavalerii Templieri, sever reprimate în timpul
regimului comunist est-german, s-au bucurat în sfârşit de libertatea de a
spune ceea ce au fost nevoite să păstreze foarte mult timp în taină. Jan a fost
de acord să îmi dezvăluie tot felul de informaţii, care au devenit apoi puncte
focale ale investigaţiilor mele.
Din păcate, Jan a fost puternic obstrucţionat în propriile sale cercetări.
După ce a scris o carte în care a dezvăluit toate aceste informaţii, a fost
investigat de guvernul german cu scopul de a fi pus sub acuzare. Procurorul
general al Germaniei i-a interzis lucrarea şi i-a dat o amendă atât de mare
încât l-a ruinat financiar.
Titlul cărţii lui Jan este Societăţile secrete şi puterea lor în secolul XX.
A fost scrisă în limba germană şi a devenit rapid un best-seller cu peste
50.000 de exemplare vândute în întreaga Europă. Din cauza acestei
popularităţi, guvernul german a interzis-o, sub pretextul că „incită masele la
ură”. Subiectul cărţii se referă în primul rând la aspectele conspiraţiei politice,
incluzând doar câteva capitole referitoare la ocultism. Principala controversă
cu care a fost nevoit să se confrunte Jan se referea la chestiunea evreiască. El
a inclus în carte Protocoalele înţelepţilor din Sion, un document pe care
istoricii convenţionali îl consideră un fals. Istoricii conspiraţionişti nu sunt de
acord cu această părere. Un lucru este cert: chiar dacă Protocoalele ar fi o
invenţie, ele reprezintă exact mijloacele pe care le-ar folosi orice grup,
precum Iluminaţii, pentru a controla politica mondială. Oricare ar fi adevărul
în legătură cu Protocoalele, este evident că includerea lor într-o carte nu-ţi va
atrage simpatia unor organizaţii precum B’nai Brith sau Liga Anti-Defăimare.
În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că Jan s-a dovedit un
prieten loial şi sincer. Din păcate pentru el, o parte din informaţiile ezoterice
revelate în cartea sa sunt uşor de interpretat greşit. Din această perspectivă,
consecinţele s-au dovedit dramatice pentru el, cu atât mai mult cu cât a fost
luat în vizorul politicienilor. Deşi Jan afirmă negru pe alb în cartea sa că nu
este antisemit, mas-media s-a grăbit să-l acuze că ar fi susţinut inexistenţa
Holocaustului. Poziţia lui Jan este însă diferită. El a explicat pe un număr
considerabil de pagini că adevăraţii evrei nu fac parte din nici o conspiraţie.
Deşi a fost tratat incorect de criticii săi, problema cu care s-a
confruntat Jan este de înţeles. De aceea, înainte să continui cu revelarea
informaţiilor primite de la el, doresc să elucidez odată pentru totdeauna
chestiunea evreiască.
Principala problemă legată de cartea lui Jan este faptul că predispune
cititorul către judecarea extrem de aspră a anumitor categorii de persoane.
Deşi atitudinea guvernului german, de interzicere a cărţii pe piaţa germană, a
fost incorectă, este totuşi uşor de înţeles. Imigraţia masivă în Germania a
59
schimbat dramatic cultura acestei ţări. Am constatat personal că amestecul de
culturi în această ţară este chiar mai mare decât în Statele Unite. Cultura
ariană originală a trecut în umbră, ceea ce explică apariţia neonazismului şi a
altor curente pline de ură. Ironia sorţii face ca roata să se fi întors, ştiut fiind
că civilizaţia ariană indo-europeană a distrus în trecut diferitele culturi ale
indigenilor din întreaga lume.
Jan mi-a explicat printre altele că simbolurile francmasone pe care leam
văzut în Frankfurt sunt rezultatul influenţei şi puterii de control a evreilor
asupra Germaniei de astăzi. El susţine că facţiunile evreieşti conduc practic
ţara. Cartea sa aduce dovezi în acest sens, dar nu ştiu în ce măsură acestea
sunt în totalitate adevărate. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că Germania
continuă să plătească şi astăzi daune de război statului Israel. Foarte mulţi
germani trăiesc un resentiment din această cauză. Unii au ajuns chiar să
creadă că cel de-al Doilea Război Mondial a fost o manipulare a sioniştilor
pentru a-i determina pe germani să finanţeze crearea statului Israel. Acest
mod de a gândi este frecvent întâlnit în Germania.
La un moment dat în timpul conversaţiei noastre, Jan a insistat să
închid reportofonul. Dorea să-mi spună ceva despre care nu ai voie să
vorbeşti în Germania, deşi am descoperit ulterior că apărea tipărit în cartea sa.
Deşi mi s-a părut că exagerează cu dramatismul, i-am făcut pe plac şi am
închis reportofonul. Secretul pe care dorea să mi-l reveleze se referea la
Cavalerii Negri. Potrivit investigaţiilor sale, aceştia sunt moştenitorii legitimi
ai Cavalerilor Templieri, arşi pe rug de către Inchiziţie. Jan mi-a spus că
naziştii s-au folosit de Cavalerii Negri pentru a pune mâna pe un document
străvechi care le-a aparţinut cândva templierilor, iar înainte triburilor din
Israel. Preţiosul secret conţinut în acest document este acela că scribii ebraici
îl identifică pe Dumnezeul lor cu El Shaddai, Arhanghelul căzut sau Satan.
Această informaţie poate părea şocantă credincioşilor fanatici. Se pare că a
avut un asemenea efect şi asupra liderilor arieni, inflamându-le
antisemitismul.
După părerea mea, chiar dacă informaţia este adevărată, interpretarea
ei este complet greşită. Identificarea „Bestiei” cu Dumnezeu în orice religie
reprezintă o referinţă ezoterică a faptului că planul fizic are ca număr de cod
energetic 666. Am vorbit despre acest lucru în lucrarea Piramidele din
Montauk, în care am explicat că numărul Bestiei (calculat conform
principiilor numerologiei) este 26, la fel ca şi numărul lui YHWH (numele
corect pe care îl atribuie lui Dumnezeu evreii, citit Iehova sau Yahve). Vă
reamintesc că ne aflăm într-un univers a cărui construcţie se bazează pe
atomul de carbon, care conţine şase neutroni, şase electroni şi şase protoni.
Simbolismul ezoteric consideră conceptul de Bestie o metaforă a unui
principiu extrem de profund, implicat direct în crearea universului. El devine
un „Dumnezeu” care poate fi adorat numai în aspectul său inferior. Este
evident că această neînţelegere legată de numărul 666 sau de Bestie a condus
de multe ori în trecut la incitarea la ură împotriva evreilor sau a altor grupuri
sociale. Este curios faptul că formula prin care putem recunoaşte structura
universului în care trăim a fost interpretată într-un mod atât de greşit,
generând teamă şi respingere. Teama nu este altceva decât un demon care ne
împiedică să descoperim adevărata natură a lucrurilor.
60
Referinţa de care am vorbit mai sus, care îl identifică pe Dumnezeul
evreilor cu El Shaddai, nu este singura afirmaţie care a determinat autorităţile
germane să interzică lucrarea lui Jan. Cartea sa include şi alte citate din Noul
Testament sau din Talmudul evreiesc, dar acestea mă preocupă mai puţin.
Ceea ce mă interesează pe mine sunt tradiţiile ezoterice ale umanităţii, care,
dacă sunt studiate corect, revelează unitatea fundamentală care stă la baza
întregii existenţe. Din această perspectivă, evreii, musulmanii, creştinii,
arienii şi orice alt grup social, cu toţii ocupă un loc egal pe Roata Vieţii. Cu
toţii suntem integraţi în aceeaşi reţea. Diferitele facţiuni sunt ca nişte pete
colorate care consideră că nuanţa lor este cea preferată de Dumnezeu. Numai
cei care intră în rezonanţă cu aspectul lor creativ cel mai înalt pot vedea
lucrurile din perspectiva Creatorului, privind cu egală îngăduinţă toate
nuanţele în care este colorată Roata Vieţii.
Din nefericire, manipulatorii umanităţii au creat religiile într-o
manieră care să le permită să controleze emoţiile credincioşilor şi înclinaţiile
politice ale maselor. Adevărul interior al acestor religii nu este cunoscut decât
de nişte elite foarte reduse ca număr.
Religia a găsit întotdeauna o cale pentru a polariza umanitatea.
Oricare ar fi adevărul relativ cu privire la rolul potenţial adversar al evreilor
în societate, nu există nici o îndoială că lucrarea lui Jan a creat o polarizare la
nivelul guvernului german, dar şi al diferitelor grupări de evrei. Atunci când
ne ocupăm de subiecte atât de controversate ca naziştii şi conexiunile lor
mistice, nu avem dreptul să ne împiedicăm de o gândire polarizată care
include judecăţi de tipul „cutare este bun” şi „cutare este rău”.
După părerea mea, cel mai interesant aspect legat de evrei nu este cel
politic sau conspiraţionist, ci natura sacră a alfabetului lor ebraic despre care
am discutat pe scurt în Piramidele din Montauk. Această descoperire îi
aparţine lui Stan Tenen, care merită să-i fie recunoscute meritele, întrucât şi-a
petrecut mai bine de un deceniu studiind acest subiect. În esenţă, opera lui
susţine că dacă faci o secţiune într-o gogoaşă (sau într-un profil circular –
forma pe care fizicienii susţin că o are universul), vei obţine o structură în
formă de vârtej care va reflecta toate cele 27 de litere ale alfabetului ebraic,
dacă vei proiecta asupra ei o umbră din 27 de unghiuri diferite. Din păcate,
cele mai multe surse evreieşti tradiţionale nu au auzit de acest lucru şi nu îi
apreciază importanţa sau implicaţiile17.
Această implicare a formelor geometriei sacre în crearea unei limbi
arată că cel care a făcut acest lucru opera cu o conştiinţă mai presus de cea
umană obişnuită, ca să nu-i spunem de-a dreptul divină. Putem obţine un
indiciu referitor la cel care a creat limbajul divin şi religios examinând
etimologia cuvântului Iuda, numele celui mai puternic dintre cele 12 triburi
din Israel. Iuda era numele unui teritoriu ebraic şi se datorează celui de-al
patrulea dintre fiii lui Iacov. Cuvântul englez Judah derivă din cel ebraic
yehudhah (pronunţat ya-hu-dey), care seamănă izbitor cu Tahuti (pronunţat
ta-hu-tey), zeul egiptean al magiei şi cunoaşterii. Dacă nu vi se pare o
coincidenţă suficient de semnificativă, vă propun să examinăm etimologia
17 Ebraica nu este singura limbă sacră care prezintă asemenea mistere. Aproape toate limbile
primordiale sacre (greaca, arabica, sanscrita şi tibetana fac parte dintre ele) au caracteristici
asemănătoare. De fapt, ele au fost derivate din aceeaşi limbă-mamă. Dar despre acest subiect vom
discuta mai amănunţit mai târziu.
61
cuvântului ebraic (hebrew). Acesta derivă din cuvântul ebraic ibhri, care
înseamnă „cineva aflat dincolo de râu”. Dacă ebraicii s-au auto-definit ca
locuind dincolo de râu, este probabil că se refereau la Nil. Acest lucru devine
încă şi mai clar dacă ţinem seama de asemănarea dintre cuvântul ibhri şi
„ibis”, forma animală în care este reprezentat de regulă Tahuti. Acest animal
trăia într-o populaţie numeroasă pe malul Nilului şi era considerat sacru de
egipteni. Nimeni nu vâna vreodată un ibis. Cuvântul englezesc ibis derivă din
egipteanul hib, care are o rezonanţă comună cu englezescul hebrew. Chiar şi
cuvântul ibex (o capră cu coarne lungi, curbate) derivă dintr-un dialect alpin
şi înseamnă căţărător (la fel ca cei care se căţărau pe vârful Marii Piramide).
Labirintul etimologic de mai sus demonstrează că atât tradiţia teutonă
cât şi cea ebraică derivă dintr-o sursă comună avându-l în centru pe Tahuti.
Etimologia ambelor cuvinte sugerează că Egiptul se afla în centrul tradiţiei
culturale antice. Poporul aflat în acest centru cultural avea pielea întunecată la
culoare. I s-au adăugat apoi triburile celtice, emigrate din Asia Centrală şi
care au trăit în pace alături de egipteni sub conducerea înţeleaptă a aceluiaşi
faraon. Ambele popoare au contribuit în egală măsură la moştenirea culturală
egipteană, aşa cum o cunoaştem astăzi. Marea breşă în cultura şi civilizaţia
egiptenilor care s-a produs în timpul lui Ramses II a fost provocată de Moise,
care i-a condus pe ebraici dincolo de Marea Roşie. Din această perspectivă,
poporul condus de Moise includea un amestec de rase, inclusiv celtice. Se ştie
astăzi că în timpul perioadei respective, un celt pe nume Niul s-a însurat cu
fiica faraonului, Scota. Descendenţii acestuia au numit ţara în care s-au
stabilit Scoţia, în onoarea fiicei faraonului. Insulele scoţiene numite Hebride
poartă în mod evident numele ebraicilor, la fel ca şi Hebron-ul, un oraş situat
la sud de Ierusalim.
Comparaţia numelor poate continua la infinit, dar credem că am
stabilit cu toată claritatea că Egiptul a fost cândva centrul lumii, în care s-au
amestecat numeroase culturi şi din care au derivat un mare număr de tradiţii.
Cercetătorul atent îşi dă seama că atât religia creştină cât şi cea iudaică s-au
născut din aceeaşi religie egipteană. Din păcate, majoritatea oamenilor nu-şi
dau seama de acest lucru, căci religia egipteană a fost distorsionată sau
interpretată greşit de istorici. Este imposibil să nu faci o apropiere între Torah
ebraică şi Tarotul egiptean sau Rota (n.n. Roata). Însuşi cuvântul rabbi derivă
fonetic din Ra, regele-soare al egiptenilor.
Nu am dorit în nici un caz să demonstrăm că evreii ar fi furat religia
egiptenilor. Cuvântul hebe arată că ebraicii duceau cu ei sfântul potir al lui
Melchisedec, cel puţin într-un sens metaforic, dacă nu chiar fizic. În limba
greacă, cuvântul hebe înseamnă tinereţe. În mitologia elenă, Hebe era zeiţa
tinereţii şi purtătoarea cupei pentru zei. Metaforic vorbind, ea purta potirul
Sfântului Graal sau al lui Melchisedec. Odată cu plecarea lui Moise (şi a
potirului), egiptenii şi-au pierdut puterea, care s-a transferat la ebraici, cel
puţin până în timpul lui Solomon. Mişcarea corespunde unui plan celest, legat
şi de mecanica orbitală a universului. Aşa cum viaţa se foloseşte de diferite
artificii pentru a supravieţui şi a evolua, la fel procedează şi Tahuti, creatura
arhetipală a vieţii, care îşi manifestă mesajul prin cele mai variate canale. Se
ştie despre el că a fost mesagerul zeilor şi un expert în comunicare. Un mediu
diferit necesită o abordare diferită şi soluţii corespunzătoare.
62
Revenind la străvechiul manuscris al Cavalerilor Templieri, putem
găsi aici o sincronicitate remarcabilă. Documentul se referă la Iisus, care se
adresează teutonilor din legiunea romană. Iisus le spune direct acestora că ei
sunt poporul pe care l-a ales. Extremiştii arieni din Germania s-au folosit de
aceste cuvinte şi au făcut ce au vrut cu ele. Ei au pretins exact ce au pretins
secole la rând evreii: că sunt poporul ales. Această referinţă atestă faptul că
ambele tradiţii şi-au derivat puterea şi forţa din aceeaşi sursă: Tahuti. Din
păcate, bunul simţ a fost ignorat şi situaţia s-a deteriorat într-o conştiinţă
polarizată. Este evident că prin interpretarea greşită a informaţiilor ezoterice
s-a încercat de fapt manipularea umanităţii.
Personal, am convingerea că studiul aprofundat al etimologiei va
conduce mai devreme sau mai târziu la revelarea originii comune a
civilizaţiei. Un prim exemplu se referă la Ararat, muntele pe care a ajuns Noe
cu legendara sa arcă. Aceasta este zona din care s-a născut întreaga umanitate.
Este greu să nu observi similitudinea dintre cuvintele Ararat şi arian. Ştiinţa
nu a stabilit niciodată că ar exista vreo diferenţă rasială între evrei şi arieni.
Singurele diferenţe între cele două popoare sunt de natură culturală şi
religioasă.
Confuzia şi rivalitatea dintre diferitele grupuri de pe pământ îşi trag
sorgintea din legenda antică a Turnului din Babilon. Există o poveste care
susţine că „Dumnezeu” a pedepsit umanitatea pentru că a încercat să ajungă
pe culmea cunoaşterii, concept simbolizat şi de calota Marii Piramide. Era o
epocă în care întreaga umanitate vorbea aceeaşi limbă, cunoscută sub numele
de Vril. Această limbă a fost ulterior fragmentată în mai multe, ceea ce
explică labirintul etimologic al diferitelor limbi de pe pământ. Povestea
Turnului din Babilon nu este altceva decât un program injectat în reţeaua
morfogenetică a pământului pentru a genera divizarea umanităţii. Rivalitatea
dintre evrei şi nazişti, care continuă să existe şi la ora actuală, este un
exemplu în această direcţie.
Ne vom ocupa în continuare de un om care deşi a trăit în mijlocul
celor mai puternici oameni din cel de-al Treilea Reich, a făcut tot ce i-a stat în
puteri pentru a vindeca rivalitatea dintre cele două popoare.
Capitolul 12
Doctor Felix
În timp ce scriam această carte, am primit o scrisoare care mi-a revelat
un alt aspect al misterului care înconjoară conexiunea nazistă a fenomenelor
de la Montauk. Scrisoarea provenea de la o persoană care a lucrat la filmele
din seria Star Wars. Acesta mi-a comunicat că toate filmele din această serie,
la fel ca şi cele din seria Indiana Jones, au fost turnate în Anglia pe un teren
aparţinând E.M.I. Thorn, misterioasa companie de care am mai vorbit în
asociere cu Aleister Crowley şi cu Experimentul Philadelphia.
Scenariul filmului Călătorii arcei pierdute, scris de George Lucas,
este cel mai interesant dintre toate, din perspectiva conexiunii naziste. Se
spune despre regizorul filmului, Steven Spielberg, că ar fi fost aspru criticat
în comunitatea evreiască pentru acest film, care le-a adus multă popularitate
naziştilor, făcând din ei nişte personaje remarcabile, deşi negative. Unii au
63
considerat filmul ca fiind chiar o glorificare a puterilor aşa-zis mistice ale
naziştilor. Fabrica de zvonuri de la Hollywood afirmă că Spielberg a făcut
filmul Lista lui Schindler pentru a diminua efectele indiscreţiei sale din
primul film. Un lucru este sigur: după filmarea Listei lui Schindler, Spielberg
a devenit favoritul Hollywood-ului. Înaintea acestui film, deşi a avut un
succes enorm, a fost întotdeauna discriminat la decernarea premiilor Oscar şi
la recunoaşterea oficială a uriaşului său talent.
Există articole de presă care susţin că Spielberg sau companiile sale au
cumpărat proprietăţi extinse ale industriei de apărare din Long Island, despre
care se ştie că au facilităţi subterane uriaşe. Locaţiile şi companiile prezentate
în presă au variat, dar tema a fost de fiecare dată aceeaşi: aducerea studioului
în Long Island pentru a face un film despre extratereştri. Conexiunile lui
Spielberg cu guvernul sunt legendare. Ele au început cu filmul Întâlnire de
gradul III şi cu continuat cu E.T., în care se crede că ar fi intervenit inclusiv
Casa Albă. Se spune că Ronald Reagan ar fi făcut comentarii, spunându-i
regizorului „ce are dreptul să afirme în film şi ce nu”.
Odată cu noua proprietate din Long Island, Spielberg se află doar la o
aruncătură de băţ de Montauk. Există două persoane diferite care mi-au
comunicat că i-au dat personal cartea Proiectul Montauk. Menţionez că nu leam
cerut eu însumi acest lucru, ci a fost propria lor idee. Multă lume s-a
întrebat însă de ce nu a făcut nici un film în legătură cu cartea, de vreme ce a
primit-o. În schimb, a turnat Lista lui Schindler şi se spune că ar lucra în
prezent la un film despre Incidentul de la Roswell. Nimeni nu contestă
inteligenţa şi talentul uriaş al lui Spielberg. În plus, se pare că are o
predispoziţie personală către redarea adevărului. Există indicii clare pe care ni
le-a oferit în filmele Călătorii arcei pierdute şi Întâlnire de gradul III, dar nu
putem şti sigur dacă nu a fost silit să urmeze linia guvernamentală.
În Lista lui Schindler, Spielberg îi ridică un adevărat monument
eroului principal, Schindler, pentru faptul că a salvat circa o mie de evrei de
la o moarte sigură în lagărele de concentrare. Fără să minimalizăm cu nimic
eforturile umanitare ale lui Schindler, trebuie să spunem că Spielberg a trecut
cu vederea una din cele mai fascinante istorii legate de cel de-al Doilea
Război Mondial. Este vorba de povestea doctorului Felix Kersten.
Dr. Kersten a salvat vieţile a sute de mii de oameni din lagărele de
concentrare, majoritatea evrei, şi asta în circumstanţe mult mai dificile decât
cele cu care s-a confruntat Schindler, căci avea zilnic de-a face cu liderii celui
de-al Treilea Reich. Deşi este menţionat în multe note de subsol ale cărţilor
de istorie, se cunosc foarte puţine lucruri despre Kersten. Personal, am
devenit interesat de el după ce am găsit într-o carte o menţiune legată de el în
care se preciza că era maseurul personal al lui Heinrich Himmler, care făcea o
terapie holistică. Referinţa menţiona de asemenea că dr. Felix a scris ulterior
o carte despre experienţele sale cu Himmler. După părerea mea, orice om care
practica o terapie holistică pe vremea naziştilor trebuia să fie o personalitate
interesantă, ca să nu spun mai mult. De aceea, am căutat cartea lui Felix
Kersten, intitulată Memoriile lui Kersten, 1940-1945. Am descoperit aici că
descrierea lui Kersten ca simplu maseur era o minimalizare. În realitate,
Kersten era un medic cu drepturi depline care practica medicina holistică, nu
doar masajul.
64
Născut în anul 1898, în Estonia, Kersten era de origine germană, dar
şi-a început viaţa ca supus al Imperiului Ţarist. După ce a luptat în Războiul
Finlandez de Eliberare din anul 1918 a devenit finlandez. Mai târziu, s-a
mutat la Berlin, unde a studiat medicina şi s-a specializat într-o terapie
orientală străveche şi foarte puţin cunoscută alături de un specialist oriental,
dr. Ko. Kersten şi-a numit tehnica terapia fizio-neuronală şi a descris-o într-o
anexă a cărţii sale. Descrierea arată cu claritate că era vorba de o abordare
ştiinţifică a terapiei. Pe de altă parte, administrarea ei necesită o capacitate
intuitivă deosebită a practicantului. Kersten stăpânea la perfecţie procedeul.
Terapia a avut un succes uimitor şi reputaţia lui Kersten s-a răspândit
ca fulgerul. Întreaga aristocraţie din Europa îşi dorea să fie tratată de el, şi
astfel, dr. Felix a ajuns medicul personal al Prinţului Hendrick şi al Reginei
Wilhelmina a Olandei, ţară în care s-a şi stabilit.
La un moment dat, destinul lui Kersten s-a intersectat cu cel al lui
Heinrich Himmler, Reichsführerul SS-ului lui Hitler. Himmler suferea de
spasme severe ale stomacului care îi provocau mari dureri şi îl făceau uneori
să îşi piardă cunoştinţa. Lui Kersten i-a fost uşor să îi rezolve problema,
motiv pentru care i s-a cerut să îi asigure lui Himmler un tratament regulat.
Kersten a refuzat. Pe de o parte respingea politica nazistă, iar pe de altă parte,
căminul lui se afla în Olanda. Când naziştii au invadat această ţară, lui
Kersten nu i-a mai fost deloc uşor să îl refuze pe Himmler. Aşa se face că a
ajuns medicul personal al Reichsführerului. Deşi respingea hotărât metodele
naziste, Kersten s-a decis să se folosească de poziţia sa pentru scopuri
umanitare.
În cartea sa, Kersten explică faptul că oamenii tulburaţi şi bolnavi îi
povestesc medicului personal lucruri pe care nu ar îndrăzni niciodată să le
spună altor persoane. Himmler savura prezenţa intelectuală a lui Kersten, aşa
că cei doi s-au angajat în multe conversaţii aprinse, deşi în limitele bunei
cuviinţe. În curând, Reichsführerul şi-a făcut din dr. Felix un adevărat
confident. Numeroasele şedinţe de terapie pe care le-a făcut ne permit astăzi
să ne facem o părere destul de exactă despre felul în care gândea Himmler.
Imaginea care rezultă este cea a unui iubitor al ocultismului, al doilea ca
putere în stat după Hitler.
Deşi Kersten îl prezintă pe Himmler ca fiind indiferent la problema
evreilor, el nu diferă cu nimic de germanul mediu al acelei epoci. La rândul
lui, Kersten se dovedeşte indiferent la problema francmasoneriei sau a altor
subiecte arzătoare. Spre exemplu, Himmler credea că masonii se află în
spatele tuturor evenimentelor politice majore ale lumii şi că ordinele lor
secrete sunt controlate de un grup mic de evrei. Respingând vehement acest
punct de vedere, ca fiind extrem şi nefondat, Kersten se arată la rândul lui
incapabil să înţeleagă posibilitatea rolului sinistru al conspiraţiilor masonice.
Mult mai uşor de înţeles sunt plângerile lui Himmler referitoare la
profesiunea medicală şi la cea avocăţească. Este o ironie incredibilă să asculţi
criticile sale la adresa abuzurilor acestor profesiuni, care nu diferă cu nimic
de ceea ce se întâmplă astăzi în America modernă. Deşi observaţiile lui
Himmler sunt pline de bun simţ, Kersten nu părea să aibă urechi de auzit
pentru ele. Îi era imposibil să înţeleagă că medicii şi companiile farmaceutice
acţionează de multe ori pentru a-şi satisface interesele egoiste şi meschine, în
65
detrimentul intereselor pacienţilor lor. Pe de altă parte, se pare că Himmler a
înţeles durerile oamenilor obişnuiţi, simpatizând din toată inima cu aceştia
atunci când venea vorba de avocaţi, medici şi farmacişti necinstiţi.
Nu mai puţin surprinzătoare mi se pare credinţa fermă a lui Heinrich
Himmler în Bhagavad-gita şi în legea karma-ei. Dar cea mai curioasă între
toate mi s-a părut confesiunea făcută de el lui Kersten cu privire la chestiunea
exterminării evreilor. Himmler i-a mărturisit acestuia că nu doreşte să ucidă
nici măcar un singur evreu, preferând să-i trimită pe toţi într-o colonie din
Madagascar. Ne putem face o idee despre frustrarea pe care a simţit-o el când
a încercat să-l convingă pe Hitler să abordeze chestiunea evreiască dintr-o
perspectivă mai umanitară, fără să reuşească. Singurul căruia putea să-i
împărtăşească această frustrare era medicul său personal. Personal, această
trăsătură umanitară de caracter a lui Himmler m-a luat prin surprindere. Fiind
şeful Gestapo-ului şi al SS-ului, numele său este asociat astăzi exclusiv cu
teama şi cu cruzimea.
Într-o zi, Kersten l-a găsit pe Himmler pradă unor dureri îngrozitoare
după o vizită făcută la Führer. Tocmai primise ordinul Soluţiei Finale.
Himmler s-a simţit atât de tulburat încât a suferit o prăbuşire psihică totală.
Atât el cât şi Kersten ştiau foarte bine că nu se putea împotrivi Führerului fără
a-şi pierde poziţia de Reichsführer SS.
Deşi aceste circumstanţe nu-i justifică neapărat acţiunile, avem totuşi
o perspectivă nouă asupra omului Heinrich Himmler şi a eşecului său în
calitate de fiinţă umană. La fel ca atâţia alţii, a avut idealuri înalte, dar a fost
incapabil să le atingă. Deşi credea în karma, acţiunile şi omisiunile sale au
condus la moartea îngrozitoare a milioane de oameni.
După cum este prezentat în cartea lui Kersten, Himmler s-a confruntat
cu o dilemă majoră. Dorinţa lui cea mai mare era aceea de a restaura gloria de
odinioară a rasei sale germanice. A urmărit şi a dobândit o poziţie foarte
înaltă în Reich, care l-ar fi putut ajuta să-şi împlinească idealurile, dar a fost
nevoit să-şi păstreze funcţia adaptându-se la maşinaţiile politice ale unor
oameni obişnuiţi. Urmărindu-şi idealurile înălţătoare, Himmler a căutat să
obţină o poziţie de înaltă influenţă politică. Aşa se face că a fost atras de
Hitler. Unul din cei mai loiali aghiotanţi ai lui Hitler, Himmler l-a însoţit pe
acesta încă din primele zile când încerca să se integreze în societatea Thule.
La început, Himmler s-a simţit inspirat de oratoria lui Hitler şi de ideile
acestuia legate de poporul german. De-a lungul anilor, el a asistat neputincios
la decăderea spirituală şi fizică a Führerului, dar nu s-a putut desprinde de
convingerea lui că Hitler este salvatorul etern al rasei ariene. Se pare că
afirmaţiile publice şi ceea ce gândea el în particular erau două lucruri complet
diferite.
Se pot spune încă multe lucruri despre Heinrich Himmler. Credea
despre sine că este reîncarnarea lui Henry I şi era foarte mândru de castelul
său de la Wewelsburg unde se întâlnea cu membrii ordinului său: Cavalerii
Negri. A urmărit cu perseverenţă recuperarea Sfântului Graal şi a Arcei
Contractului, autorizând diferite expediţii arheologice pe mai multe
continente. O parte din aceste aventuri sunt incluse în cărţile afişate în
bibliografie. De aceea, în capitolele următoare ne vom ocupa numai de
aspectele cele mai importante ale acestora.
66
Cel mai impresionant lucru în cartea lui Kersten mi s-a părut viziunea
complet diferită asupra lui Himmler prin comparaţie cu cea oferită de cărţile
de istorie. Înainte îl privisem întotdeauna ca pe cel de-al doilea om în ierarhia
răutăţii mondiale, un monstru însetat de sângele evreilor. În realitate,
Himmler s-a dovedit foarte maleabil în mâinile lui Felix Kersten, care i-a
cerut în mod repetat eliberarea unor deţinuţi, majoritatea evrei. Situaţia era
extrem de stânjenitoare pentru Himmler, dat fiind climatul moral al vremii, şi
de multe ori a fost nevoit să acţioneze în spatele uşilor închise, pentru ca
ceilalţi nazişti să nu afle cu ce se ocupă. Există totuşi destule alte mărturii ale
unor ofiţeri nazişti care au simpatizat cu prizonierii evrei, dându-i chiar liste
cu numele lor lui Kersten, pentru ca acesta să aranjeze eliberarea lor prin
intermediul lui Himmler.
Către sfârşitul războiului, Kersten a negociat literalmente eliberarea a
sute de mii de prizonieri. Detaliile pot fi găsite în cartea sa. Himmler ajunsese
să capituleze uşor în faţa lui, deşi aceste acţiuni erau contrare ordinelor
Führerului şi puteau fi chiar pedepsite cu moartea. În asemenea momente,
Himmler a făcut dovada unei compasiuni şi a unui umanism care nu se
regăsesc în reputaţia sa. Ştia foarte bine că războiul se apropie de sfârşit, şi a
acţionat ca şi cum ar fi dorit să îşi asigure o karma mai bună.
La fel ca atâţia alţi oameni care se trezesc în circumstanţe nepotrivite,
Himmler nu era un om rău în sine, aflându-se mai degrabă sub influenţa unei
forţe malefice mult mai puternice pe care nu a putut-o controla sau învinge18.
Capitolul 13
Führerul
Felix Kersten îşi aminteşte în cartea sa de ziua cea mai tulburătoare
pe care şi-a petrecut-o alături de Himmler. Era vorba de 12 decembrie 1942.
În ziua respectivă, Himmler l-a chemat în cabinetul său pentru a vindeca un
om care suferea de dureri foarte mari de cap, ameţeală şi insomnie. Omul s-a
dovedit a fi Hitler.
După ce l-a pus pe Kersten să jure că va păstra secretul, Himmler a
scos din seiful său o mapă neagră, din care a luat un manuscris tipărit, cu
coperte albastre. Acestea conţinea în 26 de pagini fişa medicală a lui Hitler,
care prezenta toate bolile şi afecţiunile de care suferise acesta, începând cu
otrăvirea cu gaz din timpul Primului Război Mondial care l-a făcut să
orbească o vreme. Printre alte simptome a descoperit şi sifilisul. Boala ar fi
fost „vindecată”, dar a reizbucnit în anul 1937. Începând din 1942 nu mai
exista nici o îndoială că Hitler suferea de paralizie progresivă, boală
asociată cu fazele avansate ale sifilisului. El a manifestat toate simptomele
bolii, cu excepţia fixităţii privirii şi a confuziei în vorbire.
În toată această perioadă de timp, Himmler nu era deloc în apele
sale, neştiind ce să facă. Nu se cunoştea nici un remediu la paralizia
progresivă, dar lui Hitler i se făceau injecţii care îi permiteau să îşi continue
lucrul. Acestea îi erau administrate de un escroc pe nume dr. Morell.
18 Celor care refuză să creadă în această imagine a lui Himmler le recomand să citească lucrarea
doctorului Felix Kersten. Aceasta este scrisă în funcţie de propriile sale observaţii şi amintiri. Părerile
de mai sus nu îmi aparţin. Afirmaţiile mele nu sunt altceva decât o reflectare a memoriilor doctorului.
67
Himmler avea îndoieli cu privire la Morell, dar dorea să-şi vadă Führerul
vindecat cu orice preţ, căci îşi dădea foarte bine seama de deteriorarea
rapidă a capacităţilor mentale ale acestuia. Injecţiile lui Morell îl ajutau pe
Hitler să gândească mai clar. Era însă doar o soluţie temporară şi Himmler
ştia foarte bine acest lucru.
După ce a aflat care este situaţia, Kersten a sugerat o examinare
mentală totală a lui Hitler. Himmler a insistat însă că Hitler nu putea fi
examinat într-un spital de psihiatrie sau într-un azil de nebuni. Chiar dacă
Führerul ar fi consimţit, zvonul s-ar fi răspândit rapid şi i-ar fi demoralizat
pe germani. Pentru Himmler, dr. Morell a rămas unica alternativă.
Himmler s-a trezit astfel într-o dilemă profundă legată de starea de
sănătate a Führerului său. Era convins că orice ar face pentru restaurarea
sănătăţii lui Hitler, colegii săi ar fi rămas cu impresia că nu face decât să-şi
urmeze interesele personale. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că ar
trăda cauza germană dacă ar fi pus la îndoială sănătatea Führerului,
punând astfel în pericol securitatea întregii naţiuni. Deşi Kersten a insistat,
Himmler nu s-a putut decide să facă ceva, continuând să se îmbete cu apă
rece, în speranţa că lucrurile se vor îmbunătăţi de la sine. El a promis totuşi
că dacă situaţia se va deteriora, va lua măsuri. Între timp, dr. Morell a
continuat să-i facă injecţiile sale hipodermice lui Hitler.
Kersten afirmă că Himmler s-ar fi confruntat şi cu o altă problemă în
caz că l-ar fi declarat pe Hitler incompetent din punct de vedere mental.
Această problemă se numea Martin Bormann, omul care controla toate
audienţele la Führer, recunoscut ca un mare manipulator. Himmler şi
Bormann nu aveau încredere unul în altul. Mai mult, nu există dovezi cum că
Bormann ar fi preţuit trăsăturile umanitare de caracter atribuite lui Himmler.
Himmler i-a împărtăşit toate aceste informaţii lui Kersten deoarece a
asistat personal la diferite miracole medicale făcute de acesta cu alţi membri
ai celui de-al Treilea Reich şi şi-ar fi dorit ca acest lucru să se petreacă şi în
cazul lui Hitler. Kersten a refuzat să-l trateze însă pe Hitler, căci nu se
cunoştea nici un remediu pentru paralizia progresivă. Deşi nu o spune direct,
rezultă din cartea sa şi faptul că dr. Felix nu dorea să se implice personal,
convins că îşi va prinde urechile cu un asemenea pacient. Lucrul cu un
pacient nebun, dar care deţinea o putere atât de mare, l-ar fi putut costa cu
uşurinţă viaţa. Prin comparaţie cu el, Himmler era uşor de manipulat.
Rămâne totuşi semnificativ faptul că dr. Felix a descris în cartea sa această
zi ca fiind „cea mai tulburătoare din viaţa sa”. Putem considera acest lucru
o dovadă în plus a magnetismului uluitor pe care se spune că îl avea Hitler
prin simpla sa prezenţă. Pur şi simplu, Kersten nu s-a simţit capabil să se
apropie mai mult de el.
Nu este deloc surprinzător faptul că Himmler nu a făcut nimic pentru
a-l înlătura pe Hitler de la putere, dar este demn de remarcat, ca să nu
spunem şocant de-a dreptul, că şi-a dat seama cu atâta luciditate ce se
întâmpla cu şeful său. Loialitatea sa avea să-l coste la un moment dat viaţa.
Deşi s-a făcut vinovat de numeroase crime, nu putem contesta faptul că a
existat un aspect spiritual al lui Himmler pentru care ar merita să fie iertat.
Mult mai malefic apare din această perspectivă Bormann, ale cărui acţiuni
satanice au fost concertate (conştient sau inconştient) cu forţe precum acel
68
dr. Morell, care îi injecta lui Hitler tot felul de substanţe necunoscute. De aici
şi până la concluzia unei manipulări psihice şi fiziologice a Führerului nu
mai este decât un pas.
Capitolul 14
Hitler trăieşte!
Toată lumea ştie că Hitler a murit în buncărul său la 30 aprilie 1945.
Evenimentele din ziua respectivă au fost dramatizate în numeroase filme. Ştiu
fiind cât de pasionat este Hollywood-ul de adevăr, nu este de mirare că
nimeni nu şi-a pus vreodată problema să facă un film despre supravieţuirea
Führerului Germaniei. Totuşi, dacă citim ziarele din perioada de sfârşit al
celui de-al Doilea Război Mondial, constatăm că a existat o mare nedumerire
în legătură cu soarta lui Adolf Hitler. Genealul Eisenhower era foarte
preocupat de ideea că Hitler ar fi putut scăpa. Au existat nenumărate raiduri
pe deasupra buncărului dictatorului. Ruşii, care au ajuns primii la buncăr, nu
au permis decât o inspecţie limitată a Aliaţilor înainte de a-l sigila o perioadă
lungă de timp. Scenariul a fost atât de confuz încât practic orice s-ar fi putut
întâmpla.
Într-o zi, pe când mai scriam încă la cartea Proiectul Montauk, Preston
mi-a spus că a discutat cu un negustor de artă care i-a jurat că a cumpărat
tablouri de la Hitler în persoană. Aceste opere de artă erau considerate
adevărate comori de către nazişti. Ciudata poveste este susţinută şi de un
articol apărut în Portland Oregonian (din 1962, cred) care prezenta povestea
unui bărbat ce arăta exact ca Hitler. Acesta era artist şi a declarat că era
confundat tot timpul cu Hitler din cauza asemănării sale cu el. Artistul
susţinea că asemănarea este o pură coincidenţă. În cele din urmă, omul s-a
mutat în Prescott, Arizona, şi nu s-a mai auzit nimic de el. Când l-am auzit
pentru prima oară pe Preston spunându-mi că Hitler ar fi în viaţă, nu l-am
crezut, deşi auzisem de articolul respectiv, printr-o ciudată sincronicitate.
Acesta îmi fusese înmânat de una din secretarele lui L. Ron Hubbard cu 15
ani în urmă, fiindu-mi prezentat ca o curiozitate trimisă acestuia.
Preston nu mi-a dezvăluit identitatea „negustorului de artă”, dar am
reuşit să o aflu dintr-o altă sursă. Omul era implicat în fenomenele de la
Montauk şi se potrivea de minune profilului. La întâlnirea dintre mine şi
Preston la care acesta din urmă mi-a pomenit de conexiunea cu Hitler s-a
nimerit să participe şi Duncan Cameron. Acesta a devenit brusc foarte grav şi
ne-a spus că nu trebuie să transmitem mai departe această informaţie, care
trebuie să rămână confidenţială. Câţiva ani mai târziu l-am întrebat pe
Duncan dacă trebuie să păstrez în continuare confidenţialitatea informaţiei.
Acesta nu-şi mai amintea însă de conversaţia noastră şi s-a limitat să râdă.
Privind retrospectiv, totul s-a petrecut ca şi cum un program s-ar fi activat
instantaneu în mintea lui Duncan atunci când a auzit informaţia.
Mulţi istorici ai celui de-al Doilea Război Mondial sunt nevoiţi să
respecte o anumită agendă. În climatul politic al zilelor noastre nu este uşor
să menţionezi ideea că Hitler ar fi putut supravieţui fără a fi imediat
ridiculizat. La urma urmei, „toată lumea ştie care este adevărul”. Această
atitudine nu este deloc surprinzătoare dacă ne gândim că cea mai mare
69
autoritate în domeniul naziştilor şi al celui de-al Doilea Război Mondial este
Hugh Trevor-Roper, un agent al serviciilor secrete britanice! Această referinţă
ar trebui trecută cu litere bold de către toţi cei care citează din acest
specialist. Întreaga sa operă este influenţată decisiv de funcţia pe care a avuto,
dar majoritatea istoricilor şi cercetătorilor nu menţionează acest lucru decât
în treacăt, cu litere mici.
Lucrările celor mai mulţi dintre istorici arată că aceştia sunt incapabili
să ia măcar în considerare posibilitatea ca Hitler să fi scăpat din buncăr.
Există totuşi o carte care prezintă o abordare diferită şi îndrăzneaţă asupra
acestui subiect. Aceasta poartă numele Cenuşa lui Hitler şi este semnată de
colonelul Howard A. Buechner, recent decedat, şi de căpitanul Wilhelm
Bernhard. Colonelul Buechner a fost licenţiat în medicină la LSU şi a devenit
un expert de largă recunoaştere internaţională în bolile plămânilor, şi
îndeosebi în tuberculoză. Ca medic-ofiţer aparţinând Batalionului 3,
Regimentul 157 Infanterie, Divizia 45 Infanterie, a fost primul medic
american care a intrat în lagărul de concentrare de la Dachau după eliberarea
acestuia. Coautorul cărţii, căpitanul Bernhard, s-a înrolat în marina germană
în anul 1943, fiind distribuit la serviciul de submarine al Reich-ului. A servit
pe submarinul U-530 din august 1944 şi până în momentul predării sale în
faţa marinei Aliaţilor pe coasta lui Mar del Plata, în Argentina, la data de 10
iulie 1945. Ziarele vremii au făcut multe speculaţii referitoare la posibilitatea
ca la bordul submarinului să se fi aflat Hitler însuşi. Au existat martori care
au vorbit de un container din cauciuc în care s-ar fi aflat un bărbat şi o femeie
care semănau leit cu Hitler şi cu Eva Braun. Cei doi au coborât de pe
submarin înainte de predarea acestuia, pe o proprietate germană unde erau
aşteptaţi. Nu se ştie nici până la ora actuală dacă cei doi au fost într-adevăr
Hitler şi Eva Braun. Interesant este că nici Buechner nici Bernhard nu susţin
teoria că Hitler s-ar fi aflat la bordul submarinului.
Buechner prezintă detaliat rutele pe care le-au folosit naziştii pentru a
scăpa din Germania ocupată. Ruta VIP era la bordul unui submarin către
Norvegia, apoi pe sub Atlantic până în America de Sud sau către alte
destinaţii. Eşalonul inferior al ierarhiei naziste a preferat ruta sudică, prin
Italia.
Chiar lângă clădirea cancelariei exista o pistă pentru avioane, cu
scopul expres de a-i facilita lui Hitler scăparea. Exista un pilot desemnat
special pentru această misiune. Oportunităţi şi motive pentru ca Führerul să
încerce să scape ar fi fost destule, dar nu s-au putut găsi vreodată dovezi.
Ce nu precizează Buechner este faptul că primii care au intrat în
buncăr au fost ruşii, după ce sistemul de apărare al naziştilor a cedat. După
descoperirea cadavrului lui Hitler, următorul pas logic ar fi fost ca aceştia să
cheme o echipă medicală a Aliaţilor pentru a identifica şi a face o autopsie şi
un raport oficial. În acest fel s-ar fi pus capăt speculaţiilor. Întrucât nu s-a
procedat aşa, au existat în mod firesc tot felul de zvonuri care au circulat în
perioada respectivă. Zona cancelariei a rămas sub controlul forţelor sovietice,
motiv pentru care nu s-a făcut nici o investigaţie oficială asupra morţii lui
Hitler.
În anul 1953, chestiunea a devenit încă şi mai complicată după ce
sovieticii au predat un raport de autopsie prin intermediul lui Lev
70
Bezymenski. O parte a acestui material a fost publicat sub forma unei cărţi
apărute în anul 1969 sub titlul Moartea lui Adolf Hitler. Raportul prezenta
însă discrepanţe atât de mari încât majoritatea cercetătorilor serioşi nu l-au
luat în considerare. Interesantă era o notă care vorbea de „dinţii stricaţi ai lui
Hitler”. Deşi raportul susţinea că examinarea post-mortem s-a făcut la
începutul lunii mai, cele două trupuri fiind distruse o lună mai târziu,
fotografia dentară a lui Hitler nu s-a găsit decât pe la mijlocul lui august. Era
aşadar imposibil să compari dantura cadavrului identificat ca fiind Hitler cu
fotografia sa dentară în momentul autopsiei. La data de 7 mai 1945 Moscova
a emis un buletin de ştiri care a fost publicat în Statele Unite şi în care se
afirma că trupul lui Hitler nu a fost găsit şi că sovieticii credeau că întreaga
poveste cu moartea acestuia era o înscenare nazistă. Se spune că Stalin însuşi
ar fi afirmat în mai multe rânduri că nu crede că Hitler ar fi mort, fiind
convins că a scăpat la bordul unui submarin. Merită să menţionăm de
asemenea că rapoartele cu privire la autopsia lui Hitler au fost emise abia la
data de 5 martie 1953, adică la circa opt ani de la presupusa sa moarte.
Raportul a fost emis, deloc întâmplător, imediat după moartea lui Stalin.
Detaliile şi circumstanţele acestor eforturi bizare de a demonstra „moartea lui
Hitler” pot fi aflate din cartea menţionată mai sus, de Buechner şi Bernhard.
Ruşii au complicat şi mai tare lucrurile distrugând „corpul lui Hitler”,
considerând că dovezile medicale sunt concludente. În anul 1946, clădirea
cancelariei, celebrul buncăr al lui Hitler şi grădina în care a fost înmormântat
corpul acestuia au fost aruncate în aer de ruşi. În acest fel, orice investigaţie
ulterioară a devenit imposibilă. În schimb, ruşii au prezentat un film
cuprinzând viziunea lor asupra evenimentelor finale din viaţa lui Hitler.
Indiferent dacă această viziune era reală sau nu, este cert că cineva a avut
interesul să facă o muncă de public relations pentru a prezenta lumii ideea că
Führerul a murit. Întreg acest scenariu este ciudat în sine.
Buechner şi Bernhard susţin că rămăşiţele buncărului continuă să
existe şi astăzi, dar că intrarea a fost zidită. Se spune că un anume Wolfgang
Fuchs ar fi săpat un tunel în interiorul buncărului în anul 1963, dar a fost
rapid arestat de autorităţile guvernamentale. Buechner adaugă că dovezi
fragmentare rămase din cancelaria Reich-ului mai puteau fi găsite încă prin
anul 1949, potrivit unei fotografii făcute în luna octombrie a acelui an.
Stalin nu a confirmat niciodată rapoartele autopsiei, probabil din cauza
lipsei lor de substanţă, lucru care ar fi stârnit hohote de râs în guvernele
rivale. Probabil că autopsia nu a fost altceva decât un complot al KGB-ului
menit să servească unei agende ulterioare rămase necunoscută până astăzi.
Indiferent care a fost ideea care a stat la baza ei, cert este că rapoartele nu au
fost făcute publice decât după moartea lui Stalin.
Deşi autorii lucrării Cenuşa lui Hitler pun la îndoială corectitudinea
raportului lui Bezymenski, ei nu şi-au propus nici o clipă să susţină că acesta
este lipsit de onorabilitate sau că minte pe faţă. Omul nu a făcut altceva decât
să rescrie rapoartele primite şi falsificate de alţii. Cel mai curios amănunt din
descrierea lui Bezymenski este cel legat de căutarea corpului lui Hitler. La un
moment dat, cadavrul a fost aşezat în sala principală a cancelariei pentru a
putea fi văzut de toată lumea. Corpul era îmbrăcat în uniforma lui Hitler şi
avea postura unui om spânzurat. Deşi mortul semăna cu Hitler, un diplomat
71
de carieră a venit şi a indicat că nu este vorba de aceeaşi persoană. Era vorba
chiar de ambasadorul sovietic la Berlin, care îl cunoştea personal pe Hitler. El
l-a recunoscut pe cel în uniformă ca fiind o sosie nu foarte reuşită a
Führerului, cunoscut ca „un bărbat din Breslau”. Un indiciu care ar fi pus pe
gânduri orice investigator serios era legat de faptul că mortul avea în picioare
şosete cârpite. O altă sursă afirmă că în grădina cancelariei se mai găseau şi
alte cadavre care erau îmbrăcate cu uniforme ale lui Hitler.
Un alt aspect esenţial pe care l-a remarcat Buechner în autopsie era
legat de faptul că „trupul lui Hitler” nu avea decât un singur testicul.
Buechner îl învinovăţeşte chiar pe dr. Walter Johannes Stein că ar fi răspândit
zvonul că Führerul nu avea decât un singur testicul, deşi toţi medicii personali
ai lui Hitler afirmă că acesta avea organe genitale normale. Mai mult,
Buechner afirmă că Walter Johannes Stein era un mincinos recunoscut, un
dezertor şi un agent dublu. Or, tocmai Stein a fost sursa de inspiraţie de care
s-a folosit Trevor Ravenscroft în cartea sa, Lancea destinului. Chipurile, Stein
ar fi observat lipsa testiculului lui Hitler observându-l de departe în timp ce se
pregătea să facă o baie în Dunăre. Este greu de crezut că el ar fi putut trage o
asemenea concluzie de la o distanţă atât de mare.
Toate aceste informaţii nu numai că ne fac să privim cu rezerve cartea
Lancea destinului, dar ne îndeamnă chiar să credem că istoria cunoscută a
fost manipulată dincolo de orice imaginaţie a noastră.
Capitolul 15
Fuga liderilor celui de-al Treilea Reich
În cartea de care am discutat în capitolul anterior, Cenuşa lui Hitler,
autorii sfârşesc prin a respinge teza potrivit căreia Hitler ar fi supravieţuit
circumstanţelor din luna aprilie 1945. Există două argumente care susţin
această ipoteză.
Mai întâi, cei doi consideră că salvarea Führerului ar fi fost imposibilă
în circumstanţele date. Mai mulţi martori oculari afirmă că l-au văzut pe
Hitler chiar înainte de presupusa sa sinucidere. Cei doi autori consideră că
dictatorul a fost prins în buncăr ca într-o capcană, fără posibilitatea de a scăpa
la o dată atât de târzie. Tot ei recunosc însă că Hitler a refuzat mai multe
oportunităţi anterioare de a scăpa.
Cel de-al doilea argument care ar atesta moartea lui Hitler se referă la
nişte informaţii furnizate de foşti ofiţeri SS care au susţinut că ştiu exact ce sa
petrecut în ultimele clipe ale Führerului. Ei au afirmat că după sinuciderea
sa, corpul său a fost parţial cremat, iar cenuşa sa a fost dusă la bordul unui
submarin într-o „călătorie sacră” în Antarctica. Acolo, urna a fost aşezată întro
peşteră din gheaţă. O altă carte, Secretul Lăncii Sfinte, scrisă tot de
Buechner şi Bernhard, descrie pe larg această călătorie. Lucrarea vorbeşte şi
de un alt obiect sacru care a făcut acea călătorie legendară: Lancea Sfântă.
Este vorba de aceeaşi relicvă pe care Trevor Ravenscroft o numeşte „Lancea
Destinului”. Ravenscroft afirmă că Lancea ar fi fost returnată în final
Muzeului Habsburgilor din Viena. Pe de altă parte, Buechner şi Bernhard
afirmă că Lancea care s-a întors la muzeul din Viena nu a fost decât o copie.
Originalul a rămas îngropat în Antarctica din motive de siguranţă.
72
Eu cred că Buechner a încercat să explice adevărul aşa cum l-a înţeles
el. La fel ca oricare dintre noi, îşi obţinea informaţiile prin observaţie directă,
dar şi din alte surse. Este evident că el a fost cel care a scris cea mai mare
parte a cărţilor sale, în timp ce căpitanul Bernhard obţinea informaţii din
sursele sale SS. Chiar dacă cei doi au fost cât se poate de sinceri, trebuie să ne
punem întrebarea dacă nu cumva SS-ul avea propriile sale interese de slujit.
Cartea de care vorbim afirmă că membrii „Ordinului Lăncii Sfinte” sunt
interesaţi de propagarea păcii mondiale. Intenţia lor este ca adevărul despre
liderul lor să fie cunoscut. Nu putem exclude totuşi posibilitatea ca mitul
referitor la scăparea lui Hitler să fie răspândit în cu totul alte scopuri, de pildă
pentru a ascunde adevărul în legătură cu anumite chestiuni, cum sunt cele
discutate în această carte. Indiferent dacă Hitler a murit sau nu în anul 1945,
puteţi fi siguri că există nenumărate arhive în întreaga lume care conţin
suficiente informaţii în legătură cu acest subiect.
În lumina informaţiilor pe care le-am primit în legătură cu fenomenele
de la Montauk, propun o nouă teorie referitoare la fuga lui Hitler. Mai întâi,
nu cred că situaţia din buncăr era neapărat disperată. Se ştie că sub pământ
există o reţea uriaşă de tunele şi peşteri. Există o întreagă literatură care
afirmă că în perioada cel de-al Doilea Război Mondial, Germania era
literalmente înţesată de facilităţi subterane. Un asemenea exemplu este
Wewelsburg, la fel ca şi fabricile subterane de rachete de la Peenemünde. De
vreme ce a fost pregătit special pentru Hitler, este de presupus că buncărul
acestuia era dotat cu o rută subterană de scăpare, conectată la principala reţea
de tunele. Mi se pare de-a dreptul hilar faptul că această ipoteză nu a fost
luată niciodată în considerare. Cel puţin eu unul nu am întâlnit-o în literatura
pe care am citit-o.
De pildă, preşedintele Statelor Unite şi cabinetul său au mai multe rute
subterane de scăpare decât v-aţi putea imagina vreodată. Toată lumea ştie
acest lucru. Să fi învăţat americanii această strategie din greşeala lui Hitler?
Sau dimpotrivă, din reuşita lui? Dată fiind dinamitarea clădirii cancelariei
germane, este greu să mai găseşti astăzi dovezi în această privinţă.
Un alt argument în favoarea fugii lui Hitler sunt sosiile sale, despre
care am vorbit şi puţin mai devreme. Se ştia că Führerul avea cel puţin cinci
sosii, pe care le folosea în diferite scopuri. Nu se ştie dacă acestea erau clone
ale sale sau oameni care prezentau simple asemănări. Clonarea nu este luată
nici la ora actuală foarte în serios.
Se spune că Dr. Mengele, celebrul Înger al Morţii, era un expert în
genetică. El s-a ocupat foarte mult de studiul gemenilor, încercând să
reproducă asemănările lor genetice. Deşi unele din cercetările sale au fost
publicate, cea mai mare parte rămân până astăzi o necunoscută. Oamenii
greşesc când presupun că aspectele diabolice ale muncii lui Mengele au fost
inspirate numai din setea sa de sânge. Celebrul său gest de ridicare sau
coborâre a degetului mare, indicând astfel cine va trăi şi cine trebuia să
moară, nu se datora faptului că era în reîncarnare a lui Caligula sau a lui
Nero, aşa cum pretindea el. Mengele căuta anumite trăsături genetice cu ochii
săi îndelung antrenaţi. Sunt de acord că a fost un om diabolic, dar cu
siguranţă în spatele acestui holocaust s-a ascuns un plan mai mare decât neam
putea imagina vreodată. Vom vorbi despre acest lucru mai detaliat în
73
continuare, dar deocamdată nu putem trece cu vederea posibilitatea ca Hitler
să fi avut nişte clone.
Moartea sau supravieţuirea lui Hitler în anul 1945 nu pare să fi
influenţat decisiv istoria ulterioară a umanităţii. Chiar dacă a continuat să
trăiască, este greu de crezut că a mai avut vreun impact asupra lumii după
această dată.
Scenariul morţii lui Hitler devine cu atât mai interesant dacă
examinăm soarta celorlalţi lideri de vârf ai naziştilor. Şi în această privinţă,
istoricii au preferat să ignore evidenţa. Cu excepţia lui Martin Bormann,
moartea conducătorilor nazişti nu a fost contestată de nimeni, deşi nu au
existat dovezi care să verifice dispariţia lor fizică.
Să începem cu Rudolph Hess, adjunctul Führerului şi Secretar al
Partidului Nazist. Allen Dulles, ofiţer OSS (Office of Strategic Services,
precursorul Agenţiei de Contrainformaţii CIA) şi mai târziu Directorul CIA,
era convins că personajul care a apărut la Nurenberg dându-se drept Hess era
o sosie a acestuia. Ipoteza clonării nu este nici ea exclusă19.
O mare controversă s-a iscat după moartea lui Hess în închisoarea de
la Spandau, la vârsta avansată de 93 de ani (număr despre care foarte mulţi
magicieni, printre care şi Crowley, afirmă că reprezintă thelema, adevărata
voinţă). Presa a afirmat că Hess s-ar fi spânzurat, dar asistenta sa personală a
susţinut tot timpul că nu era suficient de puternic pentru a se spânzura singur.
Mai mult, femeia era foarte indignată din cauza acestei încercări de
compromitere a pacientului ei.
Indiferent dacă personajul respectiv a fost adevăratul Hess sau nu, este
cert că a fost o figură misterioasă, care dispunea de foarte multe informaţii. În
închisoare a primit constant date complete de la prietenii săi germani de la
NASA, fiind perfect informat de toate călătoriile omului pe lună. Americanul
de rând nu a avut acces la aceste informaţii, dar personajul nostru intra într-o
cu totul altă categorie.
Mentorul lui Rudolph Hess a fost Karl Haushofer. Deşi nu a fost
membru al partidului nazist, acesta avea o influenţă uriaşă în societăţile
secrete bavareze. Se spune că s-ar fi sinucis în martie 1946, dar a cerut cu
insistenţă ca mormântul său să rămână anonim. De aceea, nici moartea lui nu
este indiscutabilă. A fost de asemenea şeful Oficiului pentru Germanii din
Străinătate, care răspundea de răspândirea civilizaţiei germane în întreaga
lume. Nu putem decât să ne întrebăm care a fost în aceste condiţii adevărata
sa soartă.
Nici moartea lui Heinrich Himmler nu a fost serios investigată, lucru
confirmat de cel puţin două argumente. Pe de o parte, există o fotografie a
cadavrului său într-o poziţie înclinată. Pe de altă parte, există o altă fotografie
a unuia dintre bărbaţii care l-au înmormântat. Cu siguranţă, mărturia lui ar fi
fost mai convingătoare dacă şi-ar fi dat osteneala să marcheze mormântul.
19 Această ipoteză a căpătat subit o susţinere imensă chiar în zilele din dinaintea trimiterii la tipar a
acestei cărţi, când presa a aflat că în Scoţia a fost clonată o oaie. Articolele indică faptul că cel care a
orchestrat întreaga afacere a fost Hugh Cameron, un investitor major al Institutului Roslin. Vă
reamintesc că serviciile secrete dispun de o tehnologie cu cel puţin 50 de ani înainte ca ea să fie făcută
pulbică.
74
Povestea morţii lui Himmler este foarte interesantă, dacă ţinem seama de
circumstanţele în care s-a produs ea. În perioada de sfârşit, când Reich-ul se
prăbuşea, Himmler a fost acuzat de trădare de Hitler pe motiv că ar fi încercat
să facă pace cu Aliaţii. El şi-a acoperit un ochi cu un plasture şi a încercat să
treacă la englezi sub o identitate falsă. După ce a fost prins, a fost interogat
timp de mai multe ore, dar nimeni nu i-a aflat identitatea. În cele din urmă,
frustrat, el le-a spus anchetatorilor cine este. Sfârşind în mâinile a doi agenţi
secreţi, a fost dezbrăcat la piele şi căutat să nu aibă pastile otrăvitoare.
Luptându-se cu anchetatorii, Himmler şi-a spart o capsulă cu cianură ascunsă
în dantură şi a murit. Istoria consemnează această mărturie pe care nimeni nu
a pus-o la îndoială vreodată deşi provine de la doi agenţi ai serviciilor secrete,
dintre care unul avea să devină mai târziu preşedintele Israelului! La fel ca şi
în celelalte cazuri, nu putem decât să rămânem uimiţi…
Un alt scenariu bizar este cel legat de moartea Reichsmarschall-ului
Hermann Göring, omul care a depozitat în străinătate cea mai mare avere
dintre liderii nazişti. După ce şi-a câştigat faima ca pilot în Primul Război
Mondial, Göring a făcut primul pas către putere însurându-se cu o femeie
foarte bogată dintr-o familie de industriaşi suedezi. Emma, soţia sa, a apelat
deseori la el să salveze anumiţi evrei, la cererile prietenilor ei de familie.
Göring i-a satisfăcut cererile atât timp cât s-a putut, până când situaţia a
devenit mult prea dificilă pentru a mai risca.
Göring a căzut în dizgraţia Führerului când l-a criticat pe acesta pentru
divizarea Luftwaffe (Forţelor Aeriene Germane) şi trimiterea unei părţi a
acesteia în Rusia. Deşi Hitler a fost cel care a sabotat Luftwaffe prin decizia
sa, el a sfârşit prin a-l critica pe Göring pentru ineficienţa acesteia. Drept
urmare, acesta s-a retras din Luftwaffe pe la mijlocul anului 1943, după care
s-a bucurat în linişte de incredibila avere acumulată şi de celebra sa colecţie
de artă. Pe măsură ce războiul se apropia de sfârşit, Göring ar fi avut
numeroase posibilităţi de a fugi pe ruta sudică, dar, în mod curios, nu s-a
folosit de nici una dintre ele.
Din buncărul său, Hermann Bormann a insistat şi l-a convins pe
Göring să îi trimită o telegramă lui Hitler, prin care îi cerea acestuia să îi
cedeze poziţia supremă în Reich, întrucât fusese deja numit succesorul legal
al lui Hitler. Manipulat de aghiotantul său, Hitler l-a pus pe Göring sub
acuzare, deposedându-l de orice putere şi de orice privilegii. Bormann a
insistat apoi ca Göring să fie împuşcat şi a trimis chiar un ordin armatei în
această direcţie. Trupele loiale lui Göring au refuzat să facă însă acest lucru,
astfel încât Reichsmarschall-ul a sfârşit prin a fi judecat la Nurenberg pentru
crimele sale.
În afara lui Hess, Göring a fost singurul nazist de rang înalt judecat la
Nurenberg. A refuzat să depună mărturie, considerând procesul o simplă
înscenare. S-a creat astfel o situaţie critică pentru Aliaţi, care s-a rezolvat
printr-o vizită-surpriză a colonelului William J. Donovan, directorul Oficiului
pentru Servicii Strategice. „Wild Bill”, după cum era cunoscut de prietenii
săi, a primit responsabilitatea de a monitoriza desfăşurarea lină a proceselor.
Până la întâlnirea cu el, Göring a fost necooperant şi foarte afectat. Între cei
doi s-a stabilit o anumită înţelegere, dar nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în
75
realitate. Unicul lucru cert este că atitudinea lui Göring s-a schimbat ca prin
miracol.
Cartea Misterioasa sinucidere a lui Hermann Göring de Ben E.
Swearingen sugerează că Donovan l-ar fi convins pe Göring să coopereze cu
Aliaţii, în schimbul dreptului de a folosi o capsulă cu otravă, pentru a nu fi
spânzurat. Conform acestei teorii, Donovan a obţinut ce îşi dorea – buna
desfăşurare a proceselor, plătind un preţ relativ mic: o moarte convenabilă
pentru Göring.
Din cartea acestui autor rezultă că Donovan l-ar fi convins pe Göring
să preia cea mai mare parte din vină, pentru a elimina astfel vinovăţia
colectivă a poporului german. În acest fel, nemţii ar fi putut uita istoria
holocaustului, ducându-şi viaţa mai departe. Göring şi-ar fi dat seama de
nobleţea acestui gest şi ar fi acceptat să joace acest rol de dragul viitorului
poporului său. Donovan nu îl considera pe Göring ca fiind responsabil de
uciderea evreilor, dar fiind numărul doi în ierarhia Reich-ului, era singurul
care îşi putea asuma responsabilitatea pentru aceste crime. El urma să fie
principalul martor al acuzării „împotriva lui Hitler”.
Tot acest scenariu ridică însă destule întrebări. Merită să ne întrebăm
de pildă care a fost motivul real al prezenţei directorului OSS la Nurenberg,
ştiut fiind că biroul a fost creat cu scopul exclusiv de a strânge informaţii
secrete. Procesul putea fi guvernat de procedurile simple ale jurisprudenţei
militare pentru cei suspectaţi de crime de război, dar implicaţiile sale politice
erau enorme şi depăşeau cu mult faptele cunoscute.
După convorbirea cu Göring, Donovan nu a rămas la Nurenberg. El şia
exprimat public, în numeroase ocazii, rezervele faţă de modul în care a fost
judecat Lotul Generalilor, intrând astfel în conflict cu procurorul Robert H.
Jackson, celebru pentru duelurile sale verbale cu Göring, în care a ieşit de
fiecare dată pe locul doi. La început, Donovan s-a limitat la nişte obiecţii
minore. Treptat, a început să forţeze nota. Jackson a refuzat să respingă
cererea ruşilor de punere sub acuzare a corpului de ofiţeri germani. De regulă,
când un ofiţer al serviciilor secrete de talia lui Donovan este refuzat pe căi
normale, el trece la subterfugii şi la diferite metode clandestine, care se
dovedesc mult mai eficiente. După ce a pierdut disputa cu procurorul
Jackson, Donovan s-a decis să părăsească Nurenberg-ul şi să-şi reia funcţia la
OSS. După plecarea sa, Göring a devenit deprimat, simţind că „şi-a pierdut
un prieten”.
Într-un fel sau altul, Göring a reuşit să se sinucidă în închisoarea din
Nurenberg cu ajutorul unei capsule cu otravă. În mod curios, cu patru zile
înainte de sinucidere a scris o scrisoare în care afirma că nici o persoană din
personalul închisorii nu era vinovată de acţiunea sa. Gestul este mai mult
decât surprinzător, întrucât o simplă percheziţie în celulă le-ar fi putut
dezvălui anchetatorilor planurile sale.
La vremea morţii lui Göring, comandantul închisorii din Nurenberg
era colonelul Burton Andrus. Deşi tribunalul militar l-a absolvit de acuzaţia
de neglijenţă, Andrus a fost puternic atacat de presă şi de diferite facţiuni
evreieşti pentru că a permis sinuciderea lui Göring. Pe de altă parte, el a
permis expunerea cadavrului dezgolit al acestuia pentru ca toată lumea să
76
poată vedea că este mort. S-a mers chiar până acolo încât un medic rus a
pălmuit cadavrul pentru a se convinge că nu este vorba de un truc. Aceasta
este principala dovadă adusă de lucrarea Misterioasa sinucidere a lui
Hermann Göring pentru moartea acestuia. Autorul nu-şi dă nici o osteneală în
a demonstra că lui Göring nu i s-au administrat droguri care să imite starea de
deces. Se ştie că acest lucru este posibil şi că o eventuală stare de inconştienţă
ar fi neutralizat efectul palmei.
Despre Comitetul de Investigaţie a Sinuciderii lui Göring s-a spus că a
dat dovadă de o lipsă de obiectivitate fără precedent. Afirmaţia îi aparţine
chiar fiului colonelului Andrus. Încălcând orice procedură militară,
investigaţia a fost făcută de nişte subordonaţi ai lui Andrus, membri ai
Departamentului de Securitate Internă 685, chiar unitatea responsabilă de
paza lui Göring. Cu greu am putea găsi o dovadă mai clară a înscenării.
Cadavrul lui Göring şi corpurile celorlalţi nazişti spânzuraţi în aceeaşi
perioadă au fost aşezate apoi în sicrie şi transportate în camioane escortate de
armată, dar fără plăcuţe de înmatriculare. Nu s-au păstrat documente cu
şoferii vehiculelor. Comandantul Companiei 26 Infanterie la vremea
procesiunii înmormântării era Nick Carter, un absolvent al Academiei West
Point. Acesta a chemat două camioane pentru transportul cadavrelor, dar nu
ştia cine sunt şoferii acestora. Aceştia nu s-au întors niciodată, şi din câte
declară chiar el, au fost şterşi de pe statele armatei.
Corpul lui Göring şi cadavrele celorlalţi nazişti au fost transportate la
crematoriul de la cimitirul din München, cunoscut sub numele de Ostfriedhof.
Pe data de 16 octombrie, un ofiţer al armatei americane a sosit la cimitir la
ora 5.00 dimineaţa. El le-a spus paznicilor germani că la ora 7.00 urmează să
sosească nişte camioane cu „corpurile a 11 soldaţi americani, ucişi şi
îngropaţi în timpul războiului, dar a căror cenuşă a fost solicitată de familiile
lor”. Corpurile nu au sosit decât la ora 11.00, moment în care crematoriul a
fost înconjurat de paznici din armata americană. Cele 11 sicrie au fost
coborâte în crematoriu, în care focul fusese deja aprins. Ele nu au fost
deschise. Pe scurt, întregul scenariu ar fi permis de o mie de ori fuga
naziştilor.
Martin Bormann, omul care i-a deposedat literalmente pe Himmler şi
pe Göring de puterea lor în ultimele zile ale Reich-ului, a reuşit în schimb să
scape. Povestea lui este prezentată în cartea Urmarea războiului: Martin
Bormann şi cel de-al Patrulea Reich, scrisă de Ladislas Farago. Există şi voci
care insistă că Bormann ar fi murit, dar această carte este destul de
convingătoare.
Oricare ar fi realitatea legată de aceşti indivizi, nu pot fi contestate
ciudatele circumstanţe şi oportunităţile de care au beneficiat. Nici unul dintre
ei nu a deţinut o putere vizibilă care să fi constituit o ameninţare, dar cu toţii
au avut un numitor comun: erau profund preocupaţi de ocultism. Magicienii,
fie ei albi sau negri, cred într-un ritual sacru care constă în schimbarea
identităţii. Aceasta este chiar esenţa iniţierii în cel de-al zecelea grad al OTO.
Adeptul renunţă la fosta sa identitate şi primeşte una nouă. Iniţierea este
valabilă şi dacă noua identitate se obţine prin moarte sau prin mijloace
îndoielnice.
77
Cu siguranţă, Hitler nu şi-ar fi putut alege o dată mai enigmatică şi
mai magică decât cea de 30 aprilie pentru a muri. La această dată se
celebrează sărbătoarea celtică a Walpurgisnacht, sărbătoarea sufletelor
moarte, cu exact şase luni înainte de Halloween. Misterul pare desăvârşit.
Nu există nici o îndoială că spiritele liderilor celui de-al Treilea Reich
nu se odihnesc în pace. Nici un alt personaj din istorie nu a atras atâta atenţie
ca ei. Oricât de mult i-am dispreţui, sau poate admira, nimeni nu poate
contesta faptul că ei continuă să ne influenţeze prin reţeaua morfogenetică a
pământului. Sufletele lor conţin secrete care nu au fost încă descoperite. Atât
timp cât acest mister se va păstra, vor continua să fie adoraţi pe pământ, chiar
dacă într-o manieră mai mult sau mai puţin tacită.
Cu toţii au afirmat că susţin idealurile şi puterea străvechiului Babilon.
Altfel spus, şi-au dorit să creeze pe pământ o utopie în numele poporului
german, care să constituie o punte directă către Creator. Cei care încearcă să
urce însă această scară a Babilonului sunt nevoiţi să contemple de-a lungul
drumului scheletele predecesorilor lor care nu au reuşit. Rămăşiţele lor îşi
strigă încă disperarea viselor lor neîmplinite. Visele lor au fost atât de înalte şi
împlinirea lor atât de dramatică, uneori de-a dreptul oribilă, încât oamenii
care au trăit aceste vise nu vor fi cu siguranţă uitaţi.
Capitolul 16
Otto Skorzeny
Deşi majoritatea liderilor celui de-al Treilea Reich nu par să fi
supravieţuit războiului, sau cel puţin nu au mai avut un cuvânt de spus după
încheierea acestuia, există un personaj absolut fascinant care a avut o soartă
diferită. Deşi a fost extrem de celebru şi admirat de toţi fanii războiului,
majoritatea contemporanilor noştri nu îi cunosc nici măcar numele. Era
vorba de Otto Skorzeny, şeful celui mai important comando al celui de-al
Doilea Război Mondial.
Skorzeny era un austriac de un mare patriotism. La fel ca şi mulţi
dintre compatrioţii săi din acele vremuri, era convins că evreii reprezintă un
factor major în degradarea culturii austriece. Deşi nu am descoperit dovezi
ale unei atitudini antisemite a lui Skorzeny înainte de război, nu există nici o
îndoială asupra poziţiei sale ulterioare războiului. A afirmat public în repetate
rânduri că nu este antisemit, dar viaţa sa a devenit o veritabilă cursă între el şi
agenţii israelieni.
Atlet cu o reputaţie uriaşă, Skorzeny a fost antrenat în diferitele arte
ale războiului. În tinereţe, s-a rănit la obraz în timpul unui concurs de sărit
garduri; rana s-a transformat apoi într-o cicatrice permanentă. Admiratorii săi
o priveau însă ca pe un semn al distincţiei şi el însuşi îşi purta cicatricea cu
mândrie. De atunci, Skorzeny a primit porecla „Omul cu Cicatrice”.
Foarte mulţi l-au considerat pe Skorzeny cel mai bun soldat de pe
întregul teatru al celui de-al Doilea Război Mondial. A ştiut să-şi cucerească
acest titlu, iar comandoul său a avut o celebritate uriaşă în ambele tabere ale
războiului. Deşi primea în permanenţă numai misiuni aproape imposibile, cu
şanse ridicole de succes, Skorzeny a reuşit de fiecare dată să le ducă la bun
78
sfârşit. Şi-a antrenat personal soldaţii, care îi erau de o loialitate absolută. Nu
era un om crud şi nu-i păsa deloc de politică sau de birocraţie. Pe scurt, era un
adevărat luptător.
Lectura biografiei sale (Skorzeny: comandoul lui Hitler, de Glenn B.
Infield) trezeşte încă o mare admiraţie în majoritatea cititorilor pentru acest
soldat şi conducător pur, chiar dacă aceştia nu simpatizează cu naziştii20.
Pentru a înţelege mai bine această fascinaţie, este suficient să amintim
derularea evenimentelor în cea mai faimoasă misiune a sa: salvarea lui Benito
Mussolini.
Cu mult timp înainte ca războiul să fie considerat pierdut, Mussolini a
fost capturat de un grup anti-fascist din Italia, fiind încarcerat într-un hotel
construit într-o zonă stâncoasă, accesibil numai cu ajutorul telefericului.
Hitler era furios, căci această răpire reprezenta o mare lovitură pentru moralul
trupelor Axei. Şi mai rău era faptul că nimeni nu ştia unde era ţinut
Mussolini. Skorzeny a primit această misiune şi a fost instruit direct de Hitler.
În caz de eşec, ar fi fost dezonorat.
Serviciile secrete nu au reuşit să afle nici o informaţie legată de locul
de detenţie a lui Mussolini. Skorzeny trebuia să afle singur acest lucru, ceea
ce a şi reuşit destul de rapid, dar aceasta era doar partea cea mai uşoară a
misiunii sale. Nu existau drumuri care să ducă la hotel şi pe care să poată fi
transportate trupe şi vehicule blindate. În plus, peisajul stâncos nu permitea
transportul acestora pe cale aeriană şi aterizarea pe o eventuală pistă.
Bombardarea hotelului era exclusă din start, căci ar fi pus în pericol viaţa lui
Mussolini, compromiţând misiunea.
După o misiune de recunoaştere a regiunii, Skorzeny a descoperit la
baza stâncilor pe care era construit hotelul o mică porţiune de teren plat pe
care s-ar fi putut ateriza forţat cu ajutorul unor planoare. După ce a studiat
planul şi s-a antrenat alături de oamenii săi, punându-şi de o mie de ori viaţa
în pericol, comandoul a trecut la acţiune.
Aterizarea forţată a planoarelor a fost un succes, dar soldaţii mai
trebuiau încă să urce pe stânci fără să fie observaţi de gărzile italiene şi să
preia controlul asupra hotelului. Nemţii au reuşit să-i ia prin surprindere pe
italieni, iar Skorzeny a pătruns personal în interiorul hotelului, neobservat. În
scurt timp, trupele sale au preluat controlul asupra zonei, deşi erau depăşite în
număr mare de italieni. Mussolini a fost transportat la baza stâncilor, unde îi
aştepta un mic avion cu motor, care l-a transportat, împreună cu Skorzeny,
înapoi la Roma. Avionul era prea mic pentru a mai transporta şi alţi soldaţi
din comando. Însăşi aterizarea sa forţată pe mica porţiune de teren plat a fost
considerată un miracol, la fel ca şi decolarea ulterioară. Trupele germane au
reuşit însă să-şi croiască drum prin regiunea muntoasă a Italiei, mergând pe
jos şi ajungând în siguranţă pe teritoriul Germaniei.
După ce l-a lăsat pe Mussolini la Roma, Skorzeny a zburat la Viena şi
s-a cazat la un hotel. Speranţa lui era să se odihnească o vreme, întrucât se
rănise la spate în timpul aterizării forţate. Telefonul a sunat însă încontinuu,
mesajele de felicitare succedându-se unul după altul. În cele din urmă,
20 Deşi Skorzeny nu a fost judecat niciodată ca şi criminal de război, au existat grupuri evreieşti care au
insistat că ar fi trebuit să fie pus sub acuzaţie.
79
Skorzeny a primit un mesaj de la Himmler care îi spunea că Führerul doreşte
să-l vadă deîndată. A zburat la Berlin, unde a primit ordinul Crucea
Cavalerilor, cea mai înaltă onoare care putea fi acordată unui soldat,
comparabilă cu Medalia de Onoare a Congresului în Statele Unite. Vestea s-a
răspândit ca fulgerul şi Skorzeny a devenit vedeta principală a oraşului. Nu
avea însă timp de petreceri. Dorinţa lui cea mai vie era să se întoarcă în
acţiune. La urma urmei, avea un război de câştigat.
Multe din sarcinile primite de Skorzeny după această misiune care i-a
adus celebritatea erau pur şi simplu imposibile. Nu trebuia să fii un om
curajos ca să le accepţi, ci de-a dreptul idiot. Majoritatea au şi fost anulate.
Cea mai neobişnuită misiune pe care a primit-o Skorzeny a avut loc în
anul 1944, când Himmler i-a cerut să descopere comoara ascunsă de la
Montsegur, în regiunea Cathar din sudul Franţei. Montsegur este o fortăreaţă
istorică, considerată ultima redută a catharilor, o sectă creştină gnostică pe
care biserica catolică o acuza de erezie. Înainte de a fi complet anihilată de
Inchiziţie, membrii acesteia au trecut în clandestinitate, ieşind mai târziu din
nou la lumină prin intermediul lojilor masonice şi al altor organizaţii secrete.
Catharii erau apropiaţi de curtea lui Carol cel Mare şi de cavalerii templieri.
SS-ul lui Heinrich Himmler trimisese deja mai multe expediţii la
Montsegur. Cea mai importantă a fost condusă de arheologul german Otto
Rahn, un adept avid al ocultismului care dorea să descopere atât Sfântul Graal
cât şi Arca Contractului. Rahn avea motive să creadă că secta catharilor a
ascuns aceste relicve sacre în fortăreaţa de la Montsegur. Scenariul era
credibil, întrucât zona este înţesată de caverne şi de tunele subterane. Rahn şia
făcut o adevărată carieră din a căuta aceste obiecte şi comoara despre care
credea că le însoţeşte. În momentul de faţă nu există nici o dovadă care să
ateste că ar fi avut succes. Otto Rahn a fost declarat mort înainte de începerea
războiului, dar moartea sa a fost extrem de controversată.
Himmler a apelat atunci la Skorzeny, pe care îl considera un om care
poate realiza orice. Acesta a obţinut în câteva zile ceea ce Otto Rahn nu a
reuşit să facă în mai mulţi ani. Folosindu-şi cunoştinţele excepţionale de
strategie şi tactică militară, el a tras rapid concluzia că gnosticii cathari nu şiar
fi lăsat comoara în fortăreaţa de la Montsegur sau în vecinătatea acesteia,
ci ar fi luat-o cu ei pe o anumită rută de salvare. Singura problemă legată de
această teorie era că nu exista nici o rută de salvare din Montsegur. Catharii
fuseseră înconjuraţi din toate direcţiile de forţele Inchiziţiei, cu o singură
excepţie: o stâncă inaccesibilă deasupra căreia era construită fortăreaţa.
Se pare că Skorzeny avea o karma bună în ceea ce priveşte stâncile.
Într-o misiune asemănătoare a reuşit să-l salveze pe Mussolini. El şi-a dat
seama că deşi era imposibil să încerci să urci pe stânca respectivă, catharii sau
folosit probabil de frânghii pentru a coborî pe ea. Aceasta a fost ruta de
salvare a catharilor, iar Skorzeny şi-a propus să o urmeze. În scurt timp, el a
ajuns pe vârful unui munte din apropiere, pe care a descoperit o fortăreaţă
ascunsă. Aceasta a fost adevăratul refugiu suprem al catharilor, rămas
nedescoperit aproape o mie de ani.
Printr-o coincidenţă, operaţia condusă de Skorzeny s-a realizat în ziua
cea mai sfântă a catharilor. Conform tradiţiei, sute de localnici celebrau în
80
această zi un festival ţinut la fortăreaţa propriu-zisă de la Montsegur. Fiind
sub ocupaţie, de data aceasta sătenii au fost nevoiţi să ceară formal
permisiunea autorităţilor germane de a folosi perimetrul, dar au fost refuzaţi.
În fervoarea lor, mulţi dintre ei nu au ţinut însă cont de interdicţia autorităţilor
şi au coborât în fortăreaţă pentru a-şi îndeplini ritualurile străvechi.
Informat de situaţie, Skorzeny i-a lăsat să se bucure de festivalul lor.
Era el însuşi un om simplu, fără nici un pic de respect pentru birocraţia
germană, pe care chiar o dispreţuia. De altfel, operaţiunea sa se desfăşura la o
distanţă considerabilă de locul de pelerinaj al sătenilor.
În curând, Skorzeny şi oamenii săi au găsit comoara secretă. L-a
anunţat imediat pe Himmler, care a trimis o echipă pentru recuperarea şi
transportul acesteia. El i-a transmis lui Skorzeny un mesaj prin care îi cerea
să se uite pe cer în ziua următoare. A doua zi, un avion care lăsa o dâră
colorată a desenat pe cer crucea celtică (o cruce în interiorul unui cerc). Era
un mesaj ezoteric adresat unui coleg dintr-o societate secretă. Semnificaţia
mesajului era limpede: Skorzeny îşi încheiase misiunea. El a lăsat echipa de
recuperare să-şi facă treaba şi s-a întors pe teatrul de război.
La sfârşitul războiului, Skorzeny se afla în casa sa din Austria. După
ce Aliaţii au cucerit ţara, el le-a ordonat oamenilor săi să îşi depună armele şi
s-a predat el însuşi armatei americane. Acest simplu act s-a dovedit mai dificil
decât ar fi crezut. Luptele încetaseră, prizonierii germani erau deja foarte
numeroşi, aşa că soldaţii americani nu se grăbeau prea tare să ia noi
prizonieri. Skorzeny ştia însă că este extrem de faimos şi că ar fi fost
considerat un prizonier valoros. Se pare însă că soldaţii cărora a încercat să se
predea fie nu l-au crezut, fie nu au înţeles semnificaţia cuvintelor sale. După
multe discuţii ridicole, cineva şi-a dat în sfârşit seama cu cine are de-a face:
cu şeful comandoului care l-a salvat pe Mussolini. Şi astfel, a început circul.
Extrem de admirat de soldaţii americani, Skorzeny a fost tratat ca un zeu. În
cele din urmă, autorităţile au fost nevoite să le ceară soldaţilor să îşi facă
datoria.
După cum am afirmat mai devreme, Skorzeny nu a fost niciodată
judecat pentru crime de război la Nurenberg. Nu se obişnuieşte ca soldaţii
loiali să fie judecaţi în acest fel. De altfel, procurorii militari nici nu aveau
vreo dovadă că Skorzeny s-ar fi făcut vinovat de crime de război. Totuşi, el
nu a fost eliberat, lucru care a început să-l deranjeze foarte tare. Pe scurt,
Skorzeny a devenit un prizonier pe timp de pace, fără nici o explicaţie. I s-a
permis o singură vizită la Viena, dar a fost supravegheat îndeaproape. După
ce a lâncezit în arest o bună bucată de vreme, Skorzeny a fost acuzat de un
tribunal militar pentru un act care viola Regulile Războiului stabilite la
Geneva.
În perioada de final a războiului, lucrurile deveniseră disperate pentru
nazişti. Hitler s-a gândit să facă un ultim efort suprem. El a aplicat o tactică
pe care o învăţase chiar de la Aliaţi, care au folosit-o împotriva naziştilor.
Soldaţii germani s-au îmbrăcat în uniforme americane, au folosit vehicule
capturate de la Aliaţi şi s-au infiltrat în liniile inamice. Aici, ei au inversat
indicatoarele, au aruncat în aer poduri şi au generat multă confuzie. Cel care a
pus în aplicare planul a fost, desigur, Skorzeny.
81
Regulile Războiului interziceau în mod expres purtarea uniformelor
inamice pentru a ucide. Skorzeny ştia foarte bine acest lucru şi l-a întrebat pe
Führer cum trebuie să procedeze. Hitler a fost de acord să nu fie ucişi oameni
aplicând această tehnică. Este limpede însă că atunci când te trezeşti în
mijlocul liniilor inamice este uşor să fii prins într-un schimb de focuri. Ca de
obicei, operaţiunea condusă de Skorzeny s-a dovedit un succes. Evident, în
timpul acestui proces americanii au suferit pierderi grele. Acesta este
războiul.
Skorzeny, care a primit din oficiu un avocat american, a respins cu
amărăciune acuzaţiile şi şi-a dat seama că asistă la un proces politic.
Judecătorii erau surzi la apărarea sa. În ultimul minut, la bară a fost chemat
un martor-surpriză. Era vorba de un ofiţer de aviaţie britanic pe nume Yeo-
Thomas. Acesta a depus mărturie că Aliaţii au folosit o tactică similară,
trimiţând un comando la care a participat chiar el în spatele liniilor germane,
şi încă de mai multe ori. A declarat deschis că atunci când a fost necesar,
Aliaţii nu s-au sfiit să ucidă. Deşi legea nu prevedea nimic în acest sens, Yeo-
Thomas a arătat că Regulile Răboiului s-au schimbat mult de la Primul
Război Mondial încoace. De data aceasta, judecătorii aveau mâinile legate. Ei
nu au mai avut ce face şi l-au achitat pe Skorzeny. În caz contrar, Aliaţii ar fi
trebuit să răspundă la rândul lor pentru crime de război. După toate
probabilităţile, cei care l-au trimis pe Yeo-Thomas să depună mărturie au fost
şefii serviciilor secrete americane.
Cu tot acest deznodământ fericit, Skorzeny a continuat să rămână
închis. Politica este un joc complicat. Cert este că el a căpătat un resentiment
faţă de americani, fiind convins că este tratat în mod injust. Atunci când s-a
predat, scopul lui a fost acela de a coopera cu Aliaţii, dornic să-şi construiască
un viitor nou într-o Austrie renăscută. Dintr-o dată, şi-a dat seama că nu mai
are o ţară, trezindu-se singur într-o lume străină şi înspăimântătoare. Singurul
sistem de guvernare pe care l-a cunoscut a fost vechiul Reich, care nu mai
exista. Autorităţile aliate nu aveau încredere în el şi în nici un caz nu s-au
grăbit să-i întindă o mână de ajutor.
Cu toate acestea, Skorzeny se bucura încă de o popularitate uriaşă în
rândul soldaţilor americani. Aceştia îi admirau curajul şi faptele legendare.
De aceea, câţiva dintre ei l-au ajutat să scape, probabil mai mult din simpatie
şi respect decât ca parte a unei conspiraţii. Skorzeny a zburat în Spania şi a
cerut protecţia unui vechi aliat al Germaniei: dictatorul Francisco Franco.
Aici, el şi-a dat seama că are încă destule contacte şi că popularitatea sa a
rămas intactă. La urma urmei, Skorzeny a fost direct responsabil de trimiterea
a tot felul de comori către Argentina şi alte destinaţii. Superiorii săi nazişti,
care aveau o încredere nelimitată în el ca într-un om care rezolvă orice
sarcină, erau acum morţi sau dispăruţi. Pe scurt, avea cale liberă să înceapă o
viaţă nouă, chiar dacă una în anonimat. Americanii nu l-au dorit, vechiul
Reich dispăruse, dar Skorzeny a rămas cu o moştenire de pe urma acestuia: o
carte de credit practic nelimitată.
Loialităţile lui Skorzeny au fost modelate de circumstanţele vieţii sale.
El a fost nevoit în permanenţă să aleagă între o tabără şi alta. Americanii l-au
respins, fiind susţinuţi şi de evreii care tocmai îşi creau noul stat, Israel.
Aceste grupări nu aveau nici o simpatie pentru Skorzeny, pentru prietenii săi
82
şi pentru tot ce reprezentau ei. Aceasta este singura explicaţie raţională pentru
procesul politic la care a fost supus. Dându-şi seama cine îi stă împotrivă,
Skorzeny a devenit pe faţă duşmanul lor şi a început să susţină financiar
operaţiunile de salvare şi de mutare a foştilor ofiţeri SS. A devenit astfel o
veritabilă placă turnantă între operaţiunile din Germania, America de Sud şi
lumea arabă. Geniul său militar a fost folosit (uneori chiar de CIA) pentru a
antrena forţe teroriste în Egipt, Irak şi alte ţări arabe. Ţările din America de
Sud l-au folosit ca şi consultant militar.
Deşi este de înţeles că americanii nu l-au dorit pe Skorzeny, procedând
în acest fel ei au eliberat în lume o forţă de necontrolat, care avea să se
dovedească un adevărat coşmar. Antrenamentele şi taberele militare conduse
de el în ţările lumii a treia au pus bazele unei politici de ură şi teroare ale
cărei consecinţe continuăm să le simţim şi în ziua de astăzi.
După război, Skorzeny a devenit prietenul şi consultantul lui Juan
Peron, dictatorul militar al Argentinei. A fost inclusiv garda de corp
personală a Evitei, soţia acestuia. El a fost cel care avea să-i aducă mai
târziu trupul înapoi din Italia, după ce Evita a murit, iar cadavrul i-a fost
furat şi ascuns timp de mai bine de un deceniu.
Skorzeny a creat în Egipt o veritabilă reţea teroristă, despre care s-a
spus că ar fi înfiinţat inclusiv lagăre de concentrare. Din câte am citit, se
pare că acest lucru s-a realizat la cererea autorităţilor egiptene, care doreau
să scape de populaţia lor evreiască. Skorzeny le-a făcut pe plac, apelând la
un vechi contact din SS care ştia cum trebuie condus un lagăr de
concentrare. În faţa opiniei publice, el a afirmat însă că nu a susţinut
Holocaustul. După părerea mea, s-a folosit de orice mijloace pentru a
restabili şi menţine o vastă reţea de interese care să susţină şi să ducă mai
departe cauza nazistă, indiferent cum am defini această cauză.
Lui Skorzeny îi plăcea să se joace cu ziariştii, furnizându-le frânturi
din aspectele oculte ale celui de-al Treilea Reich. Uneori i-a încurajat să
facă speculaţii legate de scăparea lui Hitler sau de alte aspecte neverosimile
ale celui de-al Patrulea Reich. Nu există nici o îndoială că se amuza copios,
dar nimeni nu poate afirma cu precizie ce anume ştia şi ce erau pure
speculaţii. Tot ce ştim cu siguranţă este că a fost un jucător foarte important
într-o reţea misterioasă, cu implicaţii pe alocuri sinistre.
Pe la începutul anilor 70 Skorzeny a fost diagnosticat ca având
cancer, posibil ca rezultat al complicaţiilor generate de o lovitură la spate pe
care a căpătat-o în timpul misiunii de salvare a lui Mussolini. Operaţia
chirurgicală la care a fost supus l-a lăsat paralizat, iar medicii i-au spus că
nu va mai putea umbla niciodată. Skorzeny era însă un om plin de resurse. El
a apelat la un fost terapeut SS. Cu ajutorul acestuia, a reuşit să-şi uimească
medicii, recâştigându-şi capacitatea de a umbla. Una din ultimele sale
acţiuni publice a fost participarea la o slujbă catolică ţinută pentru
mântuirea sufletelor lui Hitler şi Mussolini. A murit în anul 1975.
La prima vedere, moştenirea pe care ne-a lăsat-o Otto Skorzeny pare
să fie una legată de terorism. Nu este mai puţin adevărat însă că în urma sa
au rămas nenumărate intrigi care aşteaptă să fie dezlegate, dar şi
convingerea că în lumea modernă există încă o puternică organizaţie nazistă,
83
cât se poate de activă. Cunoscută sub numele de Păianjenul, această reţea
mondială cuprinde diferite facţiuni răspândite în întreaga lume.
Capitolul 17
Conexiunea arabă
Unul din aspectele cele mai curioase la care ne-a condus investigaţia
noastră se referă la conexiunea lui Otto Skorzeny cu Egiptul şi cu lumea
arabă. Această alianţă pare şi mai interesantă dacă ţinem seama de
ostilitatea istorică a celor două puteri faţă de Israel. Istoria antică a Arabiei
ne oferă indicii demne de remarcat care explică legăturile dintre arabi şi
nazişti. Indiferent cât de fragmentată a devenit lumea arabă, este cert faptul
că ea a fost construită după modelul vechilor şcoli ale misterelor aflate în
căutarea adevărului. Deşi folosită greşit, puterea lor s-a tras dintr-o tradiţie
vie, practicată în cadrul acestor şcoli ale misterelor. Acesta este subiectul de
care ne vom ocupa în acest capitol.
Din câte mi-a spus Jan van Helsing, cea mai puternică şi mai secretă
societate a naziştilor a fost misteriosul Ordin al Pietrei Negre. Deşi avea
nenumărate informaţii legate de toate celelalte societăţi secrete, despre
aceasta Jan nu avea nici cel mai mic indiciu. Investigaţia devenea astfel foarte
dificilă. Am reuşit totuşi să descopăr prin forţe proprii că această Piatră
Neagră era legată direct de Piatra Neagră de la Mecca, oraşul sfânt al religiei
islamice. Mecca este situată pe peninsula arabică, la est de Marea Roşie.
Deşi la ora actuală este doar o prelungire a deşertului Sahara,
peninsula arabică a fost cândva un teren fertil pe care înflorea viaţa. La
origini, Mecca a fost un loc sacru al vechii culturi ariene. Mai târziu, el a
devenit un loc de adoraţie al hinduşilor (despre care se ştie că au derivat din
vechii arieni).
Potrivit tradiţiilor populare în zona Meccăi, Avraam şi fiul său Ismail
au auzit vocea lui Allah, care le-a poruncit să reconstruiască vechiul altar
sacru. Allah era o zeitate păgână, cunoscută locuitorilor zonei, care îmbrăţişa
simultan aspectul masculin şi cel feminin al divinităţii. Prefixul „Al” sau „El”
se referă la principiul masculin. În limba spaniolă, substantivele de gen
masculin continuă să fie însoţite şi astăzi de articolul „el”. Sufixul „la” sau
„lah” reprezintă principiul feminin. Împreună, cele două cuvinte devin „Allah”
sau Allah.
Când au ajuns în locul sfânt, Avraam şi Ismail au constatat că acesta
este ocupat de locuinţa unei bătrâne. Aceasta a fost de acord să îşi mute casa
şi să îi lase să construiască altarul, dar numai cu condiţia ca noul templu să îi
fie încredinţat ei şi descendenţilor ei pentru totdeauna. Bătrâna era cunoscută
sub numele de Shaybah, iar descendenţii săi au păstrat numele de Benu
Shaybah, care înseamnă efectiv urmaşii bătrânei femei. La ora actuală,
intrarea în locul sfânt al Islamului, Kaaba, se face prin Porţile Fiilor lui
Shaybah. În engleză, Shaybah se traduce prin Sheba, la fel ca în Regina din
Sheba. Cuvântul Sheba provine de la zeitatea indiană Shiva, contrapartea
masculină a lui Kali, zeiţa timpului şi a distrugerii.
84
Kaaba este o structură cubică, cunoscută uneori şi sub numele de
Cubul Negru. Este acoperită cu o ţesătură ornamentală numită Kiswat. Întrunul
din colţurile Kaabei este încastrată Piatra Neagră, care a fost
dintotdeauna înconjurată de mister. Este practic imposibil pentru cineva care
nu aparţine religiei musulmane să se apropie de ea. De aceea, Piatra Neagră
nu a putut fi supusă vreodată unei investigaţii ştiinţifice. Cei mai mulţi
observatori moderni sunt convinşi că este un fel de meteorit. Călătorii din
vremea lui Sir Richard Burton au afirmat că natura ei este vulcanică. Burton
îl citează pe un anume Ali Bey care o descrie ca un „bloc de bazalt vulcanic a
cărui circumferinţă este încrustată cu cristale mici, cu colţuri ascuţite, cu
romburi de feldspat de culoare roşu cărămiziu pe un fundal de culoare neagră,
asemănător cu catifeaua sau cărbunele, cu excepţia unei protuberanţe care
este de culoare roşiatică”. Burton îl citează de asemenea pe un anume
Burckhardt care afirmă că „este o bucată de lavă care conţine diferite
particule fine dintr-o substanţă alb-gălbuie”.
Cuvântul Kaaba înseamnă Marea Mamă în limba arabă. Dicţionarul
afirmă că derivă din kava, peşteră (n.n. cave în limba engleză), un alt simbol
feminin. Din punct de vedere fonetic, cuvântul este alcătuit din „Ka” şi „ba”,
care înseamnă casa spiritului. Magicianul Kenneth Grant îl defineşte ca
„sălaşul feminin” sau sursa Oului Primordial.
La început, Kaaba era cunoscută pentru izvorul său natural, care
produce o apă sălcie, cunoscută sub numele de Zemzem. Această apă este
foarte bogată în minerale şi este distribuită în întreaga lume pentru efectele
sale terapeutice. În limba persană, Zemzem înseamnă „Marele Luminariu”,
care corespunde din punct de vedere cabalistic lui Venus sau lui Lucifer.
Piatra Neagră de la Kaaba este asociată cu Venus şi din perspectiva puterii
sale de regenerare. Zemzem mai poate fi tradus şi prin „Zam! Zam!”, care
înseamnă „Umple! Umple! (sticla)”.
De-a lungul îndelungatei sale istorii, Kaaba a suferit diferite
distrugeri. În ultimii 1300 de ani a fost întreţinută însă cu cea mai mare grijă.
În perioada antică, Kaaba conţinea idolii mai multor zei păgâni, îndeosebi cei
ai hinduismului. Profetul Mohamed a eliminat aceşti idoli, dar a recunoscut şi
a consacrat primul zeu al Kaabei, pe Allah. A fost singurul zeu pe care l-a
recunoscut.
Potrivit tradiţiei, Piatra Neagră din Kaaba provine din ceruri şi i-a fost
dăruită lui Adam de Allah. La origini era o piatră de un alb imaculat, care
trebuia aşezată în Kaaba, un altar pe care trebuia să-l construiască Adam. În
acele timpuri era cunoscută sub numele de „Alhajar Alsad”, Cea Mai Fericită
dintre Pietre. Dintre toate pietrele din Paradis, a fost singura aleasă de Allah
pentru a fi aşezată în Kaaba din Mecca. Ţinând piatra în mână, Adam a
coborât din Paradis şi a ajuns în Ceylon (sau Sri Lanka). Adam a aşezat piatra
pe pământ, pentru ca altarul Kaabei să poată fi construit în jurul ei. Se pare că
la vremea respectivă era o piatră uriaşă.
În timpul Potopului din vremea lui Noe, Kaaba a fost puternic
deteriorată, aşa că Piatra Sfântă a fost ascunsă într-un loc sigur. A rămas astfel
ascunsă până când Allah i-a poruncit lui Avraam să reconstruiască altarul
Kaabei. Avraam şi-a părăsit căminul din Babilon şi a fost condus de îngerul
Gabriel către izvorul Zemzem. Odată ajunşi în Mecca, Gabriel i-a dat Piatra
85
Sfântă. Avraam i-a învăţat pe localnici să se închine acestei pietre, făcând
sacrificii de animale într-un loc din apropiere. Sângele animalelor era vărsat
pe piatră, care a devenit în timp neagră. Într-adevăr, culoarea pietrei este
descrisă ca fiind foarte întunecată, fie neagră, fie de un roşu foarte închis.
Legenda spune că închiderea culorii pietrei a fost rezultatul păcatelor
oamenilor.
Tradiţiile islamice sunt destul de variate, dar au un numitor comun.
Potrivit acestuia, Piatra Neagră a făcut cândva parte dintr-un ansamblu mult
mai mare. Rămăşiţa de astăzi este doar un fragment dintr-un obiect foarte
sacru. Una din tradiţii o numeşte „piatra respinsă”. Această expresie este nu
doar numele ezoteric al lui Christos, dar şi o frază folosită pentru blocul din
piatră aşezat cândva în vârful Piramidei din Gizeh. Acest lucru este atestat de
mitologia egipteană, în care Gabriel este echivalentul lui Tahuti, constructorul
Marii Piramide. Ideea că Tahuti i-a dat Piatra lui Avraam (sub forma îngerului
Gabriel) sugerează că Piatra Neagră de la Mecca reprezintă un fragment din
blocul aşezat cândva în vârful Marii Piramide.
În secolul VII, Kaaba a fost distrusă de un incendiu. La reconstrucţie,
clădirea a fost înzestrată cu o intrare situată la câteva zeci de centimetri de
sol, pentru a supraveghea mai bine cine intră în clădirea sfântă. Întrucât
reconstrucţia a fost realizată de mai multe triburi arabe, s-a creat o dispută
legitimă legată de cel care va instala Piatra Neagră pe noul ei edificiu. Până la
urmă, s-a ajuns la concluzia ca primul venit care va intra în curtea interioară
să spună cine trebuie să instaleze Piatra. Sincronicitatea a făcut ca prima
persoană care a intrat în curte să fie Mahomed. Acest eveniment s-a produs
înainte ca viziunile sale să îl transforme în celebrul Profet al lui Allah.
Tânărul Mahomed a făcut un plan care să împace toate grupurile arabe rivale.
El a aşezat Piatra pe o bucată de pânză şi a cerut ca fiecare trib să îşi trimită
un reprezentant în jurul acesteia. Împreună, ei au ridicat pânza pe care era
aşezată Piatra Neagră şi au dus-o la Kaaba. Acolo, tânărul Mahomed a luat
Piatra şi a aşezat-o personal în noul ei lăcaş.
Câţiva ani mai târziu, Mahomed s-a retras într-o peşteră, unde a primit
mai multe mesaje divine prin intermediul lui Gabriel. Pe baza acestor viziuni,
a început să convertească mulţimile, cucerind în cele din urmă întreaga lume
semitică. Istoria lui Mahomed este fascinantă, dar mult prea complexă pentru
a o analiza aici. Există totuşi câteva aspecte asupra cărora aş dori să mă
opresc.
Informaţiile de mai sus arată cu claritate că tradiţiile locale afirmă că
puterea lui Mohamed a provenit de la Marea Piramidă. Poziţia lui a fost
protejată şi întărită de însăşi Zeiţa-Mamă. Înainte de a primi mesajele de
inspiraţie divină, s-a însurat cu o femeie bogată. Aceasta nu numai că i-a
asigurat independenţa economică, dar a fost prima care a recunoscut calitatea
divină a mesajelor primite. Când Mahomed a început să îşi predice mesajul,
devenind din ce în ce mai popular, liderul celui mai puternic trib din zonă s-a
înfuriat groaznic şi şi-a propus să-l ucidă. Setea de sânge i-a fost stinsă însă
de propria sa soră, al cărei rol a devenit crucial. Aceasta era o susţinătoare
aprigă a lui Mahomed şi a reuşit să-şi convingă fratele să nu îl ucidă pe noul
profet. În cele din urmă, femeia şi-a convertit fratele la Islam. Sprijinul
acestuia s-a dovedit esenţial pentru răspândirea timpurie a noii religii.
86
Constatăm de aici că întreaga bază a religiei islamice urmează
preceptele de bază ale Zeiţei-Mamă, pe care o şi celebrează. Deşi libertatea
femeilor este limitată prin legi stricte, există totuşi un aspect care atestă
respectul faţă de principiul feminin. Cuvântul Islam înseamnă „a aspira către
calea lui Dumnezeu”. Aspiraţia este un atribut feminin. Prefixul „Is” provine
de la Isis, adică principiul feminin, în timp ce sufixul „lam” înseamnă „cale”
sau „cărare” în tibetană. Majoritatea criticilor Islamului afirmă că musulmanii
au subjugat-o pe Zeiţă, guvernând după principiile patriarhale. Această
subjugare apare însă într-o cu totul altă perspectivă dacă examinăm istoria
Islamului după moartea lui Mohamed.
Q’ran-ul sau Coranul este cartea sfântă a Islamului, despre care se
spune că a fost scrisă la câţiva ani după moartea lui Mohamed. Coranul
revelat de Mohamed nu a putut fi scris, căci Profetul era analfabet. El a fost
însă reţinut şi repetat de persoane antrenate să memoreze părţi ample din
Coran. La fel ca şi Iisus, Mohamed a schimbat radical cursul istoriei. Cu
atât mai curios este faptul că nici unul dintre ei nu a lăsat în urma sa o
mărturie scrisă de propria sa mână. În cazul lui Iisus există numeroase
dovezi istorice care atestă faptul că ştia să scrie. Deşi se spune că ar fi fost
analfabet, înclin să cred că şi Mohamed ar fi ştiut să scrie.
Pentru a înţelege mai bine cum operează principiul feminin în
peninsula arabă, va trebui să aruncăm o privire asupra principalei capodopere
a culturii arabe medievale: Cartea celor o mie şi una de nopţi, mai cunoscută
sub numele de Nopţile arabe.
Această saga labirintică ce include tot felul de poveşti legate între ele
nu are un autor specificat; doar dacă nu a fost Zeiţa însăşi. Povestea începe cu
mânia regelui Shahryar21 şi a fratelui acestuia. Văzând că soţiile lor îşi
satisfac poftele desfrânate cu alţi bărbaţi, trădându-şi astfel consorţii regali,
cei doi fraţi au ajuns la concluzia că toate femeile procedează la fel. Profund
deziluzionaţi, cei doi şi-au părăsit regatele pentru a scăpa de blestemul
feminin. Spre surpriza lor, au dat peste un ginn22 care a ieşit din apă şi a făcut
să apară în faţa lor un scrin de cristal cu şapte lacăte, simbolizând cele şapte
chakra-e sau sigilii. Deschizând cele şapte lacăte, ginn-ul a deschis scrinul şi
a scos din el o frumoasă concubină, pe care o ţinea închisă pentru a-şi
satisface propria plăcere. Aceasta era uriaşă, dar ginn-ul i-a poruncit să se
aşeze astfel încât să poată stea în palma ei. Femeia i-a satisfăcut poftele, după
care ginn-ul a adormit. Regele Shahryar şi fratele său au rămas îngroziţi în
faţa puterii acestui Ifrit (termenul arab pentru ginn).
Spre surpriza lor şi mai mare, dar şi spre groaza lor, exotica femeie ia
silit pe cei doi regi să întreţină relaţii sexuale cu ea. Cei doi ar fi dorit s-o
refuze, dar ea i-a ameninţat că îl va trezi pe Ifrit, care se va dezlănţui asupra
lor. După ce şi-a satisfăcut poftele cu ei, femeia şi-a scos un şirag de sigilii
sau de inele care reprezentau toate cuceririle ei masculine. Ea i-a silit pe cei
doi regi să îi dea propriile lor inele pentru a le adăuga şiragului, după care
i-a informat că nimic nu poate opri dorinţa femeii (Zeiţei), nici măcar un jinn
atotputernic.
21 Se presupune că Shahryar provine din persanul „oraş-prieten”. Cuvântul poate fi divizat în „Sha” şi
„hryar”, care ar însemna „Sha al arienilor”.
22 N. Tr. Un duh.
87
În faţa acestui nou exemplu al puterii feminine, cei doi regi au devenit
încă şi mai înverşunaţi. Cel mai mult i-a uimit voinţa acestei femei de a-şi
risca viaţa în vecinătatea unui Ifrit. La urma urmei, avem de-a face cu o
fiinţă supranaturală care s-a lăsat păcălită de o eternitate de această femeie.
Dacă până şi un Ifrit poate fi păcălit, ce şanse ar avea doi muritori să scape
de ingenioasa putere a forţei feminine?
Regele Shahryar a interpretat întâmplarea în sensul ei cel mai
negativ. Întorcându-se în regatul său, el a preluat din nou autoritatea regală,
cu convingerea că nu poate avea încredere în nici o femeie de pe pământ. Şia
propus să rezolve această dilemă însurându-se cu o fecioară nouă în
fiecare zi, bucurându-se de ea în noaptea nunţii şi apoi decapitând-o
dimineaţa. Numai în acest fel putea avea încredere în fidelitatea soţiei sale.
În acest fel, regele Shahryar a devenit omul cel mai malefic şi mai temut din
regat. Vizirul regelui (funcţie tradusă uneori prin consilier sau chiar prin
vrăjitor) a primit poruncă să găsească în permanenţă noi fecioare pentru a
satisface plăcerea suveranului său. După decapitarea unui mare număr de
femei, sarcina sfetnicului a devenit din ce în ce mai dificilă.
Pe de o parte, regatul tindea să rămână fără fecioare. Pe de altă
parte, vizirul însuşi avea o fiică foarte frumoasă, pe nume Şeherazada23. Pe
măsură ce povestea avansează, devine din ce în ce mai evident că această
femeie era iniţiată în Doctrina Secretă (expusă de Madame Blavatsky în
lucrarea sa cu acelaşi titlu), căci cunoştea toate textele din vechime.
În ciuda protestelor vizirului, Şeherazada şi-a convins tatăl că dacă
se va mărita cu regele, va avea o şansă să îi domolească acestuia mânia
folosindu-şi vasta cunoaştere. În cele din urmă vizirul a acceptat, iar regele a
fost încântat să afle că are o mireasă nouă. Sora Şeherazadei a fost oferită şi
ea ca mireasă şi a fost invitată la luna de miere a surorii ei. Numele ei era
Dunyazad, care înseamnă „eliberatoarea lumii”.
După ce ritualul nupţial se consumă, regele adoarme. Când se
trezeşte, el o aude pe Dunyazad cerându-i Şeherazadei să-i spună o poveste.
Regele este fascinat să asculte fascinanta poveste, dar de fiecare dată, în
zorii zilei, când ar trebui să îi taie capul soţiei sale, povestea rămâne
neterminată, lăsându-l pe rege în suspans. Folosindu-se de această strategie,
Şeherazada îşi prelungeşte viaţa cu fiecare noapte în care trebuie să continue
povestea începută cu o zi înainte.
Fascinat de talentul uluitor de povestitoare al Şeherazadei, regele îi
permite acesteia să trăiască o mie şi una de nopţi. În tot acest răstimp, ea îi
naşte trei copii şi îi povesteşte despre toate aspectele imaginabile ale vieţii.
Majoritatea istoriilor ei se petrec într-un context supranatural, înţesat de
miracole şi de ginn-i, şi dublat de o sexualitate excesivă. Principalul mesaj
moral al poveştilor este că individul trebuie să se pună la unison cu voinţa
divină care acţionează în fiinţa sa. Această voinţă este echivalată în textul
capodoperei literare cu voinţa lui Allah. Este exact aspectul pe care îl descrie
Aleister Crowley în Cartea legii atunci când spune: „Unica lege trebuie să
23 Shahrazad este o expresie persană care înseamnă „eliberator al oraşului”. Există o versiune mai veche
a numelui, Szeherazade, care înseamnă „născut leu” (Shirzad). Corespondenţa mitologică sau
cabalistică a lui Shahrazad este Maat, consoarta egipteană de sex feminin a lui Tahuti. N. Tr. Am
preferat să păstrăm în text numele consacrat în limba română: Şeherazada.
88
fie: fă ceea ce doreşti”. Autorul Cele o mie şi una de nopţi foloseşte din plin
principiul sincronicităţii pentru a permite eroilor săi să ia parte la cele mai
neaşteptate situaţii. Sincronicitatea este recunoscută ca fiind modul de
acţiune al Voinţei Divine a lui Allah.
La sfârşitul celor o mie şi una de nopţi, Şeherazada a epuizat întreaga
panoramă a experienţelor umane şi anunţă că a terminat cu poveştile. Deşi
toată lumea aşteaptă ca regele să îi taie capul, ea face apel la compasiunea
lui, sub pretextul că cei trei fii ai săi vor avea nevoie de o mamă. Profund
emoţionat de poveştile pe care le-a auzit de la ea, regele a ajuns deja la
înţelepciune şi îşi dă seama că nu mai este necesar să o execute pe ea sau
orice altă femeie. Puritatea şi demnitatea Şeherazadei au reuşit să schimbe
întreaga situaţie. Regele Shahryar ia decizia să devină un rege bun şi un
binefăcător pentru poporul său. Acesta se bucură şi urmează o lungă
perioadă de renaştere.
Toate aceste aventuri nu seamănă deloc cu filmele lui Walt Disney sau
cu cărţile de poveşti cu zâne. În varianta sa originală, teza principală care
stă la baza celebrei opere de literatură este mântuirea cu ajutorul Zeiţei.
Deşi uşor edulcorate în anumite variante moderne, scânteia din aceste
legende mai poate fi simţită încă în cultura arabă. Chiar şi astăzi, sufletele
pure şi pline de devoţiune care îşi consacră viaţa împlinirii Voinţei lui Allah
continuă să fie numite Olema. Cuvântul este legat de „Thelema” de care a
vorbit Aleister Crowley. Litera din alfabetul grecesc pentru „T” este „O”.
De aici şi transformarea cuvântului „Thelema” în „Olema”.
Aşa cum spuneam mai devreme, cultura arabă modernă ne lasă
impresia că femeile sunt legate în lanţuri. Nu poate fi pus totuşi la îndoială
faptul că principiul care a stat la baza acestei culturi a fost cel feminin. Cele
o mie şi una de nopţi afirmă cu claritate acest lucru. Zeiţa este impregnată
profund în armătura universului, a cărui cauză primară este. Acest principiu
continuă să fie predat şi astăzi în şcolile misterelor arabe.
La fel ca în cazul majorităţii religiilor, există foarte multe intrigi şi
mistere asociate cu Islamul. Foarte mulţi americani percep această lume ca
„un bastion al eroilor negativi”. Mijloacele mas-media sunt pline de injurii
la adresa unor lideri precum Saddam Hussein sau Colonelul Khadafi. La fel
ca în cazul celorlalte religii, şi Islamul are o variantă exoterică, pentru mase,
şi una ezoterică, pentru iniţiaţi.
Secta cea mai bine cunoscută pentru practica aspectelor ezoterice
este cea a sufiţilor. Datoria lor a fost aceea de a lua înţelepciunea Sfântului
Graal (provenită de la Zeiţă), despre care se ştie că a fost pervertită în timpul
lui Constantin, prezervând-o într-o formulă secretă pentru a putea fi
transmisă mai departe lumii. Acesta a fost motivul pentru care musulmanii
au capturat anumite locuri cheie din Ierusalim. Ai fi tentat chiar să crezi că
principala grijă a musulmanilor era aceea de a împiedica pervertirea în
continuare a credinţei creştine. Oricum, metodele lor nu s-au bazat
întotdeauna numai pe forţă şi pe război.
Una din ironiile istoriei a făcut ca simbolul sacru al evreilor, Templul
lui Solomon, să îi fie cedat cu resemnare lui Omar, cel de-al doilea Calif al
credinţei islamice. De fapt, se spune că Omar era mai degrabă indiferent la
89
întreaga afacere. La vremea respectivă, principala sa preocupare era de a se
întoarce la Mecca pentru a-şi calma poporul. Zvonurile care circulau
susţineau că Omar ar fi jurat credinţă mai degrabă Ierusalimului decât
oraşului sfânt al Meccăi. Omar nu avea nici o intenţie de acest fel, dar a fost
nevoit să răspundă iniţiaţilor evrei responsabili de prezervarea credinţei
mozaice, care l-au chemat la Ierusalim. Intenţia lor era să predea Templul lui
Solomon liderului recent fondatei credinţe musulmane. În acest fel, iniţiaţii
secreţi ai credinţei musulmane au devenit păzitorii Templului lui Solomon,
construind Domul de Piatră peste acesta. Acesta s-a păstrat până azi în
picioare, avându-i ca şi custozi pe aceiaşi musulmani.
Informaţiile secrete care au ajuns la cavalerii templieri în timpul
cruciadelor s-au scurs prin intermediul acestor iniţiaţi şi custozi musulmani.
S-a creat astfel un nou vehicul pentru transmiterea creştinismului real al
Graalului24 către restul umanităţii. Germenii noii mişcări creştine au apărut
odată cu Carol cel Mare, un bărbat cu părul la fel de roşu ca şi cel al
membrilor clanului Cameron-ilor. Aici se ascunde un alt mare secret.
Cartea sfântă a Islamului sau Coranul include un capitol referitor la
familia lui Amrin sau Imran. Dacă vă mai aduceţi aminte de capitolul
anterior referitor la Cameroni, am afirmat acolo că numele acestora a
derivat de la numele „Ahmroun”. Mohamed afirmă în Coran că aceasta este
familia din linia genealogică a căreia s-au tras Moise, iar mai târziu Maria,
mama lui Iisus. Avem astfel o dovadă în plus că genealogia Cameron-ilor
merge până foarte departe. Nu este greu să tragem concluzia că această
familie a avut o influenţă decisivă asupra destinului întregii umanităţi. Poate
că nu este o simplă coincidenţă faptul că peştera în care s-au descoperit
Manuscrisele de la Marea Moartă se numeşte Qumran, nume extrem de
apropiat fonetic de Cameron.
Când i-am povestit lui Preston despre toate aceste lucruri, acesta mia
spus că am descoperit practic secretul Insulei Skye. Personal, îl cunoştea
dinainte. Pe scurt, secretul clanului Cameron este că se trag din linia
genealogică a lui Christos. Cel puţin pe linie maternă, Duncan însuşi îşi
trage rădăcinile din Insula Skye.
Există foarte multe cărţi care trasează genealogia familiei lui
Christos până în zilele noastre. Acestea pot fi corecte sau nu, dar un lucru
este cert: tradiţia cea mai corectă trebuie să fie şi cea mai bine păzită, lucru
care este valabil în cazul clanului Cameron.
Capitolul 18
Misterioasele origini ale E.M.I. Thorn
Familiile Cameron şi Wilson se trag din acelaşi clan, care şi-a pus în
aplicare intrigile prin reţeaua spaţiului liniar şi a istoriei. De aceea, nu trebuie
să ne surprindă prea tare faptul că familia sfântă a Islamului şi cea a
creştinismului gnostic au fost de fapt una şi aceeaşi. Întotdeauna înconjurată
de mister, una din urmele lor în istorie se referă la asocierea lor cu E.M.I.
24 Tot din acest vehicul al creştinismului ezoteric, cavalerii templieri au creat şi primul cartel bancar
internaţional al umanităţii, având o putere uluitor de mare la vremea respectivă.
90
Thorn, uriaşa companie media şi de produse electronice care a distribuit
filmul Experimentul Philadelphia.
Conform poveştii lui Preston Nichols, pe care am prezentat-o în
preludiul acestei cărţi, fraţii Wilson au fost primii producători de instrumente
electronice din Marea Britanie. Ei au creat un parteneriat de afaceri cu tatăl
lui Aleister Crowley, dând naştere unui concern care s-a dezvoltat, devenind
în timp uriaşul conglomerat numit E.M.I. Thorn. Sincronicitatea mi-a permis
să fac o legătură între acest concern şi filiera arabă. Iată care este povestea:
Încercând să descopăr evidenţe istorice legate de fraţii Wilson, m-am
împrietenit cu un englez pe nume Howard Barkway. Acesta a ajuns să se
implice în fascinanta poveste a Montauk-ului într-o manieră cât se poate de
sincronă. Odată, acest editor de cărţi electronice se afla la New York într-o
vizită de afaceri, când s-a întâlnit întâmplător cu o femeie pe nume Nancy.
Grăbindu-se la o întâlnire cu Duncan şi Preston, aceasta l-a invitat să vină cu
ea. Howard a acceptat şi nu a fost deloc dezamăgit de întâlnire. A aflat astfel
de ciudatele întâmplări de la Montauk din surse primare şi s-a simţit excelent.
Totul s-a petrecut cu mult timp înainte de apariţia cărţilor din seria Montauk.
Fiind el însuşi editor şi pregătindu-se să intre pe piaţa cărţilor ezoterice,
Howard s-a gândit să publice el istoria Proiectului Montauk. Din păcate,
distanţa mare faţă de America l-a împiedicat să acţioneze rapid, căci avea
nevoie de un autor care să preia proiectul; între timp am apărut eu.
După publicarea Proiectului Montauk, am început să primesc
telefoane de la Howard. Acesta a devenit în scurt timp primul distribuitor al
cărţii în Marea Britanie. Nu numai că ne comanda cărţile, dar a început chiar
să facă cercetări asupra fraţilor Wilson. Deşi nu a reuşit să obţină vreo dovadă
oficială privind existenţa acestora, ne-a oferit exemplul uneia dintre cele mai
bizare sincronicităţi personale. Mama lui a fost secretara lui Sir Jules Thorn,
fondatorul Companiei Thorn! Mai târziu, Thorn a fuzionat cu E.M.I.,
devenind conglomeratul de companii care se ocupă de divertisment şi de
produse electronice cunoscut sub numele de E.M.I. Thorn. Din păcate, mama
lui Howard a murit cu un an înainte şi nu ne-a mai putut oferi informaţii.
Din câte ne-a spus Edward, Sir Jules Thorn nu era englez, ci un arab
din Viena! Numele de Jules Thorn a fost adoptat pentru societatea engleză,
care l-a şi făcut cavaler. A venit în Anglia ca reprezentant al unei companii
austriece care producea lămpi, ceea ce ne duce cu gândul la Aladdin şi la
lampa lui magică. În anul 1928, Thorn şi-a creat propria sa companie, numită
Electric Lamp Service Company. Taxele vamale mari l-au silit în scurt timp
să schimbe obiectul companiei sale într-un import de valve pentru radiouri. În
final, el a achiziţionat Ferguson Radio Corporation şi s-a implicat în
producerea de radiouri şi radiograme. După ce a atins o cifră de afaceri
considerabilă, s-a implicat din nou în afacerea cu lămpi, concurând cu succes
cartelul care îl scosese din afaceri cu câţiva ani în urmă. După cel de-al
Doilea Război Mondial, compania sa s-a extins enorm şi a început să facă
afaceri cu produse de înaltă tehnologie. A ajuns astfel să producă aparatură
electronică şi fonografe.
Până la ora actuală nu am reuşit să descopăr dovezi privind asocierea
lui Jules Thorn cu fraţii Wilson, dar sincronicitatea din viaţa lui Howard
Barkway demonstrează că forţa exterioară care mă ghidează a dorit să ne
91
comunice ceva. Probabilitatea ca mama lui să fi fost asociată în vreun fel cu
această companie era ridicol de mică. Cei care i-au urmărit cariera lui Preston
Nichols vor înţelege mai bine ciudăţenia acestei coincidenţe, cunoscând
lucrurile stranii în care sunt implicate aceste industrii.
Un alt aspect interesant legat de conexiunea austriacă a lui Jules Thorn
este faptul că a venit de la Viena. Timp de sute de ani, Imperiul Otoman a fost
extrem de puternic în zonă, dar Vienei i s-a permis întotdeauna să reziste la
graniţa pretenţiilor sale teritoriale. Din motive rămase necunoscute, otomanii
nu au cucerit niciodată oraşul încărcat de cultură, preferând să se folosească
de el pentru a-şi răspândi influenţa islamică în Europa.
Misterioasa conexiune dintre tradiţia islamică şi germani este dovedită
de unul dintre cele mai populare nume în Germania: Otto, care face trimitere
la otomani. Numele Imperiului Otoman a provenit de la Osman, fondatorul
lui. Traducerea acestui cuvânt (şi implicit, a lui Otto) face trimitere la
expresia „protector al lui Dumnezeu”. Dicţionarul oferă o referinţă şi la
expresia arabă Uthman, cuvânt foarte apropiat de Uther, tatăl regelui Arthur.
Constatăm din nou influenţa creştinismului Graalului în rândul musulmanilor
pe canale oculte. Numele de Uther este interesant şi dintr-un alt punct de
vedere. Am citit undeva de uimirea istoricilor din vechea Irlandă, căci
cuvântul usher poate însemna şi „urât”. Cu siguranţă, tatăl regelui Arthur nu
era urât. Suntem din nou trimişi la numele de Kennedy, care înseamnă „cap
urât”, fiind o referinţă la Baphomet.
Dincolo de vălul istoriei, Cameron-ii şi musulmanii au colaborat în
obscuritate. Ei au transmis mai departe o doctrină secretă care se referea la
puterea creatoare. Aceasta era puterea pe care au căutat-o toată viaţa Hitler şi
alţii ca el. Corupţia este o calitate aproape indispensabilă a celor care se
apropie de această zonă sacră. Conexiuni de genul celei dintre Cameroni şi
filiera islamică, manifestate prin intermediul unor companii precum Thorn
E.M.I., demonstrează că avem de-a face cu o tradiţie ocultă, la fel de vie şi
astăzi precum era odinioară.
Capitolul 19
Thule
Conexiunea dintre arabi şi nazişti îşi revelează o nouă faţetă dacă
ţinem seama că Allah cel atotputernic şi plin de compasiune era numit pe
timpuri „Tualla”25. Corespondenţa acestui nume cu Thule (numele pe care lau
folosit germanii pentru una din frăţiile lor secrete: Societatea Thule) este
incontestabilă. Thule a fost capitala ţinutului mitic al Hiperboreei, ţinutul de
dincolo de poli.
Allah sau Tualla s-a revelat de-a lungul vremii în numeroase
manifestări. Una din acestea se referă la străvechiul mit al soarelui din centrul
pământului, prezentat uneori şi ca o sferă neagră sau un vid negru. Indiferent
dacă avem de-a face cu o descriere reală a universului sau doar cu o metaforă
a adevărului, legenda oraşului Thule (în forma ei cea mai pură) prezintă
25 Cuvântul Thuile se pronunţă tu-li în germană. În limba sanscrită, cuvântul Tula înseamnă echilibru.
Cele o mie şi una de nopţi folosesc şi ele expresia Tue La atunci când vine vorba de condamnarea soţiei
cuiva la moarte. În franceză, tue la se traduce prin „ucide-o”.
92
puterile arhetipale ale universului. Acesta este locul în care s-au produs
primele interacţiuni genetice între străvechea Rasă Primordială şi rasa
indigenă care trăia pe pământ, dând naştere formei umane pe care o
cunoaştem astăzi. Societatea Thule era interesată în principal de moştenirea
teutonă şi de cunoaşterea sacră a Rasei Primordiale. Miturile nordice sunt
considerate ele însele a fi o cunoaştere secretă codificată referitoare la
originile acestei rase. Fiind primul loc în care oamenii şi zeii s-au intersectat,
Ultima Thule este considerată Grădina teutonă a Edenului. Tot aici regăsim şi
povestea Babilonului, în care oamenii au pierdut legătura cu divinitatea.
Obiectivul societăţii Thule din Germania era acela de a se pune la
unison cu forţele primordiale ale universului. Mulţi dintre membrii ei erau
acei „vegetarieni cu vârste de peste 90 de ani” de care am vorbit într-unul din
capitolele anterioare. Prietenul meu, Jan van Helsing, are contacte personale
cu aceşti indivizi şi mi-a împărtăşit o bună parte din secretele lor. Întrucât sau
scris foarte multe lucruri despre Societatea Thule, atât de către istorici cât
şi de autorii preocupaţi de ocultism, nu mi-am propus să repet aici aceste
informaţii, preferând să insist asupra lucrurilor mai puţin cunoscute.
Practic toate relatările referitoare la Thule Gesellschaft, după cum este
numită societatea în limba germană, îl consideră pe baronul Rudolf von
Sebottendorff drept fondatorul ei. Nu există nici o îndoială că Sebottendorff a
fost implicat în crearea acestei societăţi secrete. Membrii săi actuali susţin că
cel de-al doilea co-fondator al societăţii a fost Karl Haushofer şi că, în
realitate, acesta a fost fondatorul principal, deşi a preferat să păstreze o
anumită discreţie asupra acestui lucru.
Sebottendorff a fost unul din actorii principali ai Societăţii Thule, dar
rolul jucat de Karl Haushofer rămâne până astăzi un secret bine păstrat.
Sebottendorff a avut probleme după cu venirea la putere a lui Hitler, întrucât
a scris o carte intitulată Înaninte de venirea lui Hitler, în care prezenta
obiectivele organizaţiei sale şi maniera în care se integra Hitler în aceasta.
Sebottendorff a fost închis într-un lagăr, dar a fost în cele din urmă eliberat şi
trimis la Istanbul. Aici, a stabilit o conexiune islamică cu naziştii. În ceea ce îl
priveşte pe Haushofer, am vorbit pe larg despre acesta în Piramidele din
Montauk.
Alte informaţii legate de Societatea Thule se referă la Rudolph
Steiner. Acesta era un artist remarcabil, un geniu, un om de ştiinţă şi un
mistic. La ora actuală este renumit în întreaga lume şi există chiar un sistem
de educaţie care îi poartă numele. Într-o vreme, Steiner a condus filiera
austriacă a Ordo Templi Orientis. Şeful filierei engleze era, evident, Aleister
Crowley. Jan mi-a spus că Steiner era şeful ezoteric al Societăţii Thule. Dacă
acest lucru este adevărat, putem presupune că el a operat cu adevăratele
aspecte spirituale ale miturilor şi cunoaşterii thuleene. Majoritatea
referinţelor moderne la această societate sunt simple caricaturi comice care
prezintă doctrine rasiste, a căror sursă nu este înţeleasă de autorii acestora.
Această denigrare a filonului antic este justificată de preluarea puterii
exoterice a Societăţii Thule de către Hitler. Facţiunea exoterică se referea la
factorii politici ai organizaţiei. De îndată ce a preluat puterea, Hitler şi-a dat
seama că Steiner reprezintă o ameninţare pentru el şi a început să-l
persecute. În cele din urmă, naziştii l-au exilat în Elveţia şi au incendiat
93
Goetherium, clădirea în formă de dom construită după planurile sale şi
inspirată de un alt mistic german, Goethe. Această construcţie era mândria
lui Steiner, fiind un tribut exemplar adus ştiinţelor ezoterice. Din păcate,
susţinătorii lui Hitler i-au dat foc, clădirea arzând până în temelii. Se spune
că Steiner ar fi murit literalmente de inimă rea. Potrivit unei alte tradiţii,
moartea lui Steiner ar fi fost înscenată, pentru ca misticul să se poată
ascunde, luptând împotriva lui Hitler prin mijloace mult mai subtile.
Fără a intra în toate detaliile doctrinei şi ale istoriei Societăţii Thule,
principalul aspect la care merită să ne referim este legat de compromiterea
adevăratei sale tradiţii de către puterea politică. Aspectele inferioare ale
doctrinei sale, care au degenerat într-un rasism aberant, au sfârşit prin a le
distruge pe cele superioare.
Cu mult înainte de declanşarea conflictului dintre Hitler şi Steiner,
Haushofer a fondat şi o altă organizaţie: Societatea Vril, în încercarea de aşi
diversifica resursele şi de a ţine departe anumite interese politice. Este
vorba exact de acele interese politice care aveau să distrugă Societatea
Thule. Literatura ocultă nazistă menţionează de regulă Societatea Vril, dar
fără să ofere prea multe informaţii în legătură cu ea. Funcţia şi principiile
ezoterice care au stat la baza ei vor fi discutate în următoarele două capitole.
Multe din relatările istorice referitoare la Societatea Thule sunt
corecte din punct de vedere exoteric. În ceea ce priveşte aspectele ezoterice
ale societăţii, acestea nu sunt aproape deloc înţelese. Unii consideră că
întreaga societate era o adunătură de nebuni cu convingeri metafizice
extremiste. Alţii o consideră o organizaţie profund malefică, sau cel puţin
care a deviat îngrozitor. Unii sugerează chiar că societatea nu ar mai fi
existat după anul 1929. În realitate, ea a trecut în clandestinitate. Un
eveniment major care s-a produs într-adevăr în anul 1929 a fost asasinarea a
şapte membri ai Societăţii Thule de către comunişti. Ca naţiune, germanii îi
simpatizau atât de mult pe membrii acestei organizaţii şi idealurile lor încât
asasinatul a generat o adevărată vânătoare de comunişti în întreaga ţară.
Acest eveniment i-a permis lui Hitler să-şi consolideze puterea, întrucât era
şeful exoteric al Societăţii Thule, iar apoi să preia puterea politică în
Germania. După preluarea puterii, el a renunţat aproape complet la
urmărirea idealurilor ezoterice ale societăţii. Adevărul acestor idealuri era
metafizic. Hitler a obţinut puterea absolută în planul fizic şi nu a arătat un
respect prea mare faţă de aspectele spirituale sau karma-ice. Doctrina lui a
devenit dezlănţuirea puterii fizice brute.
Întrucât nu mi-am propus să repet aici relatările istorice prezentate în
alte cărţi, îi invit pe cei interesaţi să obţină mai multe informaţii referitoare
la Societatea Thule să consulte bibliografia prezentată la sfârşitul acestei
cărţi. Doresc să insist însă în continuare asupra asociaţiilor mitologice şi
etimologice ale numelui de Thule, pentru a demonstra că acest concept
reprezintă o realitate în planul conştiinţei noastre colective. Există de
asemenea şi o serie de corespondenţe foarte interesante cu fenomenele de la
Montauk.
Societăţile secrete din Germania au fost întotdeauna interesate de
Montauk, întrucât această regiune a făcut cândva parte din Thule, fiind
localizată în apropierea Polului Nord, înainte de desprinderea continentelor,
94
într-o perioadă când nu exista decât un singur continent uriaş. Din punct de
vedere geografic, regiunea Montauk este situată deasupra unui vulcan
submarin înconjurat de tot felul de tuneluri naturale din lavă. Deşi această
informaţie nu poate fi găsită cu uşurinţă în cărţi, rămâne totuşi o realitate pe
care nimeni nu o contestă. Un alt vârf vulcanic similar este insula Block,
care poate fi văzută în largul mării din Montauk Point. Chestiunea identităţii
dintre Thule şi Montauk este mult mai controversată, dar hărţile geografiei
antice arată că cele două regiuni erau uluitor de apropiate.
Mitologia afirmă că Thule era capitala sau centrul ţinutului
Hiperboreei, cuvânt care înseamnă literalmente „dincolo de poli”. Fiind
situată dincolo de poli, Hiperborerea este poziţionată practic în afara acestei
dimensiuni. În acest context, Thule, centrul ei, poate fi privit ca fiind sursa
vieţii de pe pământ. Mitologia greacă afirmă că Pitagora a învăţat geometria
sacră de la Apollo, un zeu care s-a prezentat ca locuitor al Hiperboreei.
Învăţătura pitagoreică afirmă că pământul a evoluat geometric dintr-un vid
situat în centrul său. Acest vid a fost recunoscut de numeroase grupuri din
Antichitate, inclusiv de către sumerieni, fiind denumit Soarele Negru. Din
această perspectivă, Thule este practic sinonim cu Soarele Negru. Simbolul
svasticii face parte integrantă din aceste concepte străvechi. Ea reprezintă
una din formele geometrice în care a evoluat existenţa. Cuvântul svastika
înseamnă printre altele sursă, şi simbolizează cauza eternă a izvorului
creaţiei. Deloc întâmplător, Societatea Thule a folosit simbolul svasticii în
logo-ul ei.
Ilustraţie
Simbolul Soarelui Negru
Acesta este simbolul celei mai secrete societăţi a Germaniei naziste:
Soarele Negru. La ora actuală este ilegal să tipăreşti sau să afişezi acest
simbol în Germania.
Soarele Negru reprezintă un concept încă şi mai ezoteric decât Thule.
Fiind ilustrat ca vid al creaţiei, el reprezintă cel mai vechi arhetip
imaginabil. De aceea, acest nume era rezervat numai elitei Societăţii Thule.
Altfel spus, Soarele Negru era o societate secretă în interiorul Societăţii
Thule, deţinând supremaţia asupra tuturor celorlalte societăţi. Cel care mi-a
explicat acest lucru a fost Jan van Helsing, care a adăugat că iniţialele „SS”
înseamnă cu totul altceva decât cred majoritatea istoricilor. În mod
tradiţional, „SS” este tradus prin Schutzstaffel, care înseamnă detaşament al
gărzilor. În realitate, „SS” provine de la Schwarze Sonne, care înseamnă
„Soarele Negru” în limba germană. Asta nu înseamnă că orice soldat care
purta o uniformă SS era membru al organizaţiei Soarele Negru, ci că runele
SS, afişate pretutindeni, aveau o semnificaţie secretă (care se referea la
Soarele Negru). Naziştii încercau în acest fel să invoce pe cale magică
puterea ascunsă a Soarelui Negru. SS-ul a fost creat iniţial ca unitate de
protecţie a lui Hitler, cu mult timp înainte de a deveni o unitate militară de
proporţiile unei armate.
95
Cine studiază istoria îşi dă rapid seama că cele două concepte: Thule
şi Soarele Negru, acoperă practic întreaga panoramă a existenţei umane. Cu
toate acestea, istoricii se grăbesc să îi acuze pe nazişti că au crezut în tot
felul de mituri stupide. În realitate, istoricii sunt cei care nu ştiu să
interpreteze corect miturile. Ca regulă generală, despre Soarele Negru se
cunosc foarte puţine lucruri, dar conceptul de Thule poate fi găsit în
numeroase limbi şi culturi, ceea ce susţine teza unei limbi unice care a existat
cândva pe pământ, conform legendei Turnului din Babilon. De pildă,
mexicanii au un zeu numit Tule şi un oraş sacru numit Tula. Aborigenii
canadieni din regiunea Polului Nord erau cunoscuţi sub numele de Tuule.
Gingis Han, custodele Piramidelor din Shensi (o regiune din Tibet care
aparţine astăzi Asiei Centrale) şi-a numit fiul cel mic Tula sau Tule (în
funcţie de sursa istorică la care apelăm). Sunt convins că mai există şi alte
corespondenţe, dar exemplele de mai sus sunt suficiente pentru a ne face să
ne întrebăm ce semnificaţie aveau aceste cuvinte pentru strămoşii noştri.
Practic, toate culturile lumii prezintă legende referitoare la Căderea
Babilonului.
Interesul meu faţă de Thule a devenit şi mai proeminent după ce i-am
spus unui prieten cum trebuie pronunţat acest cuvânt. Fiind în dezacord cu
amicul meu, m-am uitat în dicţionar. Spre marea mea surpriză, am descoperit
aici un cuvânt nou, pe care am fost nevoit să mi-l adaug în vocabular. Era
vorba de cuvântul thulium. Singura definiţie pe care o dădea dicţionarul cu
privire la acest cuvânt era aceea că thuliumul este un element rar din tabelul
periodic, având numărul 69. Consultarea rapidă a câtorva cărţi de chimie nu
m-a ajutat prea mult. Singurul lucru nou pe care l-am aflat era că elementul
a fost descoperit în Suedia şi a primit acest nume pornind de la capitala
ţinutului hiperborean.
Ştiind că Preston Nichols are o educaţie ştiinţifică de prestigiu, l-am
întrebat ce ştie în legătură cu acest subiect. Mi-a răspuns că singurul lucru
pe care l-a aflat de la profesorii săi pe vremea când era student a fost acela
că nu vor trebui să ştie nimic la examen în legătură cu acest element. Ai fi zis
că a fost o tentativă inconştientă, dacă nu cumva chiar deliberată, de a-i
împiedica să afle semnificaţia acestui element. Am făcut noi investigaţii, dar
nu am reuşit să aflu mai nimic, cu excepţia faptului că thuliumul este de
natură metalică, dar nu devine manifest decât în asociere cu alte elemente. În
stare pură nu poate fi găsit. Am aflat mai târziu că această afirmaţie nu este
în întregime corectă. Din păcate, textele ştiinţifice oficiale nu mi-au folosit la
nimic, aşa că am fost nevoit să apelez la sursele ezoterice.
Prima corespondenţă ezoterică legată de elementul thulium se referă
la numărul său din tabelul periodic: 69. Acesta este numărul care
corespunde transcripţiei engleze a numelui Cameron. Altfel spus, dacă
acordăm fiecărei litere din alfabetul englez câte un număr (A=1, B=2, etc.),
vom descoperi că suma numerelor care corespund literelor din cuvântul
Cameron dă 69. I-am trimis pe loc un fax prietenului meu Jan în Germania şi
l-am întrebat ce crede în legătură cu acest lucru. Mi-a răspuns că suma celor
două cifre din numărul 69 dă 15, numărul corespondent al cărţii Diavolul
din Tarot. Echivalentul acestuia este, evident, Baphomet.
96
Revenind la thulium, am primit informaţii suplimentare legate de
acesta vorbind cu o prietenă medium pe nume Deanna. Iată ce mi-a spus
aceasta:
„Thuliumul este un gaz psihic. Se găseşte în pungi terestre şi se
cristalizează într-o formă asemănătoare ametistului. Există sub formă de
nodule, fiind asemănător cu nişte bule. Nu se găseşte decât într-o singură
regiune de pe pământ. Este argintiu şi toxic.
Thuliumul permite fiinţelor să respire sau să inspire aerul de pe o
planetă. Prin ingerare, el îmbracă plămânii ca o manta. Se presupune că
extratereştrii pot respira pe planeta noastră prin căptuşirea interiorului
stomacului lor cu thulium. Acest lucru le permite să înghită aerul dintr-o altă
planetă decât a lor. Pe pământ, oamenii au posibilitatea să facă ceva ce
extratereştrii nu pot: ei pot respira cu ajutorul plămânilor mari cu care sunt
înzestraţi. Foarte multe ilustraţii referitoare la extratereştri îi prezintă pe
aceştia cu nişte piepturi scofâlcite, ca şi cum nu ar avea plămâni”.
Nu ştiu dacă această lectură psihică este corectă, dar este cu
siguranţă plină de imaginaţie. Respiraţia este principala activitate care
distinge viaţa de materia neanimată. Ea reprezintă un proces de inspiraţie şi
expiraţie a energiei. Această activitate dublă reprezintă însăşi esenţa lui
anima, sau a forţei vieţii. Aşa se explică, printre altele, de ce yoghinii şi
tibetanii se concentrează atât de mult asupra respiraţiei în practica lor
ezoterică. Aceasta face legătura între interior şi exterior. Dacă lectura
Deannei este corectă, rezultă că extratereştrii nu dispun de abundenţa forţei
vitale de care beneficiază oamenii pe nivelul lor biologic. De aceea, ei au
nevoie de o substanţă precum thuliumul care să le permită să susţină această
activitate de inspiraţie şi expiraţie, ajutându-i astfel să supravieţuiască într-o
anumită atmosferă. Acest lucru ar explica de ce nu îi întâlnim la teatru, în
restaurante sau în alte locuri publice asemănătoare.
Am apelat de asemenea la un chimist preocupat de ocultism. La
început nu a avut nimic să-mi spună. Un an mai târziu am aflat însă de la el
că thuliumul este cunoscut ca fiind unul din cele 14 elemente rare ale
tabelului periodic care există pe pământ. Până aici, nimic nou. Mi-a mai
spus însă că raritatea acestor elemente provine din faptul că ele au fost
elementele primordiale care au asigurat gestaţia planetei noastre. Au fost
prezente în etapa iniţială a creaţiei, la fel ca şi Thule însuşi, conform
legendelor mitologice. Faptul că numărul acestor elemente rare este 14 mi se
pare extrem de semnificativ, întrucât corespunde echilibrului vectorial
(despre care a vorbit Buckminster Fuller). Echilibrul vectorial conţine 14
puncte prin care se poate ajunge pe un nivel superior al evoluţiei geometrice,
care permite interacţiunea cu carbonul şi implicit apariţia vieţii aşa cum o
cunoaştem astăzi.
Această explicaţie este foarte interesantă în sine, dar ea reprezintă
doar începutul. Subiectul chimiei oculte este extrem de complex şi ar necesita
o carte în sine pentru a-l explica. Ne vom mai referi la acest subiect ceva mai
târziu, când vom vorbi de anumite aspecte cheie ale sale.
La un moment dat, am reuşit să dau peste o carte de chimie care mi-a
revelat câteva informaţii noi despre thulium, extrem de interesante. Deşi
97
textul era foarte scurt, autorul afirma în el că thuliumul a fost descoperit prin
izolarea oxidului său (o substanţă de culoare verzuie) din mineralele marine.
Faptul că se combină cu oxigenul nu reprezintă mare lucru în sine, dar m-a
făcut să mă întreb dacă nu cumva reprezintă o confirmare a lecturii Deannei.
Textul indică de asemenea că principala sursă de thulium este monazitul.
Sincronicitatea face ca primele trei litere ale acestui cuvânt să fie „mon”, la
fel ca în Montauk. La prima vedere, acest lucru poate părea banal, dar
semnificaţia acestor litere va căpăta valenţe noi până la sfârşitul acestei
cărţi. Monazitul conţine toate elementele rare ale pământului, la care se
adaugă thoriumul şi calciul. Thuliumul este strălucitor, argintiu şi atât de
ductil încât poate fi tăiat cu cuţitul. Nu are aplicaţii comerciale, dar este
folosit în tehnologia laserelor şi este foarte scump, din cauza rarităţii sale
extreme.
Cam asta este tot ce am descoperit în legătură cu thuliumul. Îi invit pe
toţi cititorii care cunosc mai multe informaţii să le dezvăluie. Această tehnică
m-a ajutat până acum foarte mult în investigaţiile referitoare la Montauk.
În afara proprietăţilor sale ezoterice atât de misterioase, cel mai
important aspect legat de thulium este rolul său în chimie, care corespunde
teoriilor oculte referitoare la crearea pământului. A existat cândva o fază
primordială a materiei, anterioară celei pe care o experimentăm astăzi. Dacă
este să credem în mitologie, această fază primordială conţinea în sine toate
experienţele arhetipale care au permis ulterior manifestarea vieţii în formele
curente ale acesteia. Acea lume primordială era o lume a zeilor olimpieni
sau a prototipurilor creaţiei aşa cum o cunoaştem noi.
Descoperirile legate de thulium sunt direct legate de esenţa Societăţii
Thule, preocupată înainte de toate de punerea la unison cu puterile
arhetipale ale creaţiei. În forma ei cea mai pură, mişcarea Thule reprezintă o
întoarcere la proprietăţile creatoare ale lui Uranus, principiul primordial
masculin din mitologia greacă. În cartea Întâlnire în Pleiade: o privire din
interior asupra OZN-urilor, Preston a vorbit despre o mişcare care a existat
de-a lungul întregii istorii (privită din perspectiva mitologică) de a ne
întoarce la „linia temporală primordială” prin adorarea zeului grec Cronos
sau a zeului roman Saturn. Revenirea la Saturn ne-ar permite să ne apropiem
cu încă un pas de momentul creaţiei. Uranus a fost primul creator al reţelei
morfogenetice, până când a fost castrat de Cronos, care l-a silit să-i cedeze
întâietatea.
Teza potrivit căreia membrii Societăţii Thule urmăreau să descopere
aspectele cele mai înalte ale existenţei nu îşi propune să-i scuze pe aceia
dintre ei care s-au implicat în holocaust sau în alte activităţi
compromiţătoare. Din momentul în care Hitler a renunţat la preocupările
superioare ale Societăţii Thule, mulţi membri ai acesteia au rămas
dezorientaţi. Printre aceştia se numărau Rudolph Hess şi Karl Haushofer.
Cei doi au participat chiar la o tentativă de a restabili pacea cu Anglia,
aranjând zborul lui Hess în Scoţia (despre care am vorbit pe larg în
Pramidele din Montauk). Deşi încercarea a dat greş, fiind sabotată direct de
Churchill, au existat şi alţi nazişti care au căutat o cale de ieşire din situaţia
în care se aflau, în încercarea de a scăpa de practicile represive ale celui de-
98
al Treilea Reich. De altfel, membrii Societăţii Thule nu se limitau exclusiv la
Germania.
La începutul anului 1945 a avut loc o întâlnire a membrilor Societăţii
Thule din întreaga lume, la o bază secretă din Canada Arctică, numită Point
103. La ea au participat călugări tibetani, alţi orientali, indieni din Asia,
arabi, un nativ mexican, şi chiar ofiţeri din armata americană. Toţi aceşti
oameni credeau în principiile de bază ale Societăţii Thule, moştenite din
timpuri străvechi.
Am aflat de acest eveniment dintr-o carte intitulată Götzen gegen
Thule, de Wilhelm Landig, la care face referire Joscelyn Godwin în lucrarea
sa, Arktos: mitul polar şi influenţa acestuia în ştiinţă, simbolism şi
supravieţuirea naziştilor. Tipărită în limba germană, Götzen gegen Thule este
scrisă sub forma unui roman de ficţiune, dar cu intenţia de a reflecta o
poveste adevărată. În Arktos, Godwin subliniază că un asemenea demers nu
ar fi fost posibil fără o tehnologie de zbor avansată. Ambii autori consideră
că aparatul aerian cu zbor vertical V7 ar fi un răspuns plauzibil referitor la
logistica ce a permis această întrunire legendară. Fiind de ficţiune, romanul
lui Landig poate afirma orice doreşte autorul, dar Godwin este mult mai
sceptic şi scrie dintr-o perspectivă academică, separând faptele de speculaţii.
Chiar şi aşa, afirmă că avem toate motivele să credem că tehnologia V7 a
existat. Această afirmaţie este cu atât mai interesantă cu cât el nu avea acces
la sursele disponibile referitoare la aparatele de zbor inventate de nazişti şi
la care mă voi referi în continuare.
Götzen gegen Thule este povestea a doi ofiţeri germani al căror avion
s-a prăbuşit în zona arctică, dar care au fost salvaţi de un ofiţer al Waffen-
SS. Acesta din urmă a devenit guru-ul lor spiritual, învăţându-i că Thule
reprezintă ordinea cosmică a creaţiei şi că toate religiile şi miturile s-au
născut din această sămânţă sacră. Cartea lui este şi ea corectă din punct de
vedere mitologic. Mai trebuie să adăugăm că în Punctul 103 nimeni nu
credea în rasism.
Cel mai interesant aspect legate de întâlnirea de la Punctul 103 este
acela că participanţii la ea pretindeau că se află într-un contact telepatic cu
o sursă mistică, considerată a fi nucleul tuturor forţelor pozitive ale planetei,
şi nu doar al arienilor. Forţa este cunoscută sub diferite nume. Hinduşii i-au
spus Muntele Meru, iar egiptenii On sau Ong. Alţii au numit-o Og sau Oz.
Acest nucleu spiritual este descris astfel în cartea Arktos:
„Centrul suprem se manifestă prin fenomene numite Manisolas,
cunoscute de oameni din cele mai vechi timpuri, când li se acorda o mare
valoare religioasă. Fiind o formă complet diferită de OZN-uri faţă de
farfuriile zburătoare ale germanilor, aceste Manisolas sunt ‚bio-maşini’ care
trăiesc, se reproduc şi mor în cadrul unui ciclu de viaţă pe şapte nivele. La
început apar ca nişte cercuri de lumină pură, după care se cristalizează,
căpătând o formă metalică cu un conţinut înalt de zirconiu. Aceasta este
forma feminină, ‚mater-ializată’. Ea produce apoi un element masculin, falic,
care îi conferă o stare de echilibru androginal. În continuare, procesul de
regenerare reîncepe, iar în pântecul ei apare nucleul unei noi Manisola”.
99
Godwin traduce apoi un fragment din Götzen gegen Thule referitor la
posibilele fenomene OZN:
„Partea regenerată este expulzată apoi în exterior de nucleul matern
sub forma unui nou cerc de lumină, la fel ca în cazul unei femei care naşte.
Noul cerc trece la rândul lui prin cele şapte niveluri de evoluţie, în timp ce
elementul matern se transformă într-o sferă care explodează. Rămăşiţele
metalice rezultate în urma exploziei conţin particule de cupru. Impresiile
optice ale martorilor acestor evenimente sunt de regulă similare. În timpul
zilei, Manisolas au o luminiscenţă extrem de strălucitoare, în nuanţe aurii
sau argintii, lăsând uneori urme de fum roz care se condensează apoi în nişte
dâre alb-cenuşii. Noaptea, discurile strălucesc în culori superbe, emanând
uneori flăcări în jurul formei lor şi scântei albastre şi roşii, care pot deveni
atât de puternice încât să le incendieze. Dar cea mai remarcabilă este
capacitatea lor de reacţie în faţa intruşilor, asemănătoare cu cea a unei fiinţe
raţionale, depăşind de departe orice posibilitate de control electronic sau
prin unde radio”.
Aceste Manisolas şi manifestările lor corespondente sunt o
reprezentare a reţelei morfogenetice în toată splendoarea ei estetică. Landig
afirmă în cartea sa că ele au fost interpretate în mod diferit de la o cultură la
alta, în funcţie şi de formele-gând proiectate. Cine studiază aspectele
tridimensionale şi cvadridimensionale ale geometriei sacre îşi dă seama că
aceste Manisolas sunt vase cabaliste ale creaţiei.
Aceste Manisolas sau „bio-maşini” sunt în esenţă interfeţe
cvadridimensionale cu forţa vieţii. Manifestările lor pozitive sau negative
depind întru totul de forţele care încearcă să îşi imprime formele-gând
asupra conştiinţei pământului şi a sufletelor colective ale fiinţelor care
trăiesc pe el. Controlul acestei proceduri de „imprimare” devine astfel forţa
supremă de pe pământ. Această putere este atât de mare încât ar putea avea
chiar efecte financiare în lumea exterioară. O mare parte a acestei proceduri
de „imprimare” de care vorbeam mai sus se realizează prin intermediul masmediei,
în care intră şi departamentele de propagandă ale diferitelor
guverne.
Tibetanii numeau această putere de manifestare a energiilor
primordiale: vril. Vril este un cuvânt străvechi, care are şi un simbol (vezi
mai jos). Există numeroase alte nume date acestei surse de putere, printre
care şi acela de orgon. Studiul puterii vril este principala preocupare a celor
interesaţi de rezonanţa cu Thule.
Capitolul 20
Puterea energiei vril
Cel mai fascinant aspect al discuţiilor mele cu Jan van Helsing a fost
cel referitor la Societatea Vril, o organizaţie pe care el o consideră ca fiind
una dintre cele mai interesante societăţi secrete din lume. Cunoscută şi sub
numele de Loja Luminoasă, Societatea Vril a fost înfiinţată după Primul
Război Mondial. Cu toate acestea, în Germania nu există nici măcar o singură
carte scrisă pe acest subiect. Toate urmele care ar fi putut conduce la ea au
fost şterse de Gestapo înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
100
Eventualele dovezi rămase au fost ridicate imediat de către Aliaţi, după
cucerirea Germaniei. Preocupările şi realizările concrete ale acestei societăţi
reprezintă unul dintre cele mai bine secrete ale OZN-ologiei, dacă nu chiar
ale întregii lumi. După căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei
au început să iasă la lumină anumite informaţii. De pildă, anumite aspecte
legate de Societatea Vril au apărut pe casete video. Există chiar o publicaţie
interzisă în limba germană intitulată Das Vril Projekt.
Ironia face ca majoritatea cărţilor referitoare la nazişti şi la puterile
oculte ale acestora să nu menţioneze aproape nimic despre puterea energiei
vril. În secolul nostru, majoritatea celor care au aflat secretul Societăţii Vril
au făcut-o prin intermediul specialistului german în rachete Willy Ley26.
Acesta a venit în Statele Unite în anul 1933 şi a devenit cunoscut ca autor de
popularizare a literaturii ştiinţifice, făcând-o accesibilă omului de rând. Cea
mai mare parte a operei lui Ley demonstrează că acesta a fost un instrument
de propagandă al guvernului deghizat într-un om de ştiinţă rezonabil
interesat numai de faptele concrete. De pildă, el i-a acuzat pe nazişti că erau
preocupaţi de pseudo-ştiinţă. A făcut apoi un pas uriaş în direcţia
dezinformării, sugerând că naziştii au preluat noţiunea de vril din cartea
lordului Bulwer-Lytton, Rasa viitoare. Aşa cum am mai spus, vril este un
cuvânt tibetan, însoţit şi de un simbol grafic. Poate fi tradus ca chi sau forţa
vieţii, dar şi ca vibraţie. Nefiind un cuvânt obişnuit, ci unul rezervat înainte
de toate iniţiaţilor, nu trebuie să vă aşteptaţi ca profesorul dumneavoastră de
studii sino-tibetane să vi-l explice pe larg.
Deşi lucrarea Rasa viitoare nu a fost în nici un caz sursa de inspiraţie
a naziştilor, este cert că aceasta a fost scrisă totuşi de un iniţiat care şi-a
primit educaţia la şcoala lui Aleister Crowley. Evident, avem de-a face cu un
Crowley într-o încarnare anterioară, sub forma lui Alphonse Constant, un
om cu care s-a identificat şi care a scris mai multe cărţi sub pseudonimul
Eliphas Levi. Acesta l-a iniţiat pe lordul Bulwer-Lytton, care a devenit unul
dintre cei mai prestigioşi scriitori ai vremii.
Lord Bulwer-Lytton s-a folosit de ficţiune pentru a ilustra anumite
aspecte ale misterioasei puteri a energiei vril. Rasa viitoare este povestea
unui om pasionat de explorarea peşterilor. Acesta ajunge într-o lume
subterană luminoasă şi paradisiacă. Potrivit autorului, vril reprezintă
„unitatea dintre particulele naturale de energie la care s-au referit mulţi
dintre gânditorii de la suprafaţa pământului”. El continuă, citându-l pe
Faraday:
„La fel ca atâţia alţi iubitori ai cunoaşterii naturale, am fost
întotdeauna de opinia, ca să nu spun convingerea fermă, că diferitele surse
care permit manifestarea forţelor materiale au o origine comună; altfel spus,
că acestea sunt legate între ele, interdependente, convertibile reciproc (adică
se pot transforma dintr-una în alta), şi că posedă o putere în acţiunea lor”.
Acest citat nu reprezintă decât o altă manieră de a descrie un câmp
unificat din care a emanat întreaga creaţie. Conceptul de vril sugerează în
26 Între aspectele interesante legate de Ley se numără şi faptul că a corespondat cu Jack Parsons pe
subiectul propulsiei rachetelor. În plus, a fost primul autor care a publicat o fotografie a Feţei de pe
Marte. Am avut ocazia să văd personal cartea şi fotografia din ea, dar memoria îmi joacă o festă şi nu
reuşesc să-mi aduc aminte titlul lucrării. Ştiu doar că a fost publicată prin anii 60.
101
mod evident o stare de creaţie care a existat anterior materiei. Lucrarea
continuă cu o corespondenţă uluitoare cu Proiectul Montauk27, atunci când
autorul afirmă că vremea poate fi manipulată prin controlul energiei vril. În
mod evident, conceptul de energie orgonică pe care îl foloseşte el nu este
altceva decât o altă definiţie a energiei vril, la fel ca şi expresii precum:
„mesmerism, electro-biologie, forţe odice, etc.”. Autorul continuă afirmând
că acest concept poate fi aplicat ştiinţific prin intermediul unor conductori de
energie vril, influenţând mintea umană şi comportamentul animalelor şi
plantelor.
Eroii principali din Rasa viitoare sunt nişte fiinţe umane uriaşe care
locuiesc în adâncurile pământului. Mult mai avansate decât umanitatea de
deasupra, ele au coborât în adâncuri în vremea unui mare cataclism natural.
Observăm o respectare a tradiţiei Rasei Primordiale sau Elohim, care a
migrat de pe Marte pe pământ (vezi în această direcţie Piramidele din
Montauk). În Rasa viitoare, aceşti oameni sunt cunoscuţi sub numele de Vrilya.
Ei afirmă că facultăţile minţii pot fi accelerate folosind starea de transă
sau de viziune în care gândurile pot fi transmise de la un creier la altul. În
acest fel, cunoaşterea se poate transmite de la un om la altul, devenind
apanajul întregii rase. Este vorba exact de fenomenul discutat de Preston
Nichols în cartea sa, Întâlnire în Pleiade. Practicanţii vril au şi capacitatea
de a influenţa un individ astfel încât acesta să absoarbă cunoaşterea prin
intermediul subconştientului său.
Conceptul de vril este aşadar cât se poate de clar definit. Cât de mult
putem asimila noi această definiţie este cu totul altceva. Naziştii au fost
ironizaţi pentru „fascinaţia lor pseudo-ştiinţifică” faţă de acest concept, deşi
ceea ce încercau ei era să creeze o tehnologie bazată pe starea primordială a
materiei. În plus, din descrierea de mai sus rezultă că starea de transă poate
fi afectată sau poluată de o intenţie malefică.
Cărţile care ating în treacăt subiectul energiei vril consideră de
regulă lucrarea Rasa viitoare un fel de science-fiction. La vremea ei, cartea a
fost însă cu totul altfel receptată. Charles Dickens, cel mai popular scriitor al
acelei epoci, era fericit să fie menţionat printre scriitori de talia lordului
Bulwer-Lytton, un maestru pentru care avea cel mai mare respect.
Rasa viitoare ne oferă un alt indiciu major atunci când autorul afirmă
că rasa Vril-ya vorbea o „limbă primordială”. Era vorba de o limbă
neviciată, care nu a suferit nici un amestec cu alte limbi. Era bazată pe
monosilabe care sunau ca nişte vibraţii tonale. Povestitorul oferă ca exemplu
superb de limbă bazată pe sunet chineza, în care anumite sunete repetate în
diferite forme dau sensuri diferite. Ideea era că limba Vril-ya amintea de
cauza primordială, iar exemplul pământean cel mai bun pentru a ne face o
idee despre felul în care sună ea este limba chineză. Devine astfel evident că
motivul pentru care limbile au devenit atât de complexe este legat de
îndepărtarea oamenilor de sursa creaţiei. Pe de altă parte, aşa cum am
27 Una din aceste corespondenţe este şi cea legată de cuşca lui Faraday. Citatul preluat din Faraday
sugerează că această cuşcă se află în rezonanţă cu principiul câmpului unificat. În cartea Proiectul
Montauk: experimente asupra timpului am arătat cum cobaii psihici umani au fost introduşi în cuşca lui
Faraday de la Montauk, ceea ce demonstrează că factorul necunoscut din teoria câmpului unificat este
elementul conştiinţei.
102
încercat să demonstrez în demersul meu de până acum, etimologia ne permite
să înţelegem că toate limbile se trag dintr-o sursă comună.
Limba Vril-ya face referire la o epocă în care umanitatea vorbea o
limbă unică. În mod remarcabil, lucrarea Rasa viitoare face o disertaţie
scurtă, dar elocventă, asupra elementelor limbajului. Dacă ar fi să luăm
numai corespondenţele ezoterice stabilite de autor şi nu putem decât să ne
minunăm, dar acesta reprezintă un alt subiect. Cea mai interesantă
etimologie care ni se oferă este chiar cea a cuvântului vril. Povestitorul
afirmă că hieroglifa unei piramide sau un V inversat reprezintă simbolul
fiinţei supreme. „V”-ul obişnuit reprezintă implicit o piramidă inversată,
simbolizând excelenţa sau puterea. Dacă mergem mai departe cu analiza
etimologică, constatăm că după V urmează ri şi l, în care ri se referă la
principiul conducător (integrat în cuvinte precum regal sau Rig-Veda), iar l
este tot una cu El, adică Dumnezeu (Elohim). Aşadar, vril înseamnă puterea
lui Dumnezeu manifestată prin principiul conducător al piramidei.
Este de remarcat de asemenea că femeile Vril-ya sunt superioare
bărbaţilor atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi din perspectiva
capacităţii de folosire a energiei vril. Cartea conţine multe alte referinţe
interesante, motiv pentru care v-o recomand cu căldură.
Conceptul de vril apare şi în legătură cu moartea lui Aleister Crowley
la data de 1 decembrie 1947. Asupra sa s-a descoperit o bucată de
pergament despre care se crede că a purtat-o tot timpul la el. Pe aceasta
scria cuvântul Vrihl, interpretat ca un înger sau un extraterestru. În lucrarea
sa, În afara cercurilor timpului, Kenneth Grant sugerează că Aleister
obişnuia să comunice cu o entitate având acest nume.
Grant defineşte cuvântul Vrihl ca o forţă magică pusă în mişcare de
orgasm şi care permite invocarea unor fiinţe din lumea de dincolo. În
continuare, el afirmă că acesta este cuvântul care permite invocarea Onomaşilor,
cunoscuţi şi sub numele de Cei Profunzi, Cei Respingători şi Cei
Cumpliţi. Este vorba de cele mai profunde arhetipuri ale subconştientului,
considerate a fi cheile care permit invocarea Zeilor Primordiali sau a Celor
Uitaţi. Aceste entităţi au inspirat scrierile lui H.P. Lovecraft, un autor ale
cărui legături cu naziştii erau bine cunoscute.
O altă referinţă ezoterică la vril apare în Doctrina secretă a lui
Madame Blavatsky. Autoarea vorbeşte de puterea energiei vril, afirmând însă
că atlanţii o numeau MASH-MAK. O privire fugară pe harta Long Island ne
permite să descoperim imediat un loc numit Mashomak Point, o rezervaţie
naturală în apropiere de Montauk. Este vorba de un nume indian care
confirmă afirmaţia făcută în Piramidele din Montauk în care spuneam că
nativii indieni vorbeau o limbă derivată din Vril. Altfel spus, această
descoperire confirmă faptul că indienii Montauk descind dintr-un popor care
cunoştea şi opera cu această tradiţie pe un nivel foarte înalt.
Descoperirea conceptului de vril sau de Mash-Mak pe Long Island mi
se pare o coincidenţă cu o semnificaţie extrem de profundă. Mantak Chia, un
maestru al Taoismului vindecător din Tailanda, a ales această insulă pentru
a locui aici. Am vorbit despre Mantak Chia în Piramidele din Montauk din
cauza sincronicităţii numelui său. Am discutat cu el şi mi-a spus că numele
103
de Mantak i-a fost dat de maestrul său, fiind un cuvânt tibetan care înseamnă
„virtute”, dar şi „claritate”, „înţelegere” şi „lumină strălucitoare”. Între
timp, am descoperit din anumite texte de magie că numele de Chia înseamnă
„bestie (animal)”. Corespondenţele nu par să se potrivească, dar bănuiesc
că există o legătură şi între chia şi chi (energie). Oricum ar fi, aceasta este
energia care circulă prin aspectul „animalic” al omului (corpul său fizic).
Mantak Chia le predă oamenilor tehnici de punere în mişcare a
energiei chi sau a energiei sexuale şi de punere la unison cu sursa divină.
Ţine conferinţe în întreaga lume şi a scris mai multe cărţi. Una din
învăţăturile sale se referă la procesul de interiorizare a orgasmului şi de
prelungire a lui. Ultima carte scrisă de el poartă numele Orgasmul masculin
multiplu.
Există o poveste interesantă, legată de energia vril, care îl are în
centrul ei pe Michael Morgan, un vechi adept al lui Mantak Chia. După ce a
lucrat ani de zile cu Tao al vindecării, Michael a suferit un grav accident de
maşină care aproape că l-a ucis. A rămas o vreme într-o stare de comă, dar
în cele din urmă a ieşit din ea manifestând o serie de capacităţi paranormale
şi devenind un medium al unei entităţi atlante numită Yokar.
În ultimii ani, Yokar a iniţiat un mare număr de oameni în vril,
răspândind foarte multe informaţii pe marginea acestui subiect. Personal,
am aflat aceste informaţii de la prietenul meu Kenn Arthur, care a studiat cu
Yokar, dar şi din alte surse.
Numele limbii primordiale despre care vorbeşte legenda Babilonului
este vril. Este o limbă chiar mai esenţială decât enohiana, limba îngerilor.
Înainte ca oamenii să îşi dezvolte organe de vorbit, ei îşi manifestau intenţia
prin intermediul unui organ situat între inimă şi gât. Acest organ face
legătura între mesmerismul animal şi proprietăţile eterice ale spiritului.
Strămoşii noştri îşi activau voinţa prin intermediul său, folosindu-se de
principiile vibraţiei. Sistemul comunicării izolate care a apărut ulterior şi
care s-a dezvoltat în limbaj nu a reprezentat un pas înainte, ci mai degrabă o
involuţie, o cădere din câmpul conştiinţei unificate. Masarea uşoară a
acestui „punct vril” (situat la mijloc între inimă şi gât), dublată de
focalizarea asupra voinţei reale, permite activarea acestui aspect al sinelui.
Din această perspectivă, conceptul de vril corespunde voinţei reale a
individului, fiind sinonim cu Thelema sau Allah.
Dacă ne raportăm la Vril ca la un instrument pentru vorbire, el poate
fi definit ca fiind limba primordială a creaţiei. Vril este alcătuit din 72 de
tonalităţi derivate din punerea în vibraţie a aceleiaşi corzi. Acest număr este
egal şi cu cele 72 de Chei ale lui Enoh sau cu cele 72 de Chei ale lui
Solomon. În mod evident, este vorba de forme diferite ale aceluiaşi principiu.
Studierea Vril-ului ar presupune un studiu complet în sine. Intenţia mea a
fost doar aceea de a demonstra dincolo de orice îndoială că naziştii nu erau
simpli amatori de science-fiction, ci oameni pasionaţi de ocultism, care au
ştiut să îşi pună ideile geniale în practică. Acţiunile lor au avut la bază
principii ezoterice profunde, pe care restul umanităţii le-a ignorat.
104
Folosindu-se de energia vril, naziştii au încercat practic să controleze
puterea cerului. În capitolul următor vom arăta cât de mult s-au apropiat ei
de succes.
Capitolul 21
Farfuriile zburătoare Vril
Orice om inteligent îşi poate da seama cu uşurinţă că domeniul OZNologiei
abundă de dezinformare, incluzând elemente care ţin mai degrabă de
nebunie şi aberaţie. Unele sunt de-a dreptul comice. Este nevoie de
acumularea unui număr foarte mare de informaţii pentru a te apropia cât de
cât de adevăr.
Dacă privim retrospectiv istoria erei farfuriilor zburătoare, poate cea
mai mare nedumerire este cea legată de fotografiile prezentate publicului
începând din anii 40. Dacă priveşti fotografiile făcute în Washington dinspre
Kenneth Arnold, precum şi alte fotografii din acea epocă de început a OZNologiei,
nu poţi să nu constaţi cât de arhaice par acele aparate. Unele farfurii
zburătoare sunt de-a dreptul rudimentare, ca şi cum ar fi construite din tablă
şi nituri. Aceste fotografii nu au nimic comun cu metalul şlefuit şi polizat în
fel şi chip din OZN-ologia modernă. Pe măsură ce ne apropiem de anii 70-80,
fotografiile surprind farfurii zburătoare cu o tehnologie din ce în ce mai
înaltă, cel din Gulf Breeze fiind un prim exemplu. Există un volum atât de
mare de fotografii încât este absurd să crezi că toate sunt contrafăcute.
Nedumerirea de care vorbeam mai sus este legată de avansul
tehnologic atât de rapid şi într-un timp atât de scurt al extratereştrilor (dacă
pornim de la premisa că fotografiile sunt autentice). Aceştia au avansat de la
farfurii zburătoare din tablă la aparate de zbor de înaltă tehnologie exact în
perioada în care umanitatea a avansat de la avioanele cu elice la
bombardierele invizibile sau la cele supersonice. Privind lucrurile dintr-o
perspectivă istorică, tocmai când cei de la Madison Avenue lipeau postere
simpliste pe stâlpi pentru publicitatea stradală, prin anii 50, extratereştrii îi
imitau artistic pe oameni afişându-se în OZN-uri cu un design antic. Astăzi,
când cei de la Madison Avenue lipesc postere realizate pe calculator, prin
programe grafice de înaltă tehnologie, extratereştrii ne prezintă OZN-uri
comparabile (parcă realizate printr-un program grafic de înaltă tehnologie).
Un cinic ar fi tentat să spună că farfuriile zburătoare nu sunt altceva decât
creaţia celor de la Madison Avenue…
Enigma devine uşor de rezolvat dacă pornim de la premisa că OZNurile
de care vorbim nu sunt creaţia vreunor extratereştri, ci a oamenilor.
Există şi o explicaţie pentru care această tehnologie a rămas atât de secretă
până astăzi: cea mai mare parte a ei a fost preluată de la nazişti, după căderea
Germaniei! Acesta este unul din cele mai bine păzite secrete ale OZN-ologiei.
În loc să investigheze ce anume este adevărat în toată povestea,
mijloacele mas-media au preferat să se focalizeze în mod excesiv asupra
incidentului de la Roswell şi a celebrului film video cu autopsia
extraterestrului. Publicul naiv se lasă uşor păcălit de asemenea lucruri. Se
zvoneşte chiar că Steven Spielberg se pregăteşte să facă un film referitor la
Roswell, pentru a comemora astfel 50 de ani de la producerea incidentului.
105
Orice om cât de cât inteligent îşi poate da seama că insistenţa exagerată a
mediei asupra cazului Roswell are la bază o intenţie de dezinformare, menită
să ascundă ideea că discurile descoperite în New Mexico ar putea fi de
provenienţă nazistă. Evident, acest scenariu necesită o explicaţie a corpurilor
extraterestre găsite în aparatele de zbor, conform legendei. O posibilă
explicaţie ni se oferă analizând una din numeroasele aventuri ale faimosului
explorator Jacques Cousteau.
Într-una din escapadele sale asiatice, Cousteau a descoperit într-un
arhipeleag de lângă Noua Guinee o rasă bizară de oameni. Asemănători cu
oamenii în multe privinţe, aceste fiinţe erau practic lipsite de păr şi aveau
ochi uriaşi. Se pare că acesta era rezultatul multor ani de evoluţie în care acei
oameni au trăit în peşteri. Nu era deloc greu să iei câteva din aceste fiinţe, să
le aşezi într-o farfurie zburătoare nazistă şi să lansezi o uriaşă campanie de
zvonuri că au venit extratereştrii. Nu ştiu dacă aşa s-au petrecut lucrurile, dar
PBS a transmis odată un documentar referitor la această specie rară. Imediat
după difuzarea documentarului, un prieten de-al meu a încercat să obţină o
copie, dar i s-a răspuns că documentarul nu exista şi că nu a fost difuzat
niciodată! A fost imposibil să obţinem originalul. Acest lucru spune ceva…
Aventura lui Cousteau nu reprezintă unica posibilitate care ar putea
explica scenariul de mai sus. Harry Stevens de la Proiectul de Cercetare a
Germanilor afirmă că tehnologia genetică de producere a unor extratereştri
similari micilor cenuşii există încă de pe vremea naziştilor. Acest lucru pare
imposibil, dar la fel se credea cu puţin timp în urmă şi despre clonare, care
între timp a devenit o realitate.
Incidentul de la Roswell a ţinut prima pagină a ziarelor multă vreme,
iar informaţiile s-au scurs de pretutindeni. Era un „secret” cunoscut de toată
lumea. Totul pare mai degrabă un complot al serviciilor secrete, o fumigenă
referitoare la ameninţarea extratereştrilor aruncată de departamentul de
apărare pentru a-şi justifica anumite acţiuni sau pentru a ascunde o
ameninţare reală, cum ar fi dezvăluirea secretului farfuriilor zburătoare
naziste. Pe scurt, posibilităţile sunt infinite.
Nici una din aceste informaţii nu reprezintă o dovadă în sine a
amestecului naziştilor la Roswell, dar merită să ne pună pe gânduri. Ceea ce
este demn de subliniat este faptul că istoria Societăţii Vril şi a tehnologiei
farfuriilor lor zburătoare a fost practic ignorată de istoria occidentală.
În anul 1996, prietenul meu Jan van Helsing era programat să scoată
pe piaţă o carte în care intenţiona să publice sute de fotografii ale farfuriilor
zburătoare Vril. Aşa cum am afirmat mai devreme, guvernul german i-a
interzis deja publicarea unei cărţi anterioare în Germania pe motiv că „incită
la ură”. De aceea, este posibil să nu vedem niciodată cartea apărută. Personal,
am văzut câteva din aceste fotografii şi am inclus unele dintre ele în această
carte. Ele au fost preluate, cu permisiunea lui Jan, din lucrarea sa menţionată
anterior, Societăţile secrete.
Un alt semnal referitor la interesul uriaş de a ascunde informaţiile
privind farfuriile zburătoare naziste mi-a fost semnalat tot de Jan, care mi-a
spus că Michael Heseman, şeful organizaţiei de studiu al OZN-urilor
MUFON din Germania, şi Erich von Däniken, celebrul autor al lucrării
106
Carele zeilor, iau foc de câte ori aud vorbindu-se de farfurii zburătoare
naziste. Ce anume îi poate determina pe aceşti oameni să se enerveze atât de
tare atunci când aud această teorie? În cazul lui Heneman avem o posibilă
explicaţie: acesta este un cunoscut denigrator al informaţiilor referitoare la
Montauk, fiind cunoscut în Germania pentru articolele sale împotriva cărţilor
noastre.
În anul 1992, când am fost la târgul de carte de la Frankfurt, l-am
cunoscut pe Heseman şi am avut posibilitatea să-i ascult personal criticile.
Întrucât eram interesat înainte de toate să-mi promovez cartea, nu eram deloc
dornic să intru într-o polemică cu acest om. Din politeţe, m-am limitat să-i
spun că sunt interesat de anumite aspecte ezoterice legate de fenomenele de la
Montauk şi de proiectul derulat acolo. A rămas şocat, după care a strigat
câteva cuvinte cu o voce puternică şi sacadată, care mi-a amintit de naziştii
din filme:
-Ezoterice! Eu am studiat alături de Dalai Lama timp de zece ani. Noi
le spunem oamenilor tot ce trebuie să ştie!
Această reacţie ridicolă demonstrează un efort concertat de a ascunde
adevărul, probabil în legătură cu misteriosul rol al naziştilor în crearea
tehnologiei OZN.
Dincolo de această introducere, doresc să vă împărtăşesc ce am aflat
în legătură cu Societatea Vril. Sunt informaţii incitante, controversate, pe care
nu le veţi găsi în literatura clasică referitoare la OZN-uri sau la legăturile
naziştilor cu ocultismul. Cele mai multe dintre ele provin de la prietenul meu
Jan van Helsing, precum şi de la contactele sale, care au realizat o casetă
video numită Secretele OZN-urilor din cel de-al Treilea Reich. Am mai avut
şi alte surse, pe care le-am citat în bibliografie.
Societatea Vril şi-a început activitatea în aceeaşi perioadă ca şi
Societatea Thule, când Karl Haushofer a fondat organizaţia „Brüder des
Lichts”, care înseamnă „Fraţii Luminii”, cunoscută în anumite surse şi sub
numele de „Loja luminoasă”. Ulterior, organizaţia a căpătat amploare şi a fost
rebotezată Vril-Gesellschaft, integrând alte trei societăţi importante din
Germania: Lorzii Pietrei Negre, o emanaţie a Ordinului Teuton creată în anul
1917, Cavalerii Negri, o filială a Societăţii Thule, şi Soarele Negru,
identificată mai târziu cu elita SS-ului lui Heinrich Himmler. În timp ce
Societatea Thule a sfârşit prin a se orienta îndeosebi asupra unei agende
materialiste şi politice, Societatea Vril s-a focalizat de la bun început asupra
„lumii de dincolo” (aspectelor transcendente).
Este posibil ca Societatea Vril să nu fi reuşit să atingă performanţele
pe care le-a avut dacă nu ar fi existat un medium pe nume Maria Orsic.
Aceasta a devenit un element cheie al grupului după ce a început să
primească transmisiuni psihice într-un limbaj necunoscut care i-a fost
prezentat într-un cifru secret. Maria nu cunoştea limbajul, dar a căutat o
interpretare ezoterică a acestuia şi a început să se întâlnească regulat cu un
mic grup de oameni printre care se numărau Karl Haushofer, mai mulţi
membri importanţi ai Societăţii Thule, Lorzii Pietrei Negre şi alţi membri ai
107
Societăţii Vril. Din audienţă mai făcea parte şi un alt medium feminin,
cunoscut numai sub numele de Sigrun28.
Maria şi Sigrun au primit mai multe transmisiuni pentru Societatea
Vril, care au fost notate în scris şi transformate în dogme. Potrivit acestor
informaţii, transmisiunile proveneau de pe Aldebaran, o stea cu două planete
pe care trăieşte imperiul SUMERAN. Populaţia SUMERANULUI era
împărţită în două clase: arienii sau rasa stăpânitoare, şi o rasă inferioară care a
evoluat în sens negativ ca urmare a unor mutaţii datorate schimbărilor
climatice. Când cele două populaţii au început să se extindă, au apărut
probleme datorită amestecului interrasial. Oamenii şi-au pierdut capacităţile
superioare, iar tehnologia călătoriilor în spaţiu a fost uitată. Cu excepţia
acestor probleme, în Imperiul Sumeran nu existau dispute rasiale, iar cele
două populaţii se respectau reciproc.
Cu 500 de milioane de ani în urmă, arienii (cunoscuţi ca Elohim sau
Rasa Primordială) au început să colonizeze sistemul nostru solar, întrucât
Aldebaran devenise nelocuibil. Prima planetă colonizată a fost Marduk (din
care astăzi nu a mai rămas decât o centură de asteroizi). A urmat Marte. Când
au ajuns pe pământ, aceşti arieni au fondat civilizaţia sumerienilor.
Continuând să studieze transmisiunile, membrii Societăţii Vril au
descoperit că vechea limbă sumeriană era identică cu cea a aldebaranilor,
prezentând similitudini majore cu limba germană.
Dincolo de politicile rasiste încurajate de aceste informaţii, Societatea
Vril avea o agendă mult mai urgentă: construirea unor farfurii zburătoare. Nu
se ştie dacă entităţile provenite de pe Aldebaran erau sau nu preocupate de o
repetare a istoriei civilizaţiei lor pe planeta noastră. Lucrurile s-au precipitat
atunci când un doctor (unii spun chiar savant) pe nume W.O. Schumann de la
Universitatea din Munchen a rostit următorul discurs (pe care l-am obţinut
din arhivele secrete ale SS-ului).
„În tot ceea ce există putem recunoaşte două principii care stau la baza
evenimentelor: lumina şi întunericul, binele şi răul, creaţia şi distrugerea, la
fel cum în electricitate există o polaritate pozitivă şi una negativă.
Întotdeauna avem de ales între aceste două extreme.
Cele două principii, cel creator şi cel distructiv, stau inclusiv la baza
instrumentelor noastre tehnice…
Tot ceea ce este distructiv este de origine satanică, iar tot ceea ce este
constructiv este de origine divină… De aceea, orice tehnologie bazată pe
explozie sau pe combustie trebuie considerată satanică. Noua eră care va veni
va fi o eră a tehnologiei inovatoare, pozitive, divine!”
Primele anale istorice îl menţionează pe Schumann încă din anul
1919, când societăţile Thule şi Vril s-au adunat într-o lojă din Berchtesgaden.
Se pare că din acel moment a început construcţia unor aparate şi crearea unor
28 Trebuie să menţionăm aici că aceste societăţi secrete, îndeosebi cele asociate mai târziu cu naziştii, se
foloseau de femei într-o manieră pe care cultura noastră modernă ar considera-o bizară. Am citit şi am
auzit de multe femei care obişnuiau să se dezbrace în prezenţa ocultiştilor germani. Din vaginele lor
ieşea apoi o ectoplasmă prin care se făcea comunicarea cu ocultiştii respectivi. Majoritatea relatărilor
vorbesc de femei bătrâne, de la ţară, descriere care nu se potriveşte cu portretul Mariei sau al lui
Sigrun, despre care se spune că erau frumoase şi tinere.
108
tehnologii care să-i permită omului să ajungă pe stele. S-a adunat atunci un
număr imens de informaţii, deopotrivă ezoterice şi tehnice, care au permis
inclusiv transcenderea timpului. Membrii celor două societăţi şi-au propus să
construiască o maşină care să le permită să stea faţă în faţă cu zeii înşişi. Se
pare că proiectul a durat doi ani, dar în rest nu se cunosc prea multe despre el.
Tot ceea ce ştim în momentul de faţă este că la sfârşitul anului 1924 sa
reuşit construirea unei maşini a timpului, ascunsă într-un loc din sudul
Germaniei, posibil la baza aeriană Messerschmidt din Augsburg. Se crede că
informaţiile referitoare la călătoriile în timp sunt controlate de cavalerii
templieri. Chiar dacă nu se ştie exact ce s-a întâmplat atunci, poveştile care
circulă corespund întru totul legendei despre care am vorbit în Piramidele din
Montauk, referitoare la călătoria în timp realizată în anul 1923 de organizaţia
Soarele Negru.
Oricât de spectaculoasă ar fi fost tehnologia călătoriilor în timp, marea
majoritate a membrilor Societăţii Vril nu erau implicaţi în acest demers, fiind
interesaţi mai mult de unul din efectele ei secundare: cel referitor la levitaţie.
Altfel spus, Societatea Vril era preocupată de construirea unei farfurii
zburătoare bazată pe efectul levitaţiei. Rudolph Hess era foarte interesat de
această tehnologie, iar conferinţele sale pe această temă sunt bine cunoscute.
Tot în această perioadă, germanii au făcut experimente legate de aşanumitul
efect Coandă, inventat de Henri Coandă, un român care a descoperit
în anul 1911 o modalitate de a contracara efectul gravitaţiei. Principiul este
demonstrat prin lăsarea unui jet de apă să curgă într-o tigaie cu marginile
rotunde, uşor înclinată. Apa se adună pe marginea inferioară a tigăii, iar când
ajunge să o depăşească, curge pentru o scurtă clipă într-un sens opus
gravitaţiei. Germanii au pornit de la acest principiu şi au creat o tehnologie
care utiliza un număr mare de asemenea jeturi minuscule pentru a alimenta un
jet principal. Aşa s-a născut tehnologia fluidelor, care înlocuia fluxul de
electroni cu fluxul de fluide. Combinată cu folosirea unor combustibili sub
formă de jet, această tehnologie a fost folosită la unele din farfuriile lor
zburătoare.
La prima vedere, am fi tentaţi să credem că această tehnologie a
aparatelor de zbor i-a interesat foarte tare pe nazişti. În realitate, Hitler era
mult mai preocupat de armele convenţionale, ale căror efecte puteau fi
dovedite într-o perioadă relativ scurtă de timp. Se spune că orice tehnologie
care avea nevoie de mai mult de un an pentru a fi testată era respinsă a priori
de Hitler.
Pe scurt, Societatea Vril nu a reuşit să obţină finanţarea de care avea
nevoie, deşi ziarele germane erau pline de anunţuri care făceau apel la
donatori pentru strângerea fondurilor necesare pentru crearea aparatelor de
zbor Vril. Anunţurile afirmau deschis că se lucrează la o tehnologie atlantă
străveche, idee destul de populară printre germani în anii 20. Sub conducerea
doctorului Schumann, Societatea Vril a reuşit să creeze în anul 1934 primul
aparat de zbor circular cu propulsie antigravitaţională. Aparatul a fost produs
la fabrica de avioane Arado din Brandenburg, fiind numit RFZ-1
(Rundflugzeug 1). Testele de zbor nu au mers însă foarte bine. După ce s-a
ridicat la circa 60 de metri pe verticală, a devenit instabil şi nu a mai putut fi
controlat o vreme. Procedura de ghidare era greoaie şi greu de stăpânit. Cu
109
chiu cu vai, pilotul a reuşit să coboare la sol şi să scape cu viaţă. După ce a
continuat să se învârtească precum un titirez, aparatul s-a izbit de sol şi s-a
făcut ţăndări. Deşi începutul s-a dovedit un dezastru, odiseea farfuriilor
zburătoare Vril nu s-a oprit aici.
Următorul aparat produs a fost RFZ-2. Cu o lungime de 20 de metri,
acesta producea deja efecte optice şi vizuale colorate, semănând cu OZNurile
din literatura modernă. Deşi a fost folosit în război ca avion de
recunoaştere, executând misiuni în America şi Marea Britanie, el s-a dovedit
inutil ca aparat de luptă. Mecanismul de control nu permitea schimbări de
direcţie decât în unghiuri de 90º, 45º şi 22,5º. Aceste schimbări de direcţie
sunt caracteristice OZN-urilor văzute în zbor. În pofida succesului limitat al
RFZ-2 şi a imaginilor care îl prezentau pe acesta în zbor, aparatul a trecut
practic neobservat de liderii nazişti. Heinrich Himmler a fost singurul care a
manifestat un interes ceva mai mare faţă de el. Se ştie că echipele sale de
savanţi SS căutau deja surse alternative de energie, întrucât intenţia lui era să
facă din Germania o ţară independentă de petrolul importat din străinătate.
De aceea, două departamente speciale (U-13 şi SS-E-4) au primit
sarcina să se concentreze asupra dezvoltării acestei noi tehnologii de zbor
inventată de Societatea Vril. Cel din urmă se afla sub controlul direct al lui
Himmler, fiind cunoscut ca grupul de dezvoltare numărul patru al Soarelui
Negru. Principalul obiect de interes al grupului SS-E-4 se referea la
cercetările lui Viktor Schauberger, un om de ştiinţă care avea acces la opera
lui Johannes Kepler, şi implicit la învăţăturile secrete ale lui Pitagora. Această
cunoaştere secretă (alături de multe altele) a fost mult timp păstrată ascunsă
de cavalerii templieri, care au ales această perioadă din istorie pentru a o
revela.
Schauberger a aplicat teoria pitagoreică a creaţiei, potrivit căreia
universul nostru este creat din sunete prin intermediul rezonanţei armonice.
Conform acestei teorii, însăşi structura materiei este determinată de
proporţiile care există între numele întregi. Se poate demonstra că orice
structură este alcătuită din proporţii armonice născută din vibraţiile aceleiaşi
coarde unice. Legile ştiinţei respectă aceste proporţii, inclusiv legile chimiei,
biologiei şi geneticii. Schauberger era un naturalist care credea că principiile
care stau la baza oricărei explozii reprezintă o încălcare a ordinii naturale a
lucrurilor. Obiectivul lui era acela de a accesa puterea universului subtil
pentru a o aplica în lumea exterioară. Dacă tehnologia exploziei era
considerată a fi distructivă, cea a imploziei era privită ca fiind reversul celei
dintâi. Această gândire l-a ajutat pe Schauberger să facă paşi importanţi în
neutralizarea gravitaţiei şi accesarea universului antimateriei.
În anul 1934, Viktor Schauberger s-a întâlnit cu Hitler pentru a discuta
despre aceste principii. Scopul lui era acela de a armoniza tehnologia cu
ordinea naturală a universului. Iniţial, Hitler i-a dat dreptate. Pe măsură ce al
Treilea Reich a evoluat însă, devenind o putere mondială, lucrurile au luat o
altă întorsătură. Schauberger era un pacifist şi a început să afirme că naziştii
reprezentau o mişcare malefică, separată de unitatea cosmosului.
Pornind de la descoperirile lui Schauberger şi ale Societăţii Vril,
unitatea lui Himmler, SS-E-4, a început construcţia propriilor sale farfurii
zburătoare. Spre sfârşitul anului 1938, SS-iştii au început să construiască mai
110
multe aparate de zbor în formă de discuri. Scopul proiectului era acela de a
vedea cum reacţionează aceste aparate în condiţii reale de zbor. Munca lor s-a
concretizat în cele din urmă în construirea unui disc zburător pe care l-au
numit RFZ-4. Un an mai târziu, SS-iştii învăţaseră deja din propriile lor
greşeli şi au reuşit să îmbunătăţească mult aparatul. Ei au creat o farfurie
zburătoare capabilă să parcurgă distanţe lungi, cu o lungime de 21 de metri,
pe care au numit-o iniţial RFZ-5, iar apoi Haunebu sau Haunebu I.
La vremea respectivă, serviciile secrete britanice au descoperit deja cu
ce se ocupă SS-ul german. Este posibil chiar ca această descoperire să fi
influenţat în mod decisiv deciziile politice ale Marii Britanii cu privire la
Germania. Ştim din istorie că deşi au excelat întotdeauna în materie de
tehnologie, deciziile politice ale germanilor nu s-au ridicat niciodată la o
înălţime comparabilă. În zilele premergătoare celui de-al Doilea Război
Mondial, acest lucru s-a văzut cu claritate atât în domeniul diplomaţiei
germane, cât mai ales în ceea ce priveşte politica internă a guvernului nazist.
Cu tot avansul lor tehnologic, armata, marina şi aviaţia germană nu erau
deloc unite, acţionând fiecare pe cont propriu.
Ilustraţii
RFZ II
Cu un diametru mai mic de 20 de metri, RFZ II producea deja efecte
optice şi lumini colorate, arătând la fel ca OZN-urile despre care vorbeşte
literatura modernă. Deşi a fost folosit în război ca avion de recunoaştere,
executând misiuni în America şi Marea Britanie, el s-a dovedit inutil ca aparat
de luptă. Mecanismul de control nu permitea schimbări de direcţie decât în
unghiuri de 90º, 45º şi 22,5º. Aceste schimbări de direcţie sunt caracteristice
OZN-urilor văzute în zbor. Fotografia este neclară din cauză că nu am putut
scana pe calculator originalul, ci doar o copie la a treia mână a acestuia.
Aparatul lui Schauberger
Aparat zburător surprins pe peliculă în zona Augsburg, în anul 1939.
Se crede că a fost realizat după schiţele lui Viktor Schauberger. Toate
fotografiile farfuriilor zburătoare din această carte au fost obţinute prin
bunăvoinţa lui Jan van Helsing. Ele au apărut pentru prima oară în cartea
acestuia, Societăţile secrete şi puterea lor în secolul XX.
Nazişti de pe Venus
Fotografie făcută de George Adamski la data de 13 decembrie 1952.
Acesta a vorbit de nişte extratereştri blonzi, cu ochi albaştri, veniţi de pe
Venus. Curios este că aceştia zburau cu o farfurie zburătoare germană de tip
Haunebu II!
Vril-7
111
O altă fotografie a unui aparat de zbor Vril-7, surprinsă în Bavaria. În
fotografia originală, în partea de jos a farfuriei zburătoare poate fi distinsă
sigla SS.
Ultima variantă cunoscută a aparatului Vril-7
În această variantă, tunul a fost înlocuit de o „Cabină de amiral”,
situată deasupra cupolei. În partea din spate s-a adăugat de asemenea un
„balcon”.
Pe măsură ce războiul avansa, diferitele grupuri de interese industriale
din Germania au început să se concureze între ele pentru a obţine contracte
din partea Ministerului de Război. Noua farfurie zburătoare a căzut într-o
anumită desuetudine, fără ca proiectul să fie complet abandonat. La sfârşitul
anului 1942, SS-ul a scos de pe banda de fabricaţie primul aparat Haunebu II
sau RFZ-6. Acesta avea un diametru de 33 de metri şi o înălţime de maxim 10
metri la centru. Viteza de deplasare în atmosfera pământului era de peste 4
Mach. Se crede chiar că aparatul putea călători în spaţiul cosmic. Era echipat
cu un tun cu raze şi avea o cabină suficient de spaţioasă pentru a permite o
călătorie de lungă durată. Prototipul a avut un succes atât de mare încât SS-ul
a scos la licitaţie fabricarea unei întregi serii de Haunebu II. În luna martie
1945, licitaţia a fost câştigată de compania Dornier.
În final, a fost creat şi prototipul unui disc zburător Haunebu III, mult
perfecţionat faţă de primele. Acestea putea transporta 32 de oameni, avea o
independenţă de zbor de cel puţin opt săptămâni şi atingea o viteză de peste
10 Mach. Au fost făcute 19 teste de zbor, care au fost inclusiv filmate.
Conform rapoartelor, germanii nu au apucat să fabrice decât acest prim
aparat.
Farfuriile zburătoare descrise mai sus nu au fost singurele produse de
regimul nazist, dar s-au numărat printre cele mai importante. Au mai existat
însă şi altele, care au fost mai mult sau mai puţin încununate de succes. S-au
făcut experimente cu sisteme de propulsie diferite, dar nu ne propunem să
facem din această carte un tratat complet de OZN-ologie. Am preferat să ofer
numai o descriere tehnică extrem de simplă, ca să nu îmi plictisesc cititorii cu
informaţii tehnice legate de aerodinamică. Cei interesaţi să afle mai multe pot
consulta Proiectul de Cercetare a Germanilor, dar este nevoie de înclinaţii
tehnice serioase pentru a înţelege aceste informaţii.
Este necesar să vorbim de asemenea şi de alte aparate de zbor
inventate de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În anul 1943, s-au făcut planuri de construire a unei nave-mamă în
formă de ţigară, numită Andromeda. Aceasta urma să aibă 139 de metri în
lungime şi trebuia să transporte cel puţin un Haunebu II, două Vril-1 şi două
Vril-2. Se crede că nava a fost folosită pentru anumite proiecte interstelare,
dar nu se cunosc amănunte. Ideea unei nave în formă de ţigară era legată şi de
dorinţa companiei Zeppelin de a construi dirijabile alungite. Cert este că
literatura OZN prezintă nenumărate fotografii cu asemenea aparate.
112
Au mai existat de asemenea faimoasele avioane de vânătoare
germane. În anul 1943, deasupra Germaniei s-a semnalat o invazie masivă de
OZN-uri, despre care au vorbit chiar şi ziarele locale. O parte din acestea au
fost semnalate şi de piloţii americani, printre care s-a numărat şi Wendelle
Stevens, care le-a descris ca fiind de culoare cenuşiu-verzuie sau roşuportocaliu,
urmărindu-l la o distanţă de numai cinci metri de aparatul său.
Aceste aparate blocau radarele şi provocau probleme de natură electrică. Deşi
Aliaţii numeau orice obiect de zbor neidentificat avion de vânătoare, în
realitate au existat două tipuri. Pe de o parte era Broasca Ţestoasă Zburătoare,
creată de SS-E-4 la Vienna-Neustadt. Acestea conţineau klistronuri tubulare
de înaltă tehnologie (folosite inclusiv la Montauk). SS-ul numea Broaştele
Ţestoase Zburătoare razele morţii. Aparatele aveau capacitatea de a bloca
sistemele de aprindere şi tot ce funcţiona pe bază de electricitate. Aceleaşi
fenomene au putut fi observate şi la Montauk prin anii 50-60, potrivit
anumitor martori.
În afara Broaştelor Ţestoase Zburătoare, au mai existat şi „Baloanele
de Săpun”. Era vorba de nişte baloane de aer care aveau în interior o structură
metalică în formă de spirală, menite să dea peste cap sistemele radar ale
inamicului. Succesul lor a fost mai degrabă de natură psihologică.
O altă dovadă o constituie mărturia profesorului James J. Hurtak,
înregistrată pe casetă video. Hurtak a pretins că a examinat cu atenţie
documentele naziste, inclusiv planurile detaliate de construire a unui oraş
spaţial pe pământ, la Peenemünde. După ce a intervievat mai mulţi savanţi
germani specializaţi în rachete, el a afirmat că nemţii se aflau în contact cu
inteligenţele extraterestre încă din anul 1935.
Se pare că acesta a fost principalul motiv pentru care Societatea Vril a
decis să meargă pe o cale mai secretă şi mai puţin convenţională decât până
atunci. Contactele cu extratereştrii erau atât de confidenţiale încât nici chiar
oamenii de ştiinţă din Proiectul Paperclip nu ştiau de ele. În timp ce unitatea
lui Himmler, SS-E-4, a început construcţia aparatelor de recunoaştere şi de
luptă convenţionale, câţiva savanţi, probabil membri ai Societăţii Vril, creau
deja sisteme care depăşeau cu mult posibilităţile unui Haunebu. Unul dintre
acestea includea un aparat electromagnetic de mari dimensiuni, capabil să
călătorească în spaţiul cosmic. Nu ştim exact dacă a fost construit până la
urmă, dar este cert faptul că s-a intenţionat acest lucru.
Hurtak susţine că aspectul cel mai important al celui de-al Treilea
Reich a fost acela că germanii au deschis fereastra care permite contactul cu
alte lumi. El menţionează de asemenea o conştiinţă superioară care s-a
implicat în acest proces, lucru care a condus la misiunea lui Sven Hedin în
Tibet, dar despre acest lucru vom vorbi pe larg într-un capitol viitor.
Comentariile lui Hurtak sunt accesibile pe caseta video numită Secretele celui
de-al Treilea Reich.
Dar poate cea mai uluitoare afirmaţie a lui Hurtak cu privire la
Societatea Vril este cea referitoare la o întâlnire ţinută în zilele de 3 şi 4
ianuarie 1934. Se pare că Hitler şi Himmler s-au întâlnit atunci ca să discute
de Proiectul Vril. Cei doi şi-au propus să trimită o navă spaţială uriaşă printrun
canal dimensional aflat în afara constrângerii vitezei luminii. După toate
probabilităţile, tunelul conducea către Aldebaran. Hurtak susţine că dacă
113
studiem documentele din Sumeria Antică şi Biblia, putem descoperi
suficiente dovezi ale intervenţiilor extraterestre în istoria umanităţii. Cu mult
timp înainte de Roswell, s-au produs asemenea incidente în Germania.
Această naţiune are cei mai buni savanţi din lume, aşa că nu ar fi deloc de
mirare că a fost prima contactată de inteligenţele extraterestre. Însuşi numele
de Peenemünde, dat celei mai avansate staţiuni de cercetare a naziştilor,
înseamnă „capul lumii”.
În acest moment nu ştim cât de departe a ajuns tehnologia nazistă.
Informaţiile oferite în această carte indică însă cu claritate faptul că
tentaculele lor au trecut cu mult de graniţele experienţei obişnuite. Putem
vorbi deja de o forţă ocultă misterioasă care a încercat să manipuleze reţeaua
morfogenetică. Poarta care ne poate conduce către aceste mistere abia începe
să se deschidă.
Capitolul 22
Conexiunea Brookhaven
În capitolul anterior am prezentat doar o privire de ansamblu
sintetică asupra unor operaţiuni care au depăşit în realitate orice imaginaţie.
Probabil, mulţi dintre dumneavoastră se întreabă care este legătura dintre
acestea şi Proiectul Montauk. Aceasta va deveni evidentă dacă vom descrie
soarta doctorului Schauberger, savantul care a susţinut tot timpul tehnologia
bazată pe „energia pozitivă” şi care a criticat nazismul ca fiind o mişcare a
falselor idealuri. În anul 1958, Viktor Schauberger şi fiul său Walter au fost
aduşi în Statele Unite în nişte circumstanţe dintre cele mai stranii. Anul 1958
a fost un an important din perspectiva Proiectului Montauk (cunoscut la acea
dată îndeosebi sub numele de Proiectul Pheonix), care a încetat să mai fie
operaţional în urma unei hotărâri a Congresului.
Schauberger a venit în Statele Unite deoarece Reich-ul era în ruine,
iar America părea unica ţară în care îşi mai putea împlini visele. Idealul său
era acela de a integra tehnicile bazate pe implozie cu modelul pitagoreic al
monocordului într-o tehnologie holistică ce urma să reinstaureze echilibrul
pe planeta noastră. Era acelaşi ideal utopic pe care a încercat să i-l
împărtăşească lui Hitler cu un sfert de secol în urmă. Acum, speranţa lui era
că americanii „cei buni”, care îi cuceriseră pe naziştii „cei răi”, vor
schimba cursul istoriei. Din păcate pentru el, americanii aveau cu totul alte
planuri.
Viktor şi Walter Schauberger ar fi trebuit să remarce chiar din primul
moment că se petrece ceva dubios, căci vizele pe care le-au primit aveau o
durată de valabilitate de patru ani. Viktor nu ceruse decât o viză pe trei luni,
iar fiul său Walter una pe un an. Incidentul era un semn de rău augur, care
prevestea foarte multe frustrări viitoare.
Principalii factori implicaţi în aducerea celor doi savanţi germani în
Statele Unite au fost Karl Gerchsheimer şi Robert Donner. Gerchsheimer era
un savant naturalist care înţelegea foarte bine conceptul de implozie, în timp
ce Donner avea acces la sursele financiare necesare, fiind autoritatea care a
stat în spatele întregii afaceri. Primul obiectiv al operaţiunii era obţinerea
informaţiilor deţinute de Schauberger de către Gerchsheimer. Procesul s-a
114
dovedit extrem de frustrant pentru Gerchsheimer, întrucât pregătirea lui
Schauberger şi terminologia folosită de el erau complet diferite de cele din
manualele clasice. În scurt timp, Gerchsheimer i s-a plâns lui Donner,
spunându-i că nu avansează deloc. Scopul lui Donner era acela de a căpăta
acces la cunoştinţele celui care avea reputaţia de a fi cel mai mare savant
german al epocii. Auzind plângerea lui Gerchsheimer, Donner a zburat
imediat la Laboratorul Naţional de Cercetări Atomice pentru a verifica
autenticitatea ştiinţifică a operei lui Schauberger. Laboratorul nu era altul
decât centrul de cercetare cunoscut mai târziu sub numele de Brookhaven
Labs, cel în care s-au făcut planurile pentru Proiectul Montauk. După trei
zile de discuţii la Brookhaven a fost redactată o înţelegere scrisă în numele
lui Donner, care stipula folosirea unui nativ german, Eric A. Boerner, ca
intermediar între Schauberger şi Gerchsheimer.
Boerner era un om extrem de curios, şi în orice caz foarte duplicitar.
Era şeful unei echipe de cercetare de la Brookhaven care se ocupa de
Proiectul Cosmotron. În esenţă, cosmotronul nu era altceva decât un
accelerator de particule. Tehnic vorbind, era un accelerator de protoni
(atomi de hidrogen ionizaţi) sau un sincrotron care folosea un electromagnet
toroidal uriaş pentru a genera câmpuri electrice şi magnetice de înaltă
putere.
Ca rezultat al înţelegerii cu Donner, Schauberger a fost autorizat să
noteze în scris tot ce ştia în legătură cu implozia, în lima germană, indiferent
de ceea ce scriau cărţile de specialitate. Aceste rapoarte trebuiau adresate
lui Eric A. Boerner de la Laboratorul Naţional de Cercetări Atomice,
Brookhaven, Upton, statul New York. Rapoartele specificau clar că erau
scrise la cererea lui Robert Donner sau a reprezentantului acestuia, Karl
Gerchsheimer, conform înţelegerii încheiate la data de 15-17 august 1958, la
Brookhaven. Gerchsheimer trebuia să trimită zilnic aceste rapoarte lui
Boerner, care urma să le traducă şi să comunice informaţiile celorlalţi
oameni de ştiinţă de la Brookhaven.
Boerner nu era fizician, ci inginer, dar asocierea lui cu Proiectul
Cosmotron i-a păcălit pe cei doi membri ai familiei Schauberger. Aceştia
erau convinşi că Boerner era un german cu simpatii faţă de patria-mamă,
şeful Proiectului Cosmotron, în condiţiile în care acesta nu făcea decât să
conducă o echipă de design în cadrul proiectului. Pe scurt, cei doi
Schauberger erau convinşi că furnizează informaţii Guvernului Statelor
Unite şi armatei americane, nu unor interese private. Ei ştiau foarte bine că
tehnologia imploziei poate duce la crearea unei bombe mult mai puternice
decât cea cu hidrogen şi cu siguranţă ar fi fost şocaţi dacă ar fi cunoscut
adevărul şi implicaţiile acţiunilor lor.
După depăşirea dificultăţilor iniţiale legate de interpretarea operei
lui Schauberger, acesta a cerut trimiterea din Europa a unor lăzi întregi cu
materiale care conţineau informaţii complete referitoare la studiile sale,
permiţându-i să îşi realizeze tehnologia visată, în acord cu principiile
naturii-mamă. O parte din aceste documente includeau o interpretare a
115
ecuaţiei E = mc2 care permitea înţelegerea felului în care se acumulează
energiile naturale29.
Este evident faptul că Donner şi acoliţii săi de la Brookhaven se
aşteptau să primească informaţii infinit superiore celor vehiculate de ştiinţa
obişnuită. Ceea ce doreau ei era să poată controla reţeaua morfogenetică a
pământului, utilizând-o în folos personal. Între timp, cei doi membri ai
familiei Schauberger continuau să fie minţiţi în mod grosolan, spunându-li-se
că proiectul serveşte pentru binele întregii umanităţi şi că era nevoie de
patru ani pentru a putea fi dus la bun sfârşit. Minciuna începea să devină
aparentă, dar nu era încă pe deplin înţeleasă de Viktor Schauberger, un om
copleşit de evenimente şi provenit dintr-un alt mediu cultural decât cel
american.
În final, cei doi Schauberger au încetat să mai coopereze. Viktor s-a
internat într-un spital, pretinzând că are probleme cu sănătatea, în timp ce
Walter a „uitat” să participe la o întrunire importantă din Colorado, unde ar
fi trebuit să se întâlnească cu directorii executivi ai Companiei Eastern Oil şi
ai Companiei Trunk Line. Se pare că cei doi Schauberger au decis să se
întoarcă acasă.
Donner nu s-a lăsat însă intimidat. El i-a dat dispoziţii avocatului său
să redacteze un contract şi le-a spus celor doi Schauberger că trebuie să-l
semneze, dacă doresc să părăsească ţara. Germanii nu înţelegeau suficient
de bine limba engleză pentru a realiza care este adevărata semnificaţie a
contractului. După multe certuri, iritare şi traduceri greşite, Viktor
Schauberger a cedat. Era atât de disperat să se întoarcă în ţara sa încât era
dispus să facă orice i se cerea pentru a-şi împlini scopul. Fără să-şi dea
seama ce face, a semnat contractul şi şi-a cedat astfel toate drepturile de
inventator asupra ideilor şi patentelor sale. În plus, era silit să păstreze
tăcerea.
Nu cred că va fi o surpriză pentru nimeni să afle că la numai câteva
zile după ce s-a întors la casa sa din Linz, Viktor Schauberger a murit.
Opera sa a fost integrată de savanţii de la Brookhaven, care au
realizat pe baza ei HAARP, Programul de Cercetare Aurorală Activă de
Înaltă Frecvenţă (High Frequency Active Auroral Research Program), prin
care se încearcă manipularea reţelei morfogenetice a pământului. Programul
afectează vremea, dar mai ales minţile tuturor creaturilor vii care trăiesc pe
pământ. Din fericire, sistemul este departe de a fi perfect, având încă multe
lipsuri.
Această afacere ilustrează cu claritate conexiunea dintre nazişti şi
Proiectul Montauk. Este perfect documentată şi relatată pe larg în cartea
Energiile vii: o expunere de concepte legată de teoriile lui Viktor
Schauberger, scrisă de Callum Coats. Deşi povestea celor doi Schauberger
este complicată şi are implicaţii majore, ea nu reprezintă decât unul din miile
de fire care alcătuiesc uriaşa reţea de intrigi ţesută din această conexiune. în
29 Potrivit unui articol apărut în numărul din august/septembrie 1996 al revistei Nexus, celebra ecuaţie a
lui Einstein a fost postulată pentru prima oară în anul 1903, sub forma: m = E/c2, de către profesorul
Friedrich Hasenöhrl (30 noiembrie 1874 – 7 octombrie 1915), şeful catedrei de fizică al Universităţii
din Innsbruck, iar apoi al celei din Viena, în Austria.
116
capitolul următor vom examina una din principalele corporaţii implicate în
acest complot duplicitar.
Capitolul 23
După război
Nu este un secret pentru nimeni că în ultimii ani de război, mulţi
dintre generalii lui Hitler au căzut în dizgraţia acestuia, luându-li-se
comanda militară. Chiar şi faimoasa „Vulpe a Deşertului”, Edwin Rommel,
a fost silit să se sinucidă, pentru a evita astfel dezonoarea unei concedieri.
Mai mult decât atât, majoritatea naziştilor din vârful ierarhiei începuseră săşi
dea seama că războiul este pierdut.
În august 1944, Martin Bormann a început să facă planuri de salvare
în caz că Germania ar fi pierdut războiul. Pe data de 10 august, el i-a
convocat pe marii industriaşi din Germania într-un hotel din Strasbourg.
Printre aceştia se numărau Fritz Thiessen, membrii familiei Krupp şi
principalii directori de la I.G. Farben. S-a stabilit cu această ocazie o
operaţie de planificare de proporţii incredibile, aşa cum umanitatea nu mai
cunoscuse până atunci. Oameni de ştiinţă, utilaje, patente şi foarte mulţi bani
(din care o mare parte erau dolari americani falsificaţi) au început să se
scurgă din Germania către mai multe ţări neutre, printre care se numărau
Spania, Elveţia, Suedia şi Argentina. Operaţiunea a fost organizată minuţios,
până la ultimul detaliu, aşa cum numai un german ar fi putut să facă. Au fost
exportate nu numai utilajele finite, ci şi maşinăriile cu care putea fi
construite acestea. Helmar Schacht30 a fost cel care a supravegheat toate
operaţiunile financiare şi bancare, în timp ce Otto Skorzeny a transportat
efectiv materialele şi oamenii la destinaţiile lor.
Pentru ca asemenea operaţiuni masive să reuşească era necesară o
reţea de oameni extrem de bine coordonată şi foarte eficientă. Skorzeny şi
finanţistul Schacht erau oameni cu o mare capacitate creatoare, dar nu ar fi
reuşit niciodată să ducă la bun sfârşit întregul program fără un ajutor
considerabil. În spatele lor s-a aflat tot timpul cel mai mare cartel
internaţional al lumii: I.G. Farben, cu filialele sale nenumărate şi cu diferiţii
săi asociaţi. Dat fiind impactul uriaş al acestui cartel în istoria lumii,
îndeosebi în ceea ce priveşte războaiele mondiale, este necesar să ne ocupăm
mai îndeaproape de istoria sa.
Rădăcinile lui I.G. Farben pot fi trasate până în anul 1870, când în
Germania au fost fondate şase companii de fabricare a coloranţilor pe bază
de gudron. Până la preluarea puterii de către nazişti, cele şase companii
iniţiale se transformaseră într-un conglomerat gigantic, cunoscut sub numele
de Interessen-Gemeinschaft Farbenindustrie Aktiengesellschaft, cu sediul la
Frankfurt pe Mein. În limba germană, numele înseamnă „comunitatea de
interese a companiilor de fabricaţie a coloranţilor”. Era un cartel uriaş, care
controla practic întreaga industrie chimică de pe glob.
În anul 1947, senatorul Howard Watson Ampruster a scris o carte în
care a expus adevărata natură a cartelului I.G. Farben. Cartea este intitulată
30 Fiul lui Schacht a fost medic militar la Jonestown, fiind şef al departamentului de autopsii.
117
Pacea trădării: coloranţii germani şi naivitatea americană, şi a apărut în
colecţia Crossroads Press Book a editurii Beechurst Press din New York. Nu
ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că această carte este aproape
imposibil de găsit pe piaţă la ora actuală. Ea cuprinde dovezi incontestabile,
prezentate sub formă de documente oficiale, care atestă dincolo de orice
îndoială faptul că I.G. Farben a fost o organizaţie cabalistă care „prin
filialele sale din străinătate şi prin tot felul de contacte secrete, a pus bazele
unei reţele de spionaj incredibil de eficientă (al cărei scop suprem era
cucerirea întregii lumi) şi unui stat mondial condus de Farben”.
Evident, nici un om politic din lumea modernă nu va admite că I.G.
Farben a fost o companie cu un rol pozitiv. Drama este că această companie
nu a acţionat niciodată singură, ci într-o cooperare tacită cu tot felul de
oameni de la cele mai înalte nivele ale politicii americane.
Mulţi oameni ştiu deja că I.G. Farben a fost compania care a condus
fabrica din incinta lagărului morţii de la Auschwitz. Se spune că atunci când
muncitorii din această fabrică au atins un grad de epuizare care îi făcea
ineficienţi, aceştia au fost exterminaţi alături de ceilalţi prizonieri evrei din
lagăr, folosindu-se un gaz otrăvitor numit Zyklon-B. Înainte de a deveni
Papă, Ioan Paul al II-lea a muncit în această fabrică şi se spune chiar că sar
fi ocupat de vânzarea gazului. După război, ascunzându-se de
consecinţele faptelor sale, el a căutat protecţie sub pulpana bisericii catolice,
reuşind să avanseze treptat până la funcţia supremă, aceea de reprezentant al
lui Christos pe pământ.
Pacea trădării face o descriere corectă a istoriei economice, care
demonstrează că I.G. Farben este compania responsabilă de dezarmarea
fizică şi spirituală a Americii la începutul ambelor războaie mondiale.
Operând într-un domeniu al cercetării ştiinţifice avansate, Farben s-a
folosit de acest avantaj pentru a institui o politică de anihilare a competiţiei
din întreaga lume civilizată, prin patentarea tuturor invenţiilor sale în
celelalte ţări. Cunoştinţele ştiinţifice avansate le-au permis executivilor
acestei companii să afle primii care sunt resursele naturale cheie,
acaparându-le apoi în propriul lor interes. Au fost create diferite corporaţii,
în foarte multe ţări, toate lucrând sub tutela I.G. Farben. Companiile de
succes deja existente pe piaţă au fost înghiţite financiar, adeseori prin
preluări ostile ale pachetelor majoritare de acţiuni. Folosindu-se de toate
mijloacele imaginabile, nu neapărat ilegale, I.G. Farben a devenit un
monopol mondial, aşa cum nu mai fusese văzut vreodată. O singură
semnătură sau un simplu telefon din partea şefilor acestei companii erau de
ajuns pentru a tăia resursele naturale sau aprovizionarea cu armament ale
oricărei ţări.
Americanii au cooperat din plin cu I.G. Farben. Uneori, această
cooperare s-a făcut doar în plan financiar, dar au existat şi implicaţii politice
de-a dreptul sinistre. Primul Război Mondial a demonstrat cu claritate că
I.G. Farben a fost unul din principalii jucători care au alimentat conflictul.
Nici o persoană care a citit ziarele vremii nu se poate îndoi de acest lucru,
ceea ce nu l-a împiedicat pe Herbert Hoover să dispună finanţarea „noii”
companii înfiinţată de I.G. Farben în America. Aşa s-a născut I.G. Chemical
Corporation, ale cărei tentacule s-au întins pe teritoriul întregii Americi.
118
Un personaj cheie în tot acest puzzle a fost pitorescul, dar dubiosul
„Wild Bill” William Donovan, fondatorul şi primul director al OSS (Office of
Strategic Services, agenţia care a precedat CIA). Cu mult timp înainte să
devină liderul acestei agenţii, colonelul Donovan a fost procuror general
adjunct în timpul administraţiei Herbert Hoover. Multe relatări istorice trec
cu vederea această funcţie, preferând să-l prezinte ca pe un simplu avocat de
pe Wall Street. Celebra carieră pe Wall Street a lui Donovan nu a început
decât după ce acesta şi-a dat demisia din Departamentul de Justiţie. Prima
sa mişcare „de geniu” în domeniul finanţelor a fost tocmai finanţarea I.G.
Farben în America, care s-a produs chiar înainte de marele crah din anul
1929. Sincronicitatea acestor evenimente nu poate decât să ne uimească, mai
ales dacă privim lucrurile din perspectiva teoriei conspiraţiei.
Au existat numeroase controverse referitoare la sprijinul acordat de
Donovan unei puteri străine care tocmai declarase război Americii. Donovan
le-a răspuns criticilor săi destul de moale. Adresându-se unui grup de
asociaţii tehnice, el a explicat că dacă Statele Unite pot construi uzine în
Germania sau în Franţa (pentru construcţia de automobile, camioane şi
utilaje), germanii ar trebui să aibă drepturi egale de a-şi construi uzinele
chimice în ţara noastră. A uitat să spună însă că în SUA exista o legislaţie
antitrust încălcată cu această ocazie, întrucât I.G. Farben şi asociaţii săi au
sfârşit practic prin a deveni un monopol pe piaţă.
Alţi doi jucători cheie în tot acest circ au fost Paul Warburg, şeful
executiv al I.G. Farben, şi Otto Kahn, un prieten al lui Aleister Crowley.
Kahn şi-a construit o casă în punctul cel mai înalt din Long Island, la Cold
Spring Harbor31. La ora actuală, aici se află unul din cele mai avansate
laboratoare de genetică din lume. Există dovezi istorice care atestă că
cercetătorii din acest laborator au împărtăşit informaţiile lor genetice cu
naziştii. În plus, soţia lui Otto Kahn a fost una din cele mai fervente
susţinătoare ale mişcării eugeniei.
Rolul jucat de Otto Kahn şi Paul Warburg ca susţinători ai cartelului
I.G. Farben este de-a dreptul curios, dacă ţinem seama că amândoi erau
evrei. Nu este deloc surprinzător atunci când un bancher bogat şi puternic îşi
trădează propriul popor, dar amândoi erau cunoscuţi ca fiind extrem de
protectori cu evreii. În cazul lui Kahn există nenumărate dovezi care atestă
faptul că era chiar sincer în această atitudine. El s-a făcut remarcat pentru
campaniile sale extrem de dure împotriva naziştilor, dar acţiunile sale
31 De atunci, proprietatea lui Kahn a fost divizată, dar conacul mai poate fi observat încă de către turişti.
Unul din curatorii săi a avut amabilitatea să-mi ofere o carte despre casa lui Kahn, cunoscută sub
numele de OHEKA. Titlul cărţii este Găsirea comorii pierdute: domeniul lui Otto Kahn din
Huntington, Long Island. Autorul ei este Robert D. King.
Prin anii 80, înainte de a fi restaurat, conacul a căzut în ruină, devenind un adevărat rai al vagabonzilor,
la fel cum se întâmplă astăzi cu baza părăsită de la Montauk. Ken Murphy, cel care a coordonat
procedura de faliment declanşată prin ani 70 pentru academia militară care deţinea la acea vreme
proprietatea domeniului, povesteşte în această carte o întâmplare interesantă. Într-o dimineaţă, pe la
orele 2.00, el a auzit zgomote şi a văzut lumini aprinse în conac. S-a deplasat în marea Sală a Balurilor
şi a văzut circa 12 oameni care dansau goi în jurul unui foc. Aceştia l-au invitat să ia parte la petrecerea
lor, dar Murphy i-a informat că trebuie să plece. Întâmplarea nu este deloc caracteristică pentru
comportamentul localnicilor din Long Island, dar se integrează perfect în ceea ce se petrece la baza din
Montauk. Cartea vorbeşte de asemenea de numeroase tunele construite sub domeniu, înzestrate cu aer
condiţionat. Am auzit numeroase alte relatări legate de aceste tunele, pe care cartea nu îndrăzneşte să le
menţioneze.
119
particulare l-au trădat. Semnificativă în această privinţă a fost numirea lui în
funcţia de trezorier al Comitetului Republican de către senatorul republican
George H. Moses. Senatorul dorea ca Otto Kahn să strângă fonduri pentru
alegerea acelor senatori care să voteze favorabil pentru susţinerea
intereselor companiei I.G. Farben.
În calitatea sa de susţinător cheie al intereselor I.G. în SUA, Warburg
a fost acuzat de tentativă de distrugere a industriei chimice americane. La
acea vreme, multă lume considera această ramură industria cea mai
importantă din lume. Oricare ar fi fost motivele reale ale lui Warburg, un
lucru este clar: atât el cât şi Otto Kahn erau cetăţeni străini care au fost
trimişi să se integreze în naţiunea americană, contribuind apoi la naşterea
Consiliului pentru Realii Străine (Council for Foreign Relations/CFR).
După cum explică foarte clar lucrarea Pacea trădării, activităţile
conspiraţioniste ale I.G. Farben nu au trecut neobservate. Congresul SUA a
declanşat o serie de investigaţii complete, dar care nu s-au finalizat cu
puneri sub acuzaţie. Unul dintre cei mai duplicitari agenţi ai I.G. Farben în
America a fost un anume Leo T. Crowley. Numele său revelează una dintre
cele mai remarcabile sincronicităţi cu cazul Montauk. Crowley era deja
directorul Federal Deposit Insurance Corporation (cunoscută astăzi sub
iniţialele FDIC). În plus, era preşedintele extrem de bine plătit al unei regii
publice de gaze şi electricitate: Standard Gas and Electric Company. În acea
perioadă, Crowley a fost numit în postul de Custode al Proprietăţilor Străine.
Altfel spus, controla toate proprietăţile confiscate de la inamici în timpul
războiului. Printre acestea se număra şi proprietatea Grupului German din
Yaphank, Long Island (orăşelul în care şi-au stabilit mai târziu sediul
Laboratoarele Brookhaven).
Ironia sorţii a făcut aşadar ca un om pe nume Crowley să controleze
soarta proprietăţii din Camp Siegfried, Long Island, locul în care s-au
desfăşurat cele mai mari marşuri naziste din America. Liga Anti-Nazistă ar fi
dorit ca această proprietate să fie transformată în bază militară, dar Crowley
avea alte idei. Deşi FBI-ul vâna frecvent spioni germani în zona Yaphank,
autorităţilor nu li s-a părut nimic suspect să lase această proprietate delicată
pe mâna aventurierului Crowley. Acesta şi-a putut vedea liniştit de
satisfacerea intereselor sale, în afara oricărui control din partea
Departamentului Armatei sau a celui al Justiţiei.
Sincronicitatea cu fenomenele de la Montauk devine şi mai
remarcabilă dacă analizăm mai departe conexiunile lui Leo Crowley. Acesta
era în mod evident un favorit al FDR, care l-a menţinut în funcţia supremă.
Nu ştiu cine avea interes ca el să devină un partener al FDR, dar asociaţiile
sale financiare sunt prezentate detaliat în Pacea trădării. Crowley a fost
susţinut financiar de Victor Emanuel, directorul J. Henry Schroder Bank.
Emanuel a fost investigat de SEC pentru un conflict de interese legat de
Standard Gas and Electric, una din companiile la care era angajat. El este
cel care i-a oferit lui Crowley slujba în care a primit salariul neobişnuit de
50-75.000 de dolari fără să facă mare lucru în schimb. Atât slujba de la
FDIC cât şi cea de custode al proprietăţilor străine ţineau de competenţa
directă a lui Roosevelt.
120
Faptul că Schroder Bank l-a susţinut pe Leo Crowley are o
semnificaţie deosebită, banca fiind un agent financiar bine cunoscut al
guvernului nazist înainte de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.
În plus, banca a susţinut şi cartelul internaţional al nitrogenului aparţinând
lui I.G. Farben. Clanul Schroder a mai operat şi prin intermediul Băncii
Stein din Cologne, Germania, care avea legături directe cu Hitler şi cu
susţinătorii acestuia de la I.G. Farben.
Unul din directorii Schroder Bank a fost şi Allen Dulles, viitorul
director al CIA. Fratele acestuia, John Foster Dulles, a fost consilier al
aceleiaşi bănci, fiind angajatul direct al lui Crowley. Pe scurt, este evident
faptul că Leo T. Crowley a lucrat pentru o cabală secretă care era strâns
asociată cu naziştii.
Prin toate aceste manipulări şi cu acordul preşedintelui ţării, Crowley
a obţinut funcţia de custode al proprietăţilor străine. Din această poziţie, a
avut acces la toate patentele străine, având dreptul să sechestreze orice
proprietate pe care ar fi dorit-o. Deşi avea deja trei slujbe, Crowley a primit
încă una, aceea de director al Oficiului de Război pentru Afaceri Economice,
înlocuindu-l în funcţie pe vicepreşedintele Wallace. Întrucât atribuţiile cu
care l-a însărcinat preşedintele deveneau din ce în ce mai voluminoase,
slujba de custode al proprietăţilor străinilor i-a fost transferată lui James A.
Markham, un apropiat al lui Crowley care era şi unul din directorii foarte
bine plătiţi ai Standard Gas and Electric. Duplicitatea a continuat şi după
plecarea lui Crowley din această poziţie. Este evident rolul jucat de acest
personal în scenariul nazist, îndeosebi în ceea ce priveşte conexiunea cu
Long Island.
După cel de-al Doilea Război Mondial, I.G. Farben a rămas intactă,
deşi a fost deposedată în mod oficial de majoritatea activelor. În încercarea
aparentă de a satisface opinia publică ultragiată, aceste active au fost
împărţite între celelalte companii germane. Printre acestea s-au numărat
Bayer, celebra companie de produse farmaceutice care a inventat aspirina, şi
compania Hoechst. Urmărirea acestei împărţiri a activelor şi a tranzacţiilor
ulterioare care i-au succedat v-ar putea spune tot ce doriţi să aflaţi în
legătură cu cei care controlează interesele economice ale lumii de astăzi.
Pentru aceasta, ar trebui însă să începeţi prin a urmări o întreagă reţea
labirintică, ale cărei fire conduc către diferite firme fantomă, aparent fără
nici o activitate. La ora actuală, I.G. Farben continuă să existe, deşi este
doar umbra celei care a fost cândva. Este uimitor chiar şi faptul că nu a
dispărut complet. Înclin să cred că menţinerea companiei este mai degrabă
rodul unui complot pentru ca victimele holocaustului să aibă de la cine să
ceară despăgubiri. Nu este exclusă nici posibilitatea să mai existe încă
speranţe latente ale unei resuscitări viitoare a I.G. Farben sub tutela unui al
Patrulea Reich.
Se poate constata din aceste informaţii că guvernele lumii nu sunt
decât nişte marionete în mâinile adevăraţilor factori de putere. Cei care
manipulează o naţiune nu sunt deloc proşti. Istoria a demonstrat că un
conducător nu îşi păstrează puterea decât atâta vreme cât este susţinut de cei
pe care îi guvernează. De aceea, amăgirea publicului este una din
priorităţile majore ale oricărui factor de putere. Împăraţii romani au
121
încercat să rezolve această problemă punând la cale jocuri cât mai
interesante în Colosseum. La ora actuală, jocurile au fost înlocuite cu
campionatele sportive şi nenumăratele canale de cablu. Evident, putem vorbi
şi de un anumit proces de evoluţie care se manifestă prin intermediul reţelei
morfogenetice. Nu toate diversiunile sunt neapărat rău intenţionate sau
malefice, dar ele servesc de multe ori interesele ascunse ale adevăraţilor
factori de putere. Societatea în care trăim depinde de activitatea guvernului.
De aceea, acesta trebuie menţinut intact, dar ar trebui să fie supravegheat în
permanenţă.
Poate cea mai şocantă consecinţă a conexiunii naziste a fost
întâlnirea pusă la cale de Wild Bill Donovan între generalul SS Reinhardt
Gehlen şi preşedintele Truman, în urma căreia s-a stabilit înfiinţarea CIA.
Dr. Gehlen, după cum avea să fie numit ulterior, a ajuns în America în
calitate de general cu patru stele. A fost găzduit la Fort Hunt, unde a fost
servit de un majordom şi de alţi servitori. Cât timp a activat în cel de-al
Treilea Reich, Gehlen a controlat contraspionajul împotriva ruşilor şi avea
agenţi infiltraţi în întreaga Europă. Donovan l-a convins pe Truman că
Gehlen poate fi folosit ca un expert important împotriva comuniştilor. Chiar
dacă am crede în teoria unei ameninţări legitime din partea comuniştilor, tot
nu putem fi convinşi de buna credinţă a lui Donovan, ţinând cont de
implicarea lui anterioară în susţinerea companiei I.G. Farben.
Diferiţi istorici ai CIA indică faptul că cel care a creat agenţia a fost
Gehlen. El a angajat în noua instituţie foşti agenţi ai OSS, FBI şi SS. După
crearea CIA, Gehlen s-a întors în Germania Federală, formând aici o
adevărată şcoală de spioni CIA, pe care i-a infiltrat în întreaga Europă. A
fost numit oficial şef al contraspionajului în Germania de Vest. Statele Unite
au mers chiar până acolo încât au cheltuit trei milioane de dolari pentru a
reamenaja un complex în care Gehlen să-şi stabilească sediul. Anterior,
clădirea a servit ca ansamblu de locuinţe pentru ofiţerii SS; aici au locuit,
printre alţii, Martin Bormann şi Rudolph Hess.
La cererea directorului CIA, Allen Dulles, Gehlen i s-a alăturat câţiva
ani mai târziu lui Otto Skorzeny în Egipt, cu scopul oficial de a-i ţine pe
comunişti departe de această ţară. Motivul real al acţiunii s-a dovedit cu
totul altul. Deşi la începutul carierei sale Skorzeny îi urâse sincer pe
comunişti, de-a lungul vieţii a învăţat că jocul supravieţuirii impune
întărâtarea puterilor rivale astfel încât acestea să se lupte între ele. Afacerile
sale în această ţară derulau milioane de dolari zilnic. El l-a sprijinit pe
Gamal Nasser, cel mai puternic om din armata egipteană, care a devenit
ulterior preşedintele Egiptului. Când americanii au refuzat să finanţeze
barajul de la Assuan, el nu a ezitat nici o clipă să se alieze cu sovieticii.
Unul din cele mai uimitoare aspecte legate de conexiunea dintre CIA
şi nazişti în Egipt a fost explorarea Sfinxului şi a încăperilor sale subterane.
Chiar în aceste zile, se vorbeşte foarte mult de deschiderea camerei situate
sub laba Sfinxului. Toată lumea aşteaptă cu înfrigurare evenimentul, lucru
hilar, căci este cert faptul că agenţii CIA/nazişti au îndepărtat anumite tăbliţe
cheie imediat după război. Chiar dacă încăperile secrete vor fi găsite,
majoritatea informaţiilor cu adevărat interesante vor lipsi cu siguranţă din
ele.
122
Conexiunea naziştilor în Egipt este mai activă astăzi ca niciodată, iar
influenţa lor poate fi simţită încă în întreaga lume. În capitolul de faţă m-am
concentrat exclusiv asupra anumitor aspecte politice şi financiare ale acestui
imperiu. Există însă şi aspecte ezoterice foarte interesante legate de prezenţa
naziştilor în Egipt şi în regiunea-soră a acestuia: Tibetul. Capitolele care vor
urma se vor concentra asupra acestui subiect. Dar mai întâi de toate, este
necesar să facem o scurtă călătorie în Antarctica.
Capitolul 24
Neuschwabenland
După cel de-al Doilea Război Mondial, amiralul Richard Byrd a făcut
o expediţie în Antarctica, în scopul unui studiu geografic. A luat cu el un
contingent militar important (unii vorbesc chiar de 100.000 de soldaţi, o navă
de luptă, un transportor aerian şi o întreagă echipă tehnică). Era evident că
povestea depăşea cu mult limitele unei simple expediţii geofizice. Care era
însă scopul ei?
Primul semn de întrebare este ridicat de amiralul Byrd însuşi, care nu
era un lider militar, aşa cum îi indica funcţia. Nu era nici antrenat, nici
competent în chestiuni militare propriu-zise. În realitate, totul era o
operaţiune sub acoperire, prin care Statele Unite încercau să ascundă şi să
distrugă rămăşiţele bazei naziste din Antarctica.
În anul 1938, Hitler a decis construirea celei mai ample staţiuni de
cercetare din Antarctica care a existat vreodată. Unii cred chiar că a dorit să-şi
construiască o bază militară sigură în caz de înfrângere. Alţii vorbesc de o
tentativă de a descoperi intrarea în centrul gol al pământului. Expediţia a fost
condusă de căpitanul Alfred Ritscher, aflat sub comanda lui Hermann Göring.
La bordul unui transportor aerian, Ritscher a coordonat o escadrilă de avioane
de supraveghere în zona cunoscută sub numele de Qeen Maud Land. Pe
parcursul a două expediţii, acestea au fotografiat peste 100.000 de mile
pătrate şi au pus stăpânire peste un teritoriu de două ori mai mare. Teritoriul
era marcat cu jaloane pe care era afişat semnul svasticii, înfipte în gheaţă.
Nemţii şi-au numit noul continent Neuschwabenland. Scopul oficial al
misiunii era studierea posibilităţii vânătorii de balene, motiv de-a dreptul
ridicol. Norvegienii vânau balene de ani de zile, fără nici un fel de probleme.
Foarte puţine comentarii publice s-au făcut în legătură cu această
misiune secretă. Unul din cele mai remarcabile îi aparţine amiralului Karl
Dönitz, comandantul-şef al marinei germane şi succesorul oficial al lui Hitler,
care a spus cu o anumită ocazie: „Flota de submarine este mândră că a putut
construi pentru Führer, într-o altă parte a lumii, un Shangri-La pe pământ, o
fortăreaţă impenetrabilă”. Afirmaţia a fost făcută în anul 1943 şi este citată în
National Police Gazette din anul 1977. Ideea unui paradis terestru
inexpugnabil al naziştilor a primit o nouă confirmare în anul 1946, când
maiorul Vidkun Quisling, guvernatorul numit de Hitler la comanda
Norvegiei, a făcut următoarea declaraţie: „Consider că am luptat pentru o
cauză justă şi am refuzat să fug de responsabilităţile ce îmi revin atunci când
naziştii mi-au oferit, la scurt timp după înfrângere, posibilitatea să fug la
bordul unui submarin către o destinaţie sigură”. Quisling a fost spânzurat la
123
Nurenberg, aşa că nu vom afla niciodată ce a vrut să spună prin această
afirmaţie.
Deşi armata britanică păzea trecătoarea Drake, situată la extremitatea
sudică a Americii de Sud, Neuschwabenland şi apele sale teritoriale au rămas
neatinse de Aliaţi. Acestea au fost patrulate de două nave germane, din care
una se numea Komet, până la sfârşitul războiului. Acest lucru a permis unui
număr masiv de submarine, echipate cu aparatură de înaltă tehnologie, care le
permitea inclusiv să rămână perioade foarte lungi de timp sub apă, preluând
aerul de care aveau nevoie direct din apa mării, să transporte diferite
încărcături şi oameni pe malul continentului îngheţat. Aceste submarine nu
aveau practic nevoie să iasă vreodată la suprafaţă, singurul motiv pentru a
încălca această regulă fiind starea psihologică a echipajului. Se spune că
navele au adus inclusiv oameni şi utilaje de la baza de rachete din
Peenemünde.
Neuschwabenland s-a dovedit o fortăreaţă naturală practic
inexpugnabilă, din cauza barierei permanente de gheaţă care îi înconjura
graniţele. Deşi în zonă există munţi înalţi şi văi foarte adânci, printre acestea
există şi platouri locuibile de oameni, mai ales în jurul unor lacuri cu apă
caldă.
Explorarea intensă a zonei cu ajutorul submarinelor a permis
descoperirea unui canal subteran, de origini vulcanice, care face legătura între
Neuschwabenland şi capătul opus al continentului. Studiind zona, exploratorii
germani au descoperit lacuri cu apă caldă, peşteri, crevase şi tunele în gheaţă.
Majoritatea puteau fi locuite de oameni, cu condiţia să existe electricitate. Se
spune că într-una din aceste peşteri a fost ascunsă şi „Lancea Sfântă” sau
„Suliţa Destinului”, recuperată în anul 1979 de către colonelul Maximilian
Hartmann32.
Există numeroase teorii hazardate care vorbesc de cultivarea agricolă a
terenurilor din interiorul peşterilor şi existenţa unei civilizaţii germane după
terminarea războiului la Neuschwabenland. O carte publicată la Buenos Aires
în anul 1946 şi intitulată Hitler trăieşte susţinea că Führerul însuşi continuă
să trăiască într-o fortăreaţă din Antarctica. Autorul lucrării, Ladislas Szabo,
era foarte furios că Aliaţii nu fac nimic pentru a-l prinde şi a-l judeca pe
Hitler. Un articol dintr-o revistă apărut în aceeaşi perioadă afirma că are
dovezi sigure referitoare la fuga lui Hitler în Antarctica. A apărut în numărul
din 16 iulie 1945 în revista Critica.
Personal, nu pot afirma cu certitudine dacă aceste lucruri sunt
adevărate sau nu. Singurul lucru cert este că există încă destule întrebări
rămase fără răspuns. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că expediţia
amiralului Byrd a fost scurtată de la opt luni la două luni, după pierderea mai
multor avioane. Există voci care afirmă că farfuriile zburătoare ale naziştilor
au evoluat mult după încheierea războiului, putând fi folosite cu succes în
32 Colonelul Hartmann a fost una din figurile cele mai misterioase ale celui de-al Treilea Reich, în
timpul căruia a fost unul din marii favoriţi ai lui Hitler. Se spune că el a fost cel care a ascuns Lancea
Sfântă şi cenuşa Führerului său într-o peşteră de gheaţă din Neuschwabenland, imediat după război. în
anul 1979 el a recuperat Lancea Sfântă şi a ascuns-o într-un loc secret din Germania. Toate informaţiile
referitoare la el au fost şterse cu grijă din documentele oficiale şi private. Dacă nu cumva reprezintă o
legendă vie, ai crede că omul vine direct din Montauk.
124
scopuri de luptă; potrivit acestor opinii, acestea sunt cele care ar fi oprit
avansul forţelor militare americane. Cert este că navele marinei SUA au fost
nevoite să se întoarcă cu coada între picioare. Conform aceloraşi teorii,
aceasta ar fi principala preocupare legată de securitate a guvernului american.
Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile, dar este sigur că la scurt timp a fost adoptată
Legea Securităţii Naţionale a Statelor Unite.
Între toate aceste poveşti legate de baza nazistă din Antarctica, cea mai
uimitoare este legenda centrului gol al pământului. Există numeroase cărţi şi
mituri care afirmă că la poli există intrări care fac legătura cu pământul
interior. Mulţi oameni au auzit de legendarul zbor la Polul Sud al amiralului
Byrd care ar fi văzut din avion un teritoriu cu vegetaţie tropicală pe care
trăiau mamuţi. Foarte interesante în toate aceste cărţi mi se par mărturiile
marinarilor care indică uneori că cu cât avansezi mai mult către sud sau către
nord (în funcţie de Polul la care te afli), cu atât vremea devine mai caldă. Deşi
nu cred că aceste legende sunt neapărat incorecte, nu doresc să insist asupra
lor în cartea de faţă. În schimb, am preferat să verific tratatele convenţionale
de istorie, pentru a vedea ce legături pot fi stabilite oficial cu aceste legende.
Nu am găsit aproape nimic în legătură cu amiralul Richard Byrd care
să susţină teoriile citate mai sus. Am aflat în schimb că era avid de publicitate
şi că dorea să îşi asume creditul pentru toate descoperirile pe care le făceau
oamenii săi. A făcut numeroase zboruri în compania unui ziarist, pe care l-a
silit să scrie propria sa versiune a evenimentelor. Amiralul Byrd avea pretenţii
de loialitate care depăşeau limitele obişnuite, mergând până la a le cere
oamenilor să nu facă niciodată declaraţii publice referitoare la descoperirile
lor fără acordul lui. Am citit de asemenea că atât el cât şi oamenii din
subordinea sa erau masoni; potrivit acestei relatări, subordonaţii săi ar fi făcut
un jurământ de loialitate şi de păstrare a secretului. Din cărţile oficiale de
istorie rezultă că amiralul Byrd suferea de boli psihice grave. Este posibil ca
declanşarea lor să se fi produs în timpul unei ierni pe care a fost nevoit să o
petreacă absolut singur în Antarctica şi când a fost aproape ucis de o
intoxicaţie cu monoxid de carbon. Şi-a descris această experienţă în cartea
Singur. După acest incident s-a produs un altul, în care s-a luptat ca un nebun
să preia controlul avionului din mâinile pilotului său, întrucât suferea de o
teamă iraţională de moarte. Dacă pilotul i-ar fi permis să preia controlul,
avionul s-ar fi prăbuşit. Din fericire pentru cei doi, cel care a avut câştig de
cauză a fost pilotul, care l-a silit pe Byrd să renunţe prin forţă la planul său
nebunesc. Dosarul a fost clasat.
Dacă nu v-aţi convins încă de faptul că cel mai faimos explorator al
Polului Sud avea ciudăţeniile sale majore, sunt convins că următoarea poveste
vă va convinge:
Într-o zi, am vorbit la telefon cu un domn trecut de 70 de ani. În
timpul conversaţiei, mi-a spus că a asistat odată la o conferinţă ţinută de
amiralul Byrd. L-am întrebat imediat dacă Byrd a făcut vreo referinţă, directă
sau indirectă, la eventuale găuri sau tunele existente la poli, sau la alte
fenomene misterioase. Partenerul meu de dialog mi-a răspuns că Byrd avea
un comportament ciudat. Deşi nu a dezvăluit nimic senzaţional, din când în
când îşi întrerupea fraza şi exclama, fără nici o noimă: „Nimic nu se compară
125
cu o ceaşcă de cafea Maxwell House dimineaţa!” De câte ori devenea foarte
preocupat de un anumit subiect, îşi amintea subit de cafeaua Maxwell House.
Am constatat şi alte sincronicităţi bizare referitoare la primele
explorări ale Polului Sud, dar majoritatea sunt prea complicate şi prea
abstracte pentru a le povesti aici. Există totuşi una pe care doresc să v-o
împărtăşesc, referitoare la o lege trecută prin Camera Reprezentanţilor în anul
1823. Autorul ei era deputatul J.T. Johnson din Ohio, care cerea nici mai mult
nici mai puţin decât finanţare din partea guvernului american pentru o
expediţie polară. Proiectul de lege includea şi o anexă cu mii de semnături ale
unor oameni care doreau ca legea să treacă, pentru a stabili astfel legături
comerciale cu oamenii din interiorul pământului, inclusiv pentru a cuceri noi
teritorii pentru Statele Unite. Legea nu a trecut, deşi a fost introdusă în
Parlament de nu mai puţin de şase ori. Este posibil totuşi ca ea să fi lăsat
anumite urme în conştiinţa guvernelor care au urmat, lucru care a condus în
final la explorarea ţinutului prin expediţii susţinute de guvern.
Unul din susţinătorii cei mai înfocaţi ai legii a fost John Cleves
Symmes, un om care credea în pământul interior şi îşi dorea cu ardoare să-l
exploreze. După eşecul legislativ, el a făcut echipă cu J.N. Reynolds, care le-a
prezentat ideea Secretarului Trezoreriei, Richard Rush, şi celui al Marinei,
Samuel L. Southard. Reynolds i-a convins pe cei doi secretari de stat de sub
preşedinţia lui John Quincy Adams să sponsorizeze o expediţie a marinei în
Antarctica. Reynolds urma să preia comanda trupelor marine. În anul 1829,
preşedinţia a fost preluată de Andrew Jackson, care a contramandat proiectul.
În cele din urmă, Reynolds a găsit surse private de finanţare şi a plecat în
Antarctica împreună cu căpitanul Palmer, primul om care a descoperit
continentul, cu zece ani înainte. Nu ştim cu exactitate ce s-a întâmplat în acea
expediţie, căci mărturiile păstrate sunt contradictorii. Toate poveştile
referitoare la primele explorări ale Antarcticii sunt marcate de tot felul de
intrigi şi conflicte între cei care au participat la ele. Nu am găsit prea multe
mărturii care să ateste eventuala existenţă a pământului interior, cu excepţia
unor relatări referitoare la vremea caldă şi la descoperirea unei oaze în jurul
unui lac cu apă caldă. Pe de altă parte, nu am avut timp să fac o investigaţie
foarte amplă, verificând doar câteva biblioteci. Dincolo de toate, lecturile
existente legate de amiralul Byrd şi de nazişti ne oferă suficiente motive să
bănuim că mai există încă destule secrete rămase nedescoperite.
Odată, când prietenul meu Jan van Helsing se afla în trecere prin New
York, m-am decis să-i pun nişte întrebări în legătură cu acest subiect. Mi-a
spus mai demult că în Antarctica există o bază de OZN-uri. L-am întrebat de
unde ştia acest lucru. Mi-a răspuns că a aflat de la cineva care a lucrat chiar
acolo. L-am întrebat atunci dacă se poate duce personal să verifice adevărul
acestor afirmaţii. Jan mi-a răspuns că este foarte uşor să se ducă, întrucât este
o persoană liberă, dar nu s-ar mai putea întoarce. Orice guvern străin sau
agenţie secretă care ar prinde un individ pe teritoriul păzit l-ar tortura cu
siguranţă, pentru a încerca să afle tot ce ştie acesta. Am fost nevoit să
recunosc că nu este o perspectivă prea plăcută.
Dacă nu putem şti cu precizie în ce măsură şi-au stabilit naziştii o bază
în Antarctica, ştim dincolo de orice îndoială de escapadele lor într-un alt loc
exotic, sinonim cu Shangri-La: Tibetul.
126
Capitolul 25
OSS-ul în Tibet
Numeroasele referinţe la prezenţa naziştilor în Tibet care au apărut
de-a lungul investigaţiei mele mi-au stârnit în mare măsură interesul. Chiar
când mă pregăteam să cercetez acest subiect, un asociat m-a informat că cea
mai bună sursă de informaţii referitoare la Tibet sunt Arhivele Naţionale din
Washington D.C. Se pare că un amic al asociatului meu şi-a făcut teza de
doctorat pe tema Tibetului şi a apelat la Biblioteca Congresului. După ce a
discutat cu un funcţionar de acolo, a aflat că cele mai extinse informaţii
referitoare la Tibet au fost adunate de germani, făcând parte dintr-un fişier
intitulat „Documente Capturate de la Germani”. Spre surpriza mea, am aflat
cu această ocazie că informaţiile erau deja traduse în limba engleză. Acest
lucru m-a ajutat enorm, întrucât nu vorbesc foarte bine germana. Pornind de
la informaţiile aflate, am considerat necesar să fac o vizită la Arhivele
Naţionale.
Am făcut aranjamentele necesare pentru a mă caza la o fană a
fenomenelor din Montauk, care locuieşte la Washington. În final, şederea mea
la această persoană s-a dovedit chiar mai interesantă decât cercetarea
arhivelor. Nu o cunoşteam dinainte, aşa că i-am aflat povestea vieţii direct de
la ea. Mi-a spus că a fost răpită imediat după naştere şi dată în grija unei
familii de nazişti. Se pare că se trăgea dintr-o familie regală evreiască, iar
naziştii erau interesaţi de genetica şi de capacităţile ei mediumice. Povestea
femeii este prea personală pentru a intra în toate detaliile, dar a reprezentat o
sincronicitate uimitoare, care s-a suprapus perfect peste subiectul
investigaţiilor mele din acel moment. La urma urmei, nu căutam altceva decât
un loc în care să rămân timp de câteva zile.
În plus, femeia era de o inteligenţă ieşită din comun, iar povestea ei
părea să se verifice. Îi cunoştea pe funcţionarii de la arhive şi mi-a spus că
aceştia vor face tot ce le va sta în puteri, conştient sau inconştient, să mă
împiedice să îmi ating scopul. Avertismentul ei s-a adeverit foarte curând. La
început, cei din personalul arhivelor mi-au spus că nu există traduceri ale
materialelor pe care le caut şi chiar dacă ar exista, ei nu au de unde să ştie
unde se găsesc acestea. Mi s-au dat tot felul de indexuri care nu mi-au folosit
la nimic. În cele din urmă, am găsit un domn foarte amabil, dar din păcate,
sectorul de care răspundea nu includea şi documente capturate de la nemţi.
Mi-a spus totuşi că OSS-ul (condus de Bill Donovan) a trimis o misiune în
Tibet în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Informaţia mi-a trezit
interesul şi m-am decis să pornesc din acest punct.
Studierea arhivelor nu este deloc un lucru uşor. Am descoperit curând
că există tot felul de proceduri birocratice pe care trebuie să le urmezi. După
ce am pierdut o jumătate de zi numai pentru a le învăţa, am reuşit să
întocmesc o cerere prin care solicitam anumite documente. Când au fost
aduse dosarele cerute de toţi cei din sală, s-a dovedit că ale mele fuseseră
„uitate”. În final, mi-au fost aduse, dar îmi rămăsese prea puţin timp până la
închiderea arhivelor pentru a le mai cerceta. Gazda mi-a explicat că această
tehnică se foloseşte curent la arhive pentru a-i împiedica pe neaveniţi să
127
cerceteze serios anumite lucruri. Mi-a mai spus că cei de acolo nu se aşteaptă
probabil să mai revin a doua zi.
M-am întors totuşi, iar o parte din arhivari păreau într-adevăr şocaţi
sau nemulţumiţi să mă revadă. Din fericire, nu eram excesiv de grăbit şi
aveam unde locui. Am început aşadar să cercetez cu atenţie documentele
referitoare la misiunea OSS în Tibet.
Prima ciudăţenie cu care m-am confruntat a fost legată de numele
celui desemnat să conducă expediţia: Ilia Tolstoi, nepotul marelui romancier
rus Lev Tolstoi. Nu avem de-a face numai cu o implicare a serviciilor secrete
ruse (potrivit aceloraşi arhive, contesa Tolstoi a fost folosită ca informator de
OSS, fiind plătită cu 250 de dolari pe lună), ci şi cu o conexiune pe linie
aristocratică. Familia Tolstoi face parte din aceeaşi familie regală ca şi
Romanovii33. Deşi Ilia Tolstoi era un descendent al acestei familii, el avea la
vremea respectivă cetăţenie americană.
Misiunea Tolstoi era alcătuită din numai doi oameni. Cel de-al doilea
membru al grupului era Brooke Dolan. Amândoi erau veterani ai Camp X, o
tabără de antrenament pentru agenţi secreţi aflată pe malul nordic al lacului
Ontario, între oraşele canadiene Oshawa şi Whitby. Misiunea celor doi era să
ducă o scrisoare a guvernului lui Dalai Lama, care avea numai zece ani la
vremea aceea. Deşi existau mult mai multe dosare în arhive care acopereau
întreaga misiune, am putut să-mi fac o părere rudimentară despre ceea ce s-a
întâmplat atunci.
Cea de-a doua nedumerire legată de această misiune se referea la
scopul ei. Oficial, Donovan dorea să ştie în ce măsură putea fi folosit Tibetul
ca punct logistic important, mai ales în eventualitatea în care Japonia ar fi
blocat toate celelalte căi de acces către China. Acest scop declarat era de-a
dreptul ridicol, căci relieful zonei şi trecătorile înguste făceau practic
imposibilă trecerea tancurilor şi transportarea altor elemente de logistică prin
Tibet. Tolstoi şi Dolan înşişi au fost nevoiţi să se urce pe animalele închiriate
pentru transportul bagajelor, lăsându-se pe mâna ghizilor locali. Dacă aceşti
exploratori încercaţi nu ar fi reuşit să se descurce singuri în munţi (în
condiţiile în care Dolan mai făcuse anterior traseul), este absurd să crezi că
încercau să stabilească trasee pentru transportul logisticii militare.
Absurditatea declaraţiei nu a trecut neobservată de presă. Au existat
foarte multe critici aduse misiunii din Tibet, precum şi altor aventuri ale OSSului,
care au dus la apariţia unor glume legate de iniţialele agenţiei, traduse
uneori prin: „Oh, So Silly” sau „Oh, So Subversive34”. Această ridiculizare lea
servit însă celor de la OSS, întrucât nimeni nu i-a mai luat foarte în serios.
Potrivit dosarelor, unul din scopurile misiunii era acela de
recunoaştere şi identificare a atitudinii inamicului. Aceşti parametri erau atât
de largi încât în ei putea intra aproape orice activitate. În cele din urmă,
misiunea a demarat, după aprobarea ei de către Preşedinte la data de 12 mai
1942. Avea să se încheie în iunie 1943. Din păcate, dosarele nu spuneau prea
multe în legătură cu realizările propriu-zise ale misiunii. Am găsit doar un
articol foarte lung în National Geographic, care intra în detalii de-a dreptul
33 N. Tr. Familia din care au făcut parte ultimii ţari ai Rusiei.
34 N. Tr. „O, atât de proşti”, sau „O, atât de subversivi”.
128
plictisitoare referitoare la obiceiurile nativilor tibetani. Dosarele din arhive
mai precizau că Tolstoi şi Dolan au făcut o donaţie considerabilă unei
mânăstiri care adăpostea 3.000 de călugări şi că au vizitat templul negru al
unui lama. Mai adăugau că lamaismul era aproape dispărut, afirmaţie complet
absurdă, deşi este posibil să fi fost adevărată strict pentru zona vizitată atunci.
Mai probabil este însă faptul că lama-şii se ascundeau de ei. Echipa a făcut de
asemenea un film de 16 milimetri disponibil la Arhivele Naţionale.
O altă ciudăţenie cu care m-am confruntat în studierea dosarelor se
referea la persoana care le-a aprobat misiunea la nivel local. Era vorba de
generalul Joseph Stilwell, Comandatul Forţelor Armate din Asia de Sud-Est,
cunoscut sub porecla de „Vinegar Joe”. I-am recunoscut numele de familie
deoarece acesta este numele bunicii dinspre tată al lui Preston Nichols. Tatăl
lui Preston mi-a confirmat mai târziu că generalul era într-adevăr un văr de
departe al familiei.
Cei doi exploratori s-au întâlnit în cele din urmă cu Dalai Lama şi au
făcut schimb de daruri cu acesta. I-au transmis scrisoarea de la FDR şi au fost
trataţi cu amabilitate diplomatică. Înainte să li se permită să se întâlnească cu
Sfinţia Sa, au fost trimişi la astrologul curţii, astfel încât întâlnirea să se facă
într-un moment cât mai favorabil pentru Dalai Lama. În final, misiunea a fost
considerată un succes, Tolstoi întorcându-se într-o stare de sănătate excelentă.
Dolan suferea de o boală gravă, care a întârziat chiar operaţiunea în sine. La
întoarcere, rapoartele indicau o „stare de sănătate nu prea bună” a acestuia.
Una din propunerile pe care le-a făcut Tolstoi după întoarcerea din
Tibet a fost aceea de a se întoarce în nordul Chinei, inclusiv în zona Shensi,
pe data de 21 august 1944. Nu ştiu dacă propunerea sa a fost luată în
considerare.
La întoarcerea în Statele Unite, Brooke Dolan a primit o scrisoare de
la un demnitar tibetan care îi solicita ajutorul pentru un export de produse
textile tibetane. Se pare că în cursul misiunii au fost făcute şi asemenea
promisiuni comerciale. Scrisoarea i-a fost dată lui Donovan spre aprobare.
Din dosare lipsea cererea tibetanilor pentru un transmiţător radio uriaş,
dar am citit despre ea mai târziu, în diferite cărţi. De pildă, cartea Camp X de
David Stafford arată că Tolstoi a făcut presiuni asupra lui Donovan să le
trimită tibetanilor transmiţătorul cerut. Departamentul de Stat a refuzat însă
cererea pentru a nu-i înfuria pe britanici şi pe chinezi, care nu doreau un Tibet
independent. Chiar şi aşa, Donovan a ignorat refuzul Departamentului de Stat
şi le-a trimis tibetanilor transmiţătorul. Trebuie să ţinem seama de
posibilitatea ca acest transmiţător să fi avut şi un aspect psihotronic, deşi nu
am găsit menţiuni la acesta decât sub formă de aluzii. Curios este faptul că
naziştii se aflau în legătură cu Tibetul prin transmisiuni radio.
În afara episodului referitor la transmiţător, Camp X afirmă că cei doi
exploratori au cărat în misiunea lor nu mai puţin de 150 de kilograme de
aparatură fotografică şi „instrumente ştiinţifice”.
Una peste alta, mi-e greu să cred că am avut acces la informaţii cheie
legate de ceea ce s-a petrecut în realitate în timpul misiunii tibetane. Poate cel
mai interesant articol pe care l-am găsit în dosare era un raport apărut în
numărul din 30 mai 1951 în ziarul rusesc Pravda. Autorul afirma că în anul
129
1890, britanicii au achiziţionat ilegal de la tibetani provincia Thutan şi
principatul învecinat Sikkim, situate în nord-estul Indiei. Pravda critica de
asemenea exploatarea economică practicată în Tibet. Autorul susţinea că
budiştii tibetani dispun de mari bogăţii şi că gradele superioare ale lama-şilor
conduceau Tibetul într-o manieră feudală şi despotică. A mers chiar până
acolo încât a afirmat chiar că lama-şii au îndoctrinat poporul cu budismul lor,
folosindu-se de ajutorul unei întregi armate de călugări subordonaţi lui Dalai
Lama, totul numai pentru a subjuga şi exploata populaţia. Practic, fiecare
familie tibetană era asociată cu budismul.
Deşi Pravda era un instrument politic în mâna comuniştilor ruşi,
aceste observaţii mi se par destul de realiste. Oricum, mă îndoiesc că ruşii ar
fi putut oferi o soluţie mai bună.
După misiunea OSS din Tibet, Tolstoi a părăsit serviciul, a devenit
producător de filme şi a sfârşit ca şi curator al Marineland din Florida. A
murit în anul 1960, în timpul unei excursii la New York.
În ceea ce îl priveşte pe Brooke Dolan, istoria ulterioară a acestuia
este înconjurată de mister. Trimis ca reprezentant OSS la Mao Tse Dun, s-a
împrietenit cu Chu En Lai. A fost ucis la scurt timp după predarea Japoniei,
dar moartea sa rămâne o enigmă.
Scopul real al misiunii OSS în Tibet nu este cunoscut. După toate
probabilităţile, cei doi agenţi au încercat să descopere ce au făcut naziştii
acolo cu un deceniu în urmă.
Capitolul 26
SS-ul în Tibet
După ce m-am întors acasă de la Arhivele Naţionale, am vorbit cu
câţiva prieteni şi asociaţi şi mi-am exprimat frustrarea pentru că nu am găsit
informaţiile care mă interesau, privind conexiunea tibetană. În mod
surprinzător, o femeie care pretinde că este nepoata lui Josef Goebbels mi-a
spus că avea date despre o călătorie a SS-ului în Tibet. A adăugat că pot citi
despre acest subiect în cartea lui Peter Levenda, Alianţa blestemată.
Peter Levenda, care cunoaşte în mod evident limba germană, a găsit
documentele în baza de microfilme a Secţiunii de Documente Capturate de la
Germani, din Arhivele Naţionale. Cititorilor care doresc să afle mai multe în
legătură cu acest subiect le recomand să citească această carte, pe care o
consider excelentă.
Levenda a descoperit că cel care a condus expediţiile SS în Tibet a
fost dr. Ernst Schäfer de la Ahnenerbe (Organizaţia de Cercetare a
Învăţăturilor Ancestrale a SS-ului). Biolog de profesie, Schäfer a făcut cel
puţin două expediţii în Tibet la comanda SS-ului. Una a avut loc în regiunea
centrală şi de est a Tibetului şi a durat doi ani, între 1934-1936, iar cea de-a
doua a fost făcută între aprilie 1938 şi august 1939. La vârsta de 20 de ani, a
mai participat la o expediţie în Tibet organizată de Academia de Ştiinţe
Naturale din Philadelphia în anul 1930. Ironia sorţii a făcut ca în anul 1931 să
îl însoţească pe viitorul agent OSS Brooke Dolan într-o expediţie în Tibet,
Siberia şi China.
130
Indiferent dacă a fost un oportunist sau un adept fanatic, cert este că
Schäfer s-a înscris în partidul nazist la scurt timp după ascensiunea acestuia
pe scena politică a ţării. În vara anului 1933 era deja membru al SS-ului, cu
mult timp înainte ca alţi germani să intre în maşinăria nazistă. Schäfer era nu
doar un ofiţer de rang înalt în SS, dar făcea parte chiar din personalul lui
Himmler. Interesele sale oscilau între cele politice şi practica religioasă, dar sau
orientat în scurt timp către practicile sexuale ale tibetanilor. În expediţiile
sale s-au făcut filmări cu tibetani care întreţineau relaţii sexuale în locuri
publice, care includeau printre altele şi masturbarea unei fete de 15 ani pe un
pod. Este cert că tibetanii au o viziune diferită asupra sexualităţii decât cea
din societatea noastră.
Munca lui Schäfer a fost ridicată în slăvi de presa germană a vremii.
Cel mai interesant articol referitor la el pe care l-am citit a apărut în numărul
din 21 iulie 1939 în ziarul Die Neue Tag şi suna astfel:
Scriptură tibetană sacră
Achiziţionată de dr. Schäfer în cursul expediţiei sale
Prin ţara de pe platoul lumii, şi transportată pe nouă animale de
povară.
(SPECIAL) FRANKFURT – 20 iulie. Expediţia tibetană a dr. Ernst
Schäfer, care a staţionat multă vreme în Lhasa şi în capitala Panchen Lamaşilor,
Shigatse, se află la ora actuală pe drumul de întoarcere în Germania.
Având în vedere că sezonul musonului a început mai devreme ca de obicei,
marşul de înapoiere a fost grăbit pentru a salva preţioasa încărcătură.
Expediţia are o valoare ştiinţifică singulară, concretizată în colecţiile pe care
le-a achiziţionat. Pe lângă uimitoarele realizări în domeniul geofizicii şi al
cercetării magnetismului terestru, exploratorii au reuşit să obţină o colecţie
etnologică extrem de bogată, incluzând în afara unor obiecte de cult şi
articole şi instrumente ale vieţii de zi cu zi.
Cu ajutorul regentului din Lhasa, dr. Schäfer a reuşit să obţină
Kangshur, uriaşa scriptură tibetană sacră, în 108 volume, şi care a necesitat
nu mai puţin de nouă animale pentru a fi transportată. La fel de bogate sunt
şi colecţiile zoologice şi botanice pe care expediţia le-a trimis deja, parţial,
în Germania, restul fiind aduse personal de membrii săi.
Colecţia zoologică include întreaga faună a păsărilor care trăiesc în
zona studiată. Dr. Schäfer a reuşit, pentru prima dată, să captureze un
Schapi, o specie de capre sălbatice necunoscută până în prezent. Circa 50 de
animale vii au fost deja trimise în Germania, în timp ce altele vor fi aduse
personal de exploratori. Cercetătorii au obţinut de asemenea informaţii
nepreţuite de natură geografică şi de istorie a pământului. Dificultăţile
generate de tensiunile politice cu autorităţile engleze au fost depăşite graţie
contactelor personale ale dr. Schäfer cu autorităţile din Shangtse, care le-au
garantat membrilor expediţiei întoarcerea în siguranţă, împreună cu
colecţiile lor atât de importante.
Levenda a încercat să afle ce s-a întâmplat cu tăbliţele aduse de
expediţia germană, dar nu a reuşit. Am primit informaţii din alte surse că
acestea au sfârşit în mâinile ruşilor, fiind copii ale unor texte sacre originale
copiate de pe pereţii peşterilor din Tibet. Călugării îşi petreceau uneori vieţi
131
întregi copiind cu răbdare aceste texte şi depozitându-le apoi în locaţii
secrete. Se pare că numărul acestor tăbliţe este foarte mare.
Levenda afirmă de asemenea că din expediţia SS în Tibet făcea parte
şi dr. Bruno Beger, un antropolog rămas celebru mai târziu pentru
achiziţionarea a 115 schelete umane de la Auschwitz pentru crearea unui
muzeu de antropologie nazist. Scheletele au fost selectate din rândul
deţinuţilor evrei, polonezi şi asiatici, înainte de execuţia acestora. Prizonierii
aleşi au fost astfel ucişi încât să nu li se deterioreze scheletul, după care
cadavrele lor au fost expediate „pentru a fi descompuse în scopuri ştiinţifice”.
Din interviurile acordate, rezultă că mentorul dr. Beger era tocmai
organizatorul expediţiilor în Tibet, dr. Schäfer.
Informaţiile de mai sus nu mi-au confirmat tot ce doream să aflu, dar
reprezintă totuşi o dovadă clară că naziştii au făcut cercetări extinse în Tibet.
Este greu să mai conteşti legăturile lor ezoterice cu această zonă a lumii.
Capitolul 27
Conexiunea tibetană
Cu cinci zile înainte de sinuciderea lui Hitler în buncăr, ruşii avansau
prin Berlin. În pivniţa unei clădiri, ei au găsit şase tibetani morţi, aranjaţi întrun
cerc ritual. În centru se afla un călugăr care purta mănuşi verzi.
În săptămâna care a urmat au fost găsite nu mai puţin de o mie de
trupuri ale unor asiatici morţi. Toţi erau tibetani care luptaseră alături de
nemţi şi care purtau uniforme naziste. Nu s-au găsit documente de
identificare asupra morţilor.
Auzind aceste informaţii pentru prima oară, foarte mulţi oameni
rămân şocaţi. În realitate, asocierea dintre Tibet şi Germania merge până în
Antichitate, deşi mulţi autori ocultişti i-o atribuie lui Karl Haushofer, omul
care a servit în Japonia şi a studiat în Tibet. Cu siguranţă, Haushofer a jucat
un rol important în diplomaţia politică şi ocultă a vremii, dar alianţele pe care
le-a cultivat erau în realitate vechi de secole.
Călugărul cu mănuşi verzi a fost un om foarte misterios. Nu se cunosc
prea multe despre el, dar s-a scris că se afla într-un contact permanent cu
Hitler. Dacă această informaţie este adevărată, înclin să cred că legătura
dintre ei era mai degrabă una de natură psihică decât fizică. Călugărul era
cunoscut sub numele de „Păzitorul Cheii” şi se spune că ştia unde se află
intrarea în Agartha, ţinutul din centrul pământului din care a provenit rasa
ariană, cunoscut şi sub alte denumiri, precum Aryana, Akkadia sau Arcadia.
Existenţa călugărului nu este pusă la îndoială de istorici, întrucât era cunoscut
în presa vremii sub numele de „omul cu mănuşi verzi”, cel care a prezis cu
exactitate numărul de deputaţi ai lui Hitler aleşi în Reichstag. La ora actuală
se crede că moartea celor şase călugări, inclusiv a „omului cu mănuşi verzi”
s-a produs ca urmare a unui ritual de sinucidere.
Pentru a înţelege natura misterioasei legături între Tibet şi Germania,
este important să înţelegem că informaţiile generale referitoare la Tibet şi la
adevărata lui semnificaţie au fost mistificate.
132
Din punct de vedere istoric, Tibetul reprezintă cu totul altceva decât se
ştie la ora actuală. Cândva a fost o regiune extinsă care se întindea mult mai
departe către nord decât actualele sale graniţe, incluzând Mongolia, dar şi
regiunea piramidelor din Shensi, în provincia chineză actuală Chinkiang.
Practic, Tibetul acoperea întreaga Asie Centrală, locul identificat de
nenumărate legende ca fiind centrul în care s-a născut umanitatea. Există
nenumărate poveşti ale unor iniţiaţi care au trecut prin regiunea Asiei
Centrale pe calea lor către iluminare. Sunt prea multe pentru a le enumera pe
toate, dar printre cei care au ajuns aici îi putem cita şi pe Karl Haushofer, G.I.
Gurdjieff, Aleister Crowley şi L. Ron Hubbard. Chiar şi Ducele de Ellington
a devenit celebru după ce a zburat mai întâi pe deasupra Muntelui Everest în
calitate de pilot al Forţelor Regale Aeriene. Ducele, un nobil scoţian pe care
Rudolph Hess l-a căutat în zborul său fatal către Anglia, era un asociat
apropiat al lui Albrecht Haushofer. Iosif Stalin, un fost student la teologie
găzduit cândva de mama lui Gurdjieff, avea şi el legături puternice cu tradiţia
din Asia Centrală.
Ruşii şi germanii nu erau însă singurii care aveau legături tradiţionale
cu Asia Centrală. Tătarii, care aveau să fie integraţi mai târziu în Imperiul
Turcesc, şi-au tras numele de la Bazinul Tarim din această regiune. Grecii au
alterat fonetic numele de „tartar35”, transformându-l în „barbar”, ştiut fiind că
acest popor şi-a croit drum către Africa, dând naştere aşa-numiţilor piraţi
barbari şi contribuind decisiv la naşterea civilizaţiei maure. Şcolile de mistere
ale sufiţilor au şi ele legături puternice cu acea regiune din Asia Centrală
cunoscută cândva sub numele de Tibet. Deşi reprezintă o societate extrem de
secretă, sufiţii au o influenţă majoră în societatea turcă modernă.
Cultura noastră occidentală este caracterizată printr-o concepţie
extrem de eronată referitoare la Asia, inclusiv la originea religiei hinduse. Cei
mai mulţi occidentali sunt convinşi că această cunoaştere este produsul
popoarelor dravidiene cu pielea închisă la culoare. În realitate, însăşi istoria
convenţională recunoaşte că aceste popoare au fost cucerite de rasa ariană
venită din nord, care le-a dăruit textele religioase sacre cunoscute sub numele
de Vede sau „cărţi ale cunoaşterii”. Este uşor să ne dăm seama de acest lucru
dacă facem o comparaţie între Rig-Veda, care înseamnă „cărţile cunoaşterii
lui Dumnezeu” sau „cunoaşterea regală” (Rig înseamnă conducător) şi textul
sacru al vikingilor, Rig-Thula. Vikingii erau vestiţi pentru călătoriile lor pe
mare, dar este improbabil să fi ajuns vreodată cu navele lor la Ceylon sau
Bombay, să studieze acolo cu vreun Maharishi, iar apoi să aducă noua
cunoaştere acasă, la fraţii lor, ajutându-i astfel să-şi croiască drumul către
Walhalla. Este evident că ambele tradiţii îşi au sursa în Asia Centrală.
Dintr-o anumită perspectivă, opera lui Madame Blavatsky pare în
întregime consacrată demonstrării originii comune a umanităţii în Asia
Centrală. Autoarea oferă nenumărate dovezi în această direcţie, menite să-l
conducă pas cu pas pe cercetătorul atent către adevăr. Deşi personalitatea ei a
fost uneori ridiculizată, sursele ei academice nu au fost puse niciodată la
îndoială. Au fost pur şi simplu ignorate de critici.
În literatura ocultă nazistă, conexiunea cu Tibetul se focalizează
aproape exclusiv asupra lui Karl Haushofer. Din nefericire, informaţiile
35 Tătar în limba engleză.
133
referitoare la acesta sunt foarte puţine. Deşi a scris cărţi voluminoase în limba
germană, este practic imposibil să găseşti traduceri în limba engleză ale
acestora. Multe din documentele sale pot fi accesate la Arhivele Naţionale pe
microfilm, dar trebuie să cunoşti germana pentru a le putea citi.
Rolul lui Haushofer ca mentor al lui Hitler a fost exagerat de anumite
cărţi, în timp ce altele susţin că între cei doi nu a existat nici o legătură. Există
foarte puţine informaţii tipărite referitoare la natura reală a relaţiei dintre cei
doi. Sursele lui Jan van Helsing indică faptul că Haushofer a fost într-adevăr
mentorul lui Hitler. Femeia pe care am citat-o în această carte şi pe care am
numit-o Anna a avut un bunic care a fost de asemenea un mentor al lui Hitler,
dar numai dintr-o perspectivă astrologică. Se pare că în jurul lui Hitler au
existat destui oameni preocupaţi de ocultism care i-au influenţat viaţa.
Oricare ar fi fost rolul exact pe care l-a jucat Haushofer în viaţa lui Hitler,
ştim cu precizie că a avut o influenţă majoră în Germania acelor vremuri,
îndeosebi în perioada de început a ascensiunii lui Hitler la putere. Trevor
Ravenscroft îl critică deschis pe Haushofer în cartea sa, Suliţa destinului,
prezentându-l ca pe un magician negru, adorator al diavolului. Deşi
descrierea este în mod evident tendenţioasă şi nedreaptă, este evident că
Haushofer s-a folosit de forţe oculte care au sfârşit prin a-l consuma.
Un alt maestru al ocultismului implicat în conexiunea tibetană a fost
Gurdjieff. Se spune că Haushofer însuşi ar fi studiat cu acesta, inclusiv cu
Ordinul Dervişilor Bektashi, al cărui membru era şi Gurdjieff. Mai mult decât
atât, Gurdjieff are reputaţia de a-i fi fost maestru şi lui Dalai Lama, sub
numele de Dorjieff. Există însă istorici care pun la îndoială această
informaţie. Alte surse indică faptul că Gurdjieff ar fi făcut parte din poliţia
secretă rusă, fiind trimis în Tibet de către şefii săi din această instituţie.
Părerile sunt aproape unanime în această privinţă. Oricare ar fi adevărul legat
de Gurdjieff, este cert că acesta avea o mare putere, deopotrivă politică şi
ocultă. Acest lucru a fost demonstrat atunci când a fost arestat pentru
satirizarea publică a unei parade naziste în Berlin. Deşi naziştii îşi creaseră
deja un stat poliţienesc şi se aflau la apogeul puterii lor, ei au preferat să-i dea
drumul lui Gurdjieff. Istoricii afirmă că i s-ar fi dat drumul sub pretext că era
nebun, dar acest lucru nu se verifică, ştiut fiind că tratamentul oferit nebunilor
de către nazişti era cu totul altul. Aceştia erau adunaţi în lagăre de concentrare
sau sterilizaţi. Influenţa lui Gurdjieff era atât de mare încât naziştii nu numai
că i-au dat drumul, dar i-au asigurat chiar ieşirea în deplină siguranţă din
Germania.
În timp ce Gurdjieff este prezentat de regulă ca un maestru al
ocultismului, Haushofer este respins de cei mai mulţi istorici, fiind considerat
un impostor. Un lucru este sigur: amândoi au fost implicaţi în egală măsură în
misterele Tibetului şi în cele ale lumii fascinante a dervişilor. În relaţia dintre
cei doi, Gurdjieff pare să fi deţinut întâietatea.
După război, americanii au încercat să-l umilească pe Haushofer,
insistând să-i arate efectele dezastruoase ale teoriei sale asupra geopoliticii.
Se spune despre Haushofer că ar fi afirmat că „războiul este părintele tuturor
lucrurilor”, doctrina sa referitoare la Lebensraum susţinând că nevoia de
spaţiu a poporului arian justifică dreptul lor de a achiziţiona noi teritorii. Deşi
Haushofer este prezentat uneori ca un fanatic care credea în supremaţia ariană
134
şi în cucerirea lumii, această imagine nu este deloc adevărată. Soţia şi fiul
acestuia erau parţial evrei, fiind „arianizaţi” de Rudolph Hess însuşi, aşa că
nu avea cum să fie rasist dintr-o convingere personală. În plus, este cunoscută
cearta sa cu Hitler, căruia i-a spus că Germania are suficiente probleme
personale pentru a mai cuceri noi teritorii. Nu putem decât să tragem
concluzia că multe din citatele atribuite lui Haushofer au fost scoase pur şi
simplu din context. Dacă Hitler ar fi ascultat de Haushofer, al Doilea Război
Mondial ar fi putut fi evitat. Opera sa a fost ori interpretată greşit, ori a rămas
netradusă, astfel încât nu o putem evalua obiectiv, nici măcar din perspectiva
geopoliticii. Cine citeşte cu atenţie traducerile din opera lui Haushofer îşi dă
cu uşurinţă seama că el se referea în primul rând la cucerirea unor zone cheie,
absolut necesare pentru supravieţuirea şi propagarea unei specii. Limbajul pe
care îl adoptă pentru publicul larg nu face decât să ascundă adevărata sa
preocupare, legată de controlul punctelor cheie ale reţelei morfogenetice a
pământului. Haushofer a fost cu siguranţă un autor misterios, care a scris
despre cunoaşterea oferită de şcolile iniţiatice. Operele sale se adresează unor
grupuri diferite, fiecare înţelegând cu totul altceva, în funcţie de propriul său
nivel de conştiinţă.
Deşi aceste informaţii nu sunt pe deplin elucidate, se ştie cu siguranţă
că Haushofer a fost membru al Pălăriilor Galbene, grupare cunoscută în Tibet
şi sub numele de Dugpha36. Altfel spus, a fost un membru al preoţiei care
practica religia indigenă a Tibetului antic: Bon. Aşa se explică apariţia
coloniilor de călugări tibetani şi budişti din Berlin şi Munich, în anul 1926.
Deşi conexiunea tibetană nu este pe deplin elucidată la ora actuală,
putem explora în continuare un subiect legat de aceasta, şi anume religia Bon.
Studierea acestui capitol mi-a permis să ajung la nişte concluzii cât se poate
de interesante.
Ilustraţie
Steagul Vril
Astfel arăta steagul Societăţii Vril. Desenul este de o mare frumuseţe,
având în centru sigla tibetană care înseamnă „Vril”, colorată în argintiu.
Jumătate din steag este de culoare neagră, în timp ce cealaltă jumătate este
de culoarea levănţicii.
Capitolul 28
Religia Bon
Primul gând de a scrie această carte mi-a trecut prin minte atunci când
am aflat pentru prima oară de întâlnirile Bon din Long Island, monitorizate de
36 Câţiva cititori mi-au scris spunându-mi că ar fi trebuit să spun „Gelugpa”, acesta fiind numele sectei
budiste a călugărilor celibatari cunoscuţi sub numele de „Pălăriile Galbene”. Referinţa originală pe care
am citit-o eu vorbea totuşi despre „Dugpha”, care înseamnă „otravă”. Deşi nu cunosc cu exactitate care
a fost secta la care a fost afiliat Haushofer, este sigur că nu a practicat celibatul şi că s-a identificat cu
călugării Bon, nu cu budiştii. Nu este exclus ca referinţa la „otravă” să provină de la un editorialist care
dorea să-l prezinte cu orice preţ pe Haushofer ca pe un vrăjitor malefic din gruparea Bon. Pe de altă
parte, nu trebuie să excludem faptul că cuvântul englezesc poison (otravă) provine din latinescul
potare, care înseamnă „a bea”, din el derivând şi cuvântul „poţiune”.
135
poliţie. Rapoartele referitoare la aceste întâlniri au fost şi sunt extrem de
confidenţiale. Tot ce ştim este că la aceste întâlniri între arieni se discutau
subiecte ştiinţifice dintre cele mai ciudate. Numele de Bon sugera o influenţă
tibetană în spatele întregii afaceri. Pornind de la această concluzie, am
început să investighez lumea Bon-ilor, sau a Bonpo-şilor, după cum mai sunt
cunoscuţi aceştia.
Potrivit unui savant rus pe nume Kuzneţov, Bon-ul a fost introdus în
Tibet în secolul V î.Ch., exact în perioada în care s-a produs o migraţiune
masivă dinspre nord-estul Persiei către Tibet. Aceşti invadatori arieni au adus
cu ei alfabetul aramaic, numit astfel după Aramaiti, o zeiţă iraniană a
pământului. Istoricii sunt în general de acord că fondatorii religiei Bon au
venit din Persia. De vreme ce originea acestei religii provine dintr-un trecut
atât de îndepărtat, este extrem de greu de stabilit unde se termină realitatea şi
unde începe mitul.
Fondatorul religiei Bon este numit de tibetani Shenrab37. Se spune că
el ar fi venit din regiunea Elam, unde a fost cunoscut sub numele de Mithra,
regele-taur. Un alt nume care i se atribuie este Mura, o conexiune interesantă
de silabe dacă ţinem seama că Mu este numele continentului pierdut (pe care
unii îl numesc Lemuria), iar Ra este numele zeului-soare al egiptenilor.
Shenrab a coborât din „cer” pe o frânghie încolăcită acum aproximativ
18.000 de ani. A trecut printr-un deşert arzător şi a adus religia Bon în Tibet.
A vorbit despre ea în regiunea Muntelui Kailas, după care s-a întors acasă.
Shenrab sau Mura le-a predat oamenilor doctrina numită Kalachakra.
Cuvântul înseamnă „Roata Timpului” şi simbolizează întreaga înţelepciune a
universului. Poate fi interpretat de asemenea ca Roată a Zeiţei sau Vârtej al
Timpului. Dacă divizăm cuvântul Kalachakra, obţinem cuvintele Kala şi
chakra. Kala provine de la zeiţa hindusă a timpului, Kali, de la care se trage
şi cuvântul calendar. De asemenea, Kala se referă la energia emanată de
vagin în tantra hindusă sau în magia sexuală. Acestea sunt principiile pe care
le studiază toţi magicienii care doresc să controleze puterile creaţiei. Uneori,
subiectul devine de-a dreptul sinistru.
Din această etimologie ne putem da seama că în forma sa pură,
cuvântul Kalachakra se referă în principal la zeiţă şi la nenumăratele sale
manifestări. Unii vor spune că aceasta este în realitate o doctrină budistă.
Deşi acest lucru nu este neadevărat, originea doctrinei nu le aparţine
budiştilor. Aceştia nu au făcut altceva decât să o absoarbă, să o modifice şi să
o integreze în spiritualitatea lor. Interesele politice care au introdus budismul
în Tibet au fost silite să încorporeze religia Bon în noua doctrină pentru a se
putea infiltra în această ţară, subjugând apoi populaţia. Modificările suferite
de budismul original au fost considerabile, putând fi comparate cu ceea ce s-a
întâmplat între biserica catolică şi gnostici. Deşi slujba şi liturghia catolică au
la bază un străvechi ritual de adoraţie a zeiţei, ele au fost în mod deliberat
modificate pentru a exclude forma cea mai vibrantă a acesteia (sexualitatea).
În forma ei originală şi pură, religia Bon avea ea la bază acelaşi
concept al zeiţei ca şi cel pe care îl regăsim în simbolismul Soarelui Negru.
Din această perspectivă, Soarele Negru simbolizează vidul creaţiei din care se
37 Shenrab ar putea corespunde sau poate fi chiar inspirat de cuvintele: Shensi (numele regiunii
faimoase pentru piramidele sale) şi rabbi.
136
nasc toate lucrurile manifestate. Când budiştii au început să preia puterea,
istoricii lor au scris că Tibetul era o zeiţă demoniacă ce trebuia subjugată.
Critica era în mod evident adresată religiei Bon şi viziunii acesteia asupra
lumii, din perspectiva principiului feminin. Textul afirmă: „Ea (Tibetul privit
ca zeiţă demoniacă) trebuie crucificată înainte de a putea fi îmblânzită”. Abia
după această îmblânzire au decretat ei că Tibetul poate fi locuit şi civilizat.
Conceptul zeiţei crucificate a fost configurat inclusiv geografic sub forma
unor pătrate concentrice în jurul unui centru comun. În cele patru colţuri ale
primului pătrat au fost ridicate patru temple, în timp ce cele trei pătrate
concentrice succesive care îl înconjurau erau considerate simbolic cuiele
bătute în membrele zeiţei. Pentru a o ţine sub control, în trupul zeiţei au fost
bătute astfel 12 cuie, reprezentate de 12 temple (pagode). Legenda a fost
repetată apoi de nenumărate ori, până când a devenit un simbol marcant al
literaturii budiste.
Scopul revelării acestor informaţii nu este acela de a denigra
budismul tibetan, ci doar de a arăta că acesta reprezintă o religie patriarhală
care are propriile ei interese politice. Religia conţine încă foarte multe
adevăruri, dar de multe ori acestea au fost modificate, îndepărtând doctrina
de cea originală.
Aşa cum îl cunoaştem astăzi, budismul reprezintă distorsionarea unei
tradiţii străvechi care a existat cu mult înainte de apariţia lui Siddhartha
Gautama. A existat chiar o vreme în care toţii regii erau numiţi Buddha.
Shenrab sau Mura a fost primul Buddha, şi implicit primul rege, cu mult
înaintea apariţiei personajului istoric numit Buddha sau a budismului privit ca
religie. Majoritatea cărţilor de istorie şi a textelor budiste afirmă că această
religie a apărut odată cu Siddhartha Gautama, un nobil de sorginte ariană.
Siddhartha a urmărit purificarea spirituală folosindu-se de mijloace umane şi
a propovăduit câteva precepte simple, dar pline de înţelepciune, prin care
omul poate ajunge la iluminare. Doctrina sa a fost înregistrată în Canoanele
Pali. Această tradiţie care se referă la atingerea unor obiective etice şi umane
este cunoscută sub numele de Budism Hinayana şi nu are nimic de-a face cu
chestiunile ezoterice. Evident, la fel ca în cazul tuturor religiilor, există şi o
tradiţie ezoterică a budismului. Se spune că Siddhartha i-a iniţiat personal în
această doctrină pe adepţii săi cei mai evoluaţi.
Mai există o ramură a budismului numită Mahayana. Aceasta
reprezintă o ruptură majoră de budismul Hinayana, nefiind deloc preocupată
de învăţăturile pe care le-a răspândit Siddhartha Gautama de-a lungul vieţii
sale. Există o legendă care stă la baza budismului tibetan şi care spune că
atunci când a părăsit pământul, în urma morţii, Buddha a luat forma unei
zeităţi Kalachakra înainte de a intra în Nirvana. În noua sa formă, el a adunat
un mare număr de înţelepţi din sudul Indiei (unii spun din regiunea Ceylonului)
şi le-a predat doctrina Kalachakra. Mai târziu, aceasta s-a extins în
regiunea muntoasă a Tibetului.
Mulţi oameni au auzit de Tibet îndeosebi din perspectiva legendei
Shambhalei, cunoscută şi sub numele de Shangri La. Shambhala este un
cuvânt sanscrit care înseamnă „sursa fericirii”. Dalai Lama însuşi este
convins că Shambhala are o existenţă materială în această lume, afirmând
public acest lucru. Tot el a afirmat că dacă este practicată corect, Kalachakra
137
este una dintre cele mai eficiente şi mai rapide metode de atingere a
iluminării.
Călugării Bon au dat ţinutului Shambhalei numele de Olmolungring,
cu forma prescurtată „Ong”, „Og” sau „Oz”. Se pare că este vorba de un
pământ invizibil înconjurat de nămeţi şi localizat în regiunea de nord-vest a
Tibetului. Aceasta este regiunea din care a venit Shenrab atunci când „a
coborât din cer pe o frânghie”. La plecare, a fost urmat de numeroşi regi, care
au rămas în sanctuarul ascuns de la Ong, păzind învăţătura Kalachakra a
religiei Bon.
Studiul Kalachakra-ei începe cu conceptele de yin şi yang, cu felul în
care se combină aceste forţe pentru a genera toate miriadele de forţe
existente în univers. Se poate face o paralelă directă între această viziune şi
Arborele Vieţii din Cabala. În acest prototip primordial al creaţiei, cele care
devin manifeste sunt emanaţiile vaginale ale zeiţei. Aşa cum spuneam mai
devreme, ele corespund ciclurilor lunare şi reprezintă arhetipul divin al
oricărei magii care are în centrul ei luna.
În forma sa cea mai glorioasă, Kalachakra include toate informaţiile
inerente universului. Din această perspectivă, ar putea fi numită
înţelepciunea universală. Aceasta este „Roata Timpului” din care derivă
întreaga cunoaştere. Astfel explică religiile orientale imensa înţelepciune
înmagazinată în spiritualitatea din această parte a lumii. Printre altele, acest
corp de cunoaştere include studiul meridianelor energetice ale corpului
uman, teoria acupuncturii, diferitele doctrine yoga, şi câte şi mai câte. El
explică toate aspectele teoretice pe care ştiinţa occidentală nu a fost capabilă
să le asimileze până acum în baza sa de date.
Versiunea occidentală a Kalachakra-ei este magia. În spatele „Roţii
Timpului „ se ascunde Kali sau Femeia Roşcată al cărei ciclu menstrual
simbolizează magia sângelui, care stă la baza întregii creaţii. Tot ce a creat
natura are o reprezentare echivalentă în anatomia trupului feminin; altfel
spus, acesta corespunde întru totul principiului creator al cosmosului.
Indiferent ce tradiţie am studia, vom regăsi într-o formă sau alta
rămăşiţe ale acestui corp străvechi al cunoaşterii, care a apărut în Tibet sub
forma religiei Bon. La ora actuală, cărţile adresate maselor din Tibet nu fac
aproape deloc referiri la călugării Bon. Atunci când fac, aceştia sunt
prezentaţi ca nişte vrăjitori malefici, care folosesc ritualuri dintre cele mai
barbare. La fel ca în atâtea cazuri din istoria umanităţii, această descriere este
profund incorectă. Budismul a apărut în Tibet mult mai târziu în istorie,
modificând religia acestei ţări. Există chiar o legendă care spune că
Siddhartha Gautama însuşi s-a reîncarnat şi a adus budismul şi Kalachakra în
Tibet, prin anul 400 e.n. Indiferent ce informaţii sunt revelate în texte,
înţelesul original al acestora este aproape întotdeauna voalat.
Spuneam mai devreme că expresia Kalachakra se referă la
înţelepciunea divină care stă la baza întregului univers. Această înţelepciune
se manifestă prin evoluţia geometrică a existenţei, despre care am vorbit pe
larg în Piramidele din Montauk. Potrivit legendelor hinduse, această evoluţie
s-a manifestat sub forma unui munte uriaş situat în centrul Shambhalei şi
cunoscut sub numele de Muntele Meru. Legenda este identică cu cea a
138
ţinutului Ong sau Oz din care a coborât cândva Shenrab. Evident, muntele are
multe nume diferite, iar semnificaţia sa diferă de la o cultură la alta.
Echivalentul ei ar putea fi Muntele Olimp din Grecia sau Muntele Fiji din
Japonia. Meru nu înseamnă altceva decât o idee a unei lumi arhetipale.
Geometria Muntelui Meru este ilustrată perfect într-un desen simbolic
numit Shri Yantra, pe care îl ilustrăm pe pagina următoare. O yantra este un
dispozitiv vizual (de regulă, un desen) menit să ne ajute să invocăm o
conştiinţă superioară în timpul meditaţiei. Shri Yantra reprezintă simbolul cel
mai sacru al hinduşilor, fiind la fel de celebrată şi de celelalte religii şi
sisteme de convingeri orientale. Prin contemplarea acestui desen sub forma
unei serii de tăbliţe suprapuse, Shri Yantra poate fi vizualizată în trei
dimensiuni, alcătuind forma unui munte. Practicantul care reuşeşte acest lucru
capătă acces inclusiv la lumea cu patru dimensiuni.
Stan Tenen consideră că Muntele Meru este metafora geometrică a
vieţii, motiv pentru care şi-a numit organizaţia Fundaţia Meru. Meru
semnifică de fapt o formă de vârtej, lucru pe care Tenen îl demonstrează cu
claritate în caseta sa video intitulată Metafore geometrice ale vieţii. El explică
acolo că alfabetul ebraic mai este numit şi Meruba, care înseamnă „vârtej
într-o cutie”. Am vorbit pe larg despre acest subiect în Piramidele din
Montauk. Prin însăşi natura sa, o formă de vârtej sau un Meru emană vibraţii
sau frecvenţe diferite. În acest fel, ea dă naştere acelor manifestări pe care le
numim „valuri”. De aici şi traducerea cuvântului Mer prin „mare”, dar şi
apariţia unor cuvinte derivate precum „mermaid” (n.n. sirenă) sau Merlin
Magicianul. Ambele sunt creaturi magice care simbolizează capacitatea de a
emana frecvenţe şi manifestări diferite (de pildă, se consideră că atât sirenele
cât şi Merlin aveau capacitatea de a-şi schimba forma).
Ilustraţie
Shri Yantra
O yantra este un simbol vizual menit să evoce o trezire spirituală. Shri
Yantra reprezintă cel mai sacru simbol al străvechii religii tibetane. Scopul
este să vizualizaţi mental acest desen bidimensional într-un plan cu trei
dimensiuni. Dacă veţi reuşi acest lucru, veţi căpăta acces la o lume cu patru
dimensiuni.
M-am referit până acum la acest munte sacru sub numele mai popular
de Meru ştiind că foarte mulţi oameni îl vor recunoaşte. De fapt, cuvântul
Meru este doar o prescurtare a numelui original, numit de tibetani şi de
predecesorii acestora Sumeru. Cuvântul Sumeru descrie mult mai bine
efectele Shri Yantra-ei, întrucât Su înseamnă deopotrivă soare şi sursă. Apare
inclusiv în cuvântul svastica, al cărui original sanscrit este suasti. Altfel spus,
avem de-a face cu „Muntele Soarelui”, aceasta fiind şi una din manierele în
care poate fi interpretat numele Solomon.
Dar cea mai mare revelaţie, ignorată mai mult sau mai puţin deliberat
de istorici, provine din faptul că acest cuvânt este derivat în mod evident din
Sumeria. Avem de-a face cu un exemplu perfect de pervertire a unui concept
139
cât se poate de clar printr-o banală omisiune. Toţi arheologii, istoricii, etc., au
insistat că sumerienii au venit dinspre Orientul Mijlociu. Deşi afirmaţia nu
este complet neadevărată, ea poate induce uşor în eroare. Această tentativă de
manipulare istorică este dejucată în cartea lui Aoumiel, Dansul umbrelor,
publicată de editura Llewellyn. Autorul demonstrează în această carte că
practic toate numele din Orientul Apropiat au derivat dintr-o serie de
evenimente reale petrecute în Orient.
Există nenumărate legende care susţin că Iisus şi Moise au crescut şi
şi-au trăit vieţile în Orient. Există chiar un mormânt al lui Moise în Kashmir,
care poate fi vizitat de orice turist. Aroganţa gândirii occidentale atribuie
aceste legende unor barbari analfabeţi gata oricând să creeze un mit numai
pentru a se putea identifica cu marii lideri ai altor ţări. O privire mai atentă
asupra istoriei ne arată cu claritate că tradiţia înţelepciunii în civilizaţia
noastră îşi are izvoarele în Asia Centrală, de unde a fost adusă în bazinul
mediteranean, şi nu invers.
Constatăm aşadar că adevărata natură a Tibetului a fost interpretată
complet greşit de istoria şi gândirea populară. Tibetul a fost întotdeauna
centrul lumii, marcat de graniţe precise (lucru foarte evident în China
comunistă modernă). El a păstrat însă întotdeauna legături cu lumea
exterioară, lucru pe care îl vom demonstra cu ajutorul etimologiei.
Cuvântul tibetan care înseamnă putere este yesh. Teologii creştini vor
recunoaşte imediat acest cuvânt în numele Yeshua (n.n. Iosua), numele
aramaic al lui Iisus. În tibetană, yesh mai înseamnă şi shakti, puterea feminină
a şarpelui kundalini. Altfel spus, numele original al lui Iisus, exprimat chiar
în limba sa maternă, se referea la puterea forţei feminine. Nu trebuie decât să
îl traducem. În treacăt fie spus, trebuie să menţionăm nenumăratele legende
care vorbesc de vizita lui Iisus în Tibet în anii de care Biblia nu pomeneşte
nimic.
Însuşi numele Tibetului era cândva Bod, lucru recunoscut de orice
istoric. R.A. Stein a aprofundat însă cercetările şi a consultat Cronicile
Bonpo, în care se arată că numele real nu era Bod, ci Bon. Chinezii l-au
transcris ulterior B’jywan, pronunţat „Fon”.
Documentele consultate de Stein vorbesc şi de un rege tibetan pe
nume Thothrori, un shen sau vrăjitor al clanului Mu. Thoth este numele
grecesc al lui Tahuti, zeul considerat a fi regele sau locuitorul Marii Piramide.
În cazul nostru, Thothrori sună exact ca „Regele Piramidei”, şi nu este exclus
ca el să se fi referit la Sumeru sau la Shensi, o regiune în care există un mare
număr de piramide, localizată în vestul Chinei şi care a făcut cândva parte din
Tibet. Termeni precum Bon, Bonpo sau shen sunt folosiţi de multe ori cu
acelaşi sens, acela de vrăjitor sau magician în înţelesul general al cuvântului.
Cuvântul Bonpo a mai fost tradus şi ca shih kung, care înseamnă tot vrăjitor.
Putem recunoaşte cu uşurinţă în această expresie varianta americanizată
modernă Chi Kung sau Chi Gung, care desemnează o străveche artă chineză.
Sursa acestei cunoaşteri este aceeaşi Kalachakra, care s-a născut în Asia
Centrală.
Există şi alte asociaţii etimologice interesante cu Tibetul. Potrivit lui
Sir Richard Burton, cel de-al doilea oraş sfânt al Islamului, Medina, era
140
cunoscut cândva sub numele de Tibah sau Tabah. Cuvântul provine din
rădăcina „tib”, care înseamnă bine, dulce şi corect. În limba franceză,
cuvântul bon înseamnă de asemenea bine.
Teba, un nume care are aceeaşi rezonanţă cu Tibet, a fost un oraş antic
din Egipt, dar şi unul din Grecia. Oraşul egiptean era cunoscut îndeosebi
pentru o substanţă obţinută din opiu, numită tebaină, un alcaloid cristalizat
toxic cu formula chimică C19H21NO3. Mai există şi alte corespondenţe
misterioase între numele de Teba şi o serie de substanţe chimice, despre care
vom mai vorbi.
O altă concepţie greşită legată de Tibet este cea care consideră această
regiune ca fiind o cultură meditativă, plină de lama iubitori de pace. Termenul
de lama înseamnă de regulă guru, nu călugăr, fiind împrumutată de budişti de
la membrii comunităţii Bon. La ora actuală, atât budiştii cât şi membrii Bon
folosesc termenul de lama pentru a se referi la maeştrii lor (cei care predau
învăţătura unor adepţi). Tradiţiile ambelor categorii de lama au la bază
mentalitatea unui luptător, popularizată într-o oarecare măsură de mas-media
prin prezentarea eroilor Kung Fu şi ai celorlalte arte marţiale. Cert este că
istoria lama-şilor din Tibet a fost deseori marcată de violenţă şi război.
Parţial, această violenţă se datorează şi condiţiilor extrem de dificile de
mediu. Istoria războaielor lamaiste este infinit mai fascinantă decât istoria
celor occidentale, întrucât atitudinea lama-şilor faţă de război este mult mai
neconvenţională, fiind acceptate inclusiv artele psihice de luptă. Puterile
occidentale s-au folosit şi ele frecvent de aceste arte, pe care le cunosc însă
într-o măsură mult mai mică şi fără să recunoască vreodată că fac acest lucru.
În lumea celebrităţilor americane şi în high society a devenit o
adevărată modă să aderi la budismul tibetan şi să te închini în faţa lui Dalai
Lama. Deşi nu este nimic greşit în acest lucru sau în manifestarea unor
convingeri religioase personale, mulţi oameni şi-ar face lor înşile un serviciu
dacă ar încerca să înţeleagă în ce se bagă. Mulţi adoptă budismul tibetan pur
şi simplu pentru că este o religie diferită de a lor şi foarte exotică. Cei care se
grăbesc să îl respingă pe Papă se trezesc că se închină în faţa lui Dalai Lama,
un om care acceptă aceeaşi splendoare ceremonială şi aceeaşi autoritate
autocrată ca şi Suveranul Pontif.
Măsura în care îşi pot manifesta unii oameni această admiraţie poate fi
de-a dreptul amuzantă. Am auzit odată un medium (plătit cu sume imense de
corporaţiile americane) povestind o întâlnire a sa cu Dalai Lama. Spunea că
în anticamera lui aşteptau mai multe celebrităţi, singura de care îmi amintesc
cu precizie fiind George Lucas. Mediumul de care vorbesc nu dorea să se
folosească de contactul său personal cu Dalai Lama decât pentru a-şi
impresiona audienţa. În realitate, nu avea deloc nevoie de acest lucru, căci
capacitatea sa psihică era într-adevăr remarcabilă. Din păcate, etica lui lăsa
mult de dorit.
Oamenii au o capacitate uluitoare de a admira tot ceea ce nu înţeleg.
Cu mult timp înainte să devină o modă în a-l admira pe Dalai Lama, Aleister
Crowley a făcut un comentariu foarte sec în legătură cu Sfinţia Sa în jurnalul
său magic din anul 1923. A amintit în el un ritual străvechi care îi făcea pe
credincioşii tibetani să mănânce excrementele lui Dalai Lama, în semn de
respect faţă de acesta. Îi invit pe cei care nu cred să studieze aspectele cele
141
mai ezoterice ale magiei, începând cu scarabeul din Egipt. Crowley practica
această tradiţie şi ştia foarte multe lucruri în legătură cu ea. La un moment
dat, şi-a deschis chiar un restaurant în care prepara feluri exotice de mâncare
din Orient. Din cauza reputaţiei sale, oamenii se temeau să mănânce aceste
alimente, speriaţi că ar putea conţine spermă, sânge menstrual sau tot ce poate
fi mai rău.
Dar poate cea mai greşită viziune legată de Dalai Lama este cea care
afirmă că acesta este adevăratul conducător al poporului său. Deşi nu este
complet lipsit de putere, în realitate el reprezintă mai degrabă un şef de stat
simbolic (precum preşedinţii în anumite republici conduse de prim miniştri).
Până când Dalai Lama a atins maturitatea, ţara a fost condusă de un regent. În
cazul nostru, acest regent a fost Lord Chamberlain. S-au făcut multe
speculaţii în legătură cu acesta, afirmându-se că a avut legături cu Hitler prin
anii 20.
Evident, regentul trebuie selectat de altcineva, nu de Dalai Lama.
Există texte care afirmă că regentul continuă să deţină controlul chiar şi după
ce Dalai Lama ajunge la maturitate. Deşi nu am studiat amănunţit
protocoalele specifice care stau la baza acestui proces, este ştiut că toţi aceşti
oameni, inclusiv Dalai Lama, răspund în faţa unui oracol. Acest oracol este
adevăratul conducător al poporului tibetan. Toţi istoricii sunt unanim de acord
în această privinţă, deşi se spun foarte puţine lucruri în legătură cu acest
subiect. Personal, nu am reuşit să găsesc decât câteva referiri sumare la el.
Deşi mas-media insistă foarte mult asupra dramei tibetane, nimeni nu
precizează cine este adevăratul conducător al acestui popor, pentru că nimeni
nu ştie. Nu este exclus ca însuşi oracolul să îl fi alungat pe Dalai Lama şi să îi
fi adus pe chinezi în ţară. Evident, aceasta este o simplă speculaţie, dar cam
aşa trebuie să gândim dacă dorim să înţelegem ce se întâmplă în această
regiune a lumii. Pe de altă parte, mă aştept ca mas-media să sară în sus după
apariţia acestor informaţii şi să scoată la iveală te miri ce personaj duplicitar
care să fie intervievat de Ted Koeppel, Barbara Walters şi alţii ca ei, care să-l
prezinte ca fiind adevăratul oracol, deşi în realitate nu avem de-a face decât
cu un bătrânel de o sută de ani care îşi aşteaptă liniştit moartea. Deşi
adevărata natură a acestui oracol rămâne învăluită în mister, informaţiile pe
care le vom prezenta în continuare vor elucida o parte a naturii sale.
Una din figurile cele mai tragice din scenariul de mai sus este probabil
însuşi Dalai Lama. Oamenii i se închină ca unui conducător, dar nu ţin
întotdeauna seama de circumstanţele vieţii sale. A fost despărţit cu forţa de
mama sa şi silit să urmeze o serie întreagă de tehnici despre care nu ştim
nimic sigur. Dacă îi veţi citi propriile cărţi, vă veţi convinge că experienţa nu
a fost deloc plăcută. Iubirea maternă i-a fost practic refuzată, iar programarea
de care vorbim nu diferă prea mult de cea a băieţilor din Montauk. Oamenii
pornesc cu naivitate de la premisa că el şi-a ales singur încarnarea şi că a
controlat întregul proces clipă de clipă. Acest lucru nu poate fi însă verificat
decât de către tibetanii care ne spun că trebuie să credem în el. Cei care i-au
programat existenţa şi i-au răpit bucuriile copilăriei au fost regentul şi cei din
grupul de control.
Asta nu înseamnă că Dalai Lama nu are un rol important de jucat, aşa
cum spune şi numele său. Cuvântul Dalai este de origine mongolă şi
142
înseamnă „ocean vast”. Această semnificaţie ne duce din nou cu gândul la
Mer şi la definiţiile date mai devreme în legătură cu acest concept. Din
această perspectivă, Dalai Lama s-ar traduce prin „învăţătorul marelui
ocean”. Într-un sens mai profund, oceanul poate fi privit ca fiind alcătuit din
valuri, care reprezintă un simbol al undelor electromagnetice sau al
frecvenţelor existenţiale. De aceea, în forma sa supremă, Dalai Lama ar trebui
să fie o entitate care ne învaţă despre vârtejul creaţiei. Acest lucru îl aşteptăm
noi de la Dalai Lama. Dacă acesta va transmite mai departe învăţăturile
corecte, problema politică se va rezolva de la sine. Vă reamintesc în această
direcţie străvechiul dicton: „Şi adevărul vă va face liberi”.
Unul din principalele lucruri care trebuie înţelese în legătură cu
Tibetul este că marea sa moştenire spirituală a fost hibridizată de atâtea ori
încât practic s-a pierdut. Chiar şi budiştii tibetani au sfârşit prin a înţelege
acest lucru, permiţând în cele din urmă apariţia câtorva publicaţii Bon. Se
pare că gestul nu a mai putut fi evitat. Va trebui să aşteptăm totuşi până când
străvechea religie a acestui popor va fi complet restaurată înainte ca
adevăraţii tibetani să se poată întoarce acasă. La fel ca şi indienii din tribul
Montauk, tibetanilor li s-a refuzat accesul la propriul lor pământ, şi implicit la
controlul asupra reţelei morfogenetice. Coincidenţele dintre indienii Montauk
şi tibetani au ajuns la apogeu atunci când Sharon Jackson, şamanul tribului
Montauk, mi-a trimis un text care avea să dovedească până unde merg
legăturile dintre aceste două popoare.
Capitolul 29
Poporul Mon
După ce am scris Piramidele din Montauk s-au produs nişte
evenimente neobişnuite care m-au condus la descoperirea unor implicaţii
neaşteptate ale conexiunii tibetane. Totul a început cu o conversaţie la telefon
cu Sharon Jackson. Am vorbit deseori cu ea despre relaţia dintre Egipt şi
Montauk, mai ales după ce şi-a amintit că a citit o carte în care se spunea că
strămoşii ei au sosit în Long Island pe nişte bărci care veneau din Egipt. Din
păcate, nu-şi mai amintea despre ce carte este vorba. În schimb, mi-a făcut o
„lectură şamanică” şi mi-a spus că aş putea descoperi referinţe la conexiunea
istorică cu Egiptul pornind de la numele „Mongetucksee”.
Mongetucksee a fost numele tatălui şefului de trib Wyandanch, despre
care am vorbit în Piramidele din Montauk şi pe care l-am numit Mongatchsee
(acesta este numele pe care i-l atribuie diferite cărţi de istorie). Sharon mi-a
explicat că modul corect de pronunţare al numelui este „Mongetucksee” şi că
omul avea o înălţime uimitoare, de peste doi metri. Mongetucksee este primul
nume al vreunui şef de trib Montauk menţionat de istorie, ceea ce nu
înseamnă că înaintea lui nu a existat un lung şir de predecesori.
Nu am reuşit să descopăr vreo referinţă egipteană la numele
Mongetucksee, dar am găsit ceva şi mai interesant. Cercetând fişierul indexat,
am găsit numele „Mongkut”, care se apropie destul de mult din punct de
vedere fonetic de cel pe care îl căutam eu. Am aflat astfel că acesta era
numele faimosului rege din Siam devenit extrem de popular în urma filmului
Regele şi eu. Aş fi trecut uşor peste această coincidenţă, dacă nu aş fi ştiut că
143
mama lui Preston Nichols, Ginny, a făcut o pasiune la limita obsesiei pentru
Yul Brynner, actorul care a jucat rolul regelui Mongkut în film, dar şi în
producţia similară de pe Broadway. Ginny are tot felul de cărţi despre el şi îl
consideră cel mai minunat om din lume. Nu am înţeles niciodată de unde i se
trage această fascinaţie. Mi-a spus însă cu o anumită ocazie că tatăl lui
Preston era înrudit cu generalul Stilwell, care a servit în Siam. Ginny s-a
dovedit în mai multe rânduri un excelent medium psihic; de aceea, am decis
să caut mai multe informaţii referitoare la regele Mongkut, pentru a vedea
dacă nu descopăr anumite sincronicităţi.
Am ales o carte despre regele Mongkut şi am descoperit că era scrisă
de o autoare galeză care i-a fost profesoară (lui şi multor femei din haremul
său). Deşi cartea a stat la baza scenariului filmului Regele şi eu, alţi autori
insistă că opera acestei autoare este lipsită de acurateţe ştiinţifică. Oricum, am
găsit sincronicitatea pe care o aşteptam. Cartea vorbea de o maimuţă (care îi
aparţinea unei tinere din harem) pe nume Menthu. Menthu este zeul-taur
ilustrat pe coperta cărţii Piramidele din Mntauk şi zeul protector al Tebei de
care a vorbit Aleister Crowley în lucrarea sa, Cartea legii. Apariţia cuvântului
Menthu într-un harem asiatic mi s-a părut remarcabilă, ţinând cont că se crede
că este vorba de un cuvânt latin. Asocierea cu numele Mongkut făcea ca
sincronicitatea să fie şi mai curioasă. Am continuat aşadar să studiez cazul.
Am descoperit astfel că regele Mongkut a fost un personaj fascinant,
fiind considerat una din marile figuri ale Orientului în epoca în care a trăit. A
învăţat mai multe limbi şi a corespondat cu Abraham Lincoln. S-a ocupat de
religia locală, pe care a restaurat-o. În templul său erau adorate principiile
zeiţei-mamă. Existau multe zone sacre în interiorul lui în care nu aveau acces
decât el şi concubinele sale. Deşi toată lumea l-a ridicat în slăvi la vremea
respectivă, se pare că cea mai mare parte a operei sale nu a fost pe deplin
înţeleasă.
Dar cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o s-a referit la
istoria Siamului şi a Tailandei. Am aflat astfel de existenţa unui popor
străvechi numit Mon. Sincronicitatea cu „Montauk” era prea mare ca să nu ţin
cont de ea. Din păcate, nu am putut găsi prea multe informaţii despre aceşti
oameni. Poporul Mon a trăit în Asia de sud-est, îndeosebi în Cambogia şi
Tailanda, fără să fie însă o populaţie indigenă. Există relatări care afirmă că a
migrat dinspre China, în timp ce altele îi atribuie ale regiuni de origine.
Populaţia este considerată păstrătoarea religiei originale a regiunii, vorbinduse
chiar de o religie „Mon”. Problema este foarte încâlcită, iar primele cărţi
pe care le-am consultat nu mi-au oferit prea multe informaţii.
Asia de sud-est, îndeosebi Cambogia şi Tailanda, este renumită pentru
arhitectura ei budistă, considerată cea mai frumoasă din lume. Construcţia
acestor clădiri este atribuită unei migrări în masă a călugărilor tibetani în
secolul V e.n. Deşi populaţia Mon este cea creditată cu resuscitarea religioasă
a zonei, bănuiala mea este că ea însăşi a provenit din Tibet, putând fi chiar
populaţia care a migrat în secolul V. Din păcate, nu am găsit referinţe în
această direcţie. Am aflat însă că populaţia Mon continuă să existe şi astăzi,
deşi nu pot fi găsite foarte puţine informaţii referitoare la ea. Nu i se cunoaşte
numărul, nici date despre istoria sau statutul actual al membrilor săi. Tot ce se
144
ştie este faptul că reprezintă principala putere religioasă în zonă şi că
rădăcinile sale se trag din Antichitate.
După ce am descoperit toate aceste sincronicităţi, l-am sunat pe
amicul meu Kenn Arthur. Am aflat că şi-a dus soţia să vadă ultima
reprezentaţie a piesei Regele şi eu, exact cu o zi înainte ca actorul Yul
Brynner să moară. Tot ce mi-a spus Kenn a fost că „Mon” este un nume
atlantic străvechi, care apare în diferite regiuni ale lumii, de la Montauk şi
până la Montu, dar şi în alte părţi.
Originile populaţiei Mon au rămas învăluite în mister timp de încă un
an. Am amintit de acest subiect în revista noastră trimestrială, The Montauk
Pulse, după care am abandonat cercetările. La rândul ei, Sharon Jackson a
dispărut complet din viaţa mea, în pofida tuturor încercărilor mele şi ale
prietenilor mei de a da de ea. În mod curios, nu s-a întors decât după ce am
reuşit să rezolv misterul.
Răspunsul la enigma referitoare la populaţia Mon a apărut în timp ce
studiam opera orientalistului R.A. Stein, despre care am vorbit în ultimul
capitol, cel care a tradus Cronicile Bonpo. Am făcut astfel o descoperire
foarte interesantă. Autorul afirma negru pe alb că locuitorii din Tibet erau
cunoscuţi în trecut sub numele de „Mon”. Era vorba de perioada primilor
regi, care au trăit în secolele VI-VII. Termenul de „Mon” se referea practic la
întreaga populaţie a Tibetului, inclusiv la triburile indigene aborigene din
regiunile de est, vest şi sud. Această afirmaţie rezolvă misterul originii
populaţiei din Asia de Sud-est, şi în plus, revelează o conexiune geografică de
necontestat între Bon şi Mon. Comunitatea Bon era posesoarea unei moşteniri
spirituale venită din trecut, când membrii săi nici măcar nu purtau acest
nume. Populaţia Mon are rădăcini încă şi mai vechi. Ambele erau popoare
indigene şi se pare că populaţia Bon a derivat din Mon.
Noi revelaţii referitoare la misterioasa populaţie Mon apar dacă
examinăm istoria unui alt popor atât de nedreptăţit şi de greşit înţeles:
mongolii. Însuşi numele lor vorbeşte de la sine. Cel mai simplu studiu de
etnologie arată că tibetanii nativi sunt de origine mongolă şi că lamaseriile au
existat în toată Asia Centrală, inclusiv în Mongolia, încă din timpuri
imemoriale. Unele dintre acestea sunt budiste, iar altele nu. În mod curios,
mongolii, îndeosebi cei din epoca lui Gingis Han, sunt prezentaţi de regulă ca
un popor de luptători necivilizaţi şi însetaţi de sânge. Lucrurile sunt însă mult
mai complicate.
Gingis Han s-a născut cu un cheag de sânge în mână, lucru consemnat
de astrologi şi de clasa preoţească. Semnul indica identificarea supremă cu
planeta Marte şi arăta că noul-născut va avea cândva un rol conducător şi va
domni peste întreaga lume. El i-a unit pe tătarii din bazinul Tarim cu propriul
său trib şi a plecat să cucerească lumea, avansând mult în inima Europei.
Nepotul său, Kublai Han, a devenit Împăratul Chinei. A-l considera pe Gingis
Han un barbar înseamnă să nu înţelegi nimic din istorie. El a reprezentat o
civilizaţie superioară, deşi extrem de violentă. Alegerea numelui de Tulee sau
Tula pentru fiul său (tatăl lui Kublai Han) nu a fost deloc întâmplătoare. Ea
face parte integrantă din aceleaşi tradiţii străvechi la care a aderat mai târziu
Societatea Thule. Există o tradiţie a misterelor extrem de profundă legată de
145
Gingis Han, dar prea puţini oameni s-au inspirat din ea, cu excepţia unor
indivizi însetaţi de sânge precum Iosif Stalin.
Primul act important al lui Gingis Han a fost preluarea controlului
asupra piramidelor din Shensi şi a zonei înconjurătoare. Istoria nu spune
nimic în legătură cu acest lucru şi nu oferă prea multe indicii referitoare la
rolul real pe care l-a jucat Gingis Han. Tot ce ştim este că mongolii au fost
dintotdeauna protectorii lui Dalai Lama, lucru ilustrat şi de originea
cuvântului Dalai, care este mongolă.
Ştim de asemenea din istorie că Gingis Han i-a dat poporului său
numele de Hor. Populaţia Hor este mai cunoscută sub nume precum Ur sau
Uighur, rasa primordială din Asia. Unii istorici au tras concluzia că motivul
pentru care Gingis Han a adoptat acest nume pentru poporul său avea legătură
cu cele cinci principate Hor din estul Tibetului sau din provincia actuală a
Chinei cunoscută sub numele de Kham. Personal, nu cred că Gingis Han a
adoptat numele de „Hor” pentru poporul său în mod accidental. Cu siguranţă,
trebuie să fi avut un motiv important pentru a face acest lucru.
Există o sincronicitate minunată cu numele de Hor pe care am
descoperit-o pe când lucram la cartea Întâlnire în Pleiade. Hor este nu numai
rădăcina cuvântului horse (n.n. cal), ci şi a cuvântului time (n.n. timp). Acest
lucru poate fi observat în cuvinte precum horology (n.n. orologie) sau
horoscop, ambele legate de ştiinţa timpului. Calul era un animal extrem de
sacru pentru Gingis Han, la fel ca şi pentru restul mongolilor, fiind situat în
centrul multora din tradiţiile lor. Simultan, el este un simbol al timpului şi al
zeului Marte. În legenda Proiectului Montauk, calul a fost unul din
principalele simboluri referitoare la timp. Cuvântul Hor aminteşte chiar şi de
„The whore38 of Babalon” (n.n. Prostituata din Babalon) sau de Femeia
Roşcată, simbolizată şi de cheagul de sânge cu care s-a născut în mână Gingis
Han.
Toate aceste corespondenţe sunt mult prea sincrone pentru a fi
accidentale. Ele provin cu siguranţă din spiritualitatea egipteană, unde Horus
(Hor) era zeul Noului Eon şi fiul lui Osiris. Foarte interesantă mi se pare şi
obsesia lui Gingis Han şi a poporului său pentru şoimi, păsările lor sacre. La
fel de sacră era această pasăre şi pentru egipteni, una din principalele ilustrări
ale lui Horus fiind chiar imaginea unui şoim. Îndeosebi în ipostaza sa de
Monthu sau Menthu, Horus era reprezentat ca şoim sau ca taur. Pe de altă
parte, străvechea regiune tibetană Kham corespunde cuvântului egiptean
Khem, o pulbere neagră, care a inspirat cuvântul alchemy (n.n. alchimie).
Toate aceste informaţii par greu de digerat, dar sunt perfect adevărate.
Aspectul cel mai relevant referitor la aceste sincronicităţi demonstrează cu
claritate că există o corespondenţă indubitabilă între cultura egipteană şi cea
tibetană. În timp ce citeam o carte a lui Madame Blavatsky mi-am dat seama
că cuvântul Mon este chiar numele secret al zeului ascuns. Descris de
neiniţiaţi ca Amon sau Amon Ra, Mon este zeul care guvernează procesele
invizibile ale vieţii, deopotrivă cele bune şi cele rele. Lui îi aducem omagiu
ori de câte ori rostim cuvântul „Amin”.
38 N. Tr. Se citeşte hor.
146
Există chiar o lucrare întreagă dedicată acestui concept, scrisă de
Kenneth Grant şi intitulată Aleister Crowley şi Zeul Ascuns. Grant preferă
numele mai comun de Amoun atunci când se referă la acest zeu. Nu ştiu cu
precizie dacă Grant cunoştea numele ascuns de Mon, dar am vorbit cu iniţiaţi
care îl cunosc. Mi-au spus că era şi timpul să îl descopăr.
Amon Ra a fost binecunoscutul zeu-soare al egiptenilor, în timp ce
contrapartea sa secretă, Mon, era numele soarelui ascuns, cunoscut iniţiaţilor
sub numele de Soarele Negru.
Capitolul 30
Piramidele din Shensi
Legăturile dintre Egipt şi Tibet nu se rezumă numai la etimologie, ci şi
la piramidele însele. Bruce Cathie, faimosul pilot şi autor neozeelandez, a
remarcat că aşezarea în spaţiu a piramidelor de la Shensi este similară cu
cea a piramidelor de pe malul Nilului. Extrem de importantă este observaţia
lui potrivit căreia numărul 16.944, care apare în Marea Piramidă, se
regăseşte cu precizie în numărul fracţiunilor arcului care face legătura între
longitudinea Marii Piramide şi cea pe care este amplasată cea mai înaltă
dintre piramidele de la Shensi. Concluzia lui este că atât piramidele tibetane
cât şi cele egiptene au fost construite de aceiaşi oameni.
Se spune că poţi găsi în China mai multe mistere decât în tot restul
lumii la un loc. Fiind una din puţinele ţări comuniste rămase pe glob, China
este practic o terra incognita pentru majoritatea oamenilor. Piramidele de la
Shensi reprezintă un exemplu ideal. Istoria păstrării secretului este foarte
veche în China, lucru ilustrat chiar şi de numele acestei ţări. Acesta derivă
de la împăratul Chin Shih Huang. Chiar înainte de moartea sa, în anul 212
î.Ch., acesta a ordonat arderea tuturor cărţilor şi documentelor care vorbeau
de trecutul Chinei. Au fost astfel distruse toate cărţile de istorie, fizică,
astronomie, şi întregul conţinut al bibliotecii regale. Din acel moment,
întreaga cunoaştere reală a trecut în clandestinitate, fiind ascunsă în
lamaserii.
Numărul din octombrie/noiembrie 1995 al revistei Nexus prezintă un
articol excelent referitor la piramidele din Shensi. Autorul descrie în el
diferiţii regi despre care se crede că au construit aceste piramide, precum şi
exploratorii care le-au descoperit. Dar mai presus de orice, din articol
rezultă că ele au fost dintotdeauna înconjurate de mister. Guvernul chinez lea
negat existenţa, acceptând adevărul numai după ce i s-au arătat fotografii
ale piramidelor. Articolul mai spune că o hartă a teritoriului pe care este
situat oraşul Xian (cu o populaţie de şase milioane de locuitori) întocmită de
forţele aeriene ale SUA include cel puţin 16 piramide. În trecut, Xian era
numit Sian-Fu şi a fost cândva capitala imperiului chinez.
În anul 1994, Hartwig Hausdorf împreună cu un grup de călători s-au
îndreptat către Xian, cu scopul de a cerceta piramidele. Ajuns în vârful unei
piramide mai înalte, el a putut număra alte 20 în apropiere. Expediţia a avut
loc în luna octombrie, în condiţii de vizibilitate perfecte.
147
Articolul din Nexus relatează de asemenea descoperirea unei
piramide albe în China, în anul 1948. Cel care a făcut-o a fost pilotul James
Gaussman, care încerca să ajungă la baza sa din India după ce a transportat
ajutoare către chinezi. Silit să schimbe cursul de zbor din cauza unor
probleme la motor, el a ajuns în vecinătatea unui munte. La poalele acestuia
se întindea o vale în care trona o piramidă uriaşă. Aceasta era de culoare
albă şi părea construită din metal sau din piatră, având în vârf o piatră
asemănătoare cu o nestemată. Gaussman a fotografiat piramida şi a predat
filmul serviciilor secrete ale armatei. Autorul Brian Crowley a reuşit să pună
mai târziu mâna pe fotografii şi le-a publicat în cartea sa, Faţa de pe Marte.
Singurele informaţii detaliate referitoare la piramida albă de care am aflat
sunt cele apărute într-o carte germană, Die Weisse Pyramide (Piramida
Albă), care nu a fost tradusă în limba engleză, din câte ştiu eu.
Ideea existenţei unei piramide albe este foarte elocventă dacă ne
gândim la misterul care înconjoară zona Shensi. Misterul este a doua natură
a Tibetului. Există suficiente enigme în această regiune ca să umplem o
bibliotecă întreagă. Sunt nenumărate legendele care vorbesc de călugări
care meditează în peşteri şi care trimit gânduri-forţă ce înconjoară întregul
pământ, acţionând la fel ca „Ochiul Atoatevăzător” de care am vorbit în
Proiectul Montauk. Se spune că aceste peşteri fac legătura cu pământul
interior în care se află regatul pierdut numit Thule sau Agartha. Există de
asemenea tot felul de poveşti referitoare la levitaţie şi materializări. Nu
trebuie să-l uităm nici pe cumplitul om al zăpezilor, vărul primar al bestiei
din Montauk, căreia i s-a dat numele de „Junior”. Şi putem continua astfel la
infinit.
Ilustraţie
Marea Piramidă de la Shensi
Aceasta este fotografia luată din aer a celei mai mari piramide din
ansamblul de la Shensi, în China. De altfel, este cea mai mare piramidă care
există pe pământ. Guvernul chinez a încercat să păstreze secretul existenţei
acestor piramide.
Unul din misterele mai puţin populare legate de Tibet se referă la
nazişti şi la interesele acestora în regiune. Atunci când au cutreierat zona,
naziştii căutau de fapt cunoaşterea străveche. Tăbliţele pe care le căutau ei
conţineau informaţii care dezvăluie secretele conştiinţei. Deşi nu pot garanta
o iluminare instantanee, tăbliţele pot revela secrete ale obţinerii unei
conştiinţe mai puternice. Ceea ce îi interesa pe nazişti era puterea asociată
cu această conştiinţă.
Această putere se obţine prin subjugarea reţelei morfogenetice a
pământului şi a proceselor mentale care influenţează evoluţia. Procesul
reprezintă o apropiere de acea forţă divină pe care naziştii au numit-o, la fel
ca şi anticii, Soarele Negru. În forma sa extremă şi negativă, subjugarea
reţelei morfogenetice poate conduce la instaurarea unei „poliţii a gândului”.
Geopolitica lui Karl Haushofer nu reprezenta decât un aspect al procesului
de control al reţelei. Existau şi alte aspecte care îi interesau pe nazişti, infinit
148
mai subtile, iar acestea erau situate în Asia, dar mai ales în Tibet. Există o
legendă care circulă insistent şi care vorbeşte de o substanţă secretă,
descoperită în Tibet, care putea prelungi viaţa şi care acţiona ca un
supraconductor către stările superioare de conştiinţă. În efortul lor de a
obţine şi păstra puterea supremă, naziştii au aflat din tăbliţele antice una din
cele mai secrete şi mai bine păzite formule alchimice ale universului. Potrivit
acestei legende, unul din principalele motive pentru care chinezii au invadat
Tibetul a fost acela de a opri accesul germanilor la această substanţă
miraculoasă şi de a bloca zonele de putere al căror control fusese preluat de
nazişti. Poate că acesta a fost rolul misteriosului „oracol tibetan” de care
am vorbit mai devreme.
Legenda este extrem de interesantă şi există dovezi care atestă
existenţa formulei alchimice şi a substanţei de care vorbeşte ea. Am tras
această concluzie din trei perspective diferite. Pe de o parte, există o
întreagă literatură (istorică şi nu numai) care face aluzii la această tradiţie
alchimică secretă. În al doilea rând, ea face parte integrantă dintr-o tradiţie
ocultă orală, care mi-a fost parţial împărtăşită. În al treilea rând, există
destule dovezi care atestă că formula şi substanţa respectivă pot fi confirmate
ştiinţific. Nu mi-am propus în mod deosebit să mă ocup în această carte de
asemenea dovezi ştiinţifice, care ar presupune o investigaţie în sine. Ceea ce
contează este faptul că se poate dovedi realitatea existenţei unei substanţe
care are capacitatea de a transmuta conştiinţa. Secretul a fost foarte bine
păzit de-a lungul vremii, iar noi ne vom ocupa în continuare numai de
aspectele sale legendare şi istorice.
Deşi descoperisem şi înainte aluzii la existenţa acestei substanţe în
Tibet, dovada mi-a fost revelată atunci când am început investigarea căutării
relicvelor sfinte de către nazişti. Printre acestea se numărau Sfântul Graal,
dar mai ales Arca Alianţei.
Capitolul 31
Arca
Mulţi oameni au aflat de aventurile naziştilor aflaţi în căutarea
relicvelor sfinte prin intermediul seriei de filme „Indiana Jones”, produse de
E.M.I. Thorn. Deşi sunt produse ale imaginaţiei, aceste filme pornesc de la
legende şi de la fapte reale. Am vorbit despre unele dintre ele chiar în
această carte. Naziştii înşişi au pornit în căutarea relicvelor pornind de la
bogata literatură consacrată acestui subiect. Fruntaşii nazismului nu erau
politicieni oarecare, ci făceau parte din loji şi societăţi secrete ale căror
rădăcini se întind mult mai departe decât poate confirma istoria cunoscută.
În plus, erau foarte experimentaţi în problemele ocultismului.
Una din tradiţiile populare cele mai cunoscute se referă la Regele
Arthur şi la Cavalerii Mesei Rotunde. Numele de Arthur derivă de la
Arcturus sau Arktos. Arktos înseamnă „urs”, şi cum Ursa Mare (Constelaţia
Ursului, care include şi Carul Mare) este orientată către nord, ea indică
întotdeauna această direcţie. Cuvântul bear (n.n. urs) derivă de la Bor (tatăl
lui Odin), de unde şi cuvintele Hiperboreea şi boreal. Cuvântul Arkturus
149
înseamnă „paznic al urşilor”39. El simbolizează „supravegherea polilor”, adică
vigilenţa asupra reţelei morfogenetice.
Cavalerii lui Arthur au căutat cu ardoare Sfântul Graal, înfruntând
numeroase obstacole. Ei l-au respins pe Christos şi au fost demonizaţi ca
anticrişti. Această legendă evocă modul de operare a forţelor dualităţii în
manifestare. Ea poate fi asociată şi cu tradiţia moştenită de la imperiul
islamic, care s-a transmis apoi lumii occidentale, prin intermediul
templierilor. Zeul secret era Baphomet, cuvânt codificat care înseamnă „stareţ
sau părinte al templului păcii între toţi oamenii”. Eliphas Levi (despre care
Aleister Crowley pretinde că a fost încarnarea sa anterioară) afirmă că acest
cuvânt reprezintă o prescurtare inversată a expresiei: „TEMpli Omnium
Hominum Pacis Abbas”. Dacă notăm literele îngroşate şi le inversăm,
obţinem cuvântul BAPHOMET. Acesta era un zeu androgin cu sâni de
femeie, picioare şi coarne de capră, şi cu copite despicate. Uneori, este
ilustrat cu un cap de maimuţă, formă care apare în legendele tibetane.
Templierii au urmărit acest principiu „demoniac” pentru a-l putea regăsi pe
Christos prin celebrarea Bestiei. În viziunea lor, Baphomet era produsul
mamei universale, acea forţă pe care am descris-o ca fiind Soarele Negru, şi
care îi includea deopotrivă pe Christos şi pe Antichrist.
Naziştii au adoptat acest principiu străvechi, considerându-l calea lor
către putere. Tradiţia ascunsă a Zeiţei, mama din care s-au născut toate
lucrurile, include deopotrivă binele şi răul. În ultimă instanţă, Zeiţa reprezintă
unica tradiţie autentică a puterii, întrucât este sursa din care se nasc toate
puterile: vidul creaţiei (simbol feminin).
Urmărind să obţină Sfântul Graal şi Suliţa Destinului, naziştii îşi
doreau de fapt să obţină puterea lui Christos. Poate cel mai bun exemplu
grafic al modalităţii în care energiile christice se întâlnesc cu cele
antichristice este filmul Căutătorii Arcei pierdute. Când naziştii au deschis
Arca, din aceasta au ieşit la lumină forţele angelice, manifestându-se.
Aproape instantaneu, îngerii s-au transformat în demoni oribili, care i-au ucis
pe toţi cei care au asistat la apariţia lor. Acestea sunt forţele creaţiei, similare
cu cele ale distrugerii. Filmul a ilustrat perfect forţele naturii.
Arca simbolizează în mod evident trinitatea hindusă în care Brahma
reprezintă creaţia, iar Shiva distrugerea. Vishnu (reprezentat în formă umană
de Krishna) se află la mijloc, echilibrând cele două extreme şi permiţând
astfel prezervarea creaţiei. De altfel, numeroase tradiţii îl identifică pe
Krishna cu Christos. Aşadar, Arca Alianţei include nu doar cele zece porunci
şi tradiţia evreiască, ci şi conştiinţa christică. Ambele viziuni se referă la
aceleaşi puteri ale creaţiei, ce-i drept, din perspective diferite.
Arca Alianţei reprezintă unul din cele mai mari mistere ale istoriei.
Deşi puterile şi atributele ei magice o încadrează în categoria legendelor,
există suficiente argumente istorice ca ne fac să credem că a existat în
realitate. Există atâtea legende şi poveşti interesante legate de peregrinările ei
39 Acest concept pare să aibă o legătură şi cu legenda vikingilor, care afirmă că aceştia îşi schimbau
forma înainte de a se arunca în luptă, transformându-se în urşi. Regele Arthur a jucat rolul de „paznic al
urşilor” atunci când a stabilit principiul egalităţii între Cavalerii Mesei Rotunde, nepermiţând ca
vreunul dintre ei să stea deasupra celorlalţi. Din această perspectivă, el a jucat un rol de control şi de
echilibrare a energiilor.
150
după perioada regelui Solomon încât nu putem decât să ne minunăm. Dacă un
simplu obiect a putut genera atâta inspiraţie şi atâtea legende, singura
concluzie pe care o putem trage este că avem într-adevăr de-a face cu puterea
lui Dumnezeu.
Personal, nu am auzit de Arcă până când am văzut filmul Căutătorii
Arcei Pierdute, pe la începutul anilor 80. Evident, auzisem de Moise şi de
tăbliţele sale cu mult timp înainte, dar nu am întâlnit nicăieri vreo menţiune la
Arcă. De regulă, povestea lui Moise este relatată într-o asemenea manieră
încât o minte inteligentă este tentată să o respingă. Moise este prezentat de
obicei ca un om „mai sfânt decât restul lumii”, care le-a spus oamenilor ce nu
trebuie să facă. Dacă introducem însă în ecuaţie şi Arca Alianţei, ca să nu mai
vorbim de nazişti, povestea devine infinit mai interesantă. În deceniul care a
urmat vizionării filmului nu am reuşit să aflu aproape nimic în plus în
legătură cu acest subiect. În anii 90, în timpul investigaţiei mele referitoare la
Montauk şi la conexiunea cu naziştii am dat de o carte obscură intitulată
Pocalul de Smarald – Arca de Aur: aventurile locotenentului Otto Rahn din
cel de-al Treilea Reich. Cartea este semnată de colonelul Howard Buechner şi
încearcă să stabilească istoria comorii lui Solomon (în care era inclusă şi Arca
Alianţei) şi felul în care a ajuns aceasta în mâinile naziştilor.
Din datele lui Buechner rezultă că Arca a fost deţinută de evrei din
timpul lui Moise şi până în perioada lui David. Aceştia o ţineau într-un cort,
iar atunci când era cazul, o ascundeau temporar. Când poporul evreu a ajuns
la apogeul puterii sale, în timpul domniei regelui Solomon, Arca a fost
aşezată în sanctuarul interior al Templului construit de acesta. După moartea
lui Solomon, evreii au intrat în declin, iar Arca a fost ascunsă în catacombele
de sub Muntele Templului. Situate chiar sub zidul care există şi astăzi, aceste
catacombe erau cunoscute sub numele de Grajdul lui Solomon. Se pare că
înainte de domnia lui Solomon, au fost folosite ca depozit agricol.
În secolele care au urmat, evreii au fost cuceriţi de multe ori, împreună
cu comorile lor, dar au reuşit să ascundă de fiecare dată Arca. Acest destin
favorabil a continuat până în anul 70 e.n., când generalul roman Titus (fiul
împăratului din acea vreme) i-a masacrat complet pe evrei, distrugându-le
inclusiv cultura. Se spune că împăratul a reuşit să descopere comoara lui
Solomon, aducând-o la Roma. Arcul lui Titus din Roma mai există şi astăzi,
comemorând victoria lui. La scurt timp după întoarcerea triumfală a lui Titus
la Roma, tatăl acestuia a murit, iar Titus a preluat puterea imperială.
Deşi nu există dovezi istorice care să ateste descoperirea comorii lui
Solomon de către Titus, Buechner afirmă că în timpul domniei acestuia Roma
a cunoscut o perioadă de bogăţie fără precedent, care nu ar fi putut fi
justificată altfel. Orice cunoscător al istoriei Romei ştie că în timpul domniei
predecesorilor lui Titus, Caligula şi Nero, Roma a sărăcit din cauza risipei
acestora. De pildă, cei doi au importat nisip din Africa la costuri enorme
numai pentru a putea organiza cursele cu care trase de cai. Importul
animalelor sălbatice era de asemenea foarte scump, şi totul se făcea numai
pentru a satisface masele, ţinându-le astfel sub control.
Comoara lui Solomon a rămas la Roma până în timpul asediului
vizigotului Alaric din anul 410. Acesta a confiscat întreaga comoară a lui
Solomon şi a luat-o cu el. Se crede că printre bunurile confiscate se numărau
151
Arca Alianţei, Sfântul Graal, Harpa lui David şi un mare număr de alte relicve
sfinte. Vizigoţii au dus comoara la Carcassone, o localitate din provincia
Languedoc, situată în sud-vestul Franţei. Bunurile confiscate au fost ascunse
în aşa-zisul „Mormânt al lui Hercule”, lângă fortăreaţa cathară de la
Montségur. Otto Rahn a descris caverna în care au fost găsite comorile ca
fiind o fortăreaţă naturală consacrată zeului iberic Ilhomder, Zeul Soarelui:
„Trecând printre doi monoliţi, din care unul s-a prăbuşit, cărarea din
piatră conduce în anticamera uriaşă a catedralei din Lombrives. De
aici, continuă printre stalagmitele din calcar alb şi printre pereţii din
piatră maronie, încrustată cu cristale de stâncă strălucitoare, coborând
în măruntaiele muntelui. Aici, o sală înaltă de 85 de metri servea drept
catedrală pentru eretici”.
Există anumite argumente istorice care ar atesta legitimitatea
afirmaţiei că vizigoţii au pus mâna pe comoara lui Solomon. Atunci când
comandantul arab Tarik i-a cucerit pe vizigoţi în bătălia de la Toledo din anul
711, el le-a cerut acestora comoara lui Solomon. Potrivit unei relatări istorice,
vizigoţii au ascuns comoara lângă Montségur, unde a şi rămas până la
misiunea încununată de succes a lui Otto Skorzeny.
La vremea când naziştii au descoperit comoara, Otto Rahn dispăruse
de mult, în cele mai misterioase circumstanţe posibile. Demisia sa din forţele
SS a fost trimisă printr-o scrisoare la data de 20 februarie 1939. Demisia i-a
fost acceptată şi el a dispărut pe data de 13 martie. Superiorul său, generalul
SS Wolff, a emis un comunicat de presă în care a afirmat că Rahn a murit în
timpul unei furtuni de zăpadă. Există relatări potrivit cărora, după plecarea sa
din SS, Rahn a creat un ordin misterios, cu filiale în Olanda, Franţa şi Elveţia.
Se spune de asemenea că şi-a făcut o operaţie de chirurgie plastică, după care
a servit ca ambasador în Italia. A murit în anul 1975.
După succesul misiunii lui Skorzeny, comoara a ajuns la Merkers,
unde a fost depozitată într-o mină de sare părăsită. Câteva din articolele
fabuloasei comori i-au fost trimise lui Himmler, la castelul acestuia din
Wewelsburg. Alte articole au fost ascunse în grotele de la Externsteine. Se
spune că Sfântul Graal ar fi ajuns direct la Himmler. Spre sfârşitul războiului,
Merkers a fost capturat de Armata a Treia a Statelor Unite, aflată sub
comanda generalului George Patton. S-au făcut multe speculaţii şi au circulat
multe zvonuri referitoare la rolul lui Patton în toată această poveste. Există
chiar voci care afirmă că ea ar explica moartea sa prematură şi „accidentală”.
Se ştie că generalul a inspectat personal mina de sare, împreună cu generalul
Eisenhower şi cu generalul Omar Bradley. A fost descoperită şi inventoriată o
comoară valorând 250.000.000 de dolari (mai mult de trei miliarde în banii de
astăzi), dar acestea nu erau decât rămăşiţele care nu fuseseră trimise la
Wewelsburg. Cercetările lui Buechner indică faptul că şapte tone de aur au
fost trimise de nemţi în Insulele Canare cu ajutorul submarinelor, iar o
cantitate încă şi mai mare a fost expediată în America de Sud.
Există şi alte relatări referitoare la Arca Alianţei. De pildă, o întreagă
carte, Semnul şi sigiliul, scrisă de Graham Hancock, este consacrată în
întregime acestui subiect. În această lucrare masivă, autorul prezintă diferite
simboluri ezoterice care apar în catedralele din Franţa şi face conexiuni
ample, care ajung până la ruinele Etiopiei distruse de război. După părerea
152
lui, aici a rămas Arca până în zilele noastre. Teza lui este parţial susţinută de
instabilitatea politică din această ţară, care face din ea un loc destul de
periculos şi greu de accesat. Dacă cineva ar dori să ascundă nişte relicve
sfinte de alte forţe interesate, cel mai bun loc pe care l-ar putea găsi ar fi o
ţară instabilă, marcată de lupte intestine continue. De altfel, invadarea
Etiopiei de către Mussolini nu poate decât să ne minuneze. Încă şi mai
interesante sunt vizitele lui Wild Bill Donovan în această ţară. Înainte ca
Mussolini să adere la Axă, Donovan s-a întâlnit personal cu el, obţinând
permisiunea să viziteze linia frontului. Nu se ştie ce treabă a avut acolo, dar
este cunoscută tentativa lui de a introduce în „logo-ul” OSS-ului o „suliţă”
(vezi ilustraţia de mai jos).
Ilustraţie
Sigla OSS
În iunie 1943, William Donovan a aprobat acest desen pentru a fi
folosit ca siglă de personalul OSS. Fundalul este colorat în negru deoarece
această culoare „este asociată cu activităţi care nu pot fi realizate decât în
bezna anonimatului”. Suliţa din aur a fost aleasă pentru că „sugerează
deschiderea căii pentru spargerea liniei de apărare a inamicului”.
Propunerea a fost refuzată de şefii personalului, dar 442 de insigne cu
această siglă au fost totuşi trimise la Londra pentru a fi folosite de Comitetul
pentru Războiul Psihologic în anul 1944.
Toate aceste date conferă o oarecare credibilitate ipotezei legate de
Etiopia. Evident, mai există şi scenariul potrivit căruia toate personajele
indicate mai sus au fost conduse pe o pistă greşită. Situaţia devine de-a
dreptul comică dacă ne imaginăm o putere cunoscută dintotdeauna ca Sfânta
Sfintelor, apoi revedem scena din Căutătorii Arcei pierdute în care este
deschisă Arca Alianţei. Din vortexul creator ies la lumină forme feerice, care
se transformă instantaneu în demoni care îi îngrozesc pe cei care asistă la
acest spectacol. Ideea sugerată este că cei care obţin adevărata „Sfântă a
Sfintelor” capătă practic acces la puterea creatorului într-o formă fizică. Totul
seamănă cu desenele animate la care se uită copiii duminică dimineaţa, în
care tot felul de personaje terifiante se luptă între ele.
Personal, nu cred că poate exista vreo îndoială că Mussolini, Donovan
şi Hancock au căutat Sfânta Sfintelor. Este evident că cei trei îşi doreau
puterea oferită de aceasta, sau cel puţin doreau să afle ce anume era adevărat
în legătură cu această legendă. Pe un nivel superior, ei căutau atingerea unei
stări de uniune cu Creatorul. Cert este că nici unul nu a reuşit să atingă acest
ideal.
Nu trebuie să uităm că principala semnificaţie a Arcei din perspectiva
conştiinţei este aceea de metaforă a adevărului. Toţi acei oameni căutau doar
un obiect fizic, adică un instrument exterior de putere. Orice cercetător serios
în domeniul ocultismului ştie că această abordare nu face decât să anihileze
evoluţia pe calea ezoterică, şi implicit dezvoltarea interioară a celui în cauză.
Deşi sunt convins că descoperirea Arcei în contextul istoric al acesteia poate
153
aduce după sine multe revelaţii, procesul de căutare a ei poate conduce cu
uşurinţă la rătăcire.
Pornind de la această premisă, am început să fac propria mea
investigaţie. Nu mi-am propus să cercetez întreaga poveste de la izvoarele ei,
ci m-am limitat să întreb ce anume conţinea de fapt Arca. Toată lumea
vorbeşte de Arcă, dar nimeni nu pare să-şi pună această întrebare
fundamentală. În filmul produs de studiourile E.M.I. Thorn, în interiorul
Arcei se afla o pulbere. Îndoctrinarea religioasă specifică lumii noastre
occidentale ne face să credem că această pulbere era tot ce a mai rămas din
tăbliţele lui Moise. Acest raţionament este însă greşit.
Talmudul ebraic vorbeşte de două seturi de tăbliţe pe care le-a adus
Moise. Tăbliţele din primul set era alcătuite dintr-un safir transparent şi „erau
inscripţionate de degetul lui Dumnezeu”. Acestea erau cunoscute sub numele
de Mărturia şi erau scrise de Dumnezeu, nu de Moise. Potrivit tradiţiei
populare din cultura noastră, acestea au fost tăbliţele pe care le-a adus Moise
de pe munte, când a izbucnit într-o criză de mânie văzându-şi poporul
închinându-se în faţa viţelului de aur. Ascultând instrucţiunile lui Dumnezeu,
Moise s-a întors pentru a doua oară pe muntele Sinai, dar de data aceasta a
scris Cele Zece Porunci cu mâna lui. Când s-a întors a doua oară, era
imposibil să îl priveşti în faţă, căci din frunte îi ieşeau raze luminoase extrem
de strălucitoare. Primele traduceri ale Scripturii vorbeau de coarne în loc de
raze de lumină.
Ce pot să însemne toate acestea?
Este evident că avem de-a face cu o referinţă la aspectele ezoterice ale
învăţăturii lui Moise. Descrierea este o analogie a iniţierii umanităţii în
tainele Cabalei Sfinte, care nu putea fi revelată decât de Creatorul însuşi.
Ideea celor zece porunci evocă în mod natural cei zece sefiroţi sau cele zece
sfere ilustrate în Cabala. Este vorba de cele zece emanaţii ale existenţei, care
se suprapun perfect cu formulele geometriei sacre. Acestea sunt lecţiile
ezoterice pe care trebuia să le predea Moise şi care sunt reprezentate pe
primul set de tăbliţe (cele din safir sau din cristal). Avem de-a face nici mai
mult nici mai puţin decât cu legile creaţiei.
Când Moise s-a întors în lumea profană, el s-a confruntat cu o
mulţime dezlănţuită, supusă tuturor patimilor şi incapabilă să înţeleagă
adevărurile superioare ale existenţei. Era imposibil ca acei oameni să
înţeleagă Cabala, căci nu înţelegeau nici măcar lucruri infinit mai simple. De
aceea, pentru a-i ţine în frâu, Moise a fost nevoit să le dea legi restrictive,
pentru a-i împiedica astfel să se autodistrugă sau să-i distrugă pe cei din jur.
Având de-a face cu o mulţime atât de degenerată, politicienii epocii nici
măcar nu îşi puteau pune problema ce ar putea conţine Sfânta Sfintelor.
Principala preocupare a clasei preoţeşti a devenit controlul mulţimii,
simbolizat de cel de-al doilea set de tăbliţe scris de mâna lui Moise. Scriptura
afirmă cu claritate că el este autorul celor Zece Porunci, fiind cunoscut în
istorie ca unul din primii legiuitori. S-a născut astfel o tradiţie ezoterică a
păstrării secretului, dublată de una exoterică a controlului maselor, pentru a le
împiedica să genereze haos sau distrugere.
154
Această viziune clarifică tradiţia ezoterică a lui Moise şi ne arată că el
ascundea multe secrete. Din păcate, nu ne explică ce anume conţinea de fapt
Arca. Biblia şi celelalte scripturi rămân foarte vagi în această privinţă. Există
o tradiţie a căii ezoterice care afirmă că dacă ştii să pui întrebarea esenţială,
vei primi cu siguranţă răspunsul. În cazul meu, am primit chiar două
răspunsuri. O sursă mi-a spus că substanţa din Arcă era occultum, în timp ce o
altă sursă mi-a spus că era vorba de irriculum. Cele două cuvinte au provenit
din surse diferite, dar ambele confirmau natura substanţei în cauză. Avem pur
şi simplu de-a face cu două sinonime. Mi s-a spus de asemenea pe şleau că nu
voi găsi informaţii scrise referitoare la această substanţă. Deşi porneam de la
o informaţie extrem de sumară, am descoperit totuşi diferite indicii în
literatură referitoare la ceea ce doream să aflu. Uluitor mi s-a părut faptul că
ceea ce căutam eu s-a dovedit a fi chiar substanţa pe care o exploatau în Tibet
naziştii.
Capitolul 32
Aurul alb & Occultum
În Piramidele din Montauk am vorbit de cele două şcoli ezoterice ale
Ochiului lui Horus: Şcoala Ochiului Drept şi Şcoala Ochiului Stâng. Scopul
acestora era practica anumitor tehnici de iniţiere care să conducă în final la
fuziunea structurii cristaline ale celor două emisfere cerebrale. Se spune că
atunci când adeptul reuşea să atingă această realizare, în timpul riturilor de
iniţiere din fruntea sa (al treilea ochi) emana o pulbere de aur alb. Trezirea
conştiinţei declanşa un proces chimic de secreţie în cascadă a unor hormoni
de către glandele din zona celui de-al treilea ochi. Se crea astfel o unitate
armonică prin care câmpul energetic al adeptului intra în rezonanţă cu cel al
pământului. Glandele endocrine, care corespund chakra-elor, erau deschise
(trezite), procesul culminând cu deschiderea celui de-al şaptelea sigiliu. Acest
moment apoteotic era caracterizat de producerea alchimică a unui izotop al
aurului alb, ale cărui urme au fost descoperite în sarcofage. Aurul alb mai era
numit şi Lacrima de Aur a lui Horus, elixirul zeilor sau mana cerească.
Acest aur alb conţinea o proprietate pe care Aleister Crowley,
Blavatsky şi alţii au numit-o occultum. Potrivit tradiţiei, aceasta era substanţa
din interiorul Arcei Alianţei. Aceeaşi tradiţie susţine că Moise cunoştea foarte
bine la ce poate fi folosit occultum, fugind din Egipt cu această cunoaştere,
dar şi cu Arca. În timp ce rătăcea prin deşert cu hoardele sale, pe lângă ei au
trecut armatele hitiţilor arieni, dornici să cucerească noi teritorii.
Considerându-i nomazi paşnici, hitiţii i-au lăsat pe evrei în pace. Nu acelaşi
lucru s-a întâmplat însă cu egiptenii. Când au ajuns în Egipt, hitiţii au cucerit
întreaga regiune, ucigându-i pe preoţii rămaşi. Tehnologia fabricării
substanţei occultum a căzut astfel în uitare, cu excepţia lui Moise care a
transmis-o mai departe liderilor evrei. Secretul a rămas bine păzit în mâinile
evreilor până în momentul cuceririi Templului lui Solomon. Acest edificiu a
fost construit de Hiram Abiff, omul despre care legenda afirmă că a fost cel
dintâi mason40. Hiram cunoştea principiile geometriei sacre şi şi-a pus toate
40 Numele ezoteric al lui Hiram Abiff este Adonis sau Adonai, cel din urmă fiind considerat aspectul cel
mai cutremurător sau mai sacru al divinităţii, întrucât se referă la puterea de creaţie. Din această
perspectivă, uciderea lui Hiram apare ca fiind însăşi uciderea Principiului Creator. Ori de câte ori avem
155
cunoştinţele în slujba construirii acestui templu. A fost ucis chiar în timpul
construcţiei, iar moartea sa a devenit de atunci unul din principalele ritualuri
ale masonilor. Începând din acea epocă, secretele folosirii substanţei numită
occultum au rămas apanajul exclusiv al societăţilor secrete.
Secretele lui occultum au reprezentat unul din principalele motive
pentru care naziştii au percheziţionat toate templele masone din Germania,
punând mâna pe toate informaţiile pe care au putut. Ei au transformat chiar
unul din cele mai importante temple masone într-un muzeu pentru mase,
dornici să dovedească publicului cât de vastă era reţeaua de masoni care au
conspirat de-a lungul timpului împotriva oamenilor. Evident, informaţiile
referitoare la activitatea masonă de pe nivelele superioare şi la ceea ce făceau
în realitate aceştia în plan alchimic nu au fost dezvăluite. Această duplicitate a
permis nucleului partidului nazist să pună mâna pe informaţiile dorite fără a
trezi suspiciunea opiniei publice. Până aici, nimic nou în politică. Ne putem
da seama totuşi cât de profunde şi de ezoterice sunt nivelele pe care se
desfăşoară bătăliile politice, inclusiv războaiele reale, fără ca omul de rând să
afle vreodată ce se întâmplă. La urma urmei, naziştii au făcut ceea ce fac şi
politicienii de astăzi, mergând însă mai departe decât orice alt partid politic
înaintea lor.
Occultum se integrează perfect în acest puzzle al misterelor, căci
însăşi natura sa este „secretă”. Uneori, este cunoscut chiar sub denumirea de
„atomul invizibil”, întrucât o bună parte din procesele care se desfăşoară la
nivelul lui sunt invizibile şi nu pot fi depistate prin metodele obişnuite de
observare. Într-un fel, se poate spune că occultum este un prototip al materiei
aşa cum o cunoaştem noi. Este un alt nume pentru „ante-materie”, care este
cu totul altceva decât „antimateria”, deşi cuvintele sunt aproape identice.
Ante-materia este o materie care există anterior celei pe care o cunoaştem noi,
o stare primordială sau un precursor al materiei.
Dacă ne gândim la rasa primordială sau Elohim, putem spune că în
timpurile de demult umanitatea se afla pe un nivel de conştiinţă superior celui
actual, de după „căderea omului”. Povestea lui Adam şi a Evei nu reprezintă
decât o metaforă a acestei căderi. În acea vreme, materia nu exista în forma
densă şi ireversibilă în care o cunoaştem noi. Toate doctrinele metafizice sau
ezoterice confirmă acest lucru atunci când vorbesc de coborârea spiritului în
materie. În acea stare primordială a conştiinţei, viaţa se afla într-o relaţie
biochimică diferită cu materia decât se află la ora actuală.
Mai există apoi procesul de coborâre a forţei vieţii în materie. Dacă
studiem planul fizic în căutarea spiritului, observăm că acesta se naşte din
ADN şi ARN. Informaţia nu este nouă, dar nu a fost niciodată subliniată
îndeajuns. ADN-ul şi ARN-ul reprezintă o punte de legătură între materie şi
forţa vieţii, instrumentul prin care se poate pătrunde în interiorul atomului,
influenţând astfel materia, desigur, în circumstanţele corespunzătoare.
Acest lucru este uşor de înţeles dacă ne imaginăm atelierul în care a
fost creat universul fizic. Mai întâi, creatorul a inventat atomul de hidrogen,
de-a face cu lojile masonice, nu trebuie să uităm că acestea operează cu puterile ascunse ale creaţiei, la
care majoritatea umanităţii nu are acces. Deşi masonii de rând nu vor înţelege niciodată ce vreau să
spun în această notă, cei din eşaloanele superioare sunt folosiţi uneori de forţe care urmăresc să
controleze chiar aceste puteri ale creaţiei.
156
cu proprietăţile sale specifice. A urmat apoi crearea atomului de heliu, cu
proprietăţile sale, şi tot aşa, până la completarea întregului tabel periodic al
elementelor. Atelierul însuşi reprezintă zona de creaţie pe cel mai înalt nivel
al său. El este asociat cu timpul zero, în sensul că zona de creaţie este situată
în afara timpului şi spaţiului tridimensional. Pe măsură ce diferiţii atomi au
început să interacţioneze în spaţiul cu trei dimensiuni, au apărut diferite
activităţi haotice, într-o manieră spontană. Forţa vieţii a început treptat să
penetreze materia, conferindu-i proprietăţi noi, conform propriei sale agende
şi caracteristicilor de care avea nevoie.
În cartea sa, Dianetica: ştiinţa modernă a sănătăţii mentale, L. Ron
Hubbard afirmă că fiecare celulă este înzestrată cu o memorie primordială. La
ora actuală, această afirmaţie este unanim acceptată de ştiinţă şi de
psihologie. Ocultiştii au ştiut dintotdeauna acest lucru. Una din ultimele
descoperiri ale fizicienilor afirmă că atomul însuşi are o memorie
primordială, prin accesarea căreia poate fi aflată întreaga sa istorie. La urma
urmei, este absolut firesc, dacă stai să te gândeşti. Tot ce există în univers lasă
o urmă care poate fi decodificată. Ocultiştii au cunoscut dintotdeauna şi acest
adevăr, extrem de evident în tehnologia calculatoarelor moderne. Se ştie că
orice hard disc, oricât de grav avariat, păstrează o serie de informaţii care pot
fi decodificate de un guru al informaticii. Orice proces poate fi decodificat şi
explicat dacă ştii unde să cauţi.
În exemplul metaforic al atelierului de creaţie a universului, de care
am vorbit mai sus, se poate spune că universul fizic a fost pus în mişcare
atunci când Adam şi-a părăsit munca de creaţie (atelierul) şi a început să
exploreze lumea exterioară. În timp, el s-a rătăcit, pierzându-şi capacitatea de
a se întoarce în atelierul de creaţie. Altfel spus, a intrat într-o realitate virtuală,
asemănătoare unei holograme, şi nu a mai ştiut cum să se întoarcă în
realitatea sa originală. O observare inteligentă a realităţii arată însă că, de
atunci, au existat numeroase intervenţii făcute în camera de creaţie, fie în cea
originală, fie într-una rivală. Acestea sunt adevăratele miracole ale istoriei.
Din păcate, viaţa în ansamblul ei s-a scufundat în materia fizică, pierzându-şi
memoria şi continuitatea de sine. Acest lucru poate fi constatat cu uşurinţă în
cartierele mizere ale marilor oraşe, deşi chiar şi acolo putem regăsi o anumită
opoziţie şi un spirit de luptă împotriva acestui destin fatidic. Oricât de mult ar
fi oprimată, viaţa are capacitatea înnăscută de a reveni la normal, trăgând
după sine şi restul comunităţii din care face parte.
Occultum este puntea de legătură între camera de creaţie şi materia
fizică propriu-zisă. Dacă ne raportăm din nou la tehnologia calculatoarelor,
constatăm că oricât de performantă ar fi aceasta la un anumit moment, există
întotdeauna căi mai bune şi mai rapide de stocare şi de transfer al datelor, cu
o viteză incredibil de mare. Singurele limite ale tehnologiei sunt doar cele ale
creatorilor şi utilizatorilor computerelor. Occultum nu diferă prea mult de
această imagine. Utilizarea sa cea mai spectaculoasă ar fi rearanjarea
completă a atomilor şi moleculelor materiei pentru inversarea procesului
morţii, ca în cazul lui Lazăr, sau pentru vindecarea unor boli incurabile, cum
ar fi lepra. Ceea ce se petrece depinde în mare măsură de persoana care
utilizează substanţa occultum sau principiile care stau la baza acesteia.
157
Înainte de a continua, doresc să adaug că omul nu are neapărat nevoie
de substanţa occultum pentru a face toate aceste lucruri miraculoase. Fiind o
fiinţă spirituală, nu există practic limite în calea acţiunilor sale. Atunci când
adeptul transcende planul fizic şi primeşte un acces liber în atelierul de
creaţie, corpul său fizic produce el însuşi aurul alb, adică occultum. Există o
afirmaţie atribuită lui Iisus care spune: „Eu am o susţinere (uneori, acest
cuvânt este tradus prin ‚carne’) pe care voi nu o cunoaşteţi”.
În mod evident, există grade diferite ale acestei arte. Cât de benefice
sau de malefice sunt acţiunile manifestate în planul fizic depinde în mare
măsură de intenţiile diferiţilor indivizi implicaţi în proces.
Capacităţile superioare ale oamenilor din vechime, despre care am
vorbit mai devreme, au o legătură directă cu faptul că preoţimea, care
simboliza la acea vreme conştiinţa colectivă, deţinea controlul legilor fizice
întrucât ştia să lucreze pe nivelele premergătoare planului fizic (ale antemateriei).
Pe măsură ce conştiinţa a început să se scufunde din ce în ce mai
adânc în interiorul materiei, ea şi-a pierdut capacitatea naturală de a intra cu
uşurinţă în zona de creaţie. Este ca şi cum ţi-ai pierde codul de acces la
propriul cont bancar. Treptat, occultum a început să fie folosit mai mult ca
vehicul pentru supravieţuirea de zi cu zi în planul terestru. La fel cum noi
respirăm aerul de care avem nevoie pentru a trăi, acei oameni se foloseau de
occultum pentru a-şi păstra conştiinţa de sine şi nemurirea într-un univers
fizic care are constrângeri severe. Acesta era scenariul în care se afla rasa
primordială atunci când a venit pe pământ. Strămoşii noştri au încercat să-şi
prezerve nu doar viaţa fizică, ci şi conştiinţa de sine. Aşa se şi explică de ce
au preferat să se stabilească în Egipt. Printre stâncile de la Abydos, lângă
Teba antică, ei au găsit mineralele şi substanţele chimice de care aveau nevoie
pentru a produce occultum.
Unul din numele antice ale Egiptului a fost Kam, Kamt sau Qemt,
cuvinte care înseamnă negru sau întunecat. Unii istorici cred că numele a
provenit de la culoarea mâlului lăsat de Nil după revărsare, şi care este întradevăr
foarte închis la culoare. Cercetările pe care le-am făcut mi-au permis
însă să găsesc o corespondenţă între acest nume şi Kham din Tibet. Am tras
astfel concluzia că motivul real pentru care Egiptul era numit „negru” avea
legătură cu praful pe care îl extrăgeau acei oameni din stâncile de la Abydos
pentru a fabrica occultum. Această zonă muntoasă din sudul Egiptului este
renumită pentru alcaloidul negru pe care îl conţine în solul său. Ori de câte
ori Nilul se revărsa, pământul se transforma în mâl şi era dus mai departe de
apele fluviului. Egiptologul Budge consideră că acesta este motivul pentru
care primii creştini au numit acest ţinut „Kheme”, nume care s-a transmis
mai departe la greci, romani, sirieni şi arabi. Cei din urmă i-au adăugat
articolul „Al”, iar pământul a devenit cunoscut sub numele de „Al-
Khemeia”, din care a derivat în mod evident mai târziu cuvântul alchimie.
Budge, recunoscut ca cel mai eminent egiptolog al lumii, afirmă că
egiptenii erau faimoşi pentru metalurgia lor şi pentru arta de a transmuta
metalele. Ei foloseau argint viu şi alte procese numai de ei cunoscute pentru
a produce argint şi aur. Cea mai mare parte a acestui aur şi a acestui argint
erau produse prin separarea lor de minereul din care făceau parte. În urma
procesului rezulta o pulbere „neagră” despre care se crede că poseda
158
proprietăţi miraculoase, conţinând în sine proprietăţile diferitelor metale
transmutate. Budge continuă apoi, dând următorul citat:
„Această pulbere neagră a fost identificată într-o manieră mistică cu
trupul zeului Osiris din lumea subterană, considerându-se că atât pulberea
cât şi trupul zeului aveau proprietăţi magice, fiind o sursă de putere şi de
viaţă”.
Deşi această afirmaţie ţine mai curând de superstiţie, ea reprezintă
totuşi o analogie perfectă pentru un proces ştiinţific real, pe care Budge îl
ignoră, fie din neştiinţă, fie – mai degrabă – în mod deliberat. Tot ce afirmă
el este că pe măsură ce activităţile metalurgice au devenit din ce în ce mai
importante, masele populare şi străinii au ajuns să creadă că proprietăţile
magice existau în aliaje şi se obţineau prin procesul de topire. Arta
prelucrării şi manipulării metalului, dar şi cunoaşterea aspectelor fizice ale
metalelor şi ale presupuselor lor proprietăţi magice, au devenit cunoscute
sub numele de „Khemeia”. Termenul a fost adoptat şi în ceea ce priveşte
obţinerea pulberii negre folosite ca elixir sau ca principiu activ în
operaţiunile de transmutaţie a metalelor. De aici şi expresia: magie neagră.
La început, această expresie nu avea nimic în comun cu maleficul sau cu
reaua voinţă, fiind folosită doar pentru a exprima plastic procedeul prin care
se poate reveni în zona de creaţie.
Ce nu spune Budge este faptul că dacă este amestecat cu această
pulbere neagră extrasă la Abydos, aurul este transmutat, prin însăşi natura
supraconductivităţii prezente, transformându-se într-un praf. Simplul contact
al unei bare de aur cu această pulbere neagră era suficient pentru a-l
transforma într-un praf auriu. Deşi la prima vedere pare magie curată, nu
trebuie să uităm că orice reacţie chimică dă iniţial aceeaşi impresie. În mod
obişnuit, această transformare a aurului în praf de aur necesită un proces de
încălzire. Într-un mod cu totul remarcabil, compuşii chimici ai solului din
Abydos au proprietatea naturală de a realiza acest proces.
Ingredientul esenţial care generează acest proces este principiul
supraconductivităţii. Acesta permite declanşarea unui circuit complet liber al
electronilor, la fel ca în cazul „particulelor” ante-materiei. În cazul aurului,
acesta revine în starea sa naturală, de pulbere. Întrucât avem de-a face cu un
proces invizibil pentru ochiul liber, substanţa a fost numită occultum, care,
aşa cum spuneam mai devreme, înseamnă ascuns. Occultum permite
159
rearanjarea materiei la nivel atomic41 (vezi nota de subsol de la pagina
următoare).
Străvechea ştiinţă de folosire a substanţei occultum avea la bază arta
transferului de energie de la aspectele superioare (mai nobile sau mai
subtile) ale omului către aspectele sale inferioare. Există întotdeauna o cale
prin care un aspect inferior poate trece pe o treaptă superioară, şi invers. În
cazul substanţei occultum, ea permite apariţia pulberii de aur alb.
În şcoala misterelor lui Horus, iniţiatul era antrenat astfel încât
constituenţii propriului său sistem să acţioneze ca un supraconductor.
Ingerarea pulberii de aur alb, sau a oricărui alt metal din grupa platinei (dar
numai sub formă de pulbere, căci ceea ce conta nu era metalul propriu-zis, ci
calitatea sa de supraconductor) putea accelera mult acest proces. Aurul alb
era un efect simbolic sau rezidual al faptului că fuziunea dintre emisfera
cerebrală stângă şi cea dreaptă (respectiv dintre infinit şi finit) s-a produs.
Faptul că aurul alb acţiona el însuşi ca un supraconductor suprem era
dovada vie a faptului că procesul iniţiatic reprezintă o intrare în rezonanţă cu
principiile creaţiei. Exista de asemenea un efect secundar interesant legat de
consumarea substanţei occultum şi de transformarea fizică şi spirituală care
îi succeda: pielea adeptului devenea albastră.
Capitolul 33
Rasa albastră
Există o tradiţie orală străveche care vorbeşte de o rasă a unor oameni
cu pielea albastră care a trăit pe pământ, dar a provenit de pe o altă planetă.
Potrivit anumitor relatări, această rasă corespunde poporului primordial venit
de pe Marte, despre care am vorbit pe larg în Piramidele din Montauk.
Nuanţa albastră a pielii lor era asemănătoare cu acel albastru închis (vineţiu)
în care sunt colorate uneori vinele umane. În schema lui Madame Blavatsky,
această Rasă Albastră corespunde cozii celei de-a Treia Rase a Rădăcinii.
41 În aceste stări primordiale ale materiei (sau în această stare de ante-materie), la baza atomului fizic
stă o formă geometrică. În cazul primului element, hidrogenul, avem un singur satelit (electron) care
orbitează în jurul nucleului. Acesta este emanat chiar din centrul nucleului, care generează un întreg
câmp sferic de energie. Mediumii percep această stare de ante-materie ca o trinitate a cifrei „6”, adică
666. Spre exemplu, această formă geometrică se poate manifesta sub forma a trei octaedre (fiecare
având câte şase vârfuri). Forma antenei Delta-T este tot de octaedru, anticipând starea de ante-materie.
O formă geometrică serveşte ca antenă pentru unde, permiţând informaţiilor să treacă numai dacă sunt
transmise pe frecvenţa corectă. Există o frecvenţă precisă de rezonanţă pentru fiecare formă geometrică
în parte. Cunoaşterea acestor frecvenţe conduce deopotrivă la ştiinţa secretă a alchimiei şi la arta
guvernării. La nivel subatomic, frecvenţele care pot trece prin aceste forme geometrice (invizibile
pentru sistemele normale de măsurare) pot fi considerate punctul în care unda se transformă în
particulă. Contemplarea acestei transformări reprezintă o tehnică de meditaţie în sine. În cazul de mai
sus, unda reprezintă o informaţie convertită într-o particulă care rezidă chiar în interiorul atomului. În
acest fel, structura materiei implicate poate fi schimbată.
Orice inginer ştie că un supraconductor obişnuit este construit din atomi aranjaţi într-o structură
cristalină geometrică în formă de grilă. Ştiinţa nu consideră însă că atomii (care alcătuiesc structura în
formă de grilă) conţin ei înşişi aceeaşi grilă geometrică. Această formă este similară cu reţeaua
morfogenetică a pământului şi nu poate fi percepută la nivel atomic cu mijloacele obişnuite de
percepţie ale omului. Ambele grile pot fi măsurate în termeni rezonabili cu instrumente umane, dar
această ştiinţă este extrem de subtilă.
160
Această tradiţie orală s-a transmis rasei ariene, împreună cu tot felul
de legende legate de zeităţile cu pielea albastră. Imaginile artistice care îl
prezintă pe zeul Krishna îl ilustrează pe acesta cu pielea albastră, ca o
încercare a descendenţilor arieni de a-l identifica cu această tradiţie. Au
existat de asemenea exemple ale unor descendenţi ai rasei ariene care
obişnuiau să îşi picteze pielea în albastru, pentru a-şi invoca astfel strămoşii
sau zeităţile corespondente. Chiar şi în prezent mai există încă ritualuri celtice
la care participanţii îşi vopsesc pielea în albastru.
Această culoare reprezintă un simbol al unui ritual străvechi care avea
ca scop producerea substanţei occultum în interiorul corpului uman. Există o
reacţie chimică precisă care permite sângelui să producă cobalt. Cel mai
spectaculos efect al acestui proces este nuanţa albastră pe care o capătă
pielea. Efectul era cunoscut de druizi, dar cunoaşterea lor îşi are originile în
epoca rasei primordiale.
Aceste informaţii explică, între altele, conceptul de „sânge albastru” al
regalităţii. Explică de asemenea expresia franceză „Sacré bleu”, adică
albastru sacru. Cuvinte precum blue, blood şi blessing (n.n. albastru, sânge şi
binecuvântare în limba engleză) sunt înrudite fonetic, fiind probabil derivate
din aceeaşi sursă.
Alte dovezi ale existenţei Rasei Albastre pot fi observate pornind de la
fenomenul copiilor cu Rh negativ care, la scurt timp după naştere, se
învineţesc (căpătând o culoare albastru închis, sau în alte nuanţe). Întrucât
medicii consideră că le lipseşte oxigenul, ei aplică o tehnologie medicală
modernă care constă în transfuzii de sânge. Deşi fenomenul este bine
cunoscut, merită totuşi să ne întrebăm ce anume se petrece de fapt.
Copiilor cu Rh negativ le lipseşte cantitatea necesară de fier în sânge,
prin comparaţie cu copiii normali. În schimb, ei prezintă un conţinut de cupru
peste medie. Când se oxidează, cuprul devine albastru. Când fierul se
oxidează, el devine roşu. Pe scurt, copiii care se nasc cu un Rh negativ al
sângelui se trezesc într-o lume bogată în oxigen, dar care nu este potrivită cu
biochimia lor.
Intuiţia îmi spune că această anomalie este legată într-un fel sau altul
de elementul numit thulium. Am aflat între timp de la un om de ştiinţă că
thuliumul poate da naştere unui aşa-numit „oxid bazic”. Altfel spus, el este
solubil în apă, iar atunci când se amestecă cu aceasta, se transformă într-un
oxid. Pe scurt, el poate oxigena sângele. Trebuie să subliniez în treacăt că
atunci când majoritatea metalelor rare de pe pământ se transformă în oxizi,
atomii de oxigen nu se pot lega de alte molecule. Există totuşi câteva excepţii
de la această regulă, iar thuliumul ar putea fi una dintre ele. Proprietăţile
metalelor rare nu sunt suficient cunoscute de ştiinţă. De aceea, fac apel pe
această cale la toţi cei care deţin informaţii în această privinţă, în speranţa că
voi putea demonstra cândva cu argumente reale lectura psihică pe care mi-a
făcut-o mai demult prietena mea, mediumul Deanna.
Există în sângele anumitor forme de viaţă o substanţă numită
hemocianină, un pigment albastru al sângelui care transportă oxigenul şi care
conţine cupru. Substanţa se găseşte îndeosebi în crustacee, moluşte şi insecte.
O definiţie ştiinţifică mai precisă afirmă că hemocianina este o soluţie
161
incoloră de cupru care conţine un pigment şi care prin oxidare se transformă
în oxihemocianină, o substanţă albastră. Aceasta este dovada ştiinţifică a
faptului că sângele bogat în cupru se poate albăstri în prezenţa oxigenului.
Ironia sorţii face ca din toate animalele, tocmai scoicile să aibă „sânge
albastru” (bogat în cupru). Evreii ortodocşi au o regulă care le interzice să
consume scoici, întrucât aceste animale sunt considerate un fel de gunoieri ai
naturii, şi deci forma cea mai inferioară de viaţă. Deşi istoricii vor lua în
derâdere acest lucru, afirmând probabil că regula s-a datorat probabil unui lot
de scoici stricate pe care le-a consumat cineva în trecut, informaţiile
referitoare la sângele albastru aduc o perspectivă cu totul nouă. Este ca şi cum
învăţătura ortodoxă ar respinge ideea ariană a sângelui albastru bazat pe
cupru. S-ar părea că evreii şi arienii au agende genetice diferite. Desigur,
această abordare este o glumă şi nu trebuie luată în serios. De fapt, cercetările
mele arată că există destule persoane cu sânge albastru şi în rândul evreilor.
Singura diferenţă ţine de doctrină.
La fel de ironică mi se pare şi etimologia cuvântului hemoglobină,
pigmentul roşu din sânge. Aceasta poartă oxigenul de la plămâni la ţesuturi.
Cuvântul heme, referitor chiar la acea parte a moleculei de hemoglobină care
conţine pigmentul pe bază de fier, derivă din hem, despre care se crede că
derivă la rândul lui din kem. Ajungem astfel din nou la Kheme, acel ţinut din
Egipt în care se găseşte occultum în stare naturală. Verbul to hem in (n.n. a
înconjura) capătă parcă şi el noi valenţe. Este ca şi cum am fi înconjuraţi de
molecule roşii pe bază de fier, în loc să ne scăldăm între moleculele pe bază
de cupru, capabile să ne ridice nivelul de conştiinţă.
Atunci când vorbim de Rasa Albastră autentică, ne referim inevitabil
la o istorie extrem de străveche. De aceea, nu există documente sau izvoare
care să descrie această rasă. Există în schimb numeroase legende şi expresii
verbale care s-au păstrat. Multe popoare au aspirat la cunoaşterea şi
ascendenţa Rasei Albastre. La un moment dat, membrii rasei primordiale au
fost nevoiţi să îşi amestece sângele cu cel al raselor indigene. Aşa cum poate
fi cu uşurinţă imaginat, acest amestec rasial a condus la o metisare a
populaţiei şi la foarte multe probleme. S-a ajuns chiar la religii precum cea a
evreilor, care interzic cultivarea scoicilor cu sânge albastru, bogat în cupru.
Mileniile s-au scurs, iar pe pământ a apărut un sistem rigid de caste, care nu a
folosit nimănui pe termen lung, nefăcând altceva decât să degradeze reţeaua
morfogenetică a pământului.
Prin intermediul tradiţiei, înţelepciunea antică a fost transmisă mai
departe, în cadrul unui sistem ierarhic care acorda cunoaşterea celor care se
dovedeau demni să o primească. Strămoşii noştri şi-au dat seama că a început
cataclismul epocii întunecate şi şi-au manifestat intenţia de a proteja
cunoaşterea, pentru a nu o lăsa să cadă în mâinile unor persoane care să o
folosească greşit. Refugiul lor au devenit peşterile din Tibet, iar mânăstirile
au devenit păzitori ai cunoaşterii.
Pe măsură ce nivelul de conştiinţă a continuat să involueze, pe pământ
au apărut două şcoli ale misterelor. Fiecare avea propria sa viziune asupra
informaţiilor mentale cu care trebuia alimentată reţeaua evoluţiei. Şcolile care
s-au răspândit în Tibet susţineau ideea că orice om trebuie să evolueze, până
când şi ultimul suflet va ieşi din această yuga întunecată. Altfel spus, nici un
162
suflet nu se poate odihni până când nu a ajuns toată lumea în Nirvana42.
Aspectul pozitiv al acestei doctrine este că îmbrăţişează întreaga umanitate.
Aspectul său negativ este că neagă individualitatea, putând trezi sentimentul
că individul nu contează la scara evoluţiei. În acest fel, ea poate conduce la
coborârea ştachetei morale şi la trezirea apatiei la nivelul corpului social.
Cea de-a doua şcoală s-a născut din aceeaşi sursă ca şi cea tibetană,
dar s-a stabilit în Egipt, al cărui nume antic era To-Mera, o derivaţie evidentă
a numelui Muntele Meru. Doctrina născută în Egipt avea în centrul atenţiei
conceptul longevităţii şi al nemuririi. Membrii acestui grup au căutat să-şi
prelungească viaţa cu ajutorul chimiei. Scopul lor nu era neapărat atingerea
nemuririi absolute. Tot ce îşi doreau era un vehicul uman care să reziste un
mileniu sau două. Când amprenta ADN se schimbă, odată cu intrarea într-un
nou semn zodiacal, individul îşi poate alege un nou vehicul. Această practică
fiind extrem de elevată, vă puteţi imagina că ea nu era transmisă fiecărui
individ care se întâmpla să treacă pe lângă piramide. Primii egipteni şi-au
propus să controleze toate legile planului fizic, cu scopul de a obţine un nivel
superior de conştiinţă. Instrumentul prin care urmau să realizeze acest ideal
era occultum. Argumentul cel mai convingător care susţine această teză este
practica mumificării, poate cea mai celebră moştenire pe care ne-a lăsat-o
Egiptul.
Capitolul 34
Blestemul mumiei
În timpul lui Napoleon, interesul pentru a afla care a fost contextul şi
scopul mumificării a devenit din ce în ce mai mare. Istoricii erau intrigaţi,
neînţelegând de ce nu au existat mumii în perioada pre-dinastică. Răspunsul
este evident pentru toată lumea, deşi nimeni nu-l afirmă deschis: mormintele
au fost deschise, iar mumiile descompuse pentru a obţine anumite substanţe
din compoziţia lor. Mă refer cu deosebire la occultum.
De îndată ce a ajuns la putere, Napoleon a trecut la acţiune.
Principalul său obiectiv a fost acela de a cuceri Egiptul. După ce a învins
guvernul islamic local, el a intrat în Camera Regelui din Marea Piramidă,
afirmându-şi dorinţa de a rămâne singur. Totul se petrecea în data de 12
august. Relatările din cărţile de istorie se opresc aici. Ce anume s-a petrecut
în Camera Regelui pe data de 12 august rămâne un mister până astăzi. Tot
ce se ştie este că Napoleon a fost profund afectat în urma experienţei,
refuzând să vorbească despre ea. Mai târziu, aflat pe patul de moarte, era cât
pe-aci să deschidă subiectul, dar a renunţat, spunându-i persoanei de lângă
el: „Oricum nu m-ai crede!”
În afara datelor cunoscute despre Napoleon, acesta avea şi o
pregătire ocultă semnificativă, despre care s-a scris mai puţin. Însuşi numele
de Napoleon reprezintă un prim indiciu. Literal, numele înseamnă „Micul
Napoli”. Zona napolitană a Italiei este recunoscută pentru procentul foarte
mare de oameni care se nasc cu Rh negativ al sângelui. Aşa cum am explicat
în Piramidele din Montauk, Rh-ul negativ înseamnă că în genele persoanei
nu există factorul maimuţei rhesus, existând motive puternice să credem că
42 N. Tr. Idealul bodhisattva în budism.
163
acest tip de sânge nu provine de pe planeta noastră. Rezultă că Napoleon,
care s-a născut în familia unui nobil corsican, avea sânge albastru.
Limba nativă a lui Napoleon era italiana. Franceza a învăţat-o mai
târziu. La vârsta de 9 ani, tatăl său l-a trimis la Academia din Brienne, unde
a fost primul elev care a primit o bursă de studii pentru nobili sărăciţi. Unul
din profesorii care preda la Brienne era chiar St. Germaine, ministrul
francez al războiului. Cursul de istorie era predat pe baza cărţii lui René
Vertot, Istoria Cavalerilor din Malta. Toate acestea demonstrează că la şcoala
respectivă operau în mod evident forţe oculte. Se spune de asemenea că
Napoleon era foarte interesat de Suliţa Destinului şi că iubita sa soţie,
Josephine, era descendenta unui lung şir de femei masone.
Toate aceste informaţii ne fac să speculăm ipoteza potrivit căreia
Napoleon a experimentat substanţa occultum în interiorul Marii Piramide.
Deşi nu există dovezi istorice care să ateste acest lucru, este cunoscut faptul
că această substanţă era ingerată de iniţiaţii care intrau în Camera Regelui.
De altfel, nu este important să dovedim faptul că Napoleon a consumat
occultum, ci doar că ştia de această practică43. La vremea respectivă,
mumiile erau dezgropate şi consumate de cel puţin 400 de ani, pentru
obţinerea substanţei occultum.
În jurul anului 1400, în textele de limbă engleză a început să fie
folosit din ce în ce mai des cuvântul latin mummia. Acesta înseamnă de fapt
„praf de mumie”, un remediu universal extrem de popular încă de la
începutul secolului al XIII-lea. Shakespeare a scris despre el, iar Francis
Bacon l-a recomandat „împotriva cheagurilor de sânge”. Majoritatea
medicilor îl prescriau ca remediu atotputernic împotriva celor mai variate
boli. Pe măsură ce au trecut secolele, egiptenii au refuzat să mai accepte
practica descompunerii mumiilor. Nu numai că doreau să îşi prezerve
antichităţile, dar preferau să folosească praful de mumie pentru uz personal.
Majoritatea autorilor contemporani care scriu despre „praful de
mumie” par exasperaţi de această „practică barbară”. Este evident că nu
înţeleg despre ce este vorba în realitate. Ar fi absurd să credem că medicii
prescriau acest remediu cu 300 de ani în urmă din pură superstiţie. Este
limpede că exista un principiu activ (occultum) care permitea deschiderea
canalelor energetice ale corpului, astfel încât vindecarea să se poată
produce.
Unul din istorici a scris că praful de mumie se reduce de fapt la
bitum, o răşină minerală produsă de un munte din Persia numit Mummia.
Unii cercetători au tras concluzia că reziduul negru din mumii era de fapt
bitum. Mummia sau bitumul nu se găseau din abundenţă în stare naturală şi
erau considerate atât de preţioase încât au fost chiar depozitate în Trezoreria
Regală, sub pază continuă. Istoricul de care vorbim conchide: „Această
practică revoltătoare nu ar fi fost iniţiată vreodată dacă oamenii ar fi ştiut
din ce sunt alcătuite de fapt mumiile”. El explică faptul că atunci când
cercetătorii occidentali au început să studieze fâşiile de pânză în care erau
43 Potrivit mărturiei unui cititor, Nalpoleon a fost dus de francezi la Amagansett, la numai câţiva
kilometri de Montauk, la sfârşitul perioadei sale de exil pe insula Sfânta Elena. Englezii s-au înfuriat
îngrozitor, iar Napoleon a fost readus pe Sfânta Elena, unde a şi fost otrăvit. Informaţia a fost preluată
de cititor dintr-un număr al ziarului Sunday News, pe care din păcate nu şi l-a putut aminti.
164
înfăşurate mumiile, ei au descoperit în acestea un material răşinos de
culoare neagră. În mod eronat, s-a crezut că această substanţă era bitum. Ea
arăta într-adevăr ca bitumul, aşa că nu putea fi altceva! Această aşa-zisă
„eroare” explică 700 de ani de folosire continuă a prafului de mumie!
Bitumul este definit ca un asfalt în stare naturală, de smoală.
Cuvântul asfalt înseamnă „a se feri de cădere”. Dacă bitumul are întradevăr
proprietăţi vindecătoare, poate chiar cele ale occultum-ului, acestea
se referă cu siguranţă la căderea omului din Grădina Edenului. Ideea de
smoală este interesantă şi dintr-o altă perspectivă, căci ne aminteşte de Noe
şi de Arca sa. Să ne reamintim că Noe s-a folosit de smoală pentru a conferi
rezistenţă arcei sale. Din punct de vedere ezoteric, Arca Alianţei şi Arca lui
Noe reprezintă acelaşi lucru. Folosirea „smoalei” nu se referă numai la
occultum, ci şi la prezervarea ADN-ului (simbolizată de perechile de animale
de care vorbeşte Biblia).
Autorii care critică folosirea barbară a mumiilor ignoră în mod
evident toate aceste informaţii. Pe de altă parte, au şi ei dreptatea lor, căci
comerţul cu mumii a devenit în timp o practică notorie şi degradantă.
Întrucât mumiile deveneau din ce în ce mai greu de găsit, speculanţii au
început să le fabrice ei, din corpuri recent decedate. Recomandarea prafului
de mumie ca remediu a căzut în dizgraţie, dispărând din practica medicinală
spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Începând din acel moment, britanicii au
fondat o şcoală de medicină la Cairo. Din ruinele Tebei au fost aduse două
transporturi mari de mumii. Subiectul prafului de mumie a devenit secret,
nemaifiind accesibil decât elitei nobiliare.
Există şi la ora actuală dispute academice pe tema conţinutului în
bitum al mumiilor. Legendele şi relatările istorice de altădată indicau faptul
că mumiile conţineau într-adevăr bitum. Când mumiile au devenit tot mai
rare, relatările istorice au început să devină din ce în ce mai sceptice în
această privinţă. Răspunsul corect este evident, fiind de altfel unul din
secretele revelate în Cartea Egipteană a Morţilor: aşa-zisul bitum era de fapt
pulberea neagră de occultum. Atât occultum-ul cât şi bitumul posedă
proprietăţi vindecătoare, dar folosirea lor corectă şi relaţia lor cu procesul
de mumificare necesită încă studii aprofundate. Un lucru este cert:
egiptologii din secolele trecute au numit această substanţă bitum, fiind
convinşi că asta era. La vremea aceea nu existau instrumentele ştiinţifice
care să dovedească contrariul.
Când citesc Cartea egipteană a morţilor, majoritatea oamenilor nu
înţeleg nimic şi sfârşesc prin a adormi. Într-adevăr, la prima vedere cartea
pare complet neinteligibilă. Cel mai popular traducător al ei a fost Budge,
care ignora cu desăvârşire tradiţia respectivă şi studiile de care am vorbit
mai sus. De-a lungul timpului, secretele din Cartea morţilor au fost păstrate
ascunse de o anumită frăţie. Însăşi istoria convenţională afirmă că jefuitorii
de morminte din secolele trecute alcătuiau o veritabilă breaslă. Îşi
transmiteau comerţul din generaţie în generaţie şi aveau tendinţa să se
specializeze în jefuirea mormintelor regale sau a indivizilor bogaţi. Ştiau că
au existat familii care dispuneau de o concentraţie mai mare de occultum în
cadavrul lor. Acestea făceau parte din categoria preoţilor şi a nobililor, care
aveau o biochimie şi o genetică specifică, mai predispusă către producerea
165
de occultum în propriul corp. Liniile genealogice ale acestor familii au
rădăcini atât de îndepărtate în timp încât nu sunt acoperite de izvoare scrise.
Toate aceste lucruri sunt cunoscute şi astăzi de anumite familii care
trăiesc în Cairo şi în împrejurimile acestui oraş. Sunt familii de egipteni
indigeni care nu fac parte din establishment-ul politic, dar au observat de-a
lungul timpului desacralizarea culturii şi istoriei lor. Aceşti oameni ştiu de
existenţa substanţei occultum din tată în fiu. Aceşti nativi egipteni au fost
vânaţi de nazişti, dar şi de alte facţiuni politice, încă din timpuri imemoriale.
Pentru ei, istoria se repetă. Sunt oameni ale căror motive de îngrijorare sunt
reale, dar care nu se pot plânge. Din păcate pentru ei, Egiptul continuă să fie
şi astăzi sub influenţa naziştilor, la fel ca şi în trecut.
Cred că aţi început să înţelegeţi de ce s-a urmărit dintotdeauna
controlul acestei ţări şi de ce Otto Skorzeny şi-a mutat aici efectivele militare
după război. Occultum este nu doar utilizat ca proces invizibil, dar este el
însuşi o marfă invizibilă care circulă pe piaţa neagră a lumii. Există oameni
în această lume care îl consumă pentru longevitate, sau pentru păstrarea
continuităţii memoriei. Subiectul este unul dintre cele mai delicate la ora
actuală.
Tibetul a jucat de-a lungul timpului un rol asemănător. De fapt, se
spune că mineralul din minele asiatice a fost extras în cantităţi infinit mai
mari decât cele oferite de consumarea mumiilor. Aşa se explică invazia
comunistă asupra Tibetului şi restricţiile severe aplicate călătorilor de a
intra în peşteri şi în alte depozite ale cunoaşterii sacre.
Existenţa acestei substanţe în Tibet poate fi demonstrată cu uşurinţă
prin examinarea cuvântului chinez shilajit, care înseamnă „iarbă (plantă)”.
În realitate, shilajit nu este o vegetală, ci un mineral care seamănă cu
asfaltul. Este extras din rocile negre existente în Himalaya şi este consumat
în stare naturală de şobolani şi maimuţe. Localnicii macină pietrele şi le
fierb până când pe marginea soluţiei apare o spumă. Aceasta este luată cu
grijă, uscată la soare şi fiartă din nou, de data aceasta într-un amestec de
plante cunoscut sub numele de triphala, obţinându-se astfel o pastă. Pasta
este dizolvată în apă, după care poate fi băută. Având un conţinut bogat în
fier, shilajit-ul este considerat un remediu pentru oase şi pentru rinichi.
Secretele Tibetului au fost întotdeauna ascunse, cel puţin din motive
geografice, dacă nu şi din altele, mai deliberate. Factorii politici au făcut ca
accesul la această cunoaştere să devină de-a dreptul imposibilă. Pe scurt,
transmiterea cunoştinţelor referitoare la occultum şi extracţia acestui
minereu sunt complet interzise la ora actuală.
Nu mi-am propus să demonstrez aici pe larg toate aceste informaţii, ci
doar să vă familiarizez cu o serie de concepte noi şi cu o moştenire incredibil
de bogată a umanităţii. Există atâtea legende ezoterice care fac aluzie la
această substanţă încât este imposibil să le punem pe toate pe seama simplei
fantezii. Cine doreşte să caute informaţii suplimentare, va şti cu siguranţă să
le obţină. De altfel, avem chiar noi înşine intenţia să scoatem în viitor o carte
numai pe acest subiect.
Deocamdată, unicul lucru pe care doresc să-l subliniez este faptul că
studierea substanţei occultum m-a condus din nou în punctul din care am
166
plecat: Montauk. Imaginea de ansamblu începe să prindă contur dacă privim
întreaga scenă din perspectiva unuia din rezidenţii temporari care au trecut
prin Montauk: Aleister Crowley.
Capitolul 35
Crowley
La scurt timp înainte de excursia sa la Montauk, Aleister Crowley a
realizat un experiment de magie sexuală împreună cu Roddie Minor, o
chimistă pe care o numea „Cămila”. În simbolistica ocultă, cămila se referă la
Arcă, întrucât poate duce în spinare o mare încărcătură prin deşert. Ea
reprezintă un vehicul. Potrivit Bibliei, cămila a fost animalul care i-a
transportat pe magi. Relaţia indisolubilă despre care se spune că există între
Arcă şi Christos apare şi în acest exemplu.
Cel mai spectaculos rezultat al experimentului realizat de Crowley şi
Minor a fost contactul celui dintâi cu o entitate extraterestră pe nume LAM.
Desenul făcut de Crowley arată că acesta era un extraterestru din categoria
„cenuşiilor cu capul mare”. Există autori în OZN-ologie care susţin că
Aleister a fost primul contemporan care a desenat un extraterestru de acest
fel, care avea să atragă atât de mult atenţia mas-mediei mai târziu. Deşi nici
unul din aceşti autori nu vorbeşte de legătura lui Crowley cu Montauk-ul,
aceasta este de necontestat.
Nu se ştie foarte exact ce a făcut Crowley la Montauk, dar este cert că
a pus la cale unul dintre cele mai fascinante scenarii. Un istoric din OTO mi-a
spus că Aleister a ţinut un jurnal pe toată perioada cât a stat la Montauk, fără
să precizeze însă aproape nimic în legătură cu motivele vizitei sale. Unicul
lucru pe care l-a menţionat el în jurnal a fost acela că dorea să îi viziteze pe
„clarvăzătorii din Montauk”, fără alte explicaţii suplimentare.
Colaborarea lui Crowley cu LAM nu se referă la Montauk, ci şi la
restul temelor pe care le-am atins în această carte. Am putea spune că LAM
era o ante-inteligenţă umană, la fel cum occultum este o ante-materie. De
fapt, LAM este un factor subconştient arhetipal care există în adâncurile
structurii mentale a tuturor oamenilor. El are acces la zona de creaţie de care
am vorbit într-un capitol anterior. Magicienii din trecut au numit această zonă
de creaţie R’lyeh, regiunea în care se află zeul ascuns sau adormit Cthulu.
„C”-ul din Cthulu nu se pronunţă, astfel încât numele se citeşte Tulu –
referinţă directă la Thule. Toţi zeii care trăiesc în R’lyeh sunt cunoscuţi sub
numele de Cei Uitaţi, acesta fiind şi unul din numele Rasei Primordiale sau a
Rasei Bătrânilor (pe care o putem identifica şi cu Rasa Albastră). De aceea,
LAM poate fi considerat un păzitor al porţii care duce la zeul ascuns, cel care
influenţează aspectele cele mai profunde ale psihicului nostru. Simultan, este
şi un reprezentant al Rasei Bătrânilor.
Conceptul de Zei Uitaţi a fost popularizat de H.P. Lovecraft, care a
făcut dovada unei intuiţii uluitoare (ca să nu spunem a unei iniţieri) atunci
când a descris aceste inteligenţe pre-umane îngropate adânc în subconştientul
nostru. Lovecraft a rămas faimos pentru ciudata sa apropiere de nazişti,
precum şi de unii dintre contemporanii lui Crowley. În mod oficial, Lovecraft
nu a fost decât un simplu scriitor. Textele sale indică însă posibilitatea să fi
167
fost simultan şi un magician. Există diferite legende şi povestiri referitoare la
călătorii în timp asociate cu Lovecraft, dar acesta este un alt subiect.
Ca să evocăm din nou conexiunea tibetană, este interesant că Aleister
defineşte cuvântul LAM ca însemnând cale sau cărare în tibetană. Sensul este
că LAM reprezintă calea de întoarcere acasă. Deşi acest lucru nu este
neapărat incorect, există şi o altă definiţie, care i se potriveşte mai bine lui
LAM.
În timp ce studiam opera lui Budge, faimosul egiptolog, atenţia mi-a
fost atrasă de o referinţă la o carte intitulată Svastica, de Thomas Wilson.
Budge afirma că lucrarea lui Wilson este cea mai importantă şi mai
exhaustivă carte scrisă vreodată despre svastică. Fiind scrisă în anul 1898, nu
mi-a fost deloc uşor să găsesc această lucrare. Curiozitatea mea era cu atât
mai mare cu cât autorul ei se numea Wilson.
Ilustraţie
LAM
Ilustrare artistică a lui LAM. În versiunea tradiţională desenată de
Crowley, LAM are ochii aproape închişi. Portretul de mai sus simbolizează o
nouă trezire a conştiinţei.
Până la urmă am reuşit să aflu că Thomas Wilson, director al
Institutului Smithsonian, a adunat toate informaţiile şi artefactele pe care le-a
găsit despre svastică. El a demonstrat astfel că aceasta este un simbol
universal al umanităţii. Ilustrările sale grafice pot fi întâlnite în întregul
Orient, dar şi la nativii americani. Cel mai frecvent o regăsim în Tibet şi în
China, unde ilustrează o mişcare în formă de vârtej sau un vortex al creaţiei.
Întrucât cuvântul înseamnă „sursă”, semnificaţia lui nu numai că implică, dar
chiar se referă direct la conceptul de soare negru (în calitatea sa de vid negru
al creaţiei).
Încă şi mai interesantă mi s-a părut definiţia dată de Wilson cuvântului
tibetan lama, tradus de regulă prin guru sau lider religios. Deşi lama-şii sunt
de multe ori priviţi ca nişte călugări, tibetanii fac o distincţie între aceste două
categorii. Studiul lui Wilson arată că la origini, cuvântul se pronunţa „lamh”,
h-ul fiind mut. Regăsim astfel sunetul fonetic LAM, numele entităţii cu care
Crowley a intrat în contact. Wilson continuă afirmând că lamh şi lama
înseamnă cruce, punând un semn de egalitate între acest cuvânt şi svastică. În
contextul crucii creştine şi al afirmaţiei lui Christos, care spune: „Eu sunt
calea”, Crowley defineşte cuvântul LAM prin „cale” sau „cărare”. Atunci
când calea sau cărarea se transformă într-o „cruce” sau o „svastică”, obţinem
„cheia universală” de care vorbeşte Cartea legii. Această cheie se referă la
evoluţia geometrică a existenţei şi la sursa creaţiei, acel vid negru sau acel
proces regenerator ilustrat de pântecul femeii. Regăsim astfel din nou
conceptul de Soare Negru. Deşi mai există şi alte semnificaţii ale acestui
concept, toate definiţiile pornesc de la ideea că adevărata putere izvorăşte
direct din vidul creaţiei. Aceasta este esenţa.
168
Alte sensuri mai comune ale cuvântului „svastică” sunt: bine, bun sau
binecuvântare. În limba sanscrită, cuvântul se scrie suasti. Prefixul su
înseamnă sursă. Dacă adăugăm sufixul ka, obţinem suasti-ka, sau svastika,
care înseamnă sursa spiritului, sau sursa spiritului bun.
Toate aceste interpretări ne permit să obţinem o corespondenţă
interesantă, după cum urmează: LAM = lama = lamh = cruce = svastică =
sursă = Soarele Negru = Zeul Ascuns = Mon.
Am descoperit o sincronicitate încă şi mai remarcabilă cu toate aceste
corespondenţe după ce am terminat de redactat manuscrisul la această carte.
Am găsit un ghid turistic al Tibetului în care se spunea că cel mai mare şi mai
frumos festival din această ţară este aşa-numitul festival Mönlam. S-a ţinut
anual până în 1959, când chinezii l-au interzis. Festivalul a fost reluat, într-o
formă mai puţin formală, începând din anul 1986, fiind repetat de atunci în
fiecare an. Sursele istorice afirmă că festivalul Mönlam a fost inaugurat pe la
începutul secolului al XV-lea de către Tsongkhapa, un lama a cărui tradiţie şi
succesiune nu au nimic de-a face cu ierarhia clericală a lui Dalai Lama.
Un călugăr tibetan mi-a povestit că festivalul Mönlam este similar cu
ceea ce noi numim Mardi Gras. Atmosfera este extrem de festivă, întregul
Tibet umplându-se de călugări şi de pelerini. Călugării se angrenează în
dezbateri filozofice, în timp ce procesiunile transportă sculpturi uriaşe, făcute
din unt, şi o statuie de mari dimensiuni a lui Maitreya (viitoarea încarnare a
lui Buddha). Festivalul Mönlam începe imediat după celebrarea noului an
tibetan, în cea de-a patra zi a primei luni a anului. Celebrarea include rostirea
de rugăciuni, deci angrenarea factorului voinţei, ceea ce reprezintă în sine o
corespondenţă. Însuşi numele festivalului aminteşte de Soarele Negru, dar şi
de fenomenele de la Montauk.
În plus, am aflat din lucrarea cabalistică a lui Kenneth Grant că în
ecuaţia verbală de mai sus, în care LAM = Mon, intră şi cuvântul Vril.
Folosind sistemul ebraic de numerotare, Gematria, Grant demonstrează că
Vril corespunde cuvântului LAM. În viziunea lui Grant, Vril este o forţă
magică pusă în mişcare de orgasm cu scopul de a putea invoca fiinţe sau
entităţi din exterior.
Creaturile „din exterior” includ cele mai profunde arhetipuri care
există în mintea noastră, printre care se numără şi Cei Uitaţi sau Rasa
Bătrânilor. Aceste entităţi ne reamintesc de Rasa Albastră şi de principiile
substanţei occultum, căci primii care au operat cu aceasta au fost membrii
acelei rase. Aceste entităţi au rămas în însăşi memoria celulelor noastre.
Occultum este una din modalităţile cunoscute prin care putem accesa regatul
conştiinţei, intrând din nou în camera de creaţie.
Evident, ne putem pune întrebarea filozofică: când poate fi privită o
entitate ca un arhetip din subconştientul nostru şi când poate fi considerată ea
o entitate de sine stătătoare? Doctrina hindusă afirmă în această direcţie că tot
ceea ce există este conştiinţă. O fiinţă sau o creatură nu se poate manifesta
conştient în faţa noastră decât dacă noi îi permitem, fie şi la nivel
subconştient. Carl Jung a demonstrat că oamenii împărtăşesc un subconştient
colectiv. Numai pornind de la această premisă vom reuşi noi să lucrăm la
unison pentru a descoperi împreună secretele strămoşilor noştri din vechime.
169
Crowley a fost ales ca iniţiat al acestor secrete, lucru demonstrat, între
altele, de cartea cu numărul 14 din Tarotul creat de el. Intitulată Arta, cartea
prezintă pe frontispiciu următorul citat latin, preluat din alchimie: „VISITA
INTERIORA TERRAE RECETIFICANDO INVENIES OCCULTUM
LAPIDEM”, care înseamnă „Vizitează părţile interioare ale pământului: prin
rectificare, vei găsi piatra ascunsă”. Iniţialele acestor cuvinte dau
V.I.T.R.I.O.L., care înseamnă Solventul Universal. Crowley îl descrie şi ca
Remediul Universal, care poate fi o piatră, o pulbere sau o tinctură.
În cartea sa, Liber Li: continentul pierdut, Crowley ne dă un indiciu
referitor la folosirea substanţei occultum în preistoria umanităţii. Această
cărticică este o istorie a lui Atlas, adevăratul nume al Atlantidei. Autorul ne
reaminteşte aici că Atlas a fost cel care a susţinut întreaga lume antică prin
puterea sa morală şi magică. El continuă precizând că rădăcina cuvântului
Atlas este cuvântul lemurian Tla sau Tlas, care înseamnă negru. „A” este un
prefix feminin, derivat din forma pe care o ia gura atunci când rosteşte
această vocală. Altfel spus, Atlas reprezintă aspectul feminin al culorii negru,
ceea ce corespunde întru totul ţinutului Khem din Egipt, dar şi fecioarei negre
sau zeiţei negre. Este de asemenea un simbol al Soarelui Negru, sau vidul
creator.
În cartea sa, care multora trebuie să li se fi părut un simplu roman de
ficţiune, Crowley descrie numeroase cuvinte atlante cu etimologiile lor.
Esenţa întregii civilizaţii pare să fi fost o substanţă numită ZRO, un fel de
fosfor. Crowley îl descrie după cum urmează:
„Fosforul era o necesitate absolută în Atlas, dar nu era folosit în forma
sa roşie sau în cea galbenă, ci într-un al treilea alotrop, o substanţă albastru
închis, sau mai degrabă violet închis, care exista numai în formă de pulbere
fină, mai fină decât aurul precipitat, mai dură decât diamantul, de 11 ori mai
grea decât fosforul galben, aproape incombustibilă, şi atât de otrăvitoare încât
o singură uncie putea provoca moartea a 250 de oameni”.
ADN-ul şi ARN-ul au fost descoperite de oamenii de ştiinţă pe la
începutul secolului al XIX-lea datorită prezenţei fosforului în organismul
uman. Întrucât fosforul nu apare în alte substanţe sau componente ale celulei,
savanţilor le-a fost uşor să-l izoleze, iar apoi să îşi continue cercetările pe
această bază. Propriile sale studii şi iniţierile primite i-au permis lui Crowley
să înţeleagă faptul că fosforul joacă un rol important şi în ceea ce priveşte
influenţarea materiei de către spirit.
Vorbind de Atlas sau de Atlantida, Crowley face la un moment dat o
afirmaţie ciudată: „Aproape peste tot, drumurile şi bordurile prezentau
asperităţi şi spărturi, dintr-un motiv pe care nu-mi este îngăduit să-l
dezvălui”. Afirmaţia ne dă de bănuit. Este ca şi cum ar face o referinţă
ascunsă la proprietăţile bitumului, care poate fi folosit şi ca asfalt. Este
posibil ca urmaşii de mai târziu ai civilizaţiei atlante să fi făcut spărturi în
asfalt pentru a obţine această substanţă cu proprietăţi atât de valoroase44.
44 Un film video recent referitor la ruinele atlante de pe coastele insulei Bimini prezintă drumuri
construite din pietre. Între pietre există spaţii de circa o jumătate de metru. Comentatorul afirmă că
acest lucru pare ciudat, întrucât nu există nici un fel de asfalt care să lege pietrele! Într-o altă ordine de
idei, doresc să menţionez că Jack Parsons a atins apogeul carierei sale în domeniul rachetelor tocmai
din cauza asfaltului. Odată, pe când privea muncitorii lucrând la un drum, el şi-a dat seama că asfaltul
170
Procesul de fabricaţie al zro trece prin numeroase etape, fiecare fiind
caracterizată de diferite proprietăţi. Substanţa trece dintr-o fază lichidă întruna
solidă, dar este cert că sfârşeşte în dieta alimentară a atlanţilor. Aceasta
este o referinţă directă la „mana cerească”. Procesul de producţie al zro
aminteşte de atributele magice ale Arcei Alianţei, fiind însă mult mai complex
decât aceasta.
Întregul scop al civilizaţiei atlante era producerea şi consumul de zro.
Ceea ce rămânea după consumul propriu era cedat castei preoţeşti sau
magicienilor pentru a face experimente. Substanţa conţinea toate proprietăţile
lui occultum, având însă şi alte atribute, pe care acesta nu le are. Deşi
Crowley oferă mult mai multe informaţii legate de zro decât am reuşit eu să
redau aici, el afirmă că nu a prezentat decât sumar proprietăţile miraculoase
ale acestei substanţe. El nu numai că identifică zro cu Remediul Universal,
dar îl numeşte chiar „aurul potabil”, ceea ce nu mai lasă nici o îndoială în
ceea ce priveşte corespondenţa sa cu occultum.
Ironia sorţii face ca aspectul cel mai negativ al civilizaţiei atlante aşa
cum o descrie Crowley să fie tocmai exploatarea unei rase servile în scopul
extracţiei de zro. Muncitorii erau trataţi ca nişte animale, fiind lăsaţi să
moară în lagărele de muncă silnică. Imaginea ne aminteşte perfect de
imperiul nazist.
Procesul de prelucrare a substanţei zro este descris doar parţial de
Crowley, suficient însă pentru a ne da seama că ştiinţa noastră convenţională
nu ar putea să-l reproducă vreodată. De altfel, el depăşeşte însăşi imaginaţia
noastră convenţională. În starea sa de maximă puritate, zro îi permite omului
să zboare şi să manifeste orice doreşte. Este ca şi cum i-ar permite omului
accesul direct la camera de creaţie, în care poate modifica materia sau istoria
într-un singur moment. Într-o formă mai puţin rafinată, zro nu face decât să
alimenteze forţa vieţii, mărind longevitatea şi amplificând capacitatea de
percepţie psihică a universului înconjurător.
Dacă privim substanţa occultum ca un instrument, apar câteva aspecte
interesante pe care merită să le analizăm. Pe de o parte, vorbim de o substanţă
capabilă să trezească spiritualitatea din noi. La prima vedere, pare să fie o
contradicţie în termeni, căci spiritul este de regulă considerat a fi complet
independent de materie. În realitate, în orice formă a sa, materia este un
produs al conştiinţei, având aşadar aceeaşi esenţă ca şi spiritul. Indiferent
dacă ne place sau nu, noi suntem blocaţi în acest univers material. Dacă
dorim să ne eliberăm, nu ne rămâne decât să studiem componentele
conştiente ale lui occultum, sau, dacă nu credem în acesta, ale unei alte
substanţe care are aceleaşi proprietăţi.
Pe de altă parte, nu trebuie să devenim dependenţi de o substanţă
exterioară pentru a susţine un anumit nivel de conştiinţă. Secretul constă în
evoluţia interioară, atingând un nivel pe care să putem manifesta noi înşine
occultum sau orice altceva dorim. În această carte m-am referit la puterile
creatoare ale universului şi ale sufletului. Ele reprezintă cheia întregului
proces. Studierea substanţei numite occultum ne permite să ne dăm seama de
este exact substanţa care ar permite unei rachete să aibă o ardere lentă, şi astfel să poată fi propulsată
mai mult timp. Aşa s-a născut ideea rachetelor cu combustibil solid, care a marcat era tehnologiei
spaţiale moderne.
171
propriile noastre puteri de regenerare. Ea reprezintă pentru suflet ceea ce
reprezintă pentru corp consumul de vitamine şi minerale. Scopul nostru este
acela de a ne întoarce în camera de creaţie, indiferent de mijloacele pe care
trebuie să le folosim pentru a-l atinge. Acest lucru trebuie să-l înţelegem, mai
presus de orice altceva.
Aceasta este concluzia cu care vă propun să ne despărţim. Mai este
nevoie de multă muncă, dar mai avem timp pentru a ne ocupa de ea. Aventura
continuă.
Epilog
Am vorbit în această carte despre numeroase subiecte, despre tot felul
de locuri şi oameni. Fiecare capitol ar putea fi baza de pornire pentru un
întreg volum, într-o serie enciclopedică. Aşa cum spuneam încă din
introducerea lucrării, numitorul comun după care m-am ghidat în această saga
este principiul sincronicităţii şi faptul că toate mesajele pe care le-am primit
au fost orchestrate de o forţă exterioară.
Am ajuns la această concluzie după ce am primit o scrisoare de la o
societate magică din Europa, al cărei interes a fost trezit de cărţile din seria
Montauk. Membrii acesteia mi-au pus mai multe întrebări decât aş fi avut
timp să le răspund vreodată, dar una dintre ele mi s-apărut cu deosebire
interesantă. Magicienii de care vorbesc doreau să ştie de ce nu am vorbit
nimic despre conexiunea canibală cu fenomenele de la Montauk. Oare era
prea greu de digerat de stomacurile fine ale cititorilor mei?
Într-adevăr, am preferat să nu insist prea mult asupra aspectelor cele
mai dure ale fenomenelor de la Montauk sau ale ocultismului. În cazul
canibalismului practicat la Montauk, trebuie să recunosc însă că nu m-am
gândit prea mult la acest aspect. După ce am primit scrisoarea, m-am trezit
frunzărind o carte intitulată …şi adevărul vă va face liberi, de David Icke, un
autor englez. Am primit această carte în două exemplare, fără să solicit acest
lucru, de la doi cititori care considerau că merită să o citesc. Lucrarea este
bine documentată şi menţionează în treacăt Proiectul Montauk. Am început să
o citesc deoarece doream să aflu mai multe în legătură cu presupusa
conexiune a lui George Bush şi a familiei sale cu naziştii. Am ajuns imediat la
un capitol referitor la Societatea Skull and Bones45, din care au făcut parte
atât George Bush cât şi Bill Clinton.
Cartea lui Icke explică conexiunile politice ale lui Prescott Bush, tatăl
lui George. Lucrul care m-a şocat cel mai tare a fost menţiunea că Prescott
Bush a rămas faimos în cadrul Societăţii Skull and Bones pentru escapada pe
care a organizat-o la mormântul ultimului războinic indian, Geronimo.
Povestea afirmă că în mai 1918, Bush şi alţi cinci membri ai societăţii au
jefuit mormântul lui Geronimo de la Fort Sill, Oklahoma, furând diferite
artefacte şi craniul liderului apaş. Cei şase au dus aceste obiecte la sediul
Skull and Bones de la Universitatea Yale, pentru a le folosi în diferite
ritualuri. Sursa acestor informaţii este chiar istoria internă a Societăţii Skull
and Bones, care menţionează şi negocierile cu preşedintele tribului apaş San
Carlos, Ned Anderson, pentru recuperarea rămăşiţelor lui Geronimo. Icke
45 Craniu şi Oase.
172
citează de asemenea un articol apărut într-un număr din anul 1989 al revistei
New Yorker, în care un alt membru al societăţii afirmă că a văzut circa 30 de
cranii umane în „mormântul” lor.
Dar ce au toate acestea de-a face cu canibalismul de la Montauk?
Dacă ţinem cont de principiul sincronicităţii, au foarte mult de-a face.
În capitolul 4 al cărţii de faţă am vorbit de o femeie din linia genealogică a
familiei Cameron care a ajutat la scrierea istoriei Universităţii Yale, sediul
Societăţii Skull and Bones. Cercetările făcute de Icke în privinţa acestei
societăţi arată că ea a fost înfiinţată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind
cunoscut ca şi „Capitolul 322 al unei societăţi secrete germane” numite
„Frăţia morţii”. Regăsim aşadar conexiunea germană şi cea a clanului
Cameron intersectându-se.
Icke afirmă că Societatea Skull and Bones este profund rasistă şi că se
autofinanţează din vânzarea de droguri ilegale. Autorul oferă extrem de multe
detalii, inclusiv conexiunile societăţii cu câteva din marile familii ale
establishment-ului englez. Sediul societăţii este literalmente un mormânt din
incinta Universităţii Yale, complet inaccesibil publicului şi altor studenţi.
Propriile mele cercetări indică faptul că societatea „Frăţia morţii” mai
este cunoscută şi sub numele de Liebenblut, sau „Iubitorii de sânge”. Este
vorba de un grup de oameni care şi-au propus să îşi păstreze propria
continuitate de conştiinţă, mai presus de toţi ceilalţi. Ei sunt cei care
controlează extracţia minereului de occultum din Egipt, păstrând substanţa
numai pentru ei. Legăturile lor cu Tibetul sunt foarte puternice, deşi prezenţa
lor în zonă nu este foarte bine documentată. Este interesant de menţionat în
treacăt că George Bush este cunoscut în lumea politică pentru relaţiile sale
apropiate cu China comunistă.
Am vorbit în capitolul precedent de „aspectul negativ” al civilizaţiei
atlante, prezentat de Crowley ca fiind exploatarea unei rase inferioare de
oameni, puşi să lucreze în minele de zro, organizate după modelul unor lagăre
de muncă silnică. Acest model nu diferă foarte mult de societatea modernă.
Deşi nu lucrăm în lagăre de muncă, omul mediu nu poate supravieţui decât
dacă munceşte încontinuu. Mijloacele mas-media fac apologia societăţii de
consum. Deşi aparent sunt promovate multe libertăţi ale omului, în realitate
majoritatea populaţiei serveşte drept forţă de muncă pentru o elită
atotputernică al cărei unic interes este să-şi prezerve propria bază de putere.
Conspiraţiile sistemului bancar şi corporatist internaţional sunt deja bine
cunoscute, fiind acoperite de un număr mereu în creştere de cărţi. Pe nivelul
cel mai puternic al civilizaţiei, există entităţi conştiente care urmăresc să-şi
prezerve baza existenţială cu ajutorul unei substanţe care precede materia:
occultum.
Acest lucru explică şi fascinaţia pentru cranii şi oase. Aceşti elitişti nu
se înconjoară de cranii şi de tot felul de artefacte oculte numai din dorinţa de
a se amuza sau de a-i speria pe noii veniţi în fraternitatea lor. Ei sunt cu
adevărat nişte canibali care consumă esenţa din care sunt alcătuite oasele.
Uneori este vorba chiar de consumul efectiv al aurului alb rezidual
(occultum) care rămâne în oasele celor decedaţi. Alteori, sunt interesaţi doar
de semnificaţia ocultă a unui craniu precum cel al lui Geronimo, simbol al
173
cuceririi supreme a ultimului erou nativ american. Există şi ceremonii mai
sinistre, care includ consumarea glandei pineale „vii” în urma sacrificării unui
animal sau chiar a unei fiinţe umane. Practica este cunoscută sub numele de
„ritualul obscen”.
În ceea ce priveşte consumarea oaselor pentru mineralele lor,
biochimia creierului demonstrează că acest potenţial există cu adevărat. Când
aurul sau alte metale din categoria platinelor ajung în sânge, ele sunt filtrate şi
conduse direct la creier. Odată ajunse în interiorul vaselor de sânge cerebrale,
aceste elemente interacţionează cu hormonii şi cu alţi compuşi biochimici.
Rezultatul este că moleculele elementelor din grupul platinelor devin mai
mari decât erau înainte să ajungă în creier. În acest fel, ele nu mai pot părăsi
sistemul sanguin cerebral, sfârşind prin a pătrunde în structura osoasă a
craniului, unde se şi fixează. Acest proces a fost demonstrat din punct de
vedere ştiinţific. Elementele din sol pătrund prin dietă în organismul uman şi
se fixează în oase. Dacă solul este bogat în occultum, acesta va fi depozitat în
oasele celui care îl consumă. Există şi alte proprietăţi ezoterice legate de
consumarea oaselor. Spre exemplu, am citit undeva că thuliumul pătrunde în
creier, la fel ca şi platina. După cum spuneam mai devreme, este nevoie de
foarte multe studii pentru a acoperi acest subiect.
Acestea fiind spuse, cred că putem răspunde în sfârşit la întrebările
privind misterul indienilor Montauk şi al dispariţiei piramidelor din Long
Island. Indienii Montauk, îndeosebi familia Pharoah, erau un trib regal. Acest
lucru nu poate fi pus la îndoială dacă privim fotografiile membrilor familiei,
îndeosebi cele ale generaţiilor mai vechi. Ştim de asemenea că indienii
Montauk ţineau ceremonii sub piramide. Obiectivul acestor ritualuri era acela
de a induce modificări biochimice la nivelul fluxului sanguin prin intermediul
glandelor endocrine, cu scopul de a secreta aurul alb în interiorul
organismului.
Deşi nu pot aduce dovezi documentate în acest sens, concluzia de mai
sus este mai mult decât evidentă, fiind confirmată de bunul simţ. Întreaga
mea investigaţie a fost declanşată de contactul cu femeile-şaman din tribul
Montauk. Nu-mi rămâne decât să le mulţumesc şi să-mi închei aici
investigaţia (cel puţin deocamdată), dezvăluind circumstanţele care au condus
la aşa-zisa lor „dispariţie ca rasă”.
Cu mult timp în urmă, bunicul lui Gale Evening Star participa la
ceremoniile ţinute sub piramidele din Montauk, urmând o tradiţie mult mai
veche, despre care nu s-au păstrat însă documente scrise. Ironia sorţii a făcut
ca, în pofida anihilării poporului său şi a teritoriilor sacre ale acestuia,
investigaţia mea actuală să fi fost declanşată tocmai de amintirea iniţierii
acestui om în trezirea celui de-al treilea ochi. Am ajuns astfel la o nouă
înţelegere, care ar putea conduce în cele din urmă tocmai la căderea celor
care au distrus piramidele.
În ceea ce priveşte canibalismul de care vorbeam mai sus, acesta ne
conduce la următoarea întrebare legitimă: cine sunt adevăraţii sălbatici,
indienii sau oamenii albi?
Evident, o asemenea întrebare îi poate scoate din minţi pe cei mai
puţin echilibraţi. Consacrarea nativilor ca sălbatici de către oamenii albi nu a
174
servit binelui colectiv, ci doar intereselor elitei conducătoare. Evident, nici
considerarea rasei albe ca o rasă sălbatică nu va ajuta pe nimeni, la fel ca şi
revolta deschisă împotriva elitei conducătoare. Aceasta din urmă deţine prea
multe atuuri pentru a putea lupta deschis împotriva ei. De altfel, lupta nu se
dă împotriva unor oameni, ci a răului însuşi. Acest lucru ne reaminteşte de
Soarele Negru, cel mai profund arhetip din străfundurile sufletului uman. El
reprezintă chintesenţa întregii creaţii, şi include deopotrivă binele şi răul.
Acesta este conceptul care i-a determinat pe preoţii Bon din vechime
să creeze o doctrină pentru a echilibra binele şi răul. Dacă o forţă o depăşeşte
pe cealaltă, însăşi continuitatea este pusă în pericol. Această echilibrare a
binelui şi a răului a condus la cel mai sacru dintre ritualurile comunităţii Bon,
care nu putea fi practicat decât de către membrii săi cei mai elevaţi. Acest
lucru l-a încercat Karl Haushofer atunci când l-a dezlănţuit pe Hitler
împotriva lumii. Dacă ar fi să-i găsim lui Hitler circumstanţe atenuante, nu
putem spune decât că acesta şi-a asumat rolul de Christos-Antichrist, cu
scopul de a deschide calea către o nouă epocă. Nu este vorba numai de
propria mea opinie, ci de părerea foarte multor ocultişti, îndeosebi a celor de
sorginte germană. Scopul declanşării acestor energii polarizate a fost acela de
a echilibra binele şi răul din această lume.
Dincolo de toate, eu nu mi-am propus să demonstrez că Hitler a fost
un magician bun sau rău (ori instrumentul unui asemenea magician). Cert este
că el a dezlănţuit aceste energii, fiind susţinut în eforturile sale de forţe
oculte. Rezultatul istoric a fost acela că oroarea a cuprins întregul glob.
Studierea acestui fenomen dintr-o perspectivă ezoterică ne permite să
înţelegem sursa întregii creaţii: Soarele Negru. Acest principiu este situat
deasupra judecăţilor despre bine şi rău, referindu-se pur şi simplu la creaţie.
Când Iisus a murit pe cruce, revenirea duhului său la Tatăl nu a fost
posibilă decât după ce Soarele Negru s-a manifestat sub forma unei eclipse de
soare. El a fost cel care a eliberat duhul lui Christos.
Există şi o parte bună a lucrurilor. În tot trecutul umanităţii,
cunoaşterea Soarelui Negru a fost apanajul elitei conducătoare. Acesta a fost
secretul suprem al acesteia, pe care l-a înconjurat de imagini malefice, dacă
nu pentru alt motiv, măcar pentru a-i speria pe neaveniţi. La ora actuală, el a
devenit apanajul întregii lumi. Puterile creaţiei pot fi accesate de orice suflet
liber care doreşte să intre în rezonanţă cu ele. Soarele Negru este viu şi
accesibil, nemaifiind rezervat doar celor capabili să asmută răul împotriva
oamenilor sau a vieţii. Cel care ne vorbeşte astăzi este zeul ascuns, Mon. Am
putea spune chiar că aceasta este sincronicitatea supremă: MON-TALK46!
În memoria lui
Margaret „Margo” Geiger
3 decembrie 1916 – 23 octombrie 1996
Margo a fost prietena mea de suflet şi corectoarea cărţilor din seria
Montauk. Crescută în filozofia teozofilor, a urmărit tot timpul să ducă o viaţă
în serviciul celor din jur. Deşi iute la mânie, era şi mai iute în acordarea de
46 N. Tr. Joc de cuvinte: Talk în limba engleză înseamnă [cel care] vorbeşte.
175
ajutor. Nu am cunoscut în toată viaţa mea un suflet mai caritabil şi mai
altruist.
În tinereţe, Margo a urmat o terapie a culorilor şi a reuşit astfel să
depăşească un handicap locomotor cu care s-a confruntat în tinereţe,
continuând să danseze din buric chiar şi la 70 de ani. Artistă şi vindecătoare
înzestrată, Margo i-a inspirat pe toţi cei care au cunoscut-o. Eu şi familia
mea suntem onoraţi şi recunoscători pentru faptul că am cunoscut-o.
Ironia sorţii a făcut ca despărţirea ei conştientă de trupul fizic să se
producă tocmai în ziua în care soarele a intrat în semnul Scorpionului, zodia
morţii şi a regenerării.
Doresc să-i mulţumesc public lui Margo, pe această cale, pentru că
mi-a făcut cunoştinţă cu psihotronica şi cu lumea lui Preston Nichols.
De-abia aştept reîntâlnirea cu ea.
Nota autorului
Există două ultime aspecte la care aş dori să mă refer în încheierea
acestei cărţi. Unul dintre ele se referă la vânzarea „aurului alb” la forumul
New Age. Există tot felul de oameni care se ocupă cu vânzarea unei substanţe
pe care o numesc „aur alb”, dar care nu are nimic de-a face cu subiectul de
care am vorbit în această carte. Cumpărarea obiectelor produse din această
substanţă a devenit o adevărată modă în zilele noastre. Cunosc chiar pe
cineva care a vândut acţiuni pentru o unitate de producţie a acestui elixir
nobil şi a reuşit să strângă nu mai puţin de zece milioane de dolari, păcălind
10.000 de oameni. Sfatul meu este să nu credeţi tot ce auziţi. Povestea mi se
pare extrem de sordidă, dar nu doresc să insist asupra ei. Adepţii New Age
sunt atraşi la ora actuală în tot felul de scheme şi scamatorii, îndeosebi de
natură financiară. După cum spuneau romanii: „Caveat emptor”
(cumpărătorule, fereşte-te!)
De la prima ediţie a acestei lucrări a trecut ceva timp, dar omul de care
vorbeam mai sus tot nu şi-a onorat promisiunea de a livra „aurul alb”. Între
timp a apărut însă un alt individ, care mi-a vorbit de o substanţă monoatomică
pe care ar fi descoperit-o. Persoana susţine că aceasta amplifică
supraconductivitatea din creier, corespunzând astfel aurului alb. Şi-a exprimat
dorinţa de a scrie o carte împreună cu mine, dezvăluind în ea cum poate fi
produsă substanţa într-un laborator chimic. Până la ora actuală, experienţele
făcute cu această substanţă nu s-au concretizat în nimic spectaculos. Până la
apariţia unei noi cărţi, vă voi ţine la curent cu noile evenimente în revista
noastră trimestrială, The Montauk Pulse.
176