Merlin
este o figura lengendara cunoscuta ca apartinand legendei arthuriene.
Unul dintre cele mai frumoase mituri englezesti, povestea tanarului rege
ajutat de vrajitorul sau cu sfaturi si magie a inconjurat lumea si a
adus speranta tuturor, transformand personajele principale in adevarate
personalitati nemuritoare. Personajul este pentru prima oara descris
intr-o scriere din 1136 a lui Geoffrey din Monmouth, insa si aceasta
este bazata pe figuri legendare si istorice din trecut. Geoffrey a
combinat povestile despre Myrddin Wylt (un profet nordic ce nu avea
nicio legatura cu regele Arthur) cu cele ale razboinicului
romano-britanic Ambrosius Aurelianus, creand personajul Merlin
Ambrosius, sau Myrddin Emrys asa cum este cunoscut el in parti ale Marii
Britanii.
Descrierea vrajitorului realizata de Geoffrey a fost un succes instant, scriitori de mai tarziu adaugand detalii cu privire la acesta pentru a crea o imagine mai plina a personajului arthurian. Emrys este descris ca fiind un cambion (mama sa era muritoare, iar tatal un incubus, fiinta de la care el mosteneste abilitatile supranaturale si puterea magica). Numele mamei sale nu este de obieci mentionat, el crescand si studiind pana la o varsta matura in care a devenit destul de intelept si a produs chiar nasterea lui Arthur prin magie. Mai tarziu, legenda este imbunatatita cu participarea lui Emrys la viata palatului arthurian ca sfatuitor al regelui pana cand vrajitorul este prins de Doamna Lacului.
Legenda lui Merlin porneste de la scrierile lui Geoffrey care se inspira in principal din povestile lui Myrddin Wylt (Merlinus Caledonensis) si cele ale lui Aurelius Ambrosius, o varianta fictionalizata a liderului razboinic Ambrosius Aurelianus. Myrddin Wylt nu avea insa nicio legatura cu Arthur pentru ca a trait cu mult inainte de aceasta perioada si a fost un bard ce a innebunit dupa ce a fost partas la evenimentele ingrozitoare din timpul razboiului si care a fugit de civilizatie si s-a izolat intr-o padure. Geoffrey s-a inspirat din viata acestui bard si prin prisma faptului ca scrisese Profetiile lui Merlin, o carte despre care a spus ca a fost scrisa chiar de Myrddin.
Geoffrey nu a lucrat foarte mult la personajul sau initial, abia in cea de-a doua carte dand mai multe detalii despre personajul Merlin, cand i-a atribuit povesti ale lui Aurelius Ambrosius. Cel din urma a fost descoperit intr-o legenda a regelui britanic Vortigern care incerca sa ridice un turn ce de fiecare data cand era aproape de a fi incheiat se prabusea. Inteleptii l-au sfatuit sa ude temelia turnului sau cu sangele unui copil nascut fara tata pentru a scapa de ghinion. Ambrosius era orfan de tata si a fost in cele din urma adus in fata regelui, spunandu-i acestuia adevaratul motiv pentru care acesta nu isi putea termina turnul. Sub fundatia constructiei sale era un lac in care doi dragoni se luptau, astfel daramand de fiecare data turnuul. Geoffrey schimba povestea mai sus mentionata pe care si el o gaseste la alt carturar, imbogatind-o cu detalii si schimband numele lui Ambrosius in Merlin.
Originea vrajitorului legendar este dezvaluita initial tot de Geoffrey din Monmouth. Emrys era fiul unei fete de imparat cu un incubus. Mai apoi, Geoffrey povesteste cum turnul regelui nu putea fi construit din cauza dragonilor si introduce si profetiile vrajitorului. El mai creeaza doua povesti: in una Emrys creeaza Stonehenge ca mormant pentru Aurelius, iar in cea de-a doua, el il ajuta pe regele Uther Pendragon sa se deghizeze pentru a o seduce pe Igraine, sotia unui rege inamic. In povestea lui Geoffrey, insa, Merlin nu mai continua sa isi duca viata la castelele arthuriene, acesta nemaifiind implicat in povestile tanarului rege ce uneste regatele Albionului.
Vrajitorul devine mai apoi tinta altor povesti, el fiind, dupa cum scriu unii, un posibil Antihrist, un cunoscator al profetiilor, un druid care cunoaste locatia Sfantului Graal si un vrajitor puternic. El se poate preschimba in alti oameni, schimbandu-si infatisarea, sau se poate transforma in animale.
Toate povestile in care Merlin este un personaj marcant au fost schimbate de-a lungul vremii, fiecare carturar aducandu-si contributia si vazand evolutia personajului intr-un mod propriu. Pe masura ce povestile mitice ale lui Arthur au fost imbunatatite si repovestite, si rolul lui Emrys s-a schimbat, acesta devenind un magician si un sfatuitor cu experienta pentru Arthur.
Vrajitorul
a avut insa un punct slab care i-a adus pierzania. Intr-un numar de
povesti, acesta dorea o vanatoreasa pe nume Niviane (cunoscuta
publicului larg ca Nimue). Femeia era fiica regelui nurthumbrian si il
vizita pe Arthur. La insistentele lui Merlin, regele a rugat-o pe Nimue
sa ramana la curte impreuna cu regina sa pentru o perioada mai lunga de
timp. In acest timp, vrajitorul s-a indragostit de ea si o dorea foarte
mult, insa femeia se temea de puterile lui Emrys si de faptul ca el ar
fi putut sa o subjuge prin folosirea magiei. Ea ii propune un targ,
spunandu-i ca nu il va iubi niciodata decat daca o va invata toate
vrajile pe care le stie. Vrajitorul este orbit de dragoste si accepta,
nestiind ca Nimue i-ar putea folosi cunostintele pentru a-l rani. Cand
Nimue se intoarce in tinutul ei, Merlin o conduce, iar cei doi raman
peste noapte intr-o camera de piatra in care vrajitorul ii spune fetei
ca exista un cosciug magic. In timpul noptii, Nimue este infricosata la
gandul ca o fiinta demonica precum Emrys o doreste; il vrajeste si il
arunca in coscoug unde acesta ramane inchis pe veci.
„Colivia eterna” a vrajitorului este descrisa in mod diferit in povesti ale carturarilor diferiti, pentru unii acesta fiind ucis de Arthur sau neexistand deloc in povestile arthuriene. Nu doar istoria legendara il are ca si personaj pe Merlin, ci si literatura contemporana in care fantasticul se impleteste cu realitatea si suspansul. Figura vrajitorului a ajuns nu numai in literatura ci si in industria cinematografica si cea a jocurilor video, vrajitorul fiind un „produs” profitabl.
In literatura moderna, Merlin este fie un personaj negativ, fie unul pozitiv. In viziunea lui Mark Twain, vrajitorul este un personaj machiavelic. Ba mai mult, Emrys nu are niciun fel de puteri magice, fiind doar un sarlatan ce satirizeaza superstitiile. Spre sfarsitul povestii insa, Twain se razgandeste si ii da vrajitorului o putere magica, aceea de a-si alunga protagonistul cartii intr-un somn adanc ce dureaza secole intregi.
In viziunea lui C.S.Lewis, Merlin este un vrajitor bun ce se trezeste dintr-un somn adanc pentru a tine piept agentilor materializati ai lumii demonice. El nu este singur insa, fiind ajutat de ingeri pentru ca locul de unde vine nu este corupt de magie neagra. Emrys este descris ca fiind ultimul pastrator al unei traditii stravechi aduse de refugiatii de pe Atlantis in Britania.
In povestirea lui Roger Zelazny (ultimul protector al camelotului) Merlin este un raufacator contemporan (povestirea a fost adaptata si pentru un episod din seria Zona Crepusculara), personajul aparand si intr-o alta serie de carti a aceluiasi scriitor, fara a avea nicio legatura aparenta cu legendele arthuriene, insa existand semne ca personajul ar fi acelasi.
In Ciclul Pendragon al scriitorului Stephen R. Lawhead, Merlin este copilul Doamnei Lacului (Lady Charis) si a lui Taliesin, el fiind singurul supravietuitor in urma prabusirii Atlantisului in mare si datorita faptului ca se trage din atlantizi, el are viata lunga si puteri speciale. El ajunge pe insula celor curajosi (Britania) si devine rege, insa isi pierde iubita in razboi si se izoleaza. El este gasit de servitorul lui loial si porneste in cautarea urmatorului rege al Britaniei si indeplinirea viziunii tatalui sau. El il gasaste in cele din urma pe Arthur.
Povestile
contemporane il transforma pe vrajitorul arthurian intr-un druid
excentric, intr-un copil chinuit in copilarie, un hibrid jumatate om
jumatate extraterestru si un profet contemporan. Chiar si in seria Harry
Potter apare Emrys, cel putin cu numele, el fiind un mare vrajitor din
trecut, iar cei ce fac fapte marete sunt recompensati cu ordinul lui
Merlin. In conformitate cu J.K. Rowling, vrajitorul a mers la Hogwarts
si a fost introdus in clasa Slitherinilor.
Personajul Merlin a fost introdus intr-o sumedenie de filme in care este un mentor si o figura paterna pe alocuri. Sabia din Piatra este unul din cele mai cunoscute filme in care apare personajul, animatia fiind facuta in anul 1963. Pe langa acest film, vrajitorul arthurian a mai aparut si in alte ecranizari Disney si nu numai, numeroase filme de impact redus l-au prezentat pe excentricul vrajitor in lengende arthuriene : Excalibur, Camelot, miniseria Merlin.
Sezoanele 9 si 10 din seria SF Stargate SG-1 prezinta pe larg o legenda arthuriana putin modificata pentru a servi drept aventura extraordinara. In serial, vrajitorul este un strabun ale carui cunostinte se dovedesc a fi importante pentru misiunea echipei SG-1. El s-a izolat de ceilalti Strabuni si a construit un dispozitiv capabil de a-i distruge pe Ori, o rasa distrugatoare de extraterestri care practica fanatismul religios. Dupa indelungi cautari, Daniel Jackson si echipa gasesc locatia lui Merlin si ii obtin ajutorul in reconstruirea armei mortale. Vrajitorul este insa slabit si Daniel Jackson isi uneste mintea cu acesta pentru a termina de construit arma necesara.
Vrajitorul apare si intr-un episod din seria binecunoscuta Doctor Who in care chiar Doctorul este Merlin. Se sugereaza ca legenda arthuriana din lumea noastra a fost influentata de evenimentele petrecute intr-o lume paralela. Doctorul nu stie ca este vrajitorul arthurian pentru ca acesta se spune intr-o poveste ca traia evenimentele in ordine inversa.
Si seria Camelot din 2011 prezinta un Emrys interesant, Joseph Fiennes fiind cel care il intruchipeaza. Actorul a avut o prestatie excelenta, el infatisand un vrajitor mult mai feroce si intunecat decat reprezentarile obisnuite din filmele cu tema arturiana. Nu poate fi vorba de o intruchipare intunecata a personajului in seria Merlin de la BBC, in care Colin Morgan joaca rolul vrajitorului. Aceasta versiune, una de un inimaginabil succes, insa se deplaseaza foarte mult fata de legendele obisnuite. Emrys are aceeasi varsta ca Arthur, iar Morgana joaca, cel putin la inceput, un rol pozitiv. Tanarul vrajitor este si un manuitor de dragoni, detaliu ce nu apare in celelalte legende, el fiind unic din acest punct de vedere. El invata cum sa fie un bun vrajitor si este nevoit sa isi ascunda puterile pentru ca magia este interzisa si haituita in regat.
Vrajitorul Merlin a reusit sa reinvie cultura internationala prin reintroducerea povestilor cavaleresti in centrul opiniei publice. Cartile si filmele cu tema arthuriana in care vrajitorul isi face aparitia de cele mai multe ori in rol pozitiv atrag cititorii ca un magnet. Povestea sa misterioasa si puterile sale fascinante sunt pentru majoritatea pasionatilor de fantastic un must-have, ultimele ecranizari si seriale ridicand sprancenele acelora care nu se asteptau ca povestea sa poate fi manipulata in asa fel incat sa fie extrem de interesanta. Personajul cu puteri supranaturale din povesti stravechi reuseste sa prinda si astazi la public si sa adune adepti ai magiei in randurile puternice ale paranormalului fantastic.
Nixes
– spiritele din mitologia nordica si germanica – sau “oamenii marilor”
erau cei care, conform traditiei, populau marile, oceanele si raurile.
Barbatii nixe, se spune, aratau identic cu omul, singura deosebire fiind
aceea ca aveau dintii verzi si purtau o palarie de culoare verde.
Femeile nixe erau, oarecum, asemanatoare cu sirenele, fiind de o
frumusete coplesitoare. In zilele senine de vara, acestea puteau fi
vazute stand pe malul apei sau chiar in copaci si se presupune ca, de
fiecare data cand cineva urma sa se inece, nixes – spiritele din
mitologia nordica si germanica – erau vazute dansand pe suprafata apei.
Legenda acestor spirite a dainuit de-a lungul secolelor si datorita
mentalitatii populare, care a contribuit, din plin, la fabricarea de
mici povestioare mai mult sau mai putin credibile, pentru a amplifica
misterul tesut in jurul unor asemenea fiinte. Dintre numeroasele povesti
intretinute, cu grija, de popoarele nordice, despre aceste creaturi
ciudate, cele mai cunoscute sunt cele legate de faptul ca acum cateva
sute de ani, legendele spun ca un simplu taran, care locuia in
apropierea unui lac, avea o stransa relatie de prietenie cu un om al
apelor. Acesta il vizita de foarte multe ori, pe uscat, iar taranul
mergea foarte des in castelul de sub apa, care era identic cu un castel
de pe uscat. Intr-una din zile, cand amandoi au intrat in castelul
subacvatic, nixes, spiritele din mitologia nordica si germanica, i-au
arat taranului o mica incapere in care, pe o masa, erau trei vase.
Pamanteanul, curios din fire, l-a intrebat pe omul marilor ce contin,
acesta raspunzandu-i ca acolo sunt captive sufletele inecatilor, pentru a
nu putea scapa. Fara a face nicio remarca, taranul se intoarce pe
uscat, gandindu-se, in continuare, cat de nedreapta era o astfel de
situatie. Dupa alte cateva zile, acesta se va intoarce in casa omului
marilor si va elibera, fara stirea celui din urma, sufletele care nu
reuseau sa-si gaseasca alinarea. In Westfalia (regiune din Germania de
Nord), exista un mic lac ce poarta numele de Darmssen, de unde, taranii
care locuiau in micul sat Epe, din apropiere, auzeau zgomote ciudate, de
ciocan care se loveste de o piatra. La un moment dat, un pescar din
acelasi sat gaseste un copil in navoadele pe care le verifica in fiecare
dimineata. Cand acesta a ridicat copilul in barca, nixes, spiritele din
mitologia nordica si germanica, au inceput sa-l implore sa-l lase in
pace pe micut, pentru ca acesta sa se poata intoarce acasa. Taranul,
speriat, a luat copilul si l-a crescut in propria lui casa, pana la
varsta de 20 de ani, cand a ajuns sa fie cel mai destept si cel mai de
incredere om din sat. Intr-o buna zi, prin surprindere, tanarul ii spune
pescarului ca trebuie sa-l paraseasca pentru a se intoarce la tatal sau
natural, care era un nix. Taranul, disperat si foarte atasat emotional
de tanarul pe care acum il considera propriul sau copil, il implora pe
acesta sa gaseasca si o alta solutie decat aceea de a pleca. Tanarul
nix, spiritul din mitologia nordica si germanica, ii raspunde ca vor
merge impreuna la raul Darmssen, unde el va lovi apa cu o sabie. Daca va
curge sange, tanarul ii marturiseste, cu regret in glas, ca va trebui
sa-l paraseasca, daca, in schimb, va curge lapte, atunci va ramane cu
el. Imediat, tanarul a scos sabia si a inceput sa loveasca luciul apei.
Nu a curs nici sange, dar nici lapte. Dupa ce a schimbat sabia si a
lovit pentru a doua oara, raul s-a inrosit de sange si tanarul s-a
aruncat in apa, lasandu-l pe batran cu sufletul indurerat.
O
alta legenda spune ca, in Seewenweiher, in Padurea Neagra, locuia un
nix – spiritul din mitologia nordica si germanica – cel care venea in
fiecare zi sa munceasca alaturi de tarani, pentru a se reintoarce,
seara, in lacul care ii era casa. Taranii, in semn de recunostinta,
obisnuiau sa-i lase ceva de mancare, nici prea mult, nici prea putin,
undeva pe mal. Tanarul purta haine tocite si foarte vechi, aproape
rupte, dar rezista cu indarjire la insistentele taranilor care ii
aduceau haine noi si curate pentru a se schimba. Intr-una din zile,
tanarul a acceptat propunerea si a imbracat noua haina, spunand trist:
“In momentul in care cineva dintre noi este platit, acela trebuie sa
dispara, aceasta este ultima zi in care ma veti mai vedea”.
Pe langa aceste legende, in mitologia germana, mai exista un numar foarte mare de povesti despre cum sotiile taranilor sau chiar doamnele din inalta societate erau chemate sa asiste la nastere pe nixes – spiritele din mitologia nordica si germanica. Legendele spun ca Ahnfrau von Ranzau si Frau von Alvensleben, doua doamne foarte bine primite la curte, in acea perioada straveche, au fost si ele chemate in castelul de sub apa al acestor creaturi mitice. Povestile de aceasta natura sunt prezente si in Scandinavia si, foarte probabil, si in alte culturi, dar nu atat de cunoscute ca si in cazul mitologiei germanice.
Menadele – nimfele care l-au crescut pe Dionysos
Menadele
– nimfele care l-au crescut pe Dionysos sunt cunoscute, in antichitate,
si cu numele de Bacante (“Furioasele”) si faceau parte din alaiul
zeului grec Dionysos (Bachus, la romani). Nimfele aveau origine divina,
erau spirite protectoare ale izvoarelor, traiau in pesteri sau in alte
locuri umede, iar menirea lor era sa aduca pe lume si sa creasca eroi.
In raport cu Dionysos, zeul vitei de vie, al vinului, al renasterii
aduse de anotimpuri, al entuziasmului, al dorintei erotice si al
exceselor, in general, Menadele au avut, initial, rolul de a-l creste si
de a-l ocroti pe zeu, ulterior indragostindu-se de el, fiind nelipsite
de la renumitele petreceri orgiastice (Bacanale) date in cinstea
acestuia. Cu aceste ocazii, Menadele – nimfele care l-au crescut pe
Dionysos, dansau exaltate, cu miscari spasmodice, contorsionate, ca
intr-un delir, semn al dorintei de a fi posedate si, deci, al devotiunii
fata de zeu (de aici si termenul de “menadism” sau “orgiasm”-
dezlantuire a simturilor). De altfel, si numele zeului inseamna
“Frematatorul” (“Cel care delireaza”), avand legatura cu strigatele
pasionale din timpul orgiilor, in Antichitate, astfel de manifestari
fiind asociate cu sentimentul depersonalizarii, propice contopirii cu
divinitatea. Dionysos intruchipeaza si fecunditatea animala si umana, un
alt nume sub care este cunoscut fiind Phallen (Phallenos), procesiunea
care il celebra numindu-se si Phallos. Asa se explica reprezentarea
falusului in frescele care decorau templul sau. De acelasi context se
leaga si sacrificarea ritualica, la aceste sarbatori, a unor animale
prolifice, precum ţapul si taurul, in tot acest timp intonandu-se
cantece de slava (cuvantul “tragedie” aici isi afla originea, insemnand
“Cantecul tapului”, “tragodie”, in limba greaca). In Bacanale, Menadele –
nimfele care l-au crescut pe Dionysos aveau rolul esential in a crea
senzatia de eliberare totala, de abandonare a oricarui control, de
intoarcere in haos prin betie, cantece si alte excentricitati. Orgiile
apar, asadar, ca niste simulacre ale vietii zeilor, fara nicio
constrangere, fara reguli, fara inhibitii, care, pentru scurta vreme,
le-ar putea da si oamenilor (pentru ca la petreceri participa intreaga
comunitate) senzatia ca sunt atotputernici. Bacanalele mai pot sugera si
o dorinta intensa de schimbare, de iesire din cotidian. Numai ca, la
sfarsitul petrecerilor, efectul orgiilor mistice asupra oamenilor era
chiar invers celui scontat: o impresie puternica de prabusire, de
degradare, de limitare. In schimb, pentru Menadele – nimfele care l-au
crescut pe Dionysos era nu numai indiciul unei pasiuni nestavilite, dar
si semnul unui nou inceput, al unei alte perioade de devotiune, la
capatul careia, ciclic, sarbatorile reiterau substanta divina a lui
Dionysos. Pana la urma, orgiile duceau la extrem starea de care sufletul
trebuia sa se elibereze, pentru a o lua de la capat, avand, din acest
punct de vedere, o evidenta functie purificatoare.
In intelesul cel mai adanc, cultul dionisiac, intretinut de Menadele – nimfele care l-au crescut pe Dionysos, subliniaza continutul si dramaticul efort al oamenilor de a rupe barierele (asa de puternice si de evidente, in antichitate) dincolo de care se aflau zeii. Nici un alt zeu nu ar fi putut mai bine decat acesta sa-i apropie pe oameni de divin, pentru ca, se spune, Dionysos ar fi calatorit in infern, pentru a-si cauta mama, pe care a si adus-o in salasul Nemuritorilor, invingand fortele Intunericului. In plan simbolic, coborarea lui in Infern si, apoi, celebrele sarbatori care ii erau dedicate reprezinta alternanta anotimpurilor, a mortii (Infernul) si a reinvierii (Bacanalele). Toate miturile antichitatii povestesc ca inainte de Dionysos, ar fi existat doua lumi, a zeilor si a oamenilor, si ca el le-a dat muritorilor speranta de a putea iesi din temnita trupului, pentru a se contopi cu zeul. Cu toata partea lor sacra, Menadele – nimfele care l-au crescut pe Dionysos puneau atata patima in cultul lor, incat puteau sa innebuneasca sau sa moara.
Nu
intamplator, Dionysos si Menadele – nimfele care l-au crescut pe
Dionysos ocupa, in mitologia greaca un loc deosebit fata de toate
celelalte zeitati. El este ratacitor, nu se stie precis de unde a venit
(unii spun ca din Mesopotamia sau din India), pare a fi peste tot si
nicaieri si, in plus, le-a oferit oamenilor o “poarta” spre ei insisi
sau, cine stie, poate spre eternitate. Menadele, fara de care imaginea
zeului nu ar fi completa, intruchipeaza (pana la ultimele consecinte)
partea instinctuala a fiintei, energia vietii si a pasiunii care
clocoteste in zona cea mai adanca a subconstientului.
Alte mituri grecesti (mai putine) vin cu o alta explicatie legata de soarta Menadelor, care ar fi fost fiicele regelui Minas si care, pentru ca nu au acceptat cultul lui Dionysos, au fost pedepsite chiar de zeu, facandu-le sa innebuneasca.
In Grecia antica, in afara de cultul public pentru Dionysos legat de sarbatorile mentionate anterior, mai exista un cult secret, reprezentat de “Misterele de la Eleusis”, care presupunea ceremonii initiatice, la care zeul era insotit doar de un cortegiu din care faceau parte satiri, pantere, magari, tapi si nelipsitele Menade – nimfele care l-au crescut pe Dionysos.
Povestile care vin spre noi dinspre timpul inceputurilor fascineaza intotdeauna, pentru ca explica, intr-o mai mica sau mai mare masura, comportamente, obiceiuri, moduri de a gandi etc. Sa fie vinul si “elanul dionisiac”, asa cum ne invata zeul grec al betiei si al extazului si “furioasele” Bacante (Menade) calea spre nemurire?
Medusa, una dintre gorgone
Printre
fiintele mitologice de renume ale mitologiei grecesti se numara Medusa,
una din cele trei gorgone. Ea era fiica monstruoasa a lui Phorcys si
Ceto care se spunea ca transforma oamenii in stana de piatra dintr-o
singura privire. Ea era singura muritoare dintre cele trei gorgone si a
fost rapusa de eroul Perseu care i-a taiat capul pe care l-a folosit mai
tarziu ca si arma. Mai tarziu, capul sau a ajuns in mainile Atenei care
l-a pus pe scutul sau.
Monstrii lumii arhaice Phorcys si Ceto, doua zeitati marine, au dat nastere la trei fete gorgone: Euryale, Stheno si Medusa. Desi in antichitate cele trei erau sculptate ca avand infatisari monstruoase, in secolul al cincilea acest lucru s-a schimbat si cele trei gorgone au primit infatisari frumoase, insa si terifiante. In opera lui Ovidiu, Metamorfoze, legenda gorgonei se schimba, aceasta aparand ca o tanara extrem de frumoasa care lua respiratia oricui cu infatisarea ei extraordinara. Pana si Poseidon a fost fermecat de frumusetea sa si a avut-o in templul Atenei, starnind mania zeitei care i-a transformat parul in serpi si i-a schingiuit fata pentru ca oricine ar fi privit-o sa se fi speriat atat de tare incat se transforma in stana de piatra. In povestea sa, Ovidiu spune ca Perseu considera pedeapsa gorgonei ca fiind binemeritata si dreapta.
Medusa a avut parte de o moarte violenta, potrivit majoritatii legendelor. Cel de la care porneste legenda mortii ei este Perseu, care a primit porunca de a aduce capul gorgonei regelui Polydectes ca si dar. Inainte de a ajunge la ea, Perseu a obtinut un scut cu oglinda de la zeita Atena, sandale cu aripi de la Hermes si capa invizibilitatii lui Hades. Cu sabia sa, Perseu a reusit sa decapiteze gorgona uitandu-se la reflexia din scutul oglindit primit de la Atena. Aceasta era singura dintre surori care putea muri. In momentul mortii sale, Medusa era insarcinata de la Poseidon, iar din corpul sau fara viata au iesit calul inaripat Pegas si uriasul cu palos de aur Chrysaor.
Un numar de scriitori sustin ca gorgona nu era potenta in timpul vietii si ca aceasta putea da nastere doar dupa ce ii era taiat capul. Potenta sa ar fi salasluit chiar in cap, de acea Pegas si Chrysaor ar fi prins viata dupa moartea sa. Se mai spune si ca ea este de fapt o masca al carei corp ii este alipit mai tarziu. Aceste cuvinte stau si la baza gorgoneionului care este un obiect cult, care conform cercetatorilor este doar o masca neinteleasa.
Conform spuselor lui Ovidiu, Perseu a trecut in drumul sau pe langa Atlas, titanul care tinea cerul, si l-a transformat pe acesta in piatra. In mod similar, si coralii din Marea Rosie ar fi fost creati din sangele Medusei in urma sangelui varsat pe alge cand Perseu a lasat capul gorgonei pe malul marii in Etiopia pentru a-si salva viitoarea sotie, pe Andromeda. Chiar si viperele otravitoare din Sahara se spune ca ar fi crescut din stropi de sange ai capului gorgonei varsati pe pamant. Mai apoi, Perseu a ajuns in Seriphos si l-a transformat pe regele Polydectes in piatra pentru ca dorisa sa o ia in casatorie cu forta pe mama sa, dupa care a dat capul gorgonei Atenei care l-a amplasat pe scutul ei, Aegis.
Conform
lui Sigmund Freud, motivul Medusa este un talisman al imaginii
castrarii care este asociat in mintea copilului cu descoperirea si
negarea sexualitatii materne. Beth Seeling exploreaza pedeapsa gorgonei
din prespectiva crimei acesteia de a fi fost violata si nu din dorinta
acesteia de a se oferi lui Poseidon in templul Atenei. Fata gorgonei a
devenit un simbol al maniei pentru toate femeile, indiferent daca
acestea stiau legenda sa sau nu. A devenit populara in randul
feministelor, iar fata sa a aparut chiar si pe hainele unei companii de
moda de renume mondial.
Medusa a aparut si in curentul nihilist. Aici ea era o reprezentare a nihilismului in sine si a notiunii de determinare stintifica. Datorita ei, s-a format un contrast clar intre nihilism si idealismul romantic. In acest sens, evitarea privirii gorgonei reprezenta evitarea realitatii deprimante care consta in lipsa de semnificatie a universului.
Inca din antichitate, gorgonele au fost subiectul a numeroase gravuri, desene pe vase de lut sau chiar sculpturi. Printre cele mai importante imagini ale acestora se numara Medusa de pe armura lui Alexandru cel Mare, pictura lui Leonardo da Vinci cu acelasi nume si bazele columnei basilicii Cistern din Constantinopol. Aceasta mai poate fi vazuta si in picturile lui Paul Rubens, Luca Giordano, Caravaggio si James Miller, in sculptura Perseu cu capul medusei a lui Benvenuto Cellini si in cea cu acelasi nume a lui Antonio Canova. Rolul gorgonei din opera Persee compusa de Jean Baptiste Lully si Philippe Quinault este interpretat de o contratenoare.
Strigoiul in mitologia romaneasca
Strigoiul postfunerar are un rol esential in mitologia romaneasca. Credinta in strigoi
si in necesitatea distrugerii acestuia este una dintre cele mai
persistente si productive sub aspect narativ. Originea mitului
strigoiului vine din doua conceptii: cea despre o trecere progresiva de
la viata la moarte si cea despre raportul dintre trup si suflet:
sufletul nu paraseste trupul in timpul vietii, iar dupa moarte, acesta
se desprinde definitiv doar cand corpul putrezeste. Un trup care nu
putrezeste inseamna, asadar, ca e un strigoi – care nu este altceva
decat un mort anormal, care nu reuseste sa se desprinda de trup si sa se
duca in lumea de „dincolo”.
Exista si vii anormali, strigoi in viata, care au capacitatea de a a-si desparti sufletul de trup, pentru a pleca intr-o calatorie in care iau, uneori, forma animala. O credinta esentiala in mitologia romaneasca este cea potrivit careia lumea este impartita in doua mari sectoare, o lume a celor vii, respectiv o lume a celor morti. Dar exista intre cele doua un spatiu intermediar, al tranzitiei, de unde intoarcerea este posibila.
Strigoiul se hraneste cu forta vitala pe care o fura din comunitatea sa, care, fiind amenintata, va pune in actiune ritualuri de distrugere a raului. In mitologia romaneasca, exista o categorie specifica de ritualuri – care nu mai previn, ci distrug raul deja existent. Acestea se pun in practica daca se manifesta semne ca defunctul ar fi strigoi: probleme cu recoltele, cu animalele, fecunditatea, sau multe morti succesive. Dupa ce este descoperit strigoiul, se deschide mormantul pentru a observa dovezile: conservarea cadavrului, pozitia sa anormala in sicriu, sange in sicriu, gura rosie, dinti ascutiti sau foarte marunti, alt par si unghii crescute peste cele vechi, coada, copite in loc de picioare. Daca descoperirea strigoiului ridica probleme, mitologia romaneasca propune urmatoarea traditie: un om pe un cal alb sau negru (cateodata un taur) trece peste mormintele din cimitir: mormantul peste care refuza sa treaca animalul este al strigoiului. Acum se pun in practica diverse ritualuri de distrugere, foarte asemanatoare in timp si spatiu. Se infinge un piron, o andrea, o frigare inrosita in foc, un par de stejar, cui, cutit in inima, inima se arde si cateodata, se bea cenusa de catre cei afectati de strigoi. La fel, se infige un ac sau alt obiect ascutit in cap, dupa care se taie si se aseaza la picioare. Alteori li se infig mortilor trei surcele in spate. De altfel, acest ritual de introducere a obiectelor ascutite este cel mai important: se pune in aplicare cateodata imediat dupa moarte – in scop preventiv. Diferente exista intre obiectele respective, care pot fi delicate –acul, sau agresive – piron, frigare, par, etc.
Acest lucru arata existenta a doua atitudini opuse ale indivizilor fata de morti: pentru unii, mortul este un dusman ce trebuie distrus, pentru altii, trebuie respectat si ajutat sa treaca cu succes spre cealalta lume si protejat de posibile influente malefice.
In mitologia romaneasca, se incearca impiedicarea miscarii maxilarelor mortului – care cauzeaza alte decese, prin legarea gurii defunctului, punerea unei monezi sau a unui ciob de sticla sau pietre in gura, se aseaza un bulgare de pamant sub barbie, sau o bucata de lemn pe care sunt gravate trei cruci. O alta metoda – intalnita, de altfel, din neolitic si intalnita in toata Europa – este inhumarea trupului pe burta, cu gura spre pamant.
Exista si unele rituri impuse de crestinism – care a respins aceste procedee agresive – cum ar fi invocatia divina, semnul crucii, agheasma, deschiderea mormantului si depunerea unei formule scrise de dezlegare pe pieptul defunctului.
In
mitologia romaneasca, exista nopti in care strigoii au putere si pot
iesi din morminte pentru a-i persecuta pe cei vii: de aceea este
esentiala cunoasterea ritualurilor de aparare in cazul in care un
strigoi incearca sa patrunda in casa: ferestrele trebuie oblonite, caci
strigoii aleg casele luminate, nu trebuie sa se raspunda decat a treia
oara la o strigare de la poarta, caci poate fi un strigoi. In noaptea
Sfantului Andrei – cand strigoii au cea mai mare putere si revin in
sate, poarta lupte nocturne, incearca sa intre in case (in mitologia
romaneasca), trebuie consumat usturoi, unse ferestrele, usile, gura
cuptorului, portile si alte obiecte din gospodarie cu aceasta planta. In
anumite parti ale Romaniei, se crede ca in noptea Sfantului Andrei nu
trebuie sa se doarma, de aceea oamenii isi petrec timpul spunand povesti
pana dimineata.
Ceremonialul infaptuit pentru impiedicarea intoarcerii mortului mai cuprinde in mitologia romaneasca si alte practici rituale: acoperirea oglinzilor, rasturnarea vaselor cu fundul in sus, inchiderea ochilor mortului; se dau ca pomana lucrurile mortului (care se vor transfera simbolic lui in lumea cealalta), se pune o lespede sau o piatra pe mormant. Mormintele celor banuiti de a fi fost strigoi sau vrajitori in viata se acopera cu pietre si cu vreascuri carora li se da foc – element distrugator si purificator. Unele elemente ale ritualurilor atesta o mostenire dacica: jocurile de priveghi si ospatul ritual – jocurile avand rolul de a afirma puterea vietii si de a marca hotarele ce despart viata de moarte.
In mitologia romaneasca, credinta in strigoi incepe cand omul se simte amenintat, atunci cand presimte ca risca sa-si piarda siguranta, cand, in fata amenintarilor exterioare, modurile de explicare ale evenimentelor si modurile de actiune in vigoare se dovedesc a fi ineficiente. Explicatia oferita de mitologie ii permite omului sa actioneze, sa devina agentul destinului sau. Situatia in care se afla oamenii chinuiti de un strigoi se desfasoara in domeniul anormalului, in care ordinea naturala a lucrurilor este perturbata, iar ritualurile trebuie sa inspire incredere. Increderea in ritualuri provine din lipsa de eficacitate a altor practici autorizate, ritualul este un ultim recurs in clarificarea unei situatii intolerabile.
Varcolacul – monstrul feroce din noapte
Oamenii
s-au confruntat cu cele mai infricosatoare creaturi inca de cand au
inceput sa isi formeze primele credinte si teorii despre lume. Ursii de
pestera, felinele uriase cu dinti in forma de pumnal, precum si lupii
reprezentau adversari redutabili, ce se puteau ivi in orice moment al
vietii. Insa cum nivelul de cunoastere al oamenilor primitivi era foarte
redus, acestia au inceput sa dea nastere in mintea si ritualurile lor
unor forte intunecate si puternice dincolo de nivelul observabilului.
Astfel, putini si-ar putea inchipui ca stramosul varcolacului din ziua
de astazi are peste 10.000 de ani vechime.
Desene foarte asemantoare cu reprezentarile moderne ale fiintei jumatate om – jumatate bestie au fost descoperite pe peretii unor pesteri cunoscute pentru picturile rupestre. Acest lucru demonstreaza ca mitul dualitatii om-animal este mult mai vechi decat se credea. Astfel, desi varcolacul este in general reprezentat ca o fiinta umana normala in timpul zilei, insa care se poate trasforma intr-un lup fioros in anumite momente, exista mai multe variante, mai putin faimoase decat cea a lupului. Fiinte jumatate om si jumatate leu, caine, urs sau vulpe au aparut astfel in mai multe culturi.
Daca in Europa antica dualitatea om-animal era prezentata sub forma centaurilor, minotaurului sau a satirilor, in miturile amerindienilor legatura dintre om si alta specie era printre cele mai comune mituri. Desi acestia nu aveau un varcolac propriu-zis, mai multe povesti circulau intre membrii triburilor, povesti care aminteau de femei care au nascut fiinte ce se puteau transforma in animale; un alt mit folosit des era cel al posibilitatii transformarii unui om inaltat spiritual in animalul sau totem, ghidul lui spiritual. Nu putine sunt povestile transformarii unor lideri in bizoni, sacali sau soimi pentru a-si incuraja luptatorii sau pentru a atinge un nivel superior al existentei.
Evul mediu a adus in Europa noi povesti, insa care se puteau dovedi letale pentru cei implicate. Femei acuzate cau au nascut lupi sau caini au fost arse pe rug pentur vrajitorie, in timp ce alti oameni sufereau aceeasi soarta dupa ce erau acuzati ca ar fi avut puterea diavolesca de a se transforma in lupi fiorosi pentru a-i chinui pe cei din jurul lor. Poveste varcolacului incepea sa capete forma. Numit “brukolakas” in greaca – probabil fiind la originea cuvantului “varcolac”, “loup garou” in franceza si “werewolf “ in engleza, unde “were” insemna atunci om, monstrul a devenit un mit esential al continentului.
Desi filmele de mai tarziu vor altera puternic mitul original, pe vremea cand aceste creaturi pareau o realitate de netagaduit, numai anumiti oameni puteau sa ajunga in aceasta situatie. Acestia erau de obicei vrajitori malefici care sufereau aceasta transformare pentru a-i ataca violent pe cei din jur. Transformarea nu era simpla: vrajitorul trebuia sa isi unga corpul cu o lotiune facuta din diverse parti ale unor animale, sa poarte un brau din piele de om sau lup si sa bea bere amestecata cu sange. Purtarea unei blani de lup se spune ca ar fi trebuit sa accelereze transformarea, care putea fi apoi controlata. Tot varcolacii deveneau si victimele neajutorate ale acestora, care erau vrajite ca sa se transforme in animale, spre ruinarea vietii acestora.
Prima executie a unui om acuzat de a se putea transforma in lup a avut loc in Elvetia in 1407. Franta detine insa recordul pentru cele mai multe executii bazate pe aceasta acuzatie extrema: cateva mii de oameni au pierit dupa ce au fost torturati ca sa marturiseasca fapte oribile precum uciderea copiilor si hranirea cu trupurile lor. Un caz faimos este al lui Peter Stubbe din Cologne, care a marturisit ca avea o centura care ii permitea sa se transforme in lup oricand; desi aceasta nu a fost gasita niciodata, omul a fost decapitat, ca multi altii.
Culturile
nordice aveau o alta parere in ceea ce priveste comuniunea om-lup: cel
denumit ulfhedhnar erau de obicei un luptator care se separase de
societate, de obicei imbracat in blana de lup, si care putea deveni cu
adevarat salbatic in lupta. Slavonii aveau si ei o legenda similara, a
unor razboinici care pot apela la forta si ferocitatea unui animal
pentru a fi de neinvins, transformarea nefiind si fizica. Daca si restul
europenilor ar fi fost mai interesati de legende si mai putin de
pedepse, multe vieti ar fi fost salvate… Astfel, nici nu e greu de
imaginat ce soarta ar fi avut o persoana cu o boala genetica numita
sindromul Ambras ce face ca parul sa ii creasca mare si des pe intregul
corp, inclusiv pe fata. Desi nici in prezent persoanele in cauza nu au
cea mai usoara viata, de obicei activand la circ sau avand meserii care
necesita putin contact social, pe atunci probabil intreaga familie ar fi
fost damnata.
In prezent, mintea este cea care face ca oamenii sa se transforme in lupi; daca in trecut termenul “licantropie” era folosit pentru a desemna transformarea fizica a unui om in lup, astazi desemneaza o afectiune psihica in cadrul careia cei afectati cred ca se transforma in animale. Cei in cauza chiar simt parul si dintii crescand si sufera de terori nocturne uneori, fiind siguri ca sunt varcolaci. Se poate ca si prezentarile bine realizate din filmele moderne, desi total diferite de mitul intial, sa aiba un efect mai putin prevazut asupra celor mai sensibili, care simt trezindu-se lupul din ei.
Voodoo – o cultura inteleasa complet gresit
Reprezentarile exagerate intr-un mod negativ a tot ce tine de voodoo din filmele artistice au facut ca publicul sa perceapa aceasta religie ca pe un avatar al satanismului. In lumea cinema practicantii fac sacrificii si infig ace in papusi voodoo cu scopul de a-si elimina adversarii in cel mai dureros mod cu putinta. Insa adevarul e mult mai putin bizar: in variatele sale forme, voodoo este o religie a naturii si stramosilor, de multe ori imbinata cu elemente crestine, si in care singurele sacrificii sunt cele ale animalelor, care sunt oferite drept hrana apoi.
Exista mai multe tipuri de voodoo, cel vest african, precum si alte forme derivate din acesta odata cu evolutia culturii sclavilor in diverse parti ale lumii. Forma de baza, africana, este recunoscuta oficial in mai multe state si in general este numita Vodun sau Vodon. Apartenentii la aceasta religie cred intr-o zeitate suprema care a creat universul. Spre deosebire de alte religii monoteiste, acest zeu are numeroase ajutoare, acestea fiind numite Orisha. Spiritele binevoitoare, care difera ca nume si aspect de la o regiune la alta, guverneaza tot ce se intampla pe pamant, iar oamenii le dedica ritualuri, dansuri si talismane numite fetisuri. Intreaga natura este considerate de natura divina, astfel explicandu-se elementele pozitive precum plantele de leac. In cadrul acestei religii, femeile, mai ales cele batrane pot capata un statut special de Regina Mama, conducatoarea ceremoniilor religioase. Desi uneori se ofera sacrificii animale zeitatilor, in Vodun nu intalnim niciun fel de papusi voodoo.
Varietatea
de voodoo din Louisiana a aparut prin aducerea unui numar foarte mare
de sclavi din Africa in noile colonii din Statele Unite de astazi. Cum
un singur proprietar putea sa aiba cateva sute de sclavi, iar familiile
erau vandute impreuna, cultura a putut fi pastrata destul de bine, in
ciuda actiunii puternice de convertire la crestinism din acea vreme. De
fapt, cele doua religii s-au dovedit compatibile in viziunea noilor
sositi, care au apreicat cultul sfintilor si ai Fecioarei Maria datorita
similaritatii cu proprii lor intermediari. Numele initiale ale
spiritelor voodoo au fost inlocuite cu cele ale sfintilor, iar
ritualurile au inceput sa include tamaie, cruci si rugaciuni.
Desi nu putem vorbi de papusi voodoo in adevaratul sens al cuvantului, mici amulete cu forma umana erau atasate unui gris gris – fetis folosit pentru a impiedica o sarcina nedorita, dar nu numai. Foarte interesante sunt si superstitiile din aceasta zona. Astfel, pentru ca o femeie proaspat devenita vaduva sa nu se recasatoareasca, pantofii raposatului trebuiau rupti in bucati mici; un sot ramanea fidel daca sotia ii punea putin din sangele ei in cafea, iar simpla intoarcere a fotografiei cuiva putea sa ii provoace dureri de cap.
Astazi, in zona Louisianei voodoo a devenit o religia a catorva, care prefera sa o tina pentru ei; in schimb, a explodat o adevarata industrie de tururi, muzee, imbracaminte si papusi voodoo ce pot fi vandute pe bani frumosi turistilor impreuna cu o poveste infricosatoare si mai mult sau mai putin reala.
Poate cea mai cunoscuta forma de voodoo este cea din Haiti, unde conflictele, foametea, lipsa de siguranta si viata grea i-au dat o forma specifica si ceva mai similara cu cea din filme. Religia, ca si cea din Louisiana, are bazele in versiunea Africana, fiind adusa odata cu sclavii pe plantatiile din Haiti. Invinuita pentru toate tulburarile si chiar revolutia finala care a adus independenta statului, credinta haitienilor era una pasnica si amestecata, la randul ei, cu elemente crestine.
Credinta de baza se refera la o zeitate suprema care a creat tot, zeu numit Bondye (de la Bon Dieu –bunul Dumnezeu Fr.), insa care nu implica deloc in viata oamenilor. Cei care se implica sunt numiti Loa, spirite intermediare, care pot schimba viata omenilor si carora li se dedica ritualuri.
In
cadrul religiei haitiene se intalnesc papusi voodoo, insa acestea
trebuie facute cu o suvita a persoanei luate in consideratie. Papusa
este apoi ingropata, infigerea acelor facandu-se mai des in zone unde se
pot scoate bani de la turisti. Originea ritualului este necunoscuta,
mai ales ca reprezentarile umane, mai ales cele de copii sunt folosite
in ritualurile pozitive. Magia neagra este foarte des vehiculata in
cadrul variantei din Haiti a voodoo, protejarea in fata actiunilor
rauvoitoare ale dusmanilor facand parte din viata de zi cu zi.
Daca e ceva mai intunecat decat crearea de papusi voodoo, atunci e in mod sigur vorba de zombi, cuvantul in sine avandu-si originea din aceasta zona a lumii. Legenda haintiana este foarte diferita de cea pe care o stim noi, a creaturilor discarnate in cautare de creiere. Zombi-ii erau morti vii readusi la viata de cei care stapanesc magia neagra cu scopul de a fi slugile obediente ale acestora. Descoperirile stiintifice pun legenda pe seama unor droguri car eputeau induce o stare foarte asemanatoare cu moartea, provocand si afectiuni ale creierului; astfel, un sclav obedient putea fi creat, iar teama ar fi fost induflata in restul oamenilor. In ultima vreme, insa , manifestarile de acest tip au fost pedepsite penal, asa ca nu s-au mai inregistrat cazuri. Insa cine stie ce alte mistere medicale ascund plantele folosite de vracii haitieni?
Frumoasele Driade
Nimfele se impart in multe categorii, iar cele care protejeaza copacii poarta numele de driade.
Acestea fac parte, ca restul nimfelor, din elementalii de apa, insa
apartin in primul rand mitologiei grecesti. Frumoasele creaturi
protejeaza copacii ai caror patroane sunt, fiecare dintre ele avand in
grija un anumit tip de copaci. Trecand de la mitologie la prezent,
aceste creaturi sunt utilizate ca personaje in diverse jocuri video si
povesti fantastice, reprezentand, ca majoritata celorlalte fiinte
mitologice, o inspiratie extraordinara pentru creatorii de produse
fantastice.
Luand termenul in sens etimologic, notiunea de driade desemneaza nimfele stejarilor. In timp insa, grecii au inceput sa utilizeze termenul pentru a desemna toate nimfele padurii, indiferent de copacii pe care acestea ii patronau. Zeitatile naturii au fost insa subestimate in general, mitologia si cei pasionati de aceasta punand mult mai mult accent pe zeii importanti ai mitologiei grecesti si nu pe creaturile mai putin sonore. Tocmai de aceea se stiu mult mai putine lucruri despre ele decat despre zeii esentiali panteonului grecesc.
Se pare ca frumoasele driade erau si creaturi foarte timide, ele neaparand in general in fata oamenilor. Singura care se putea imprieteni cu nimfele a fost zeita Artemis. Driadele se imparteau in doua categorii majore, Meliai si Hamadriadele. Meliai erau in principiu nimfele frasinilor. Ele sunt cunoscute pentru ca au avut grija de micul Zeus in pestera cretana dupa ce Rhea i-a dat viata acestuia. Ele au fost create insa de Gaea dupa ce aceasta a devenit fertila in urma sangelui lasat de Uranus. Printre Melinai au fost incluse si nimfele merilor, Epimeliadele, si castanelor, Cariatidele.
Hamadriadele se diferentiau de nimfele obisnuite care detineau viata lunga si dorinta arzatoare de a-si proteja casele intr-un singur aspect. Hamadriadele erau parte activa din copaci, ele existand odata cu acestia si fiind legate in mod biologic de ei. Daca un copac murea, si hamadriada asociata acestuia isi pierdea viata. Tocmai din aceasta cauza, driadele si zeii greci ii pedepseau pe oamenii care distrugeau copaci.
Printre cele mai cunoscute driade se numara Phoebe si Atlanteia, Euridice, Erato, Carisopeleia, Pitys si Dryope.
Frumoasele creaturi nu lipsesc nici din legende, povesti si media online. Primele aparitii ale acestora in scrieri au fost realizate in opera lui Milton intitulata Paradisul Pierdut, Thackeray prezentand si el dradele in scrierile sale. Nici din poezia Sylviei Plath nu lipsesc simbolurile naturii si conexiunea acestora cu trecutul si prezentul. Si in volumele lui C.S. Lews, Cronicile din Narnia, driadele isi fac aparitia in luptele lui Aslan cu Regina Ghetii. Chiar si in Belgariada lui David Eddings fiintele mitice sunt prezente, viata acestora fiind una traita in izolare in lumea Driadelor, acestea bucurandu-se si de povestea proprie.
Misticele driade au devenit si personaje din jocurile video sau desene animate. Spre exemplu, in serialul Monster School un personaj este driada si are capacitatea de a se transforma in copac atunci cand doreste. In mod similar, exista si personaje in arhicunoscutul joc World of Warcraft care apartin rasei driadelor. Si acestea din urma raman fidele legendelor stravechi, insa au parte si de legende specifice povestii jocului.
Omul molie si aparitiile sale
Omul molie
este unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate ale lumii. Aceasta
creatura a fost vazuta in doua regiuni specifice ale Statului Virginia
de Vest. Aceste regiuni includ de asemenea orasele Point Pleasant si
Charleston. Aparitiile omului molie au inceput pe data de 12 noiembrie
1966. Cei care au fost martori la aparitia creaturii au descris-o ca
avand forma foarte asemanatoare cu a unei fiinte umane, cu niste aripi
care semanau cu ale unei molii. Ochii creaturii se pare ca erau
reflectorizanti si pareau a fi de culoare rosie. De asemenea, au spus ca
ochii creaturii straluceau chiar daca nu era nicio sursa de lumina in
apropiere. Multi oameni au relatat chiar ca, de fapt, ochii nu sunt
pozitionati in zona capului, ci in zona pieptului.
In 1966, niste oameni munceau intr-un cimitir, in apropiere de orasul Clendenin, in Virginia de Vest. Acestia faceau pregatirile necesare pentru o inmormantare ce trebuia sa aiba loc a doua zi. In timp ce isi faceau treaba, muncitorii au inceput sa aiba senzatia ca sunt urmariti. Totusi, nu mai era nimeni acolo in fara de ei. Au continuat sa munceasca, convinsi ca era doar o impresie cauzata de faptul ca se aflau in cimitir. Cateva minute mai tarziu, s-au speriat la auzul unui zgomot ce venea dintr-un copac din apropierea lor. Cand s-au uitat in directia de unde venise zgomotul, acestia au vazut stand in copac, o silueta asemanatoare cu a unui om, zburand din creanga in creanga. Aceasta se crede a fi prima aparitie a creaturii numita “omul molie”.
Trei zile mai tarziu, pe 15 noiembrie 1966, 2 cupluri treceau pe langa o instalatie industriala, langa orasul Point Pleasant. Acestia au fost martori la aparitia omului molie. Mai intai au vazut ochii stralucitori si rosii ai creaturii, apoi au observat ca era destul de mare si avea corpul asemanator cu al unui om, si ca avea aripi ca de molie. De teama, au continuat sa mearga mai departe cu masina. La scurt timp dupa aceea, au vazut din nou omul molie pe marginea drumului, pe un mic deal. Atunci au inceput sa fie si mai speriati deoarece si-au dat seama ca creatura le urmarea masina. In ciuda faptului ca acestia mergeau cat de repede puteau, creatura tinea pasul cu ei, cu aceeasi viteza. Mai tarziu in aceeasi zi, si alti oameni au raportat aparitia creaturii.
In aceeasi zi de 15 noiembrie, mai pe seara, un om de afaceri cu o reputatie integra, pe nume Newell Partridge, a fost martor la aparitia creaturii. Acesta se uita la televizor in casa, cand dintr-odata, televizorul a inceput sa nu mai functioneze cum trebuie. Acesta a inceput sa auda zgomote ciudate, iar cand televizorul s-a stins de tot, si-a dat seama ca zgomotele veneau de afara. Atunci cainele sau a inceput sa latre si sa urle intr-un mod bizar. Acesta a iesit afara si si-a indreptat lanterna in directia in care se afla cainele. Atunci a vazut ochii rosii si stralucitori ai creaturii, iar cainele a inceput sa o fugareasca. Partridge a incercat sa-si opreasca cainele, insa acesta a fugit dupa omul molie pana nu s-a mai vazut. De-atunci cainele nu a mai fost vazut niciodata, insa rapoartele indica gasirea unui cadavru de caine in acea zona.
A
doua zi, pe 16 noiembrie, seriful Halstead a tinut o conferinta pentru
populatie si presa. Acesta nu avea nicio indoiala ca martorii spuneau
adevarul, intrucat acesta ii cunoastea si stia ca nu ar fi mintit. De
asemenea, stia sa recunoasca frica la un om, iar pe chipurile acelor
oameni se citea clar groaza. Din nefericire, presa si ceilalti care
investigau aparitiile creaturii, nu au fost convinsi ca martorii spuneau
adevarul. Mai tarziu, multi oameni din zona au trait experiente ciudate
si neobisnuite. Multi au raportat ceea ce se credeau a fi ozn-uri.
Altii chiar sustineau ca se intalnisera cu sectia guvernamentala
cunoscuta drept “oamenii in negru”, despre care se spunea ca se ocupa cu
investigarea evenimentelor de natura extraterestra.
John Keel, un scriitor, a mers in zona unde s-au raportat aparitiile, si a documentat tot ce a putut in legatura cu omul molie. Acesta a reusit sa adune cel putin 100 de marturii ale aparitiei creaturii, care au avut loc din 1966 pana in noiembrie 1967. Se crede ca omul molie avea cel putin 1.5 metri si cel mult 2.4 metri. Se crede ca aparitiile erau direct legate de marturiile oamenilor despre aparitii ale ozn-urilor, oamenii ciudati imbracati in negru, ca si de intreruperile electromagnetice din oras. In 2002, a fost lansat filmul “Profetiile omului molie”. Regizat de Mark Pellington, a fost adaptarea exacta a cartii scrise in 1976, de catre John Keel.
Scepticii spun ca cea mai probabila explicatie a existentei creaturii este ca, de fapt, martorii au vazut o bufnita. Alta posibila explicatie este ca omul molie este de fapt un cocor Sandhill, desi acesta nu este nativ zonelor in care a fost vazut, ar fi putut migra din Canada. Aceste teorii insa nu ii satisfac pe cei care au vazut omul molie in realitate, acestia sustinand ca e imposibil sa fi confundat acea creatura cu o pasare de orice fel. Aceasta creatura este un mister ce probabil va ramane nerezolvat pentru multa vreme sau poate chiar pentru totdeauna.
Gagana din incantatiile rusesti
Gagana
este fiinta mitologica ce apare in numeroase incantatii din folclorul
rusesc. Creatura este o pasare miraculoasa care prezinta imbunatatiri
supranaturale in ceea ce priveste aspectul. Pasarea mitica are ciocul de fier si ghearele de arama,
imbunatatiri care o transforma intr-o creatura puternica si demna de
temut. De obicei, pasarea este inclusa in incantatii specifice
traditiei. In plus, exista si o legenda a provenientei acesteia si a
rolului ei in mitologie.
Ca orice creatura mitica din legende, si pasarea cu cioc de fier si gheare de arama are o poveste proprie. Gagana, pasarea miraculoasa, locuieste pe insula Buyan, fiind izolata de lumea inconjuratoare. Ea este un gardian al unei pietre magice impreuna cu un camarad la fel de miraculos. Sarpele Garafena, un personaj magic ca si pasarea, protejeaza impreuna cu aceasta piatra Alater, un obiect miraculos si periculos in acelasi timp.
Pasarea magica ale carei gheare sunt de arama, iar ciocul de fier a aparut in numerose povesti slave, fiind un antagonist bun si o fiinta protectoare indarjita. Chiar si in basmele romanesti exista creaturi cu caracteristici asemanatoare care joaca rolul obstacolelor in calea eroilor pentru ca acestia sa devina demni de domnitele pe care incearca sa le salveze sau sa le cucereasca.
O mare parte a fiintelor mitice din folclorul si mitologia ruseasca sunt intr-o oarecare masura pasari maiestre cu puteri supranaturale care au cunostinte colosale cu privire la formarea lumii si la protejarea acesteia. Gagana este una dintre fiintele supranaturale care se bucura de admiratie in cadrul folclorului slav.
Puterile ezoterice ale argintului
Se spune ca argintul nu este numai un metal pretios, ci si unul protector, care indeparteaza relele. Puterile ezoterice ale argintului
sunt insa nedemonstrate din punct de vedere stiintific. Exista insa
alte explicatii ale argintului si puterilor sale miraculoase care ajuta
oamenii. Compozitia sa chimica si imbunatatirile de care are acesta
parte prin intermediul cercetarilor duce la noi si noi intrebuintari ale
acestuia, intrebuintari care nu mai par atat de ciudate sau
superstitioase. Stiinta ofera anumite explicatii ale argintului asa cum
si magia se pare ca deschide anumite drumuri.
Puterile ezoterice ale argintului pot fi doar niste superstitii prin intermediul carora oamenii se simt mai bine sau se simt protejati. Se spune ca cei care poarta argint la gat nu vor putea fi atinsi de vampiri si vor fi protejati de spiritele rele si de fantome. Argintul este cel care ii protejeaza pe oameni si de varcolaci si tin toate fiintele rele departe.
Lasand la o parte aceste superstitii, argintul este vazut si ca un distrugator al bacteriilor. Se pare ca studiile au aratat ca nanoparticulele de argint distrug bacteriile ce se dezvolta in spatii umede si calduroase. Tocmai de aceea, acest minereu era folosit inca de pe vremea romanilor in sutura ranilor. Bacteriile si ciupercile sunt inlaturate de catre argint si, astfel, infectiile sunt evitate. Bineinteles, in trecut, acest aspect nu era clar din punct de vedere stiintific, asa ca se credea ca puterile ezoterice ale argintului sunt cele care actioneaza la rugamintea omului si iau boala.
Spre deosebire de sarurile de argint despre care se va vorbi mai tarziu, nanoparticulele de argint nu sunt nocive oamenilor, ba chiar le-ar ajuta acestora. Odata cu evolutia tehnologiei, acestea pot fi introduse in haine si materiale pentru a tine la distanta bacteriile si ciupercile. Ionii de argint s-ar elibera treptat din tesatura in care se afla si, astfel, ciupercile si bacteriile ar fi „otravite” datorita actiunii lor. Printre utilizarile practice pe care le au ionii de argint se numara materialele utilizate in fabricarea periutelor de dinti, a sosetelor antibacteriene, a gecilor, lenjeriei intime, in dezinfectarea ustensilelor medicale sau in dezinfectarea aerului. Mediul inconjurator nu este atat de multumit de nanoparticulele de argint insa. Pentru acesta, puterile ezoterice ale argintului sunt daunatoare si pot distruge ecosisteme intregi.
Otravirea accidentala
Desi argintul in sine nu este daunator organismului si nu are niciun rol in buna functionare a acestuia, exista probleme in ceea ce priveste sarurile argintate. Argiria este o boala ce provine de la depunerea de argint si compusi coroidali ai acestora in sistemul circulator si tesuturi. Argiria are ca efecte o pigmentare gri-albastruie a ochilor si pielii si membrane mucoase. Aceasta afectiune nu dauneaza in mod direct omului, insa provoaca acele asa-zise diformitati care sunt permanente. Boala este rara si formele sale mai blande sunt deseori confundate cu cianoza.
Cine poate crede ca sufera de pe urma „puterilor ezoterice ale argintului”?
Multe categorii de oameni pot fi expusi la intoxicatia cu argint, printre acestia numarandu-se lucratorii din industria metalugica, cei care iau suplimente alimentare ce contin argint, pacientii care primesc tratamente ce contin argint sau chiar oameni care ingereaza saruri argintate din greseala. Tocmai de aceea, muncitorii din industria metalurgica sunt testati in mod periodic pentru ca nivelul de argint din sange si sistem sa fie sub normele de criza.
Cum „puterile ezoterice ale argintului” sunt greu de stabilit, acesta este folosit si in industria culinara. El este considerat un colorant alimentar, folosit cel mai adesea ca si drajeu decorativ la prajituri. In Uniunea Europeana acesta este acceptat sub denumirea de E174, insa in Statele Unite ale Americii, consumul sau este interzis. Siguranta utilizarii argintului, chiar si in cantitati infime, in mancare, este disputata, insa asta nu opreste membrii anumitor culturi sa foloseasca drajeul de argint pentru a decora prajituri, torturi si alte deserturi.
Puterile ezoterice ale argintului viu
Mercurul, sau asa-zisul argint viu, este folosit in diferite vraji si blesteme si este in esenta folosit ca si otrava. Se spune ca otravirea cu argint viu este facuta cu ajutorul vrajilor si prin trimiterea vrajitoreasca.
Argintul viu aduce bolile, desparte casatorii aducand ura intre sot si sotie, vrajmasie, si este extrem de greu de oprit caci nu sta locului niciodata. Vrajitoarele spun ca argintul viu descantat isi va gasi singur drumul catre persoana sau casa careia ii este adresat si va intra prin orice mijloace in casa sau in persoana careia ii este adresata otrava.
Semnele otravirii cu argintul viu sunt durerile sfasietoare precum carceii, spuzeala pe corp si mancarimi, durere de picioare sfasietoare. Oamenii pot afla daca au fost otraviti cu argint viu daca infing cutitul in grinda usii sau intr-un pui negru de gaina. Daca din lemnul usii picura apa sau daca, dupa trei zile de la folosire, cutitul are varful ruginit, atunci persoana care l-a folosit are argint viu in ea.
Puterea ezoterica a argintului viu este temuta in randul vrajitoarelor care sunt singurele ce pot face si desface astfel de vraji. Ele considera ca vraja argintului viu este foarte puternica si nimic din lume nu o poate opri daca aceasta a fost facuta cu ajutorul unei papusi vii sau cu samca in noaptea de Inviere. Daca vraja a fost facuta de Pasti, aceasta este extrem de puternica si, doar daca omul ce a fost tinta ei se va opri de la a asculta chemarea samcai cand o va auzi la usa si nu va bea apa toata noaptea, va putea scapa de aceasta vraja.
Multe sunt superstitiile si efectele argintului, insa puterile sale ezoterice nu pot fi cunoscute de orisicine. Cert este ca oamenii poarta argintul sub forma podoabelor si considera ca in acest fel sunt mai puternici si protejati impotriva spiritelor rele. Oamenii pot fi usor speriati de vrajitoare care le spun diverse lucruri numai ca sa ii ingrozeasca si sa ii provoace. Argintul este, in fond, un produs popular pe care femeie si fetele il poarta la gat si la mana sub forma lanturilor, medalioanelor, cruciulitelor, inelelor si bratarilor sau cerceilor, acestor podoabe adaugandu-li-se si argintul din tacamuri care ar facilita sterilizarea tacamurilor.
Misterele dionisiace
Lumea
antica este plina de mituri, simboluri si mistere, iar unul dintre cele
mai interesante aspecte ale lumii antice greco-romane il reprezinta
misterele dionisiace. Chiar daca practicile religioase se imbina in
moduri nebanuite in mitologie, in sensul ca cele orientale le
influenteaza pe cele grecesti sau pe cele romane, exista o serie de
mistere care apartin strict mitologiei greco-romane, iar misterele
dionisiace se incadreaza cu strictete in aceasta categorie.
Zeul Dionisos
Inainte de a cunoaste cu adevarat misterele
dionisiace, este necesara o scurta incursiune in mitologie, pentru a
afla cine a fost Dionisos si care au fost atributiile sale.
Asadar in mitologia greaca unul dintre zeii de
referinta era Dionisos, zeu al vegetatiei, al pomiculturii si nu in
ultimul rand al viticulturii. Mai mult decat atat, se considera ca
extazul, fertilitatea si buna dispozitie erau insuflate tot de catre
acesta. Corespondetul zeului Dionisos in mitologia romana este Bacchus,
insa Bacchus nu este considerat un zeu atat de important precum
Dionisos. Legenda spune ca Dionisos facea parte din cea de a doua
generatie de zei, fiind fiul lui Zeus si al muritoarei Semele. Dionisos a
crescut ferit de furia Herei care i-a omorat mama, chiar inainte ca
acesta sa se nasca. Se spune ca Dionisos si-a facut cunoscut cultul in
intreaga lume antica, invatandu-i pe muritori sa isi cultive
vita-de-vie.
Pentru a-l slavi pe zeul Dionisos erau organizate
petreceri si serbari foarte ciudate care aveau de cele mai multe ori un
caracter orgiastic. Acestea au fost preluate de romani in jurul anului
200 i.Hr, pentru a fi organizate pana in timpul Italiei imperiale.
Serbarile erau private ca un act de notorietate, fiind considerate unele
dintre cele mai captivante legende referitoare la “zeul extazului”.
Misterele dionisiace
Misterele dionisiace reprezinta ritualurile care
aveau loc in Grecia si in Roma antica. Aceste ritualuri erau practicate
in timpul petrecerilor organizate in cinstea zeului, petreceri
caracterizate in randurile urmatoare. In timpul acestor ritualuri,
participantii foloseau diferite substante halucinogene care le induceau o
stare generala de bine; in plus, se presupune ca si prin intermediul
muzicii si al dansului oamenii atingeau aceeasi stare de transa indusa
de drogurile pe care le foloseau la acea vreme. Tocmai din aceasta cauza
petrecerile organizate in cinstea lui Dionisos nu au fost privite
niciodata cu ochi buni.
Participantii la acesta serbari se eliberau de orice
inhibitie sau constrangere, revenind la o stare apropiata de cea
initiala, uitand de normele sociale si culturale. Pe langa acestea si
libertatea de exprimare era atinsa.
Pentru inceput petrecerile reprezentau un ritual la
care doar persoanele de sex feminin puteau lua parte, pentru ca mai
tarziu accesul sa fie permis tuturor.
Se presupune ca originile misterelor dionisiace s-ar
gasi intr-un cult mult mai vechi care apartine tracilor, cult care s-a
raspandit in lumea mediteraneana, in asa fel incat cercetarile au arata
ca misterele dionisiace nu reprezinta un cult autohton, fiind
imprumutate si derivate de la alte civilizatii antice. Treptat intreaga
lume a grecilor a inceput sa fie scaldata in acest mister.
Misterul vinului
Dionisos este cunoscut drept zeul vinului, iar
aceasta licoare are un rol deosebit in cadrul serbarilor. In timpul
petrecerilor substantele halucinogene sunt de cele mai multe ori
combinate cu vin, insa se presupunea ca vinul are o putere magica si in
stare pura. Se presupune ca vinul, precum si cultivarea vitei-de-vie,
sunt concomitente cu ciclul naturii, iar vinul ajuta la eliminarea
inhibitiilor nu datorita alcoolului rezultat din strugurii fermentati ci
datorita influentei zeilor.
Serbarile dionisiace reprezinta, de fapt, serbari ale
naturii, iar eliberarea de constrangerile vietii de zi cu zi reprezinta
apropierea de starea initiala a umanitatii. De foarte multe ori oamenii
actionau precum animalele, petrecerile transformandu-se in adevarate
orgii. Efectul substantelor halucinogene, al vinului, al muzicii si al
dansurilor ritualice este evident in comportamentul participantilor.
Ritualul muzical din timpul acestor petreceri
reprezinta un mister. Instrumentele folosite erau tobele si flautul, iar
efectul de transa pe care aceasta combinatie il inducea putea fi
caracterizat drept o invocare a spiritului.
In acest fel se considera ca singura cale de comuniune cu zeitatea era atingerea extazului.
Initierea novicilor
Ritualurile de initiere a celor noi sositi in cultul
dionisiac erau foarte complexe. Initierea unui barbat presupunea
identificarea acestuia cu zeitatea insasi. Pe de alta parte, ritualul de
initiere al femeilor presupune deghizarea acestora in sotii ale zeului.
Se presupune ca ritualurile misterelor dionisiace erau practicate fie
public, fie in privat. Cele care se ocupa de initierea novicilor sunt
bacantele.
Prin mistere dionisiace se intelege renuntarea la tot
ceea ce inseamna real si trupesc, pentru a lasa frau liber imaginatiei.
Oamenii renunta la inchisoarea apasarilor din fiecare zi pentru a se
elibera si a cauta libertatatea suprema si a trai totul la intensitate
maxima. Totul este dezmembrat si adus la starea initiala pentru a se
permite o reconstructie.
Misterele dionisiace sunt cel mai bine relatate in
textele orfice. Orfismul reprezinta, de asemena, un mister religios in
care centrul de referinta este reprezentat de cultul zeului Dionisos.
Kobold-ul, personaj de poveste sau realitate?
Kobold-ul
este un personaj legendar ce isi are originea in folclorul Germaniei.
Germanii cred ca un Kobold este un spirit de spiridus ce poate lua orice
forma isi doreste de la om, pana la obiect. Ei pot aparea atat ca
fiinte umane sau animale, cat si ca foc sau obiecte. Kobold-ul este
totusi perceput ca un spirit invizibil care isi alege momentul in care
sa se arate. De asemenea, ducand mai departe legenda, Kobold-ul pare a
fi inima casei si aduce in general noroc.Exista trei tipuri de Kobold mentionate in folclorul german:
- spiritele casei care pot ajuta la treburile zilnice si aduc mult noroc odata cu venirea lor in casa. Un Kobold de acest gen este foarte sensibil si uraste sa fie ignorat sau jignit. In cazul in care stapanul casei il ignora sau il jigneste, Kobold-ul se va schimba din bun in rau si va aduce extrem de mult ghinion casei, in care in mod cert nu va mai locui;
- minerii Kobold apar, de asemenea, mentionati in folclorul german. Ei sunt extrem de priceputi la minerit si ii pedepsesc pe minerii care nu isi fac treaba. De asemenea, ei adora sa ii pacaleasca pe mineri, care sub influenta spiritului de spiridus, vor trece prin iluzia descoperirii unui mineral pretios. Asadar, Kobold-ul miner va lasa special la suprafata un mineral ce le va parea minerilor a fi cobalt sau argint si care odata ce va ajunge sa fie prelucrat, se va dovedi a nu fi nimic altceva decat un mineral periculos, chiar toxic;
- Klabautermann este Kobold-ul ce traieste pe vase alaturi de marinari ajutandu-i pe acestia la treburile zilnice si aducand in general noroc vasului. La fel ca orice alta rasa de Kobold, ei pot blestema si odata cu blestemul lor nava se va scufunda.
Spiritele casei sunt acei Kobolzi care fie ajuta la treburile casnice, fie le fac noaptea cand oamenii dorm. Rasplata unui astfel de Kobold consta in hrana si adapost. Ei sunt foarte buni cu proprietarii atata timp cat sunt bine tratati si nu sunt insultati. O femeie care isi termina repede treburile casnice este cunoscuta in folclorul german ca o femeie care are Kobold. Exista credinta ca o casa fara Kobold este o casa fara inima, o casa in care nu exista nici un fel de spor. Multi proprietari de case care se confrunta cu saracia si au in educatia lor imaginea unui Kobold, incearca sa il ademeneasca pe acesta in casa. Se spune ca pentru a ademeni in casa un Kobold va trebui ca proprietarul sa mearga in padure si gasind o anumita planta sa ii recite versuri, Kobold-ul se va aseza in sacul proprietarului si acesta il va aduce acasa. Exista posibilitatea conform legendelor ca aceasta creatura sa vina singura sa locuiasca intr-o casa pe care o alege in functie de criteriile sale personale, care nu sunt foarte bine cunoscute. Un Kobold isi anunta venirea in casa prin aschii de lemn pe care le imprastie in casa sau prin murdarirea cu balegar a galetilor pline cu lapte. Daca stapanul casei lasa aschiile de lemn acolo unde le-a pus Koboldul sau daca acesta bea laptele din galetile murdare de balegar, un Kobold va considera ca este bine primit si isi va stabili casa pe proprietatea stapanului. Exista cazuri in care legendele vorbesc despre proprietari care au incercat sa scape de Kobold-ul casei mutandu-se sau dand foc casei. Cei care au incercat sa se mute au observat ca aceasta creatura s-a mutat odata cu ei, iar cei care au dat foc casei au jignit creatura prin actiunea lor si drept urmare au fost pedepsiti prin blesteme pe care nu le-au putut inlatura.
Kobolzii
mineri sunt creaturi urate care isi petrec tot timpul in mina si care
odata cu prezenta lor acolo aduc minerale nepretuite in numar mare, dar
si noroc minerilor care le respecta prezenta. Cu toate astea, Kobolzii
mineri sunt mereu pusi pe sotii si le fac diferite rautati minerilor,
impingandu-i cand stau aplecati, oferindu-le minerale ce in realitate nu
sunt altceva decat roci obisnuite si tot asa.Klabautermann reprezinta un fel de spirit al navei. El vine pe vas odata cu lemnul din care acesta a fost facut si traieste in lemnul sau. Exista legende in care Kobolzii au primit camere speciale, dar si legende in care capitanul a fost aruncat peste bord de catre echipajul sau pentru ca nu a vrut sa accepte prezenta Kobold-ului. Se spune ca un Kobold sta pe nava pana in ultima secunda in cazul in care aceasta se scufunda, de asemenea el fereste vasul de a se scufunda si ii aduce prosperitate. Un Klabautermann ajuta marinarii la treburile zilnice si le indeplineste mai ales cand acestia dorm.
Kobold-ul este un personaj imaginar sau unul cat se poate de real. El ocupa o importanta parte a folclorului german. Se spune ca o persoana care incearca sa ii vada adevarata infatisare a unui Kobold este o persoana care va muri in chinuri. De asemenea, tot legendele spun ca un Kobold se infatiseaza numai persoanelor muribunde sau numai in cazul unui dezastru provocat sau nu de ei.
Basiliscul – monstrul care ucide cu privirea
Basiliscul
(cunoscut in romana si ca vasilic, vasilisc sau basilic) poate concura
usor in privinta atentiei acordate in Evul Mediu cu inorogul, fiind
printre cele mai temute creature ale vremii. Apare in extrem de multe
scrieri si desene, fiind adoptat imediat si de heraldica crestina.
Reprezentand raul adus pe pamant si exponentul mortii iminente, acest
monstru inca mai inspira creatii de fictiune, chiar daca originea sa
devine tot mai innegurata.Basiliscul, la fel ca si alte creaturi mitologice, era considerat ca apartinand unor teritorii indepartate, in general din Africa si Orient. Aceasta fiinta era in general reprezentata ca avand forma reptiliana, o coada lunga si puternica, dar si o “coroana”, formatiune vazuta si astazi la unele reptile si care inconjoara capul acestora, cu scopul de a le face sa para mai amenintatoare si periculoase. Uneori este reprezentat cu aripi, ce pot fi acoperite cu pene sau solzi. Insa cea mai importanta caracteristica a acestei creaturi o reprezentau ochii acesteia, care puteau transmite veninul puternic al reptilei direct in corpul celor ce o priveau. Moartea era instantanee si de neoprit, o singura privire fiind de ajuns pentru pierzania totala. Tocmai de aceea descrierile basiliscului sunt destul de contradictorii, nimeni neputand supravietui dupa contactul vizual cu unul dintre ei. Astfel, acesta putea fi reprezentat ca un sarpe sau ca o soparla uriasa. Un alt tip de vasilic este cel numit “cockatrice sau cockatrix”, o combinative intre un cocos si o soparla. Acesta avea capul, picioarele si uneori aripile de pasare, iar parte din corp si coada apartineau lumii reptilelor. Desi este considerat de unii o creatura aparte, similitudinile fac ca cele doua fiinte mitologice sa fie mai mereu mentionate in acelasi cadru.
Numele creaturii vine din greaca, unde “basiliskos” insemna “rege mic”. In latina era numit “regulus”, cam cu acelasi sens, insa nu neaparat din cauza coroanei sale. Motivul principal era puterea sa de a teroriza orice alta specie, indiferent de marime si inteligenta. De la denumirea greceasca au derivat toate celelalte denumiri intalnite astazi. Iar daca din punct de vedere al aspectului se gasesc mai multe tipuri de basilisc, si caracteristicile sale ucigase au dus la considerarea mai multor tipuri ale acestuia. Cel auriu putea otravi pe oricine si orice doar prin simpla sa privire. Cel capabil de deochi teroriza toate fiintele vii cu un al treilea ochi asezat pe cap. In final, cel al sanguinarii putea face sa cada carnea de pe oasele victimelor sale.
Originea
acestei fiinte este la randul sau foarte interesanta, legendele spunand
mereu ca ia nastere dintr-un ou depus de un cocos batran.
Caracteristicile ucigase se manifesta imediat dupa iesirea din ou,
putand ucide instantaneu cu provirea. Ca urmare este greu sa nu se faca o
corelatie intre mitul basiliscului si cel al Gorgonei, din mitologia
greaca. Aceasta era reprezentata sub forma unei femei oribile cu serpi
in loc de plete. Aceasta putea ucide orice om ar fi privit-o tot pe
calea privirii. A fost oprita doar de Perseu, care a folosit un scut
lucios pentru a reflecta imaginea si a o ucide cu propriile arme.Mitul vasilicului a avut “momentul de glorie” in timpul Evului Mediu, cand a inspaimantat cei mai multi oameni. Insa a fost mentionat din cele mai vechi timpuri, incepand cu Pliniu cel Batran, care vorbeste despre catoblepas, o creatura ce putea ucide cu privirea, si care a putut sa duca la moarte un cal cu tot cu calaret, desi fusese lovita de moarte cu o sulita. In unele traduceri ale bibliei apare mentionat in cateva pasaje chiar basiliscul, fiind inlocuit mai apoi de alti termeni. Legenda, care este foarte veche, in mod evident, a luat cel mai probabil nastere din relatarile despre cobra regala. Aceasta ataca de obicei avand capul ridicat, iar uneori pare ca isi hipnotizeaza prada. Mai mult, calitatile veninului sau erau foarte cunoscute, precum si faptul ca o muscatura putea fi deseori fatala. In mit se mentioneaza faptul ca doar nevastuica este imuna la actiunea vasiliscului, pe care il poate ucide. Aceasta se refera probabil la o deformare a realitatii, in care doar mangustele pot ataca fara probleme cobrele regale. Desi nu sunt chiar inrudite, din punct de vedere fizic cele doua specii seamana destul de bine.
In ceea ce priveste simbolistica basiliscului, acesta aprea ca element decorativ in arhitectura, fiind si pictat deseori in locul balaurului ucis de Sfantul Gheorghe. In rest, reprezinta un simbol al demonilor, mortii si raului adus pe pamant, dar si o reflectare a sarpelui din Gradina Edenului, care a dus oamenii in pierzanie. In alchimie era folosit ca simbol al focului ce precede transformarea metalelor in aur. Putea reprezenta si piatra filosofala, catalizatorul tuturor transformarilor.
Autorii l-au folosit la randul lor, aici fiind vorba de maestri precum Chaucer, Shakespeare sau Voltaire, aparand in fome modificate si in perioade mai indepartate. In prezent insa nu mai sperie pe nimeni, ci doar ofera o viziune mai exotica filmelor si jocurilor cu tema fantastica.
Fomorii din mitologia celtica
Fomorii
din mitologia celtica mai sunt cunoscuti sub numele de fomorieni.
Fomorii sunt monstri ai apelor. Parereile referitoare la aceste creaturi
mitologice sunt impartite, deoarece unii considera ca fomorii din
mitologia celtica sunt asemanatori titanilor din mitologia elena, iar
altii ii aseamana cu monstrul biblic Leviatan. Fomorii se afla sub
conducerea zeului mortii, Balor, cunoscut pentru aspectul sau monstrous,
avand doi ochi, unul in frunte iar altul la ceafa, dar si pentru
cruzimea de care a dat dovada, atacand chiar si fara sa fie provocat.
Se spune despre fomori ca sunt intruchipari ale
fortelor malefice, fiind zeitati ale haosului si ale salbaticiei, opusi
populatiei Tuatha De Danann, populatie care simbolizeaza civilizatia in
mitologia celtica.
Numele acestor creaturi inca reprezinta o tema foarte
des abordata. Irlandezii invatati din epoca medievala considerau ca
numele acestor creaturi monstruoase contine cuvantul mare – “muire”,
fiind recunoscuti drept pirati infricosatori ai marilor. Acesta este
motivul pentru care, mai tarziu, oricine traversa marile, pirat sau nu,
primea numele de fomor.
Cercetarile istoricului irlandez John Rhys au aratat,
in anul 1888, ca etimologia cuvantului fomori (folosit la plural –
“fomoire”) provine dintr-un vechi cuvant irlandez, compus din adverbul
“sub” si substantivul “muire”, care inseamna mare, facand asadar
referire la faptul ca aceste fapturi traiesc in adancurile marii. Pe de
alta parte, alti cercetatori ai mitologiei celtice precum Whitley Stokes
si Rudolf Thumeysen, au facut legatura intre cel de al doilea element
al cuvantului, “mor”, cu un cuvant din folclorul german – “mare”,
reprezentand spiritele care veneau la cei care dormeau pentru a le
provoca acestora cosmaruri. Cuvantul “mare” se intalneste in limba
engleza in “nightmare”, care inseamna cosmar. Pornind de la aceste
ipoteze, se presupune ca acest cuvant compus ii caracterizeaza pe fomori
drept demoni.
Caracteristicile fomorilor
In ceea ce priveste aspectul fomorilor, descrierile
sunt numeroase. Fomorii sunt descrisi, de cele mai multe ori, ca avand
un singur picior, un singur ochi si o singura mana. In alte descrieri ei
sunt infatisati cu trup de om si cap de tap. Chiar daca majoritatea
sunt descrisi ca fiinte grotesti, despre unii dintre ei se afirma ca
sunt intruchipari ale frumusetii.
In ceea ce priveste comportamentul fomorilor, chiar
daca multe dintre legendele si povestile celtice ii descriu drept
salbatici, unele dintre acestea aduc in prim plan fomori pasnici.
Fomorii in legendele celtice
In mitologia celtica, mitul lui Partholon are o mare
insemnatate, deoarece se spune ca acesta a fost conducatorul celui de al
doilea grup de oameni care au populat Irlanda dupa potop, ajungand pe
acele meleaguri in anul 2680 i. Hr. Insa mitul afirma ca fomorii erau
deja in acele tinuturi, considerandu-se ca acestia ar fi ajuns acolo cu
200 de ani inaintea lui Partholon, fiind condusi de catre Cichol
Gricenchos. Lupta dintre fomori si oameni s-a sfarsit prin infrangerea
fomorilor; se spune ca oamenii lui Partholon au murit mai tarziu de
ciuma. Legenda spune ca tinuturile irlandeze au ramas nelocuite timp de
300 de ani dupa aceea, pana cand cel de al treilea grup de locuitori ai
Irlandei a sosit, sub conducerea lui Nemed. Istoria se repeta, deoarece
si acesti noi locuitori i-au intalnit pe fomori, condusi acum de Gann.
Desi Nemed i-a infrant pe fomori, alti doi conducatori ai fomorilor au
aparut, Conand si Morc.
Nemed a fost infrant de catre cei doi, acestia
luandu-i sclavi pe cei pe care Nemed i-a condus. Fiul lui Nemed, din
dorinta de razbunare, a pornit o lupta impotriva lui Conand, insa marea
s-a napustit asupra lor, doar 30 reusind sa scape.
Cel de al patrulea val de locuitori, Fir Bolg, nu a intalnit aceste creaturi misterioase pe teritoriul Irlandei
.
.
Legenda spune ca populatia zeitei Danu a infrant
populatia Fir Bolg, pentru a ocupa Irlanda. Primul rege al acestora a
fost Nuada; acesta si-a pierdut un brat in timpul luptei, fiind astfel
incapabil sa isi conduca oamenii, astfel incat locul i-a fost luat de
Bres, care era jumatate fomor. Se spune ca Bres era foarte frumos, dar
asta nu l-a impiedicat sa fie un rege rau, obligand populatia Tuatha De
sa plateasca tribut fomorilor, muncind ca sclavi. Acestia s-au opus, iar
Bres a apelat la Balor, conducatorul fomorilor pentru a-l ajuta.
Pregatirile pentru razboi au inceput pentru ambele tabere, Tuatha Dé
avandu-l conducator pe Lug, nepotul lui Balor, acesta fiind jumatate
fomor. Lug l-a infrant pe Balor, pentru ca apoi sa ii inece pe toti
ceialalti fomori.
Desi se presupune ca ar fi disparut in aceasta
batalie, si in epoca medievala apar legende in care persoanjele
principale sunt fomorii.
Aceste creaturi din mitologia celtica au reprezentat
surse de inspiratie pentru diferite opere de arta. Si in operele
literare imaginea fomorilor apare foarte des, fie sub aspectul unor
pirati demonici, fie ca spirite ale pamantului; unul dintre marii poeti
englezi, W. B. Yeats cultiva foarte des in operele sale simbolul
fomorilor, doua dintre acestea fiind Dhoya si The Shadowy Waters.
Telekinezia,
cunoscuta si sub numele de psihokinezie, este termenul care desemneaza
miscarea materiei realizata prin exercitarea influentei mintii asupra
unui sistem fizic. Acest fenomen nu poate fi definit de meditatia
energiei fizice cunoscute pentru a fi incadrat in aceasta gama de
miscari paranormale ce includ mutarea sau schimbarea infatisarii unui
obiect si influentarea rezultatului unui generator de numere aleator.
Studiul acestor fenomene tine de parapsihologie si are un numar de
cercetatori care sustin ca fenomenul exista si necesita un studiu mai
aprofundat desi acest tip de fenomen a dus la schimbarea directiei
cercetarii de la miscarea obiectelor mai mari la influentarea zarurilor
si generatoarelor de numare aleatoare. Cei mai multi cercetatori sunt de
parere ca telekinezia nu a fost demonstrata inca in mod cert si ca
exista dubii mari in ceea ce priveste acest subiect.
Telekinezia ca si termen a aparut pentru prima data in scrierile cercetatorului Alexander Aksakov in anul 1890 pentru ca, la 24 de ani, si psihokinezia sa apara in vocabularul lui Henry Bolt. Cel mai comun experiment incercat in anii `30 pentru a verifica acest fenomen a fost influentarea zarurilor. Pe langa cele doua denumiri deja comune, conceptul miscarii obiectelor cu puterea mintii a fost numit si „ influentare de la distanta”, „influentare telecomandata”, „influentare mentala de la distanta”, influentare mentala telecomandata”, „perturbare anomalica”, „intentie constienta directionata” sau „minte deasupra materiei”.
La inceput s-a crezut ca telekinezia se refera la miscarea obiectelor de catre fantome ale persoanelor decedate, de catre ingeri sau spirite malevolente, precum si de alte forte supranaturale necunoscute. Mai apoi, cand s-a descoperit ca mintea omului ar putea fi aceea care misca obiecte fara a insela publicul si fara a avea implicatii spiritualiste, termenul de psihokinezie a fost adaugat vocabularului. Comunitatea parapsihologica de mai tarziu a ajuns chiar sa prefere termenul de psihokinezie desi in opinia publica tot telekinezia este termenul folosit in mod frecvent. Oamenii obisnuiti includ in aceasta categorie miscarile paranormale ale obiectelor pentru ca le aseamana telepatiei si teleportarii. Cativa cercetatori timpurii ai fenomenului au sustinut ca in corpul uman exista un fluid neidentificat pe care ei l-au numit „psihoda” sau „forta psihica” si care, atunci cand este eliberat, este capabil sa influenteze materia.
In prezent, parapsihologia studiaza in paralel doua tipuri de efecte telekinetice si psihokinetice in laboratoare experimentale. Pe langa aceste cazuri, si evenimentele petrecute in afara laboratoarelor specializate sunt luate in colimator, specialisti parapsihologi studiind tot ce le cade la mana. Micro telekinezia si micro psihokinezia sunt efecte de modificare a moleculelor si atomilor sau particulelor sub-atomice care pot fi vazute numai cu echipament special in timp ce evenimentele macro-telekinetice si cele macro-psihokinetice sunt vizibile cu ochiul liber.
Si miscarile spontane ale obiectelor sau alte intamplari neasteptate au fost raportate de-a lungul timpului, acestea fiind asemuite psihokineziei de catre un numar relativ de parapsihologi. Psihokinezia spontana recurenta este numele primit de aceste evenimente. Miscarea spontana a obiectelor fara intentie si fara ca oamenii sa fie in apropierea acestora este considerata a apartine telekineziei al carei radacini se afla in subconstientul uman. „Agentul psihokinetic” este termenul folosit pentru a desemna posibilii subiecti ce au determinat miscarea spontana a obiectelor din jurul lor. Unele din aceste evenimente subite insa, care se petrec in casele oamenilor spre exemplu, sunt mai degraba catalogate ca evenimente paranormale in care ar fi de vina spiritele si nu oamenii.
Ce este psihokinezia?
Termenul de psihokinezie este un asa-zis termen umbrela care include mai multe tipuri de abilitati printre care si telekinezia. Aceasta din urma este caracterizata ca miscarea materiei la nivel de micro sau macro cosmos si include miscarea, ridicarea, agitarea, invartirea, vibratia, spargerea, indoirea sau impactul unor obiecte pe o suprafata sau in aer. In cadrul telekineziei sunt incluse si manipularea atomilor si a vibratiei acestora sau alterarea temperaturii pana la ignitie sau inghetare ( fenomene cunoscute si ca pirokinezie si criokinezie) si levitarea proprie.
Pe langa acestea, psihokinezia mai include si influentarea evenimentelor printre care se includ alegeri, jocuri de noroc si prelungirea vietii, vindecarea biologica, trecerea efectiva prin materie, teleportarea, transmutarea materiei, electro-psihokinezia (manipularea obiectelor electrice si a fluxului electric), metamorfoza, creearea campurilor de energie, controlul magnetic si al fotonilor si proiectia telepatica.
Datorita faptului ca telekinezia a fost inca de la debutul ideii un fenomen controversat, acesta a fost mai mereu in centrul atentiei. A devenit subiect de sondaje, motiv in filme si reviste sau element surpriza in spectacole. Un studiu de piata din Statele Unite ale Americii a conchis ca aproximativ 29% din participanti credeau ca lumea poate fi influentata prin intermediul exclusiv al mintii. In cazul magicienilor insa, rezultatul nu a mai fost acelasi. Un jurnalist britanic a realizat in 2008 un studiu la care au participat 300 de magicieni din intreaga lume. Acestia au fost intrebati daca cred ca prin aplicarea unei forte asupra obiectelor prin mijloace paranormale acestea si-ar schimba caracteristicile fizice si au raspuns intr-un procent de 84% ca nu cred in posibilitatea acestui lucru.
Uri Geller, Martin Caidin, Nina Kulagina si Miroslaw Magola sunt cativa din cei mai cunoscuti oameni ce declara ca au abilitati psihokinetice. Evenimente de ordin psihokinetic au fost marturisite atat de cercetatori cat si de oameni obisnuiti, unii dintre acestia ajungand sa creda in existenta anumitor efecte de ordin parapsihologic. Majoritatea experimentelor efectuate pentru a demonstra puterea mintii sunt realizate la scara micro-cosmica si, deci, acestea au o sansa mai mare de a se indeplini.
Curiozitati legate de psihokinezie
In anii `80, telekinezia era la mare cautare, doritorii participand la asa-zise petreceri unde erau invatati cum sa isi canalizeze energia pentru a trezi puteri mentale nebanuite. In cadrul ritualurilor, cei ce doreau sa isi dezvolte abilitatile parakinetice erau incurajati sa tipe la vesela pe care o adusesera cu ei si sa tipe sau sa sara pentru a creea o atmosfera de haos. Participantilor li se spunea sa nu se uite la mainile proprii iar criticii erau exclusi din start. Cum mii de oameni veneau la aceste petreceri, multi erau aceia care credeau ca au dobandit puteri telekinetice dupa participarea la ritualuri.
Tehnicile conjurarii sunt intens cercetate de oamenii de stiinta. Un experiment in anii `80 a dus la o descoperire interesanta. Doi subiecti au demonstrat intr-o serie de teste ca pot folosi telekinezia. Cei doi au demonstrat ca pot indoi metalul si pot creea imagini pe film printre alte abilitati psihologice. Cercetatorii au fost uimiti de acest fapt pentru ca nu stiau un lucru despre subiectii lor. Cei doi erau magicieni, conjuratori amatori de profesie si au reusit sa „demonstreze ca au puteri paranormale” prin intermediul unor siretlicuri; cercetatorii respectivi nu erau la curent cu tehnicile din magie si s-au lasat pacaliti.
Cine se indoieste de telekinezie?
Telekinezia
nu este indragita de toata lumea, fizicienii fiind primii care se
indoiesc de acest fenomen. In principiu, ei au motive serioase, printre
care legile fizicii bine stabilite (legea a doua a termodinamicii,
principiul actiunii si reactiunii). Majoritatea experimentelor si
aparitiilor telekinezice care sunt sarlatanii sunt considerate de
oamenii de stiinta niste facaturi pentru care nu este necesara
schimbarea intregului set de legi ale fizicii. Carl Sagan, un cunoscut
om de stiinta care s-a impotrivit existentei efectelor parakinetice, a
spus ca el considera aceste eveninemte a fi superstitii si pseudostiinte
care nu se bazeaza pe date stiintifice solide. Laureatul la premiul
Nobel Brian Josephson a gasit o explicatie pentru evenimentele
paranormale, considerand ca acestea ar putea fi explicate prin
intermediul fizicii cuantice.
Exista insa si explicatii conform carora telekinezia nu este decat o iluzie din mintea omului. Acest gen de iluzie este fie una a puterii proprii pe care ar avea-o subiectul fie una a intamplarii paranormale la care acesta crede ca este martor. De exemplu, oamenii folosesc experientele personale pentru a le relationa cu ceea ce se intampla in jurul lor: intr-un joc de noroc castigul este un succes iar pierderea jocului s-a intamplat din cauza ca jucatorul nu s-a concentrat destul, desi jocul nu are de-a face cu inteligenta sau efortul mental al acestuia. Oamenii vad deci tipare acolo unde acestea nu exista de fapt, iar credinciosii sunt susceptibili sa creada mult mai usor ceea ce li se arata, fara a pune intrebari.
Un experiment in care subiectii au vazut inregistrarea needitata a unui magician care indoia linguri pe care le si rupea a avut un efect revelator. In timp ce scepticii au considerat ca filmul este fals, cei care credeau in paranormal au crezut in autenticitatea puterii magicianului si i-au catalogat performanta drept telekinezie. Ei au uitat anumite detalii ale prezentarii care le-ar fi aratat ca magicianul facea o inselatorie. Se pare deci ca teoria conform careia cei care cred intr-un fenomen il vor clasifica drept adevarat pe baza unei cantitati infime de dovezi este admisibila.
Magicienii si iluzionistii reusesc cu succes sa simuleze anumite fenomene din sfera psihokineziei, uimindu-si de fiecare data publicul. Exista foarte multe situatii in care telekinezia si celelalte fenomene ale parapsihologiei pot fi utilizate pentru a creea iluzii credibile. Companiile de „magie” sunt infloritoare, punand la dispozitie recuzita necesara unui show iluzionist in toata regula. Obiectele cumparate de la asemenea magazine sunt usor de manipulat chiar daca magicianul nu le-a mai atins niciodata. In prezent apar tot felul de magicieni amatori care isi uploadeaza clipurile cu magie pe Youtube, acesta devenind unul din canalele populare de propagare a siretlicurilor sau trucurilor de magie.
Exista in lumea cativa sceptici intr-ale paranormalului care ofera premii substantiale in bani daca li se aduce o demonstratie a existentei evenimentelor paranormale sau a unor puteri extraordinare psihice precum telekinezia. Majoritatea cer ca acei care se incumeta sa isi testeze abilitatile speciale sa faca acest lucru descriind dinainte ce se va intampla, participand la „experiment” in conditii controlate. Cel mai mare premiu oferit de o fundatie pentru cineva care are un profil cunoscut in media si care este sustinut de membri ai comunitatilor academice in realizarea unui eveniment paranormal in conditii stabilite dinainte de inceperea experimentului este de 1 milion de dolari.
Si in religie si mitologie se vorbeste despre evenimente paranormale. Telekinezia a fost descrisa prin intermediul legendelor transmise pe cale orala inca din vremuri timpurii, avand in principiu legatura cu mitologia si religia. Iisus este unul dintre personajele despre care se spune ca ar fi avut puteri paranormale, acesta preschimband apa in vin, vindecand bolnavii si inmultind mancarea. Vrajitoarele, fiinte mitice, au fost descrise ca fiind capabile sa leviteze oameni, obiecte si animale. Vrajitorul Merlin este prezent intr-o legenda in care se povesteste ca a mutat Stonehenge din Irlanda in Anglia cu puterea mintii.
Si in filme, carti si jocuri video, telekinezia este o tema destul de populara. Literatura fantastica si cea stiintifico -fantastica prezinta acest fenomen ca o superputere cu care sunt inzestrati unii oameni. In mod similar, jocurile fantastice sau jocurile role playing prezinta personaje ce pot face lucruri incredibile, ce pot muta sau utiliza obiectele din jurul lor doar cu puterea mintii.
Galerie foto telekinezia:
Morgan le Fay
este o vrajitoare ce a devenit cunoscuta in lumea larga ca una din
dusmanii vrajitorului Merlin din legendele arthuriene. Puternica
vrajitoare mai era cunoscuta si sub numele Morgana si, in primele
povesti aparute, descrierea sa se rezuma la puterile sale magice de o
intensitate covarsitoare. Abia in povestile din secolul XV, puternica
magiciana a fost mai bine descrisa, iar originile ei au fost in sfarsit
descoperite. Intr-un final, ea a devenit personajul negativ in povestile
arthuriene, opunandu-se in mod categoric regelui Arthur si reginei sale
Guinevere.
Morgan le Fay are o istorie intunecata, plina de suferinta si resentimente, ea nascandu-se din mama lui Arthur, Lady Igraine si primul ei sot, Gorlois, ducele Cornwall-ului. Tocmai de aceea, in mai toate povestile arthuriene, ea este sora vitrega a lui Arthur. Primul carturar care a inclus-o in cartile sale a fost Geoffrey din Monmouth, cel de la care au pornit legendele arthuriene in care este inclus si Merlin. Morgana, asa cum este vrajitoarea cunoscuta, este pusa in legatura directa cu Avalon, insula pe care Arthur a plecat inante de a muri. Ea era descrisa in povesti drept o femeie seducatoare si puternica, o conducatoare nemiloasa si o vindecatoare. Primii carturari au fost blanzi cu ea, insa cei ce le-au urmat au transfigurat-o pe vrajitoare, transformand-o intr-o adversara de temut a tronului Camelotului.
Legendele Morganei
Incidentul care a dus la separarea Morganei de Masa Rotunda si de fratele vitreg a fost adulterul acesteia cu unul din cavaleri, Morgan le Fay fiind prinsa chiar de catre Guinevere. Dupa o perioada de conflicte insa, carturarii sustin ca aceasta s-a impacat cu Arthur si chiar si-a reluat activitatea la curtea regala. Ea a fost una din cele patru magiciene care l-au carat pe Arthur spre Avalon dupa ce acesta a fost ranit de moarte intr-o lupta. Carturarii i-au oferit Morganei o viata indestulata insa, cel putin din unele puncte de vedere, ea avand doua surori, Morgause si Elaine. Altii insa nu au fost ingaduitori si i-au oferit o casnicie nefericita cu un rege.
Morgan le Fay este infatisata cu predilectie drept un personaj negativ, machiavelic. Ea este seducatoarea, vrajitoarea cu puteri magice care doreste sa il aduca la pierzanie pe Arthur, folosind orice mijloace pentru a reusi acest lucru. Scriitoriii contemporani ajung chiar sa puna in carca Morganei incercarea ei de a-l seduce pe Arthur pentru a face un copil cu acesta. Mordred, druidul care ii aduce infrangerea lui Merlin in unele legende, este in altele zamislit de Morgana in urma relatiei incestuoase cu Arthur, in alte povesti, el fiind copilul lui Morgause. Mordred ajunge de fiecare data sa fie pionul Morganei, ducandu-i la indeplinire planurile malefice.
Personajul mitic Morgan le Fay a devenit extrem de popular inca din Evul Mediu in care a fost descoperit pentru prima data. Femeia seducatoare, cu puteri magice, care facea orice barbat sa ii cada la picioare era o provocare pentru cei mai curajosi dintre tineri. Si in prezent, motivul acesteia este explorat pe larg in seriale si filme de succes. Morgana nu si-a pierdut din farmec nici dupa sute de ani de existenta in taramul fantastic al cartilor si legendelor, dovedindu-se a fi un izvor nesecat de inspiratie pentru scriitori de literatura fantastica si pentru scenaristi de la Hollywood si nu numai.
Morgan le Fay are un nume ales cu grija de carturari, le fay insemnand zana in limba franceza, iar Morgan fiind niste spirite ale apei in cultura populara britanica. Ea ar fi putut deci avea origini magice, asa cum si Merlin era considerat a fi conceput de un demon sau un incubus si o femeie. Scriitorii de mai tarziu clarifica insa situatia si o descriu ca avand infatisare umana, foarte frumoasa chiar, si puteri magice. Carturarii ce au creat-o s-au inspirat din mitologia si literatura galeza, frumoasa vrajitoare fiind adeseori comparata cu zeita Modron, fiica a zeitatii Avallach sau a regelui din Avallach, ajustarile facute de un scriitor peste celalalt lasand povestea sa se ramifice. Insula Merelor este locatia cu care Morgana este identificata foarte des, aceasta fiind Avalonul de mai tarziu unde sora vitrega isi duce fratele pentru somnul cel vesnic.
Morgana in literatura
Geoffrey
din Monmouth este primul care o mentioneaza pe Morgan le Fay in
scrierile sale, el fiind cel care ii da viata intr-un anumit sens.
Morgana apare pentru prima data printre povestirile lui Merlin, si este
cea care il duce pe Arthur pe Avalon. Pe baza acestei povesti,
vrajitoarea este transportata in diverse roluri de o importanta majora
in decursul povestilor din Epoca Medievala. In viziunea lui Geoffrey
insa, Morgana este lidera celor noua surori ce salasluiau pe insula
Avalon si care invatau tainele magiei. Ea a fost si cea care l-a
vindecat pe Arthur.
Si francezul Chretien de Troies a utilizat personajul Morgan le Fay in cartile sale, el aratand ca tanara femeie era o vindecatoare care ii ajuta pe cei ce aveau nevoie. Morgana se pricepea la potiuni, tocmai de aceea si le facea singura si isi ajuta fratele atunci cand ii cerea ajutorul. Troies este primul care mentoneaza intr-o opera scrisa ca Morgana si Arthur erau frati. Tanara cu puteri supranaturale nu este insa deloc rea in ceea ce il priveste pe Troies.
Pe masura ce timpul a trecut si noi scrieri au aparut, rolul lui Morgan le Fay a crescut si el. Povestile lui Arthur si ale tinutului sau s-au dezvoltat tot mai mult, iar personajele din jurul regelui au suferit modificari substantiale. Morgana este trimisa cu brutalitate la manastire dupa ce Uther Pendragon ii ucide tatal si se casatoreste cu mama ei. Povestea tinerei incepand cu secolul 13 debuteaza intr-o mainera violenta, ea fiind fortata si intr-o casatorie cu aliatul lui Uther, Urien. Cum Morgana nu este deloc fericita in noua casatorie, ea incepe sa isi insele sotul cu cavaleri, asta pana cand Guinevere o prinde in flagrant si o exclude de la curte. Morgan le Fay invatase deja cate ceva despre magie in timpul in care a fost trimisa la manastire si se pricepea destul de bine la alchimie. Ea si-a continuat aceste studii pe langa Merlin, planuind in secret sa ii plateasca lui Guinevere cu aceeasi moneda. Morgana nu se da batuta si incearca sa ii seduca pe cei mai de incredere cavaleri ai fratelui ei, Lancelot fiind cel pe care ea a pus ochii si pe care incearca sa il apropie de Guinevere cu orice prilej. Ba mai mult, tanara vrajitoare aduce la curtea regala o potiune din care femeile necredincioase sotilor nu pot bea fara a o varsa, sperand sa o desconspire pe Guinevere si sa obtina razbunarea.
Morgan le Fay apare intr-o multime de povesti din Evul Mediu, ea fiind cea din spatele intamplarilor lui Arthur si Carol cel Mare. Povestile in care cavalerul Gawain este personaj principal sunt rezultatul unor planuri ale Morganei, acestea fiind folosite cu predilectie de catre scriitori pentru a-l introduce pe cavaler in povestea arthuriana.
Si cartea cunoscuta pasionatilor de literatura Le morte d’ Arthur a lui Thomas Malory prezinta intamplari ale Morganei, ea fiind o fiinta cu totul machiavelica in acea serie. Vrajitoarea incerca prin orice mijloace sa ii aduca pieirea lui Arthur, recurgand si la furtul sabiei Excalibur pentru a o folosi impotriva lui Arthur in lupta deschisa. Planurile vrajitoarei esueaza insa, iar razbunarea ei este amanata din nou.
Morgan le Fay este vazuta in povestile lui Mark Twain ca un personaj machiavelic de origini aristocrate, o corupta ce isi incuie prizonierii in inchisori si ii uita acolo timp de decenii. Figura plina de rautate a Morganei o transforma pe aceasta intr-un dusman demn de temut, o fiinta vicioasa capabila de orice din prea mult orgoliu.
Incepand cu secolul XX si cu curentul feminist, Morgan le Fay a suferit o schimbare la fata. Ea a devenit o personificare a puterii femeii si a spiritualitatii feminine existente inca din vremea celtilor. Cei din secolul XX care au luat-o ca model pe Morgana s-au oprit cu predilectie la povestile de dragoste frantuzesti din Evul Mediu in care vrajitoarea era portretizata ca o fiinta benevolenta, o vindecatoare. Sarmul, frumusetea descrisa in povesti si puterile supranaturale ale vrajitoarei au constituit puncte forte ale feminintatii acesteia, demonstrand femeilor in curs de emancipare ca femeile trebuie sa se apere singure si sa aiba mai multe drepturi.
Morgana in filme
Renumele Morganei i-a adus personajul si in filme, pe langa deja cunoscutele povesti arthuriene. Morgan le Fay apare in ecranizarea Excalibur in care are un rol negativ, intruchipand femeia viciata care ar merge pana in panzele albe pentru a obtine ce doreste.
In filmul serial Camelot, Morgana a dat nastere aceluiasi tip de controverse, ea desemnand un personaj machiavelic ale carui planuri si credinte erau distorsionate. Mini-seria din 2011 prezenta o vrajitoare cu puteri druidice care a reusit sa puna mana pe tronul lui Uther la intoarcerea de la manastire, fiind mai apoi consiliata pe maica stareta care a invatat-o siretlicurile magice. Si aceasta Morgana a apelat la toate tertipurile pentru a-l indupleca pe fratele mai mic sa o accepte ca sora binevoitoare, insa in spatele bunavointei ei se ascundeau planuri de cucerire a Camelotului. Intr-un tinut zdruncinat de revolte, furturi si razboaie, o vrajitoare influenta a reusit sa aduca haos.
Si in Stargate SG-1 apare Morgan le Fay, ea fiind considerata la inceput un personaj negativ din simplul fapt ca se opunea credintelor lui Merlin. Si ea era, ca si Merlin, o Fiinta Inaltata ale carei origini erau printre Antici, poporul ce a adus civilizatia pe Pamant si in Univers. Ea i-a ajutat insa pe oameni in razboiul cu Ori si le-a demonstrat acestora ca nu se aseamana deloc legendelor rau-voitoare.
Si serialul Merlin produs de BBC a prezentat o tanara Morgana. De data aceasta, ea era protejata regelui Uther, si la debutul seriei nu stia ca are puteri magice sau o sora. Morgause apare mai tarziu si ii naruie inteaga viata fetei, dezvaluindu-i ca ea este de fapt fiica lui Uther si nu nepoata sa. Morgana afla singura ca are vise premonitorii si puterile magice incep sa i se dezvolte, ea ajungand sa vada cu alti ochi modul in care Uther ii pedepseste pe cei ce practica magia in regatul sau. Tanara se dezvolta sub ochii telespectatorilor care observa cu tarie trecerea de la un personaj pozitiv la malefica Morgan le Fay.
Vrajitoarea Morgana a fost dintotdeauna partea complementara a magicianului Merlin, cei doi luptand de-a lungul legendelor in care le sunt povestite intamplarile unul impotriva celuilalt. Magia nu lasa loc interpretarilor, in legendele vechi toate personajele avand locul lor propriu. Vindecatoare, magiciana, fiinta supranaturala, seducatoare, machiavelica sau binevoitoare – Morgana a fost descrisa in multe feluri de catre multi scriitori de nationalitate diferita, insa ceea ce au avut toate descrierile sale in comun au fost determinarea si puterile magice innascute.
Povestile si legendele trezesc sufletul copilaresc de fiecare data; legendele arthuriene sunt astfel de povesti care intineresc sufletul si ii invata pe copii adevaratele valori ale vietii. Exemplele din povesti sunt deseori piatra de temelie a personalitatii copiilor ce in viitor vor fi mari si vor trebui sa se descurce singuri. Asa cum Merlin si Arthur sunt modele demne de urmat pentru baieti, si Morgan le Fay, asa cum este ea intruchipata in unele legende, poate fi considerata un model feminist pentru fetitele din ziua de astazi.
Telekinezia – adevar sau inselatorie?
Telekinezia,
cunoscuta si sub numele de psihokinezie, este termenul care desemneaza
miscarea materiei realizata prin exercitarea influentei mintii asupra
unui sistem fizic. Acest fenomen nu poate fi definit de meditatia
energiei fizice cunoscute pentru a fi incadrat in aceasta gama de
miscari paranormale ce includ mutarea sau schimbarea infatisarii unui
obiect si influentarea rezultatului unui generator de numere aleator.
Studiul acestor fenomene tine de parapsihologie si are un numar de
cercetatori care sustin ca fenomenul exista si necesita un studiu mai
aprofundat desi acest tip de fenomen a dus la schimbarea directiei
cercetarii de la miscarea obiectelor mai mari la influentarea zarurilor
si generatoarelor de numare aleatoare. Cei mai multi cercetatori sunt de
parere ca telekinezia nu a fost demonstrata inca in mod cert si ca
exista dubii mari in ceea ce priveste acest subiect.Telekinezia ca si termen a aparut pentru prima data in scrierile cercetatorului Alexander Aksakov in anul 1890 pentru ca, la 24 de ani, si psihokinezia sa apara in vocabularul lui Henry Bolt. Cel mai comun experiment incercat in anii `30 pentru a verifica acest fenomen a fost influentarea zarurilor. Pe langa cele doua denumiri deja comune, conceptul miscarii obiectelor cu puterea mintii a fost numit si „ influentare de la distanta”, „influentare telecomandata”, „influentare mentala de la distanta”, influentare mentala telecomandata”, „perturbare anomalica”, „intentie constienta directionata” sau „minte deasupra materiei”.
La inceput s-a crezut ca telekinezia se refera la miscarea obiectelor de catre fantome ale persoanelor decedate, de catre ingeri sau spirite malevolente, precum si de alte forte supranaturale necunoscute. Mai apoi, cand s-a descoperit ca mintea omului ar putea fi aceea care misca obiecte fara a insela publicul si fara a avea implicatii spiritualiste, termenul de psihokinezie a fost adaugat vocabularului. Comunitatea parapsihologica de mai tarziu a ajuns chiar sa prefere termenul de psihokinezie desi in opinia publica tot telekinezia este termenul folosit in mod frecvent. Oamenii obisnuiti includ in aceasta categorie miscarile paranormale ale obiectelor pentru ca le aseamana telepatiei si teleportarii. Cativa cercetatori timpurii ai fenomenului au sustinut ca in corpul uman exista un fluid neidentificat pe care ei l-au numit „psihoda” sau „forta psihica” si care, atunci cand este eliberat, este capabil sa influenteze materia.
In prezent, parapsihologia studiaza in paralel doua tipuri de efecte telekinetice si psihokinetice in laboratoare experimentale. Pe langa aceste cazuri, si evenimentele petrecute in afara laboratoarelor specializate sunt luate in colimator, specialisti parapsihologi studiind tot ce le cade la mana. Micro telekinezia si micro psihokinezia sunt efecte de modificare a moleculelor si atomilor sau particulelor sub-atomice care pot fi vazute numai cu echipament special in timp ce evenimentele macro-telekinetice si cele macro-psihokinetice sunt vizibile cu ochiul liber.
Si miscarile spontane ale obiectelor sau alte intamplari neasteptate au fost raportate de-a lungul timpului, acestea fiind asemuite psihokineziei de catre un numar relativ de parapsihologi. Psihokinezia spontana recurenta este numele primit de aceste evenimente. Miscarea spontana a obiectelor fara intentie si fara ca oamenii sa fie in apropierea acestora este considerata a apartine telekineziei al carei radacini se afla in subconstientul uman. „Agentul psihokinetic” este termenul folosit pentru a desemna posibilii subiecti ce au determinat miscarea spontana a obiectelor din jurul lor. Unele din aceste evenimente subite insa, care se petrec in casele oamenilor spre exemplu, sunt mai degraba catalogate ca evenimente paranormale in care ar fi de vina spiritele si nu oamenii.
Ce este psihokinezia?Termenul de psihokinezie este un asa-zis termen umbrela care include mai multe tipuri de abilitati printre care si telekinezia. Aceasta din urma este caracterizata ca miscarea materiei la nivel de micro sau macro cosmos si include miscarea, ridicarea, agitarea, invartirea, vibratia, spargerea, indoirea sau impactul unor obiecte pe o suprafata sau in aer. In cadrul telekineziei sunt incluse si manipularea atomilor si a vibratiei acestora sau alterarea temperaturii pana la ignitie sau inghetare ( fenomene cunoscute si ca pirokinezie si criokinezie) si levitarea proprie.
Pe langa acestea, psihokinezia mai include si influentarea evenimentelor printre care se includ alegeri, jocuri de noroc si prelungirea vietii, vindecarea biologica, trecerea efectiva prin materie, teleportarea, transmutarea materiei, electro-psihokinezia (manipularea obiectelor electrice si a fluxului electric), metamorfoza, creearea campurilor de energie, controlul magnetic si al fotonilor si proiectia telepatica.
Datorita faptului ca telekinezia a fost inca de la debutul ideii un fenomen controversat, acesta a fost mai mereu in centrul atentiei. A devenit subiect de sondaje, motiv in filme si reviste sau element surpriza in spectacole. Un studiu de piata din Statele Unite ale Americii a conchis ca aproximativ 29% din participanti credeau ca lumea poate fi influentata prin intermediul exclusiv al mintii. In cazul magicienilor insa, rezultatul nu a mai fost acelasi. Un jurnalist britanic a realizat in 2008 un studiu la care au participat 300 de magicieni din intreaga lume. Acestia au fost intrebati daca cred ca prin aplicarea unei forte asupra obiectelor prin mijloace paranormale acestea si-ar schimba caracteristicile fizice si au raspuns intr-un procent de 84% ca nu cred in posibilitatea acestui lucru.
Uri Geller, Martin Caidin, Nina Kulagina si Miroslaw Magola sunt cativa din cei mai cunoscuti oameni ce declara ca au abilitati psihokinetice. Evenimente de ordin psihokinetic au fost marturisite atat de cercetatori cat si de oameni obisnuiti, unii dintre acestia ajungand sa creda in existenta anumitor efecte de ordin parapsihologic. Majoritatea experimentelor efectuate pentru a demonstra puterea mintii sunt realizate la scara micro-cosmica si, deci, acestea au o sansa mai mare de a se indeplini.
Curiozitati legate de psihokinezie
In anii `80, telekinezia era la mare cautare, doritorii participand la asa-zise petreceri unde erau invatati cum sa isi canalizeze energia pentru a trezi puteri mentale nebanuite. In cadrul ritualurilor, cei ce doreau sa isi dezvolte abilitatile parakinetice erau incurajati sa tipe la vesela pe care o adusesera cu ei si sa tipe sau sa sara pentru a creea o atmosfera de haos. Participantilor li se spunea sa nu se uite la mainile proprii iar criticii erau exclusi din start. Cum mii de oameni veneau la aceste petreceri, multi erau aceia care credeau ca au dobandit puteri telekinetice dupa participarea la ritualuri.
Tehnicile conjurarii sunt intens cercetate de oamenii de stiinta. Un experiment in anii `80 a dus la o descoperire interesanta. Doi subiecti au demonstrat intr-o serie de teste ca pot folosi telekinezia. Cei doi au demonstrat ca pot indoi metalul si pot creea imagini pe film printre alte abilitati psihologice. Cercetatorii au fost uimiti de acest fapt pentru ca nu stiau un lucru despre subiectii lor. Cei doi erau magicieni, conjuratori amatori de profesie si au reusit sa „demonstreze ca au puteri paranormale” prin intermediul unor siretlicuri; cercetatorii respectivi nu erau la curent cu tehnicile din magie si s-au lasat pacaliti.
Cine se indoieste de telekinezie?
Telekinezia
nu este indragita de toata lumea, fizicienii fiind primii care se
indoiesc de acest fenomen. In principiu, ei au motive serioase, printre
care legile fizicii bine stabilite (legea a doua a termodinamicii,
principiul actiunii si reactiunii). Majoritatea experimentelor si
aparitiilor telekinezice care sunt sarlatanii sunt considerate de
oamenii de stiinta niste facaturi pentru care nu este necesara
schimbarea intregului set de legi ale fizicii. Carl Sagan, un cunoscut
om de stiinta care s-a impotrivit existentei efectelor parakinetice, a
spus ca el considera aceste eveninemte a fi superstitii si pseudostiinte
care nu se bazeaza pe date stiintifice solide. Laureatul la premiul
Nobel Brian Josephson a gasit o explicatie pentru evenimentele
paranormale, considerand ca acestea ar putea fi explicate prin
intermediul fizicii cuantice.Exista insa si explicatii conform carora telekinezia nu este decat o iluzie din mintea omului. Acest gen de iluzie este fie una a puterii proprii pe care ar avea-o subiectul fie una a intamplarii paranormale la care acesta crede ca este martor. De exemplu, oamenii folosesc experientele personale pentru a le relationa cu ceea ce se intampla in jurul lor: intr-un joc de noroc castigul este un succes iar pierderea jocului s-a intamplat din cauza ca jucatorul nu s-a concentrat destul, desi jocul nu are de-a face cu inteligenta sau efortul mental al acestuia. Oamenii vad deci tipare acolo unde acestea nu exista de fapt, iar credinciosii sunt susceptibili sa creada mult mai usor ceea ce li se arata, fara a pune intrebari.
Un experiment in care subiectii au vazut inregistrarea needitata a unui magician care indoia linguri pe care le si rupea a avut un efect revelator. In timp ce scepticii au considerat ca filmul este fals, cei care credeau in paranormal au crezut in autenticitatea puterii magicianului si i-au catalogat performanta drept telekinezie. Ei au uitat anumite detalii ale prezentarii care le-ar fi aratat ca magicianul facea o inselatorie. Se pare deci ca teoria conform careia cei care cred intr-un fenomen il vor clasifica drept adevarat pe baza unei cantitati infime de dovezi este admisibila.
Magicienii si iluzionistii reusesc cu succes sa simuleze anumite fenomene din sfera psihokineziei, uimindu-si de fiecare data publicul. Exista foarte multe situatii in care telekinezia si celelalte fenomene ale parapsihologiei pot fi utilizate pentru a creea iluzii credibile. Companiile de „magie” sunt infloritoare, punand la dispozitie recuzita necesara unui show iluzionist in toata regula. Obiectele cumparate de la asemenea magazine sunt usor de manipulat chiar daca magicianul nu le-a mai atins niciodata. In prezent apar tot felul de magicieni amatori care isi uploadeaza clipurile cu magie pe Youtube, acesta devenind unul din canalele populare de propagare a siretlicurilor sau trucurilor de magie.
Exista in lumea cativa sceptici intr-ale paranormalului care ofera premii substantiale in bani daca li se aduce o demonstratie a existentei evenimentelor paranormale sau a unor puteri extraordinare psihice precum telekinezia. Majoritatea cer ca acei care se incumeta sa isi testeze abilitatile speciale sa faca acest lucru descriind dinainte ce se va intampla, participand la „experiment” in conditii controlate. Cel mai mare premiu oferit de o fundatie pentru cineva care are un profil cunoscut in media si care este sustinut de membri ai comunitatilor academice in realizarea unui eveniment paranormal in conditii stabilite dinainte de inceperea experimentului este de 1 milion de dolari.
Si in religie si mitologie se vorbeste despre evenimente paranormale. Telekinezia a fost descrisa prin intermediul legendelor transmise pe cale orala inca din vremuri timpurii, avand in principiu legatura cu mitologia si religia. Iisus este unul dintre personajele despre care se spune ca ar fi avut puteri paranormale, acesta preschimband apa in vin, vindecand bolnavii si inmultind mancarea. Vrajitoarele, fiinte mitice, au fost descrise ca fiind capabile sa leviteze oameni, obiecte si animale. Vrajitorul Merlin este prezent intr-o legenda in care se povesteste ca a mutat Stonehenge din Irlanda in Anglia cu puterea mintii.
Si in filme, carti si jocuri video, telekinezia este o tema destul de populara. Literatura fantastica si cea stiintifico -fantastica prezinta acest fenomen ca o superputere cu care sunt inzestrati unii oameni. In mod similar, jocurile fantastice sau jocurile role playing prezinta personaje ce pot face lucruri incredibile, ce pot muta sau utiliza obiectele din jurul lor doar cu puterea mintii.
Galerie foto telekinezia:
Morgan le Fay
Morgan le Fay
este o vrajitoare ce a devenit cunoscuta in lumea larga ca una din
dusmanii vrajitorului Merlin din legendele arthuriene. Puternica
vrajitoare mai era cunoscuta si sub numele Morgana si, in primele
povesti aparute, descrierea sa se rezuma la puterile sale magice de o
intensitate covarsitoare. Abia in povestile din secolul XV, puternica
magiciana a fost mai bine descrisa, iar originile ei au fost in sfarsit
descoperite. Intr-un final, ea a devenit personajul negativ in povestile
arthuriene, opunandu-se in mod categoric regelui Arthur si reginei sale
Guinevere.Morgan le Fay are o istorie intunecata, plina de suferinta si resentimente, ea nascandu-se din mama lui Arthur, Lady Igraine si primul ei sot, Gorlois, ducele Cornwall-ului. Tocmai de aceea, in mai toate povestile arthuriene, ea este sora vitrega a lui Arthur. Primul carturar care a inclus-o in cartile sale a fost Geoffrey din Monmouth, cel de la care au pornit legendele arthuriene in care este inclus si Merlin. Morgana, asa cum este vrajitoarea cunoscuta, este pusa in legatura directa cu Avalon, insula pe care Arthur a plecat inante de a muri. Ea era descrisa in povesti drept o femeie seducatoare si puternica, o conducatoare nemiloasa si o vindecatoare. Primii carturari au fost blanzi cu ea, insa cei ce le-au urmat au transfigurat-o pe vrajitoare, transformand-o intr-o adversara de temut a tronului Camelotului.
Legendele Morganei
Incidentul care a dus la separarea Morganei de Masa Rotunda si de fratele vitreg a fost adulterul acesteia cu unul din cavaleri, Morgan le Fay fiind prinsa chiar de catre Guinevere. Dupa o perioada de conflicte insa, carturarii sustin ca aceasta s-a impacat cu Arthur si chiar si-a reluat activitatea la curtea regala. Ea a fost una din cele patru magiciene care l-au carat pe Arthur spre Avalon dupa ce acesta a fost ranit de moarte intr-o lupta. Carturarii i-au oferit Morganei o viata indestulata insa, cel putin din unele puncte de vedere, ea avand doua surori, Morgause si Elaine. Altii insa nu au fost ingaduitori si i-au oferit o casnicie nefericita cu un rege.
Morgan le Fay este infatisata cu predilectie drept un personaj negativ, machiavelic. Ea este seducatoarea, vrajitoarea cu puteri magice care doreste sa il aduca la pierzanie pe Arthur, folosind orice mijloace pentru a reusi acest lucru. Scriitoriii contemporani ajung chiar sa puna in carca Morganei incercarea ei de a-l seduce pe Arthur pentru a face un copil cu acesta. Mordred, druidul care ii aduce infrangerea lui Merlin in unele legende, este in altele zamislit de Morgana in urma relatiei incestuoase cu Arthur, in alte povesti, el fiind copilul lui Morgause. Mordred ajunge de fiecare data sa fie pionul Morganei, ducandu-i la indeplinire planurile malefice.
Personajul mitic Morgan le Fay a devenit extrem de popular inca din Evul Mediu in care a fost descoperit pentru prima data. Femeia seducatoare, cu puteri magice, care facea orice barbat sa ii cada la picioare era o provocare pentru cei mai curajosi dintre tineri. Si in prezent, motivul acesteia este explorat pe larg in seriale si filme de succes. Morgana nu si-a pierdut din farmec nici dupa sute de ani de existenta in taramul fantastic al cartilor si legendelor, dovedindu-se a fi un izvor nesecat de inspiratie pentru scriitori de literatura fantastica si pentru scenaristi de la Hollywood si nu numai.
Morgan le Fay are un nume ales cu grija de carturari, le fay insemnand zana in limba franceza, iar Morgan fiind niste spirite ale apei in cultura populara britanica. Ea ar fi putut deci avea origini magice, asa cum si Merlin era considerat a fi conceput de un demon sau un incubus si o femeie. Scriitorii de mai tarziu clarifica insa situatia si o descriu ca avand infatisare umana, foarte frumoasa chiar, si puteri magice. Carturarii ce au creat-o s-au inspirat din mitologia si literatura galeza, frumoasa vrajitoare fiind adeseori comparata cu zeita Modron, fiica a zeitatii Avallach sau a regelui din Avallach, ajustarile facute de un scriitor peste celalalt lasand povestea sa se ramifice. Insula Merelor este locatia cu care Morgana este identificata foarte des, aceasta fiind Avalonul de mai tarziu unde sora vitrega isi duce fratele pentru somnul cel vesnic.
Morgana in literatura
Geoffrey
din Monmouth este primul care o mentioneaza pe Morgan le Fay in
scrierile sale, el fiind cel care ii da viata intr-un anumit sens.
Morgana apare pentru prima data printre povestirile lui Merlin, si este
cea care il duce pe Arthur pe Avalon. Pe baza acestei povesti,
vrajitoarea este transportata in diverse roluri de o importanta majora
in decursul povestilor din Epoca Medievala. In viziunea lui Geoffrey
insa, Morgana este lidera celor noua surori ce salasluiau pe insula
Avalon si care invatau tainele magiei. Ea a fost si cea care l-a
vindecat pe Arthur.Si francezul Chretien de Troies a utilizat personajul Morgan le Fay in cartile sale, el aratand ca tanara femeie era o vindecatoare care ii ajuta pe cei ce aveau nevoie. Morgana se pricepea la potiuni, tocmai de aceea si le facea singura si isi ajuta fratele atunci cand ii cerea ajutorul. Troies este primul care mentoneaza intr-o opera scrisa ca Morgana si Arthur erau frati. Tanara cu puteri supranaturale nu este insa deloc rea in ceea ce il priveste pe Troies.
Pe masura ce timpul a trecut si noi scrieri au aparut, rolul lui Morgan le Fay a crescut si el. Povestile lui Arthur si ale tinutului sau s-au dezvoltat tot mai mult, iar personajele din jurul regelui au suferit modificari substantiale. Morgana este trimisa cu brutalitate la manastire dupa ce Uther Pendragon ii ucide tatal si se casatoreste cu mama ei. Povestea tinerei incepand cu secolul 13 debuteaza intr-o mainera violenta, ea fiind fortata si intr-o casatorie cu aliatul lui Uther, Urien. Cum Morgana nu este deloc fericita in noua casatorie, ea incepe sa isi insele sotul cu cavaleri, asta pana cand Guinevere o prinde in flagrant si o exclude de la curte. Morgan le Fay invatase deja cate ceva despre magie in timpul in care a fost trimisa la manastire si se pricepea destul de bine la alchimie. Ea si-a continuat aceste studii pe langa Merlin, planuind in secret sa ii plateasca lui Guinevere cu aceeasi moneda. Morgana nu se da batuta si incearca sa ii seduca pe cei mai de incredere cavaleri ai fratelui ei, Lancelot fiind cel pe care ea a pus ochii si pe care incearca sa il apropie de Guinevere cu orice prilej. Ba mai mult, tanara vrajitoare aduce la curtea regala o potiune din care femeile necredincioase sotilor nu pot bea fara a o varsa, sperand sa o desconspire pe Guinevere si sa obtina razbunarea.
Morgan le Fay apare intr-o multime de povesti din Evul Mediu, ea fiind cea din spatele intamplarilor lui Arthur si Carol cel Mare. Povestile in care cavalerul Gawain este personaj principal sunt rezultatul unor planuri ale Morganei, acestea fiind folosite cu predilectie de catre scriitori pentru a-l introduce pe cavaler in povestea arthuriana.
Si cartea cunoscuta pasionatilor de literatura Le morte d’ Arthur a lui Thomas Malory prezinta intamplari ale Morganei, ea fiind o fiinta cu totul machiavelica in acea serie. Vrajitoarea incerca prin orice mijloace sa ii aduca pieirea lui Arthur, recurgand si la furtul sabiei Excalibur pentru a o folosi impotriva lui Arthur in lupta deschisa. Planurile vrajitoarei esueaza insa, iar razbunarea ei este amanata din nou.
Morgan le Fay este vazuta in povestile lui Mark Twain ca un personaj machiavelic de origini aristocrate, o corupta ce isi incuie prizonierii in inchisori si ii uita acolo timp de decenii. Figura plina de rautate a Morganei o transforma pe aceasta intr-un dusman demn de temut, o fiinta vicioasa capabila de orice din prea mult orgoliu.
Incepand cu secolul XX si cu curentul feminist, Morgan le Fay a suferit o schimbare la fata. Ea a devenit o personificare a puterii femeii si a spiritualitatii feminine existente inca din vremea celtilor. Cei din secolul XX care au luat-o ca model pe Morgana s-au oprit cu predilectie la povestile de dragoste frantuzesti din Evul Mediu in care vrajitoarea era portretizata ca o fiinta benevolenta, o vindecatoare. Sarmul, frumusetea descrisa in povesti si puterile supranaturale ale vrajitoarei au constituit puncte forte ale feminintatii acesteia, demonstrand femeilor in curs de emancipare ca femeile trebuie sa se apere singure si sa aiba mai multe drepturi.
Morgana in filmeRenumele Morganei i-a adus personajul si in filme, pe langa deja cunoscutele povesti arthuriene. Morgan le Fay apare in ecranizarea Excalibur in care are un rol negativ, intruchipand femeia viciata care ar merge pana in panzele albe pentru a obtine ce doreste.
In filmul serial Camelot, Morgana a dat nastere aceluiasi tip de controverse, ea desemnand un personaj machiavelic ale carui planuri si credinte erau distorsionate. Mini-seria din 2011 prezenta o vrajitoare cu puteri druidice care a reusit sa puna mana pe tronul lui Uther la intoarcerea de la manastire, fiind mai apoi consiliata pe maica stareta care a invatat-o siretlicurile magice. Si aceasta Morgana a apelat la toate tertipurile pentru a-l indupleca pe fratele mai mic sa o accepte ca sora binevoitoare, insa in spatele bunavointei ei se ascundeau planuri de cucerire a Camelotului. Intr-un tinut zdruncinat de revolte, furturi si razboaie, o vrajitoare influenta a reusit sa aduca haos.
Si in Stargate SG-1 apare Morgan le Fay, ea fiind considerata la inceput un personaj negativ din simplul fapt ca se opunea credintelor lui Merlin. Si ea era, ca si Merlin, o Fiinta Inaltata ale carei origini erau printre Antici, poporul ce a adus civilizatia pe Pamant si in Univers. Ea i-a ajutat insa pe oameni in razboiul cu Ori si le-a demonstrat acestora ca nu se aseamana deloc legendelor rau-voitoare.
Si serialul Merlin produs de BBC a prezentat o tanara Morgana. De data aceasta, ea era protejata regelui Uther, si la debutul seriei nu stia ca are puteri magice sau o sora. Morgause apare mai tarziu si ii naruie inteaga viata fetei, dezvaluindu-i ca ea este de fapt fiica lui Uther si nu nepoata sa. Morgana afla singura ca are vise premonitorii si puterile magice incep sa i se dezvolte, ea ajungand sa vada cu alti ochi modul in care Uther ii pedepseste pe cei ce practica magia in regatul sau. Tanara se dezvolta sub ochii telespectatorilor care observa cu tarie trecerea de la un personaj pozitiv la malefica Morgan le Fay.
Vrajitoarea Morgana a fost dintotdeauna partea complementara a magicianului Merlin, cei doi luptand de-a lungul legendelor in care le sunt povestite intamplarile unul impotriva celuilalt. Magia nu lasa loc interpretarilor, in legendele vechi toate personajele avand locul lor propriu. Vindecatoare, magiciana, fiinta supranaturala, seducatoare, machiavelica sau binevoitoare – Morgana a fost descrisa in multe feluri de catre multi scriitori de nationalitate diferita, insa ceea ce au avut toate descrierile sale in comun au fost determinarea si puterile magice innascute.
Povestile si legendele trezesc sufletul copilaresc de fiecare data; legendele arthuriene sunt astfel de povesti care intineresc sufletul si ii invata pe copii adevaratele valori ale vietii. Exemplele din povesti sunt deseori piatra de temelie a personalitatii copiilor ce in viitor vor fi mari si vor trebui sa se descurce singuri. Asa cum Merlin si Arthur sunt modele demne de urmat pentru baieti, si Morgan le Fay, asa cum este ea intruchipata in unele legende, poate fi considerata un model feminist pentru fetitele din ziua de astazi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.