Mistere din Romania : Operatiunea “Tidal Wave”

Mistere din Romania : Operatiunea “Tidal Wave”

Al doilea război mondial… un nou moment crucial care avea să schimbe cursul istoriei pe continentul european şi nu numai. Popoare întregi au intrat în vâltoarea războiului total imaginat şi înfăptuit de minţile diabolice ale naziştilor. Micul stat care era România, sacrificat pe scena istoriei şi de această dată, a continuat să joace rolul decisiv pentru scurtarea ori prelungirea războiului.

Aşa cum remarca şi un renumit istoric al Istoriei petrolului , “aparent petrolului îi revin răspunderi şi mai mari în declanşarea celui de-al doilea conflict al secolului decât în a primului”. În bătălia declanşată, România sa subiect, dar mai ales ca obiect, a avut un rol incontestabil. Potrivit statisticilor vremii, România deţinea 2,2 % din producţia mondială de petrol fiind al şaselea producător din lume şi al doilea din Europa, după S.UA., U.R.S.S., Venezuela, Iran şi Indiile Olandeze. În 1938, România era singura ţară din Europa exportatoare de petrol, cu o producţie de aproximativ 6 milioane tone pe an. Ea extracta în 1936 8.700.000 tone petrol pentru ca în 1939 să scadă la 6.300.000 tone, din care exporta 4.200.000 tone. Toată industria de prelucrare românească, printre cele mai dezvoltate din lume, avea 28 de rafinării şi o capacitate de rafinare de 10 -12 milioane tone.

România a fost atrasă în cursa Germaniei, considerând că prin poziţia ei continentală nu putea fi afectată de blocada pe mare a potenţialilor inamici (Germania în perioada premergătoare războiului importa 2/3 din totalul petrolului său din afara perimetrului Europei).

Într-un raport cu privire la activitatea Legaţiei germane în România pe luna martie 1940, exista aprecierea: “este incontestabil că în războiul actual, importanţa petrolului se va accentua în proporţii excepţional de mari, deoarece conflictul prezent este <războiul maşinilor>, iar elementul principal de mişcare al acestora este PETROLUL (sb.ns.). Din cauza acestui fapt, politica germană a petrolului a avut ca unică deviză de acţiune <Poducţie cu orice preţ>”.

Acest produs de importanţă mondială, petrolul, a facut obiectul multor planuri naziste (dar şi Aliate), la începutul războiului contra U.R.S.S., Hitler stabilind într-unul dintre documente valoarea esenţială a acestuia şi a zonei petrolifere Prahova : “Se acordă o importanţă deosebită pazei contra atacurilor aeriene, contra acţiunilor paraşutiştilor şi a acţiunilor de sabotaj în regiunea petroliferă, VITALĂ PENTRU CONDUCEREA COMUNĂ A RĂZBOIULUI…”.

Din ianuarie 1943, odată cu abandonarea capului de pod din Kuban, s-a spulberat definitiv speranţa de a putea folosi pentru aprovizionarea Germaniei ţiţeiul din Caucaz. Astfel, livrările de petrol din România au căpătat o importanţă sporită pentru aprovizionarea cu carburanţi a Reichului.

Schimbarea cursului războiului îi face pe Aliaţii anglo-americani să ia în calcule petrolul românesc din regiunea Văii Prahovei. Astfel, îi sinteza “The Significance of Rumanian Oil” se fac constatările: “Bombardarea capacităţilor de producţie, rafinare şi transport în şi din preajma Ploieştilor, România, reprezintă de departe cel mai strălucit mijloc de a provoca un dezastru imediat economiei de ţiţei a Axei şi, în consecinţă, efortului de război al Axei.

Producţia de petrol a României se ridica, în timpul războiului, la 6.000.000 tone anual, ceea ce reprezenta 35% din totalul producţiei de combustibil al Axei (inclusiv produsele sintetice şi substitutele) şi 70% din totalul producţiei de petrol brut. Fără producţia de petrol a României de 500.000 tone lunar, Europa nazistă ar rămâne cu numai 900.000 tone lunar să confrunte un consum total care n-ar putea fi mai mic de 1.400.000 tone lunar, atunci când aşteptata ofensivă de vară începe. Dacă producţia de petrol românesc ar fi distrusă, Germania ar fi privată de tot petrolul românesc, poziţia petroliferă a Axei ar deveni rapid atât de dezastruoasă încât s-ar interfera în mod serios cu continuarea conducerii militare a operaţiunilor la o sacră majoră.

Primul raid asupra Ploieştiului a fost acela din 12 iunie 1942, cunoscut sub denumirea de Operaţiunea Halverson. Decolate din localitatea Fayid, din Egipt, 13 bombardiere au parcurs ruta Siria , Grecia ,Constanţa ,Ploieşti, atacând singurul obiectiv propus , rafinăria Astra – Română. Obiectivul este ratat, misiunea fiind un mare eşec. Nici Washingtonul şi nici Bucureştiul nu comentează a doua zi incidentul.
În România un singur om şi-a dat seama pe de-a-ntregul de gravitatea situaţiei ,ataşatul aero al Ambasadei Germaniei la Bucureşti ,Alfred Gerstenberg. În faţa Statului său Major “de asistenţă militară”, după prezentarea justă a evenimentelor, el a concluzionat: “Este un început”. Se crease un precedent.

Ca urmare a raportului său în vederea întăririi Ploiestiului, Goeering îi trimite până la sfârşitul anului 1942, 50.000 de soldaţi din Luftwaffe. Oraşul îşi consolida apărarea şi devenise după expresia lui Gerstenberg ,“ “Festung Ploieşti” (Fortăreaţa Ploieşti) , o redută de necucerit.

Ca urmare a întâlnirii în secret la Casablanca a celor doi aliaţi Churchill şi Roosevelt, sunt stabilite direcţiile viitoarelor operaţii aeriene ofensive. Între altele, ei decid “distrugerea rafinăriilor de la Ploieşti” în vedere scurtării războiului cu şase luni. Planul, numit “Tidal Wave”, a fost încredinţat Armatei a 9-a aeriene, şi plasat la odată cuprinsă între sfârşitul campaniei din Africa şi debarcarea în Sicilia, pentru ca aceste operaţii să nu fie private de sprijinul bombardierelor. Colonelul Jacob Smart a fost însărcinat să pregătească planul bombardării Ploieştiului.

În urma Conferinţei “Celor Trei” din luna mai la Washington, Armatei a 9-a aeriene i-a fost confirmat acordul executării operaţiunii, în această privinţă pronunţându-se afirmativ şi Dwight D. Einserhower, comandantul teatrului de operaţiuni. Aprobarea fusese dată, planul trebuia pus în aplicare. Sir Charles Portal, şeful Marelui Stat Major al Aerului din Marea Britanie, a dat aprobarea ca toate avioanele Liberator staţionate în Anglia, redutabilele grupe “Circul ambulant”, “Bulgării negrii” vor fi mutate în Africa, alături de grupul “Scorpionii Cerului” sosit recent pentru a completa forţa expediţionară cu cele două grupuri ale Armatei a 9-a aeriene.

Astfel se constituia în nordul Africii, în regiunea Benghazi din Libia, cea mai redutabilă armată aeriană existentă până atunci. Această formidabilă “Armadă” de Liberatoare, era formată din cinci grupuri de avioane, având de atacat conform planului, cele mai importante cinci rafinării din Valea Prahovei. Astfel, grupul de frunte 376- Liberandos, condus de colonelul K.K.Compton, trebuia să atace obiectivul Alb I, adică complexul rafinăriei Româno -Americană. Al doilea grup ,93- Circul ambulant, avea două subunităţi: secţiunea A, condusă de Addison Baker avea de atacat obiectivul Alb II – rafinăria Concordia Vega, iar secţiunea B, condusă de Ramsay Potts, trebuia să lovească obiectivul Alb III – unităţile paralele de la Standard Petrol şi Unirea Speranţa. Al treilea grup – 98- Pyramiders, condus de John Riley Kane, cunoscut mai ales sub numele de Killer Kane, avea obiectivul Alb IV , respectiv rafinăria cea mai mare din Europa , Astra-Română. Al treilea grup ,44- Bulgării negrii era şi el divizat în două subunităţi: secţiunea A, condusă de Leon Johnson avea de atacat obiectivul Alb V – rafinăria Clumbia Aquila, iar secţiunea B condusă de James Potsey, avea misiunea de distrugere a obiectivului Albastru ,complexul Creditul Minier din Brazi. În fine, ultimul grup ,389- Scorpionii cerului, conduşi de Jack Wood, avea de bombardat izolatul obiectiv Roşu – rafinăria Steaua Română din Câmpina.

Începând cu 20 iulie1943, cele cinci grupuri dislocate în zona Benghazi, trec la un antrenament intens, pentru executarea de atacuri asupra unor obiective reprezentând rafinăriile Ploieştiului. Această minuţioasă ţintă manechin este construită şi amplasată într-o porţiune de deşert, apoi bombardată continuu, până când după expresia unui membru al unui grup “putea fi nimicită şi în somn”. La 28 şi 29 iulie, întreaga flotă aeriană destinată bombardării Ploieştilor şi Câmpinei participă la executarea a două “misiuni” false asemănătoare celei reale de la Ploieşti. La al doilea raid, bombardierele distrug complet ţintele în mai puţin de două minute. Concluziile serviciilor de informaţii erau optimiste, susţinând că obiectivul nu a mai fost atacat de mult şi că apărătorii nu vor fii în stare de alarmă.

Ori situaţia era cu totul alta decât o ştiau Aliaţii. Cunoscând prin intermediul serviciilor speciale de informaţii intenţiile anglo -americane, dar şi existenţa bazelor aeriene din zona Bengazi, a căror destinaţie putea fi şi zona Prahova, Gerstenberg concepe şi realizează un sistem de intercepţie şi luptă aeriană gândită după următorul sistem:

O centură exterioară a aviaţiei de vânătoare, compusă din 22 de baze dislocate: în Grecia, în apropierea Atenei şi în insula Creta; un excelent centru de interceptare şi urmărire situat în Megara pe aerodromul din Kalmuki, unde staţionau 20 de avioane tip “Messerschmitt-109″(în continuare “Me-109″); un grup de vânătoare situat în sudul Italiei şi o puternică bază aeriană (compusă din Regimentul 6 Regal de Vânătoare bulgară dotată cu avioane cehoslovace Avia, capturate de Hitler după 1939, şi o parte “Me”-uri 109) considerată cea mai importantă dintre obstacolele centurii exterioare, dislocată în Bulgaria la Karlova, în apropiere de Sofia, orientată transversal pe axul de mişcare al bombardierelor aliaţilor spre România.

O centură interioară a aviaţiei de vânătoare a Misiunii Militare Aeriene Germane în România, compusă din: Aerodromul de la Mizil, considerat principala bază aeriană germană în România, pe care se afla dislocat Grupul 4 Vânătoare, în compunerea căruia se găseau 4 escadrile cu un număr de 52 de aparate de vânătoare de tip “Me -109″; Aerodromul de la Ziliştea, la est de Mizil, pe care se aflau 17 aparate de vânătoare de noapte de tip “Me-110″; Aerodromul de la Pipera de lângă Bucureşti – bază aeriană românească în compunerea căreia se aflau avioane de vânătoare româneşti de tip I.A.R.-80 şi I.A.R.-81 şi germane de tip “Me-109; Aerodromul de la Boteni de lângă Titu – tot bază românească în compunerea căreia se aflau două avioane de tip”Junkers-88″ şi 23 de avioane de tip “Junkers-87″; Aerodromul de la Mamaia de lângă Constanţa – baza aeriană mixtă româno-germană, pe care erau dislocate 20 de avioane de vânătoare româneşti de tip I.A.R.-80 şi81 şi 25 de avioane de vânătoare germane de tip “Me-109″.

Apărarea antiaeriană a Ploieştiului, era alcătuită din numeroase centuri de foc: 40 de baterii grele având fiecare 4 sau 6 tunuri de 88 mm, înconjurate de alte baterii mai uşoare manevrate de români sau austrieci, la care se mai adaugă şi două centuri de “baloane de baraj”. Sute de mitraliere erau ascunse în tranşee, cocoţate pe turele , deasupra uzinelor, în apropierea podurilor, pe castelele de apă, clopotniţele bisericilor sau camuflate în târguri şi în căpiţele de fân. Alături de toate acestea, elementul cel mai surprinzător al acestei apărări l-a constituit, fără îndoială, un tren mobil cu artilerie antiaeriană, aflat pe centura oraşului Ploieşti. Gerstenberg a pregătit toate acestea în jurul instalaţiilor care nu puteau fi amplasate nici în subteran, şi nici nu puteau fi dispersate.

Ca şi cum n-ar fi contrazis destul ipotezele Aliaţilor cu privire la apărarea Ploieştiului şi la capacitatea sa de a face faţă unui atac aerian, “pe nepusă masă”, cu două zile înaintea raidului, în zona Prahova se desfăşurase un imens exerciţiu de apărare pasivă în eventualitatea unui atac aerian inamic, organizat de partea germană şi supravegheat de un specialist german în apărarea antiaeriană ,Directorul Ministerial Ing. Dr. Knipfer. Prima fortăreaţă pregătită împotriva atacului aerian, Ploieştiul era un colosal cuirasat terestru, înzestrat pentru a rezista celui mai teribil atac.

Importanţa acordată acestei operaţii şi perceperea corectă de către aviatori reiese în mod cert din afirmaţia unui participant la raid: “Principalul este acum ca bombele să fie largate deasupra ţintelor. Problema întoarcerii noastre este, astăzi, secundară”.

Avioanele marii misiuni aeriene aveau să decoleze la ora 700 de pe bazele din regiunea Benghazi astfel: Pyramiders de pe baza Lete cu 47 de avioane; Bulgării negrii de pe baza din Benia cu 37 de avioane; Scorpionii cerului de pe baza Berka IV cu 26 de aparate; Circul ambulant de pe baza Terria cu 39 de avioane; ultimul era grupul Liberandos care a decolat de pe baza Berka II cu 29 de avioane. Avioanele de tipul “B-24 Liberator”, în variantele C şi D, 178 la număr (cu rezervoare suplimentare improvizate sau executate din fabrică), duceau fiecare 12.000 litri de benzină şi în medie 2.000 kg. bombe, cartuşe ori calupuri de termit. Alături de aceste cadouri ucigătoare ce aveau să le lase românilor, americanii aveau la bord şi dicţionare în limba română cu principalele cuvinte prin care trebuiau să ceară ajutor ţăranilor români, în cazul în care ar fi fost doborâţi. Armata aerului cuprindea 1.763 cetăţeni ai Statelor Unite.

Zborul peste Mediterana a decurs în mod normal şi fără incidente până în insula Corfu. De aici formaţia a suferit o ruptură la trecerea munţilor Pind peste care se aflau nori şi acţiona un curent de aer puternic, ceea ce a dus la formarea a doua echipe. La trecerea peste lacurile macedonene, formaţiunea s-a regrupat oarecum, însă numai pentru scurt timp, deoarece nori groşi au cauzat o dislocare şi mai simţitoare a celor două echipe. De menţionat faptul că piloţilor le-a fost interzis în mod expres comunicarea între avioane, urmărind în acest mod să întreprindă un atac prin surprindere. Ori faptele au arătat că germanii ştiuseră de imensa formaţie de avioane încă de la decolarea acesteia din Africa, datorită bazei de intercepţie din Atena. Dezorganizata formaţie de avioane a trecut Dunărea pe la Balta Bistreţu, puţin mai jos de Calafat, la ora 1308 “pe un front destul de larg” şi au înaintat pe direcţia Piatra Olt ,Slatina , Găeşti. De reţinut este faptul că din 178 de avioane decolate, în România au intrat mai puţin de 160 de avioane, datorită diverselor defecţiuni tehnice avute pe traseu (O.K.W.-ul aprecia că numai 60 până la 70 dintre bombardierele plecate în misiune au putut executa un “atac împrăştiat”).

Ruptura creată în afara teritoriului României a formaţiei de bombardiere, va determina şi desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. O dată cu intrarea în spaţiul aerian al României, în zona oraşului Piteşti, avioanele au coborât la o altitudine de sub 100 m ceea ce a făcut ca ele să dispară de pe radiolocatoarele germane de la Otopeni (la întoarcere, unul dintre aviatorii americani, aşa cum anunţa Agenţia Reuter, afirma: “…am zburat atât de jos , încât atingeam căpiţele de fân. Acest lucru s-a întâmplat cu o oră înainte de a atinge obiectivele principale”).

Conform planului iniţial, valurile de avioane trebuiau să urmeze traseul Piteşti (punctul de intrare nr.1), Târgovişte (punctul de intrare nr.2), ca apoi la Floreşti (nod feroviar între Câmpina şi Ploieşti) în funcţie de obiectivul încredinţat, să urmeze calea ferată la nord sau la sud.

Dar primele două grupuri Liberandos şi Circul ambulant au confundat Târgoviştea cu Floreştiul, ceea ce a făcut ca direcţia de atac să fie comutată pe Bucureşti şi nu pe Ploieşti. În acest moment, românii au crezut că este vorba de o diversiune. Americanii recunosc greşeala şi corectează traseul, astfel că cele două grupuri sunt primele intrate în luptă deasupra Ploieştiului.

Piloţii români erau de mult timp în avioane cu centurile legate, pregătiţi de decolare, iar când bombardierele americane au intrat pe teritoriul României, toate avioanele de vânătoare erau în aer. Repartiţia unităţilor române era făcută astfel: Grupul 6 Vt. Pipera cu un efectiv de24 de avioane, dintre care numai 13 disponibile; Esc. 45 Vt. Târgşor cu un efectiv de 12 avioane , dintre care 6 avioane disponibile; Esc. 53 Vt. Mizil (singura escadrilă românească din cadrul marii unităţi germane) cu un efectiv de 9 avioane, tot cu 6 avioane gata de zbor. Esc Vt. de Noapte de la Ziliştea cu 6 avioane disponibile, dintr-un total de 12; ultima formaţiune românească era Esc. 52 Vt. Mamaia cu 6 avioane valide, dintr-un efectiv de 12. Dintr-un total de 69 de avioane, românii au putut ridica în calea nepoftitelor bombardiere 37 de avioane de vânătoare. În acelaşi timp, piloţii germani aşteptau inamicul în acelaşi fel. De la cele două baze aeriene aflate sub comandament german, Mizil (pentru vânătoarea de zi) şi Ziliştea (pentru vânătoarea de noapte), au decolat 26 de avioane dintr-un total de 51.

Deci, în momentul intrării “la obiectiv” a americanilor, forţele aliate româno – germane aveau pe cer 63 de avioane. În intervalul de timp 1318(Gr. 6 Vt. Pipera) -1347(Ziliştea), toate aceste avioane au primit ordin de decolare. Privind desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, trebuie menţionat faptul că toate avioanele au primit instrucţiuni de urcare la altitudinea de 5.000 de metrii, altitudine la care se ştia că atacă de regulă aviaţia americană. Datorită unui strat de nori aflat la 2.000 de metri, aviatorii aflaţi deasupra lor nu au putut vedea zborul razant al americanilor. Ghidaţi ulterior, formaţiunile aliate au luat contact cu bombardierele inamice astfel: Gr.6 Vt. Pipera ,ora 1410 în zona Crivina-Periş – Buftea Chitila; Esc. 45 Vt. Târgşor – ora1405în zona Bilciureşti-Conţeşti-Butimanu (regiunea Titu); Esc. 53 Vt. Mizil – ora1415 în regiunea 10 km nord şi est Ploieşti. Esc Vt. Ziliştea, numai avionul pilotat de cpt. Ghica a atins Bolintinul, unde s-a dat lupta aeriană, restul în regiunea Ploieşti. Rezultatele obţinute de Aviaţia de vânătoare aliată, este de 20 de avioane doborâte, dintre care 8 victorii române şi 12 victorii germane.

În ceea ce priveşte atacul asupra zonei petrolifere Ploieşti -Prahova, Regimentul 180 German, ordonă la ora 1315 “atenţia mărită” la baterii. La ora 1321se dă alarma în oraş şi la baterii. La ora 1345 baloanele de baraj sunt urcate la altitudine maximă-2000m. Ceaţa artificială intră în funcţiune de la darea alarmei. La ora 1349 primul val de bombardiere îşi făcea apariţia deasupra oraşului. La apariţia inamicului artileria antiaeriană (în continuare art. a.a.) grea şi uşoară a deschis foc viu. Datorită atacului la joasă înălţime, bateriile grele nu au putut executa trageri în condiţii optime. Au tras în total 13 baterii grele române de 88 mm cu 342 lovituri şi 3 baterii automate române de 20 mm cu 4.514 lovituri. Toate bateriile germane au executat trageri, bateriile grele de 88 mm trăgând în total 1.110 lovituri, iar cele automate şi secţiile automate de la bateriile grele de 20 mm trăgând în total 13.957 de lovituri. Doborârile omologate art. a.a. şi a Batalionului 3 Baloane de Protecţie au fost în număr de 16.

Pierderile suferite de art. a. a. s-au datorat, excluzând luptele directe cu atacatorii şi datorită prăbuşirii avioanelor americane asupra unităţilor din dotare. Astfel, un avion lovit de Bateria 86 grea română, s-a prăbuşit pe un tun, iar alte două avioane s-au prăbuşit la 200 metri de baterie. Bateria a fost scoasă din serviciu prin pierderea a două tunuri, distrugerea cablurilor şi a 4 depozite mici de muniţii din baterie.. Pierderile în personal din dispozitivul A.A. Ploieşti au constat, la unităţile române din 12 morţi şi 13 grav răniţi şi 18 răniţi uşor, iar la unităţile germane s-au înregistrat 3 morţi şi 19 răniţi.

În ceea ce priveşte aviaţia, Axiştii au înregistrat două avioane române (1 Me-110 pilotul cpt. Ghica Marin decedând , şi 1 I.A.R.-80) şi trei avioane germane (2 Me-109 şi 1 Me-110) distruse, şi două avioane române (2 I.A.R.-80) şi nouă avioane germane (5 Me-110 şi 4 Me-109) avariate.

Au fost atinse rafinăriile de petrol “Columbia”, “Vega”, “Orion”, “Astra -Română”(cel mai important obiectiv ,considerată unitatea cu cea mai mare capacitate de profil din Europa), Uzinele” Concordia”, “Metalurgica”, Depoul de Locomotive, Fabrica “Creuzot” a C.F.R. şi staţia C.F.R., toate din Ploieşti. De asemenea, au fost atacate cu bombe şi armamentul de bord rafinăria de petrol “Steaua Română” şi Uzina Electrică din Câmpina, rafinăria “Creditul Minier” din Brazi (care producea la vremea respectivă benzină pentru avioane cu cifra octanică cea mai ridicată din Europa), precum şi alte localităţi din ţară. În general, la rafinării, au fost lovite instalaţiile de cracare, staţiile de pompare, clădirile, atelierele, uzinele electrice, rezervoarele şi vagoanele cu produse petrolifere, etc. Pagube mari s-au produs şi în oraşul Ploieşti, unde 20 de case şi penitenciarul au fost incendiate de un avion care a căzut peste ele, ca şi cazărmile Regimentului 19 Artilerie şi 32 Dorobanţi La Câmpina au fost distruse 50 de case de către bombe explozive şi incendiare, iar alte 150 au fost avariate. De asemenea, Uzina Electrică şi staţia de cale ferată Câmpiniţa au fost distruse. Mari pagube s-au înregistrat şi la staţia C.F.R. din Ploieşti, unde s-au distrus lini şi incendiat vagoane încărcate cu muniţie, liniile telefonice şi telegrafice fiind întrerupte. La fel, Depoul C.F.R. de locomotive, unde s-a înregistrat cel mai mare număr de victime. Cel mai greu lovite au fost rafinăriile “Creditul Minier” de la Brazi şi “Columbia” din Ploieşti, în care au fost pierdute capacităţile de producţie folosite 100%, “Steaua Română” din Câmpina, căreia i-au fost afectate 70% din capacităţile folosite pentru prelucrare şi “Astra Română” din Ploieşti, care a rămas cu jumătate din posibilităţile necesare unei producţii normale, toate acestea însumând, numai în domeniul petrolifer pagube de peste 4.604.500.000 lei.

În raportul final întocmit de autorităţile române, după această incursiune inamică, situaţia industriei petrolifere se prezenta astfel: din capacitatea totală de distilare s-a pierdut 45%. Cum însă nu se utiliza decât aproximativ 50% din această capacitate, rezultă că după bombardament se mai dispunea de o rezervă de 5% ; din capacitatea totală de cracare: s-a pierdut 40%. Cum însă nu se utiliza din plin această capacitate, rezultă că faţă de capacitatea utilizată nu s-au pierdut decât 15%.

La rândul lor, americani într-un raport propriu, îşi evaluau situaţia astfel: avioane proprii doborâte53, dintre care 41 în timpul bombardamentului şi în luptele aeriene, 8 avioane aterizate în Turcia, 23 de avioane aterizate la bazele aliate din Cipru, Sicilia şi Malta, iar 88 avioane ajunse la Benghazi, dintre care 55 avariate în luptă. Pierderile în personal se cifrează la 627 dintr-un total de 1763, dintre care 310 morţi, 130 răniţi, 180 prizonieri în România, plus 79 reţinuţi în Turcia.

Din totalul celor 36 de avioane doborâte (dintre care 8 de către aviaţia română de vânătoare , 12 de aviaţia germană de vânătoare şi restul de 16 de către artileria antiaeriană din zona obiectivelor) au putut fi reconstituite ulterior, în cadrul operaţiei de interogare a prizonierilor, 28 de echipaje. Deşi autorii celebrei “Operaţiuni la joasă înălţime asupra petrolului Ploieştiului”, James Dungan şi Carol Stewart ,participanţi ca reporteri la evenimentul de la 1 august 1943  dau pentru aviatorii americani capturaţi în România cifra de 180, în fapt numărul lor a fost de 110. Dintre aceştia, 69 au fost internaţi în spital, iar 33 la Seminarul Central, nemţii reuşind să trimită în Germania 8 prizonieri. Dintre cei căzuţi şi decedaţi în România, 112 au fost înmormântaţi.

Trei zile de la bombardarea regiunii petrolifere, evenimentul continua să fie comentat în presa din lumea întreagă. Postul de radio Ankara declara că “prin bombardarea sondelor din România, Germania este atinsă în cel mai nevralgic punct”. Comentând declaraţiile celor două părţi, imparţialul post citat, anunţa că în timp ce Aliaţii afirmau că efectele obţinute sunt deosebit de satisfăcătoare, presele română şi germană declarau că bombardarea regiunilor petrolifere din România a costat foarte scump pe Aliaţi, pagubele suferite fiind de mică importanţă.

Dar adevărul se afla şi de data aceasta în tabăra Axiştilor. Estimările asupra distrugerilor provocate de acest raid indicau: “Rafinăria Astra Română a suferit distrugeri în proporţie de 20%.Repunerea în funcţiune, după circa 15 zile; RafinăriaCreditul Minier , distrugeri în proporţie de 75%. Repunerea în funcţie va dura 30-40 zile; Rafinăria Vega , 25%. Termen  20 zile; Columbia 60-70%. Termen 180 zile; Orion  10-15%. Staţia de pompe ţiţei Steaua Română ,Ploieşti nord 50 –60 % pierderi. Termen parţial 10-15 zile. Rafinăria Steaua Română 30%. Neatinse: Rafinăria Româno-Americană, Unirea, Dacia-Romano, Redevenţa, Xenia.

La 18 august 1943 era prelucrată (în urma repunerii, treptat, în funcţiune) cantitatea de 1070 vagoane/zi, faţă de 1328 vagoane/zi pe luna iulie 1943″.
Pentru americani, misiunea nu-şi putea justifica preţul…

sursa : Gherghina, I., Narcis, 1 August 1943 “ “Tidal Wave”, în Revista Societăţii de Studii Istorice Erasmus, nr. 12, 2001, Bucureşti, Ed. Ars Docendi, p. 214-220;aviatori.ro

 

*** Contribuiti la dezvoltarea acestui site ! Daca v-a placut articolul, recomandati-l prietenilor din retelele de socializare. Parerea voastra e importanta, asa ca nu uitati sa comentati subiectele exprimate in articole. Sugerati-ne ce alte subiecte v-ar interesa. Va multumim !

Источник: http://www.2012en.ro/2012/05/mistere-din-romania-operatiunea-tidal-wave/