ROSIA MONTANA, SINGURA MARTURIE VIE A EXISTENTEI NOASTRE AICI VA FI DISTRUSA
Oameni buni, oameni cu suflet plecati departe de aceste pamanturi dragi, plecati departe de acesta tara umilita, derasa, furata, cumparata, distrusa, injumatatita, locul unde ciocoii au jucat ultima carte pentru a i se fura trecutul glorios, eroii, nesupunerea si neatarnarea e timpul sa va treziti si sa facem ceva pentru ca o mare nedreptate se va face inca acestui neam de titani, in fata caruia a tremurat o lume intreaga. VOR DISTRUGE ROSIA MONTANA.Am sa va citez ce spunea principesa Marta Bibescu acum cateva secole despre Romania:
O sa vina o vreme cand i se va acorda atentie acestui popor atat de putin prins in considerare. Catece si armonie se va auzi venind din acesta tara de care nu se vorbeste aproape nimic. Dupa mii de ani de umilinta acest popor se va inalta si atunci lumea se va minuna ca de un mare miracol auzind in sfarsit cate lucruri stia acest popor despre cunostinta universala. Fericirea acestui popor a fost ascunsa si nefericirea sa a fost necunoscuta. Nimeni nu a scris mitologia sa si putini au cunoscut istoria sa, dar cu toate acestea acest popor a avut mai multi decat toti cunostinte mistice.”
Tablitele cerate de la Rosia Montana, un tezaur al Europei
Asa aratau „gaurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, inchiriindu-le baiesilor cu contract scris
Rosia Montana constituie o comoara nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica!
Atat
de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile
de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile
ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand
germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si ca
dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze.
Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme
prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste
meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice! Istoria
tripticelelor ( carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la
Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de G.
Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu”
S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25.
Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”.
Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu:
”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa!
In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina prisca!
Limba latina prisca, pe buzele tuturor
In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume.
Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini
iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica
dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau
”vulgara”. In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ”quia
se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se
intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131
(dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o
intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac, in masa, limba
latina prisca?
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista
posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar
insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare
invaziva, dar asa ceva nu se intampla decat in tarile cu guvernanti
educati, care stiu ce inseamna cultura.
Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti.
In minele din Letea, langa triptice, a fost gasit si cadavrul unui
barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina
dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana,
care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra.
Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277
metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte
casnice.“Ungurii” de pe tablita greceasca
Toporul gasit pe Valea Mozacului, cu inscriptia ”SVI MI PIE”, datand din 1500-1375 i.Chr.
Unul din tripricele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice.
G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a tablitelor: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rau formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine!
Oltenismele latinii prisce
Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.
Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala.
Fiecare triptic este scris de aceeasi mana de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele).
O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai.
In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisa ”sies” sau ”sues”. Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei ca romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. Si atunci, cine pe cine a ”latinizat”?
Latina prisca, din timpul zeului Saue
Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.
Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o
stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul
latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul
imortales”, nemuritor.
Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri
stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al
carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice
anteromane sub denumirea de Ianus.
Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana
Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica
limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai
vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba
latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina :
“Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu
poporul!”.
Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”.
Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!I
storicii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin ”procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta!
Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.
Dacii au sapat galeriile
Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianura, pentru ca Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”
Incepand cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen.
La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”.
Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. Dar concluzia care ii da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci
. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat.
Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni.
Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. Si atunci, cum sa nu ne infurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane”?!
