Despre demoni
Îngerii
răi sau demonii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. La
început au fost îngeri buni, dar folosindu-se rău de libertatea lor, şi
răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, au fost izgoniţi din
cer. Numărul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt în iad,
alţii pe pământ, unde ispitesc pe oameni şi alţii sunt în văzduh.
Despre
aceştia, Sf. Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovnicească de
a-i vedea, spune că „roiesc în jurul nostru ca păsările prin aer".
Demonii se mai numesc diavoli, draci, duhuri rele etc. Căpetenia lor este Lucifer sau Satan.
Nici
lumea demonică nu este o lume haotică, ci foarte bine organizată. Dar
numai în scopuri rele, căci demonii nu mai sunt capabili de lucruri
bune.
Căderea
lor a fost înainte de facerea omului, deoarece Adam a căzut din
ascultare prin ispitirea lui Satan. „Voi sunteţi fii ai diavolului, le
zice Mântuitorul fariseilor, acela de la început a fost ucigător de
oameni şi în adevăr n-a stat" (Ioan 8, 44). Ei au şi acum firea-îngerească, dar sunt lipsiţi de har. Demonii „cred în Dumnezeu şi se cutremură" (lacov 2, 19), dar nu-L mai pot iubi.
Demonii
au mare înrudire cu nălucirea sau imaginaţia păcătoasă, cu pofta
iraţională şi cu mânia dobitocească. Cu acestea ispitesc apoi şi ei pe
oameni. Sf. Petru arată că „Diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe
cine să înghită" (/ Petru 5, 8). Iar
Sf. Teofan Zăvorâtul spune: „Una din viclenele curse ale vrăjmaşului
este să se ascundă pe sine, adică să-1 încredinţeze pe păcătos că el nu
există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos".
Diavolul
nu e, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi
întunecate sau o reprezentare sau personificare sensibilă a răului care
izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă.
Noul Testament vorbeşte
foarte des de acţiunea răufăcătoare a demonilor asupra oamenilor.
D& aceea, Mântuitorul a luptat tot timpul cu ei, izgonind duhurile rele din demonizaţi şi limitându-le acţiunea prin puterea crucii .
Demonii
stăpânesc pe oameni prin tot felul de patimi, şi duc o susţinută
acţiune de a-i îndepărta de Biserică şi de citirea cărţilor sfinte.
Puterea lor nu trebuie supraevaluată, dar nici neglijată. Fără ajutorul
lui Dumnezeu omul nu le poate sta împotrivă.
Faptul
că însuşi Adam a fost înşelat de Satana, în rai fiind, arată că lupta
noastră cu vrăjmaşii nevăzuţi este o realitate spirituală extrem de
dificilă şi actuală.
în
acest context, un rol foarte negativ îl are drăcuitul. Şi nu puţine
sunt cazurile când s-a descoperit că lucrurile date diavolului prin
cuvânt, trec în mod real, dar nevăzut, sub stăpânirea acestuia.
Fiind
fiinţe spirituale şi raţionale, demonii posedă o incredibilă energie de
amăgire, influenţând mai ales imaginaţia şi gândurile omului. Genialul
scriitor-psiholog Dostoievski, descriind, în romanul Fraţii Karamazov, coşmarul
lui Ivan Karamazov, după uciderea de către Smerdeakov a tatălui său
Fiodor Karamazov, vorbeşte de apariţia unui „musafir nedorit" ce i-a
intensificat mustrările de conştiinţă până la nebunie. „Musafirul
nedorit", care este zugrăvit ca o fiinţă reală, independentă de persoana
lui Ivan Karamazov, îi spune la un moment dat acestuia: „Deşi sunt
halucinaţia ta, dar, ca într-un coşmar, eu îţi spun lucruri originale,
care nu ţi-au venit până acum în minte, aşa încât ele nu mai repetă
deloc gândurile tale".
Demonii au un mare volum de cunoştinţe din toate domeniile, deci şi cunoştinţe religioase, ştiu Sfânta Scriptură şi
multe alte cărţi pe de rost, cunosc şi pot vorbi în toate limbile şi
dialectele pământului şi pot reproduce cu lux de amănunte toate
momentele din viaţa noastră, a strămoşilor noştri, precum şi din istoria lumii,
Din
acestea putem înţelege capacitatea lor de a se folosi de tot felul de
evenimente şi oameni din trecut, în vederea alimentării unor practici
oculte, ca necromanţia, spiritismul etc, sau a unor teorii, dezastruoase
din punct de vedere spiritual, precum este cea a reîncarnării. Lucrarea
lor malefică a însoţit lumea încă de la creaţie. Astăzi demonii îşi fac
simţită prezenţa în diverse cazuri de demonizări, crime, practici
oculte, mişcări sectare etc.
Cele
mai multe manifestări demonice din zilele noastre sunt trecute la
rubrica „fenomene paranormale" şi sunt privite de mulţi oameni fără nici
un discernământ. Una din consecinţele negative ale secularizării vieţii
religioase a fost şi aceea că omul modern a pierdut înţelegerea şi urma
duşmanului său necruţător, adică a pierdut capacitatea de a mai
surprinde amăgirile demonice şi de a lupta cu ele.
Sfinţii,
însă, tocmai aici îşi concentrau toate energiile lor duhovniceşti şi,
ajutaţi de harul dumnezeiesc, biruiau ispitele şi amăgirile demonice. De
aceea, vieţile sfinţilor ne oferă, pe de o parte, tabloul celor mai
înalte trăiri creştine care se împleteau cu lucrarea directă şi de multe
ori văzută a îngerilor, iar pe de altă parte, imaginea celor mai
grozave încrâncenări şi sfâşieri sufleteşti, cauzate de atacurile
necruţătoare ale demonilor. Dar prin harul lui Dumnezeu sfinţii au
biruit şi numai aşa au ajuns ei la măsura frumuseţii şi demnităţii
omului „gândit" de Dumnezeu în planul Său providenţial.
Sursa: http://www.sf-ilie-tabaci.go.ro/Invataturi/Religia%20ortodoxa/credinta/despre_demoni.htm
Expresia sacrului şi topografia infernală în cântul VI al Eneidei (6)
Vârsta de aur a
lui Hesiod, vârsta lui Cronos, vârsta preculinară şi presacrificială,
vârsta “vegetariană” reprezintă pentru o parte a tradiţiei, deopotrivă
şi vârsta antropofagiei şi a jertfelor omeneşti. Absenţa pământului
cultivat aduce după sine o alta: cea a consumării cărnii animalelor
jertfite, care, la Hesiod, e legată de agricultură. Un singur arbore
specific omenesc apare totuşi în Odiseea
– este vorba de măslin, arborele din care Ulise şi-a meşterit patul,
punctul fix al casei. Măslinul este prezent şi-i aduce chiar în mai
multe rânduri izbăvire, dar sub o formă mobilă: cea a ţepuşei cu care
Ulise străpunge ochiul ciclopului.Sacrificiul oferit morţilor după
instrucţiunile Circei şi cu mieii pe care ea i-a dat lui Ulise
-sacrificiu adus într-un bothros
şi menit să-i hrănească pe morţi cu sânge – este perfect opus unui
sacrificiu obişnuit, menit să-i hrănească pe cei vii; tot aşa şi
sacrificiul pe care Ulise i-l făgăduieşte lui Tiresias la întoarcere – o
vacă stearpă şi un berbec negru43.
Sacrificiul
este deopotrivă semnul crizei şi instrumentul soluţionării ei. În
Itaca, dacă ne limităm la criteriul întrebuinţării verbelor hiereuo, spendo,
toată lumea sacrifică peţitorii la fel ca Ulise şi tabăra lui. Dacă
însă urmărim textele în care se adresează cu precizie zeilor, constatăm
că pretendenţii nu sacrifică. Alcinoos spune că feacii când aduc jertfe
zeilor, iar acestea sunt constituite din hecatombe fastuoase, zeii se
alătură oamenilor şi împart hrana. Astfel de ospeţe comune nu au însă
nici o legătură comună cu sacrificiul normal care, dimpotrivă, îi separă
pe oameni de zei44. În Odiseea,
sacrificiul joacă de două ori rol de criteriu: între oameni şi
celelalte fiinţe, el este criteriul umanităţii, între oameni, este un
criteriu social şi moral.
Fragmentul final al cărţii a V-a a Eneidei
se referă la moartea cârmaciului Palinurus, victima nevinovată sortită
să plătească jertfa cerută, dovadă că moartea sa nu e deloc
întâmplătoare. Astfel, cartea se încheie într-o atmosferă încărcată de o
moarte, aceasta nu pentru că aşa obişnuieşte Vergilius să-şi încheie
cărţile, cu o moarte, ci ca să scoată în evidenţă un amestec de viaţă şi
de moarte, o îmbinare de bucurie şi suferinţă.
Palinurus era nevinovat.: el era cel care conducea convoiul (princeps ante omnes),
ştia că nu te poţi încrede în “falsul zâmbet al mării” (ca şi al
vieţii), în valurile liniştite şi în suflările înşelătoare ale vântului
şi refuza seducţia Somnului, care luase chipul lui Phorbas, tovarăş al
lui, momindu-l să se odihnească. Somnul trebuise să recurgă la ramura
muiată în apa Letei, ca să adoarmă pentru totdeauna spiritul lui treaz
şi să-l arunce în valuri. Cei mai buni, cei mai devotaţi, ca şi Laocoon
în cartea a II-a, contribuie prin jertfa lor la împlinirea destinului.
Vergilius foloseşte expresii aproape identice pentru a releva rolul
celor două personaje ( II, 40: primus ibi ante omnes; V, 883: princeps ante omnes).
Legenda
lui Palinurus era în acelaşi timp şi mijlocul de a eterniza prin poezie
o legendă locală; el este un erou eponim: capul Palinurus pe coasta
lucaniană, la sud de Velia, vestitul centru pitagoreic, îi poartă
numele. Ea ne îndreaptă spre pământul italic, la fel ca alte aluzii din
cartea a V-a şi în acelaşi timp spre “Coborârea în Infern”, subiectul
cărţii a VI-a, unde Aeneas va întâlni umbra nefericitului pilot.
III.Alte coborâri în Infern
1. Originile Infernului
Infernul
nu are act de naştere. Oarecum el este vechi de când e lumea, mai exact
de când e răul pe pământ. Victor Kernbach îl explică astfel: “noţiune
mitologică frecventă în istoria religiilor, indicând un loc de pedeapsă
postumă, fie subteran fie la marginea lumii închipuit ca o arie de
retragere a umbrelor tuturor morţilor sau ca un teren de ispăşire a
păcatelor din timpul vieţii … Miturile escatologice ale Bibliei se referă, în perioada ebraică timpurie la Sheol,
un ţinut subpământean incert, adăpostind umbrele tuturor morţilor, fără
criterii selective, care abia mult mai târziu e socotit loc de pedeapsă
postumă, dar mai ales în varianta numită Gheena,
speculată îndeosebi de creştinismul primitiv, ca loc diriguit de
Diavol, în care păcătoşii sunt supuşi focului şi altor suplicii grele…În
Hellada, Paradisul ( Câmpiile Elizee ) era unul din etajele lumii
infernale a lui Hades, care era înţeles ca un mare regat al morţii în
genere nediferenţiat, afară de stratul său inferior, Tartaros, rezervat
celor mai ticăloşi muritori … unde detenţiunea nu privează umbrele de
a-şi păstra funcţiile şi rangurile din timpul vieţii, chiar în cursul
celor mai crunte pedepse …
În
cele mai multe religii este un rezultat al concepţiei morale despre o
lume duală, o consecinţă a gândirii omeneşti binare, cele două direcţii
fiind binele şi răul, afirmaţia şi negaţia, viaţa şi moartea”45.
Primele
reprezentări cunoscute ale noţiunii de Infern sunt lipsite de ideea de
răspaltă sau de pedeapsă. Infernul este un lăcaş al morţilor, al tuturor
morţilor fără deosebire. Formele pe care acesta le îmbracă sunt
variate, dar atmosfera pe care o implică este întotdeauna
neliniştitoare, căci omul se teme instinctiv de lumea de dincolo.
O
curiozitate nemărginită îl împinge de timpuriu pe om să-şi viziteze
viitoarea reşedinţă. “ Coborârile în Infern “ figurează printre cele mai
vechi texte ale literaturi religioase mondiale, devenind ulterior o
temă din ce în ce mai populară. Acest loc va deveni obiectul unor
numeroase descrieri precise ce trădează spaima fundamentală a omului în
faţa necunoscutului de dincolo de mormânt. De-a lungul secolelor
nenumăraţi vizitatori – zei, eroi, persoanje de legendă sau pur şi
simplu, oameni dornici să afle ce soartă le este rezervată celor răi,
vor dezvălui conţinutul plăsmuirilor lor infernale, dând naştere în
imaginaţia oamenilor unor scene cumplite, preferabile totuşi unei
nesiguranţe insuportabile.
Este imposibil să stabilim o cronologie a primelor călători în Infern; ele apar
în diferite civilizaţii imediat ce ele ating o anumită maturitate în
domeniul moral. Reflectând cultura oamenilor care îl plăsmuiesc,
infernul dat la iveală de astfel de călătorii are trăsături originale.
Iată
câţiva eroi legendari şi muritori ce au reuşit să pătrundă şi mai ales
să se reîntoarcă din Infern: Ghilgameş, eroul care călătoreşte în
imperiul subteran în căutarea florii nemuririi sau pentru a afla
secretul imortalităţii46, sau alte personaje din mitologia
greacă: Ulise, Tiresias, Ahile, Dionysos (în căutarea mamei sale,
Semele), Orfeu, Pollux, Hercule şi Tezeu. Dar să ne oprim asupra câtorva
dintre ei.
Loredana Moise
Note:
43.Pierre Vidal naquet, Vânătorul Negru, Ed. Eminescu, Bucureşti 1985, p.54
44.Idem, op. cit., p.64
45.Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, Bucureşti 1995, p.265-266
46.Gheorghe Guţu, Publius Virgilius Maro, Ed. Univers, Bucureşti 1970, p.253
Etichete:
Demonologie
Satanism in Mitropolia Bisericii Ortodoxe Ruse-Sanctificarea mainii care poarta blestemul
La Sf. Liturghie de la [biserica]Sf. Nicolae din Myra, unde a servit Arhiepiscopul de Tver şi Victor Kashin şi, în procesiunea care a vut loc la templul de la izvoarele Volgai, a fost comisă o vodoo-şenie de rang, la care au participat un număr mare de pelerini, distinşi invitaţi, membri ai publicului.
În această zi, cele mai multe municipalităţi din regiunea Tver si-au trimis delegaţii la festivalul din Volgoverkhovye . Au tinut discursuri Arhiepiscopul de Tver şi preşedintele Kashin, guvernatorul regiunii Tver, preşedintele Adunării Legislative şi alti funcţionari.
Pentru a înţelege magnitudinea acestui consens ”în materie de cooperare între Biserica şi activităţile de stat, doar uitati-va la” programul complet “.
Părea că acest eveniment nu poate fi decat unul fericit, dar …! Dar, în loc de bucurie spirituala inima s-a frant de o durere extrem de profunda.
În timpul procesiunii, poporul ortodox a sărutat “mâna dreaptă a lui Satan, inchinandu-se la ea ca la o relicvă mare – mâna dreaptă cu moaştele Sfântului Gheorghe, patronul sfant al victorioasei armate ruse”.
Aceasta aproximativ demono-blasfemie şi satanismul au luat locul binecuvântarii directe a episcopului ce guverneaza dioceza şi preoţia.
Avand o senzaţie de murdărie spirituala, oamenii Ortodocsi din Tver au trimis o scrisoare, subliniind confuzie lor:
“Dragi fraţi şi surori!
Cerem ajutorul vostru şi consiliere caci ne aflam[traim] într-o jenă extrema şi ne temem că ceea ce s-a întâmplat la noi se poate repeta şi în alte oraşe din Rusia.
Noi, la fel ca toţi oamenii ortodocsi, il cinstim din toata inima noastra pe Sf. Gheorghe Invingatorul şi am visat la fericirea de a ne inchina relicvei lui.
Si ce oportunitate! În ajunul vizitei Patriarhului Chiril la Tver a ajuns la noi procesiunea Volga cu chivotul sub forma mainii drepte ce da binecuvântarea , care trebuia să fie o parte din moastele sale.
Dar bucuria noastră a fost afectată. Dreapta, la o examinare mai atentă s-a dovedit a fi o binecuvântare, dar profanata. Faptul că degetele de la mâna lui dreaptă, au fost puse dintr-un un motiv oarecare, vertical, [dovedeau] în mod clar au fost aranjate într-un bine-cunoscut simbol satanic – “capra”( coarnele satanei-n.m). Spre deosebire de binecuvântarea creştină, care leagă degetul mare şi indicele pe de o parte, la cea reprezentând racla cu relicve, au fost conectate degetul mare şi degetele din mijloc, indicele şi degetul mic – fiind pe verticală.
Fotografiile arată că chivotul mai repede poate fi privit ca un obiect de cult anti-creştin sau păgân, care are sub formă de coarne degetele: indexul şi degetul mic, simbolizand cultul ”Caprei” – Lucifer.
Cei mai mulţi dintre noi, datorita binecuvântareii care insotea chivotul, nu s-au simţit bine, copiii au plâns.
Dacă suspiciunile noastre sunt corecte, atunci am fost ademeniti să ne închinam la un idol, Baphomet, şi procesiunea s-a transformat într-un act de profanare a ţării noastre şi a Credinţei Ortodoxe.
Iertati-ne, dacă v-am produs confuzie. Vă rugam, judecati şi dati-ne o evaluare biserieasca despre cele întâmplate.
Cetăţenii Ortodocsi din Tver.
Comentariu: Nu cred ca cineva care crede in Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh se mai poate indoi ca traim vremurile de pe urma, dupa o astfel de procesiune”ortodoxa”. Doamne, pazeste-ne si apara-ne!
Sursa: http://mucenicul.wordpress.com/2010/07/03/satanism-in-mitropolia-bisericii-ortodoxe-ruse-sanctificarea-mainii-care-poarta-blestemul/
Lilith (4)
Lilith şi posesiunea de natură sexuală
În
continuare, vom trata două aspecte legate de Lilith. Primul este axat
pe problema sucubatului, iar al doilea pe originea sumeriană a acestui
demon feminizat.
Demonii
sucubi, respectiv incubi, sunt parte dintre acele fiinţe decăzute,
foste angelice şi nu suflete umane descărnate-păcătoase, care provoacă
atacuri de natură sexuală asupra oamenilor în timpul somnului şi uneori
chiar în stare de veghe. Atunci când sunt acceptate, respectivele
persoane pot fi acuzate de practici magice şi vrăjitoreşti. Oricum, s-a
mers până acolo încât creştinismul considera produs al acestor demoni
orice rituri de natură sexuală.
Iată
ce ne spune Zoharul despre emanaţiile demonice, pe care le consideră
produse ale dimensiunilor inferioare ale creierului nostru: „Când regele
Solomon s-a dus în livada de nuci, a luat o coajă (klipa) de nucă şi a
asemănat striaţiunile acesteia cu acele duhuri care inspiră dorinţele
senzuale ale oamenilor, aşa cum stă scris: „şi desfătarea fiiilor omului
vine de la demonii masculini şi feminini” (Ecl., II, 8)[1].
Acest verset arată în acelaşi timp că plăcerile pe care oamenii şi le
îngăduie în timpul somnului dau naştere la o multitudine de demoni”[2]. Desigur se face trimitere la Lilith dar şi la alţi demoni feminizaţi.
Puterea
de seducţie a lui Lilith este foarte mare. Rabbi Hanina susţinea că
nicodată „un bărbat nu trebuie să doarmă singur într-o casă – cel care o
va face, va fi înhăţat de Lilith”[3],
aceasta pentru că demonul îşi face obicei prin a ataca bărbaţii
singuri. Acum nu îşi mai dispută supremaţia „de a sta deasupra”, acum
îşi impune voinţa asupra victimei. Vine atunci când bărbatul doarme, îi
induce o stare de vis erotic, cu senzaţii atât de puternice încât îi
produce ejacularea. Se crede că imediat îi ia sperma pentru a produce cu
ea copii-demoni, care nu doar că îi înlocuiesc pe cei pieduţi ci, mai
mult decât atât, îi triplează ca număr.
Pe
drept cuvânt, legendele medievale o pot numi „ispititoarea”, iniţial
primind numele de „năluca nocturnă”. Lilith nu poate acţiona asupra unui
bărbat dacă acesta e căsătorit, dar îl poate ataca atunci când el nu
stă alături de soţia sa. Astfel stând lucrurile, din perspectivă
demonologică, se poate crede că Lilith obţinea copii viguroşi prin
astfel de uniuni. Ar putea fi acesta unul din motivele pentru care
mistica iudaică nu acceptă retragerea sau monahismul, abstinenţa sexuală
fiind însă practicată, dar pentru puţin timp şi nu toată viaţa.
[1] Traducerea Sepuagintei în limba română nu menţionează prezenţa demonilor, v.cf. Septuaginta, vol.IV-1, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p.533.
[2] Dan Cohn-Sherbok, Mistica iudaică. Antologie. Traducere de Sanda şi Gheorghe Lepoev. Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p.156-157
[3] Pauline Bebe, op.cit., p.149
Etichete:
Demonologie
Demonologia si o clasificare generala a demonilor
Demonologia reprezinta studiul sistematic al demonilor. Se refera la cataloagele, brosurile care incearca sa numeasca sa descrie si sa ierarhizeze spiritele considerate malefice. In acest sens demonologia poate fi privita ca o imagine in oglinda a angeologiei care se straduieste sa compileze aceleasi informatii dar despre spiritele bune. Cele mai importante surse ale demonologiei crestine sunt “Malleus Maleficarum” scrisa de Heinrich Kramer se pare in coloborare cu Jacob Sprenger si “Demonolatry” apartinandu-i preotului francez Nicholas Remy.In religia crestina demonii sunt ingeri decazuti, de asemenea cunoscuti sub numele de spirite ale raului, diavoli, draci, dar la origine notiunea de demon, din greceste daimon, avea conotatia de geniu protector, zeu. Nu se stie cu exactitate cati ingeri au fost alungati din Paradis dar teoriile pe aceasta tema, in ciuda faptului ca variaza aproape la extrem, sunt deosebit de interesante. Dupa Episcopul de Tusculum si mergand mai departe cu aproape 200 de ani la Alphonso de Spina ( aproximativ pe la 1460 ), 133.306.668 ingeri au fost izgoniti din Eden intr-un total de 9 zile. “Cartea lui Enoch” fixeaza acest numar la 200 de “fii a lui Dumnezeu” si facand o comparatie, “Talmudul” declara ca exista 7.405.926 demoni. Sistemele de clasificare ale demonilor se intocmesc fie in functie de natura acestora, de pacatul cu care imbie pe muritori, de luna in care puterea lor ajunge la apogeu, de sfintii cu care s-au luptat sau au incercat sa-i converteasca, clasificarea anumitor grimoare sau alte asemenea caracteristici.
Clasificarea din secolul XI a lui Michael Psellus:
- demonii de aer care cauzeaza fenomenele atmosferice
- demonii de pamant care incearca sa tenteze oamenii
- demonii de apa care distrug viata acvatica, provoaca naufragii si inecuri
- demonii din strafundurile pamantului care provoaca cutremure si eruptii vulcanice
- demonii noptii care sunt invizibili ochilor muritorilor
- demonii de foc care locuiesc foarte departe de noi
Clasificarea lui Alfonso de Spina din 1467:
- demoni ai sortii
- goblini ( in “Stapanul Inelelor” termenul goblin este folosit pentru a desemna armata de orci care locuiesc in muntii de nord; Tolkien isi populeaza mijlocul pamantului cu goblini dar mai tarziu ii numeste orci; in universul lui Harry Potter goblinii sunt creaturi pitice cu urechi si degete foarte mari si cu chipuri care inspira intelepciune spre deosebire de imaginea folclorica, chip desfigurat, mancatori de oameni, corpul acoperit cu un par lung si rar, dinti stricati)
- incubus ( varianta masculina a lui succubus, un violator nocturn, putem spune fara a gresi zburatorul din foloclorul romanesc; uneori acesti demoni incredintau cuiva copilul femeii violate, cel mai faimos mit pe aceasta tema este cel a lui Merlin vrajitorul din legenda Arthuriana ) si succubus ( este o femeie demon care apare in visele barbatilor, in special calugari, pentru ai seduce si a intretine relatii sexuale, le absoarbe energia ducandu-i la extenuare si chiar la moarte; aceasta legenda era probabil o explicatie a “viselor umede” si a “paraliziei somnului” )
- familiarii sau impii ( sunt spirite care slujesc de obicei un vrajitor sau magician, de asemenea sunt capabili sa inspire artisti si scriitori asemenea muzelor )
- demoni nascuti din uniunea cu o fiinta umana
- demoni care ataca sfintii
- demoni care indeamna femeile batrane sa participe la Sabat
- demonii minciunii
Clasificarea lui Peter Binsfeld din 1589 se bazeaza pe cele sapte pacate capitale astfel:
- aroganta, trufia reprezentata de Lucifer ( cuvant latin format prin alaturarea lui lux, lumina si ferre, cel care aduce; in crestinism cel mai mare Arhanghel din Paradis plasat ierarhic imediat dupa Dumnezeu, alungat devine Imparatul demonilor )
- zgarcenia reprezentata de Mammon ( personificat ca demonul avaritiei, nedreptatii, imbogatirii fara scrupule )
- desfraul, dorinta, placerea carnala reprezentata de Asmodai ( in “Dictionnaire Infernal” de Collin de Plancy este reprezentat cu trup de om dar avand picioare de cocos, coada de soparla, trei maini una umana, una de berbec si cea din urma de taur calarind un leu cu aripi si cap de dragon toate aceste animale fiind asociate cu lascivitatea, dorinta sexuala; are sub comanda 72 legiuni de demoni iar ierarhic se gaseste pe treapta a treia fiind unul din regii infernului; este protectorul homosexualilor, incitator al pariorilor si deosebit de razbunator )
- mania reprezentata de Satan
- lacomia reprezentata de Belzebut ( sau Beelzebub ori Beelzebul este descris ca ocupand un rang imediat dupa Lucifer si facand parte din randul heruvimilor; Ocultistul Johannes Wierus in secolul XVI il considera mana drapta, mai spiritual zis mana stanga, a lui Lucifer si imparat al mustelor, adica lord of the flyes; In secolul XVII exorcistul Sebastian Michaelis in lucrarea sa “Admirable History” il plaseaza pe Belzebut intre primii trei ingeri decazuti ca importanta ceilalti doi fiind Lucifer si Leviathan )
- invidia reprezentata de Leviathan ( Collin de Plancy si Johann Weyer considera ca demonul Leviathan este marele amiral al regiunilor maritime ale Iadului; in majoritatea textelor fie apocrife, grimoare sau in “The Satanic Bible” a lui Anton LaVey este reprezentat ca un infricosator monstru marin )
- trandavia, lenea reprezentata de Belphegor ( este demonul care inspira oamenilor inventii ingenioase sau diferite descoperiri de exemplu arheologice care i-ar putea imbogatii; este dificil de conjurat deoarece ofranda trebuie sa constea in excremente; este reprezentat in doua moduri diamentral opuse, ca o superba femeie goala sau ca un monstru oribil cu barba, gura larg deschisa, coarne si unghii lungi deosebit de ascutite )
In amintita lucrare “Admirable History” a lui Sebastian Michaelis acesta face o clasificare realizata, dupa spusele autorului de catre demonul Berith, in timp ce el exorciza o calugarita.
Prima ierarhie:
- Beelzebub: aroganta, adeversar Sfantul Francisc
- Leviathan: atacator al credintelor crestine, adversar Sfantul Petru
- Asmodai: desfraul, adversar Sfantul Ioan
- Berith: crima si blasfemia, adversar Sfantul Barnabas ( Berith este considerat unul dintre marii Duci ai Infernului deosebit de puternic si infricosator cu 26 legiuni de demoni in subordine; este reprezentat ca un cavaler in mantie rosie, purtand o coroana de aur si calarind un cal de asemenea de culoarea sangelui )
- Astaroth: lenevia si vanitate; adversar Sfantul Bartolomeu ( Astaroth este reprezentat ca un barbat gol cu aripi, maini si picioare de dragon purtand coroana tinand in mana un sarpe si calarind un lup sau un caine )
- Verrin: nervozitatea; adversar, Sfantul Dominic
- Gresil: impuritatea, murdaria fizica si sufleteasca, adversar Sfantul Bernard
- Sonnilon: ura, adversar Sfantul Stefan
A doua ierarhie
- Karo: cruzimea, adversar Sfantul Vincent
- Camal: desfraul, adversar Sfantul Ioan Evanghelistul
- Oeillet: bogatia, inavutirea,adversar Sfantul Martin
- Rosier: senzualitatea, adversar Sfantul Basil ( demon patron al iubirii bolnave, blestemate al perversiunilor si seductiei al pacatului carnii )
- Soufflet: nesupunerea, revolta, adversar Sfantul Bernard
A treia ierarhie
- Belial: aroganta, adversar Sfantul Francisc de Paula
- Olivier: violenta, salbaticia, rautatea, invidia, lacomia, adversar Sfantul Laurentiu
- Jouvart: sexualitatea, adversar nenumit
- Mudada: indecenta, lascivitatea; adversar Mohamed
In secolul XVI exista credinta ca fiecare demon are mai multa putere pentru a-si indeplinii malefica misiune intr-o anumita perioada a anului, astfel:
Belial in Ianuarie ( in primele texte crestine Belial a fost identificat ca un inger al confuziei si desfraului creat dupa Lucifer; paradoxal unele apocrife il considera tatal lui Lucifer si cel care l-a convis sa porneasca rebeliunea din Paradis; ca demon era “pictat” avand un aspect agreabil si care putea sa induca orice fel de pacat dar in special cele legate de sex de desfrau )
Leviathan In Februarie
Satan in Martie
Belphegor in Aprilie
Lucifer in Mai
Berith in Iunie
Beelzebub in Iulie
Astaroth in August
Thammuz in Septembrie ( este considerat un demon de ierarhie mai mica inventatorul Inchizitiei, armelor de foc si artileriei si cel care stimuleaza oamenii pentru a-si tortura semenii; unele tratate de demonologie il socotesc Ambasadorul Iadului in Spania dar aceasta remarca are mai mult un caracter politic decat religios )
Baal in Octombrie ( ideea de Baal ca demon a fost creata cand Crestinismul si-a indreptat atentia spre zeii antici si astfel principalul zeu Semitic si-a gasit locul in paginile tratatelor de demonologie; in grimoare imaginea acestuia era de om, pisica sau broasca sau o combinatie dintre acestea )
Asmodai in Noiembrie
Moloch in Decembrie ( in “Paradisul pierdut ” a lui Milton Moloch este unul dintre cei mai mari razboinici ai ingerilor rebeli; Print al Infernului este reprezentat avand o placere sadica de a face mamele sa planga rapindu-le odraslele )
Prezentarea unor demoni :
Abigor:
–mai este cunoscut si sub numele de Eligor sau Eligos. Se întruchipeaza într-un frumos cavaler, purtând lance, drapel si sceptru, sau într-o naluca, uneori calare pe un cal înaripat. E un demon ce face parte dintr-un ordin superior; raspunde promt la tot ce priveste razboiul. Are in subordine 60 de legiuni ale infernului.
Abraxas (Abrasax):
-reprezinta zeul adorat de secta gnostica a lui Basilides, filosof crestin din Siria.
Ammon :
zeul egiptean al vietii si reproducerii. Ammon era unul din zeii ogdoadei hermopolitane, zeu secundar între cei opt, considerat “zeul ascuns”
Azazel :
-(=Puternicul lui Dumnezeu”) divinitate demonica din Palestina; e prezentat în unele apocrife ca un înger damnat. Ca geniu luciferic Azazel a învatat omul sa creeze arme
de lupta, a introdus cosmeticele: “Si Azazel i-a învatat pe oameni sa faureasca sabiile si spadele, scutul si platosa, si le-a aratat metodele si mestesugul lucrarii lor, si bratarile, si podoabele, si mestesugul de a sulemeni ochii de jur împrejur cu antimoniu, si de a înfrumuseta pleoapele, si nestematele cele mai frumoase si mai de pret, si toate culorile vopselelor, si prefacerea lumii”.
Dupa canonul divin, Azazel e învinuit ca “a dezvaluit tainele vesnice care se savârsesc în ceruri”. Azazel este o figura mitologica foarte complicata. Ca rival al lui Yahweh, Azazel e comparabil cu Diavolul si Lucifer, îngerul razvratit.
Baal :
-Zeu palestinian arhaic, stapân al lumii subterane. Câtiva demonologi îl considera comandantul suprem al armatelor infernale. Era divinizat de caldeeni, de babilonieni (Baal reprezentând pentru babilonieni unul din cele 50 de nume ale lui Marduk) si de sidonieni, uneori chiar si de izraeliti. Cultul lui Baal a patruns partial si în Egipt, fiind identificat cu Seth. Se pare ca cei care i se închinau nu stiau daca e barbat sau femeie.
Behemoth :
-(ebr. = fiara,bestie). Atat demonologul francez Henri Boguet(1550 – 1619), cât si rusoaica Helena Blavatsky, specialista în ocultism, îl considera pe Behemoth un demon aseamanator lui Leviathan, precum si un simbol al întunericului si al raului. Este reprezentat de diferite animale mari, printre care si de elefant.
Belphegor :
-apare în Biblie ca: Baal-Pheor – zeu moabid din Palestina, al carui cult avea un caracter
întrucâtva obscen. Moabitii i se închinau pe muntele Phegor. Se spune ca seduce barbatii
aparând în ochii lor ca si femeie, si le ofera bogatii.
Belzebuth :
-printul demonilor
[/b]Baphomet[/b] :
-venerat de temple ca fiind simbolul Satanei .
Hecate :
-zeita Greciei, a lumii de jos si a vrajitoriei .
Naamah :
-diavolita seductiei pentru ebraici .
Cei patru printi incoronati ai iadului:
SATANA (Ebraica) adversar, opus , acuzatorul, Regele focului, infernul, SUDUL
LUCIFER (Romana) purtatorul luminii, iluminarea, aerul, steaua diminetii, ESTUL
BELIAL (Ebraica) fara stapan, baza pamantului, independenta, NORDUL
LEVIATHAN (Ebraica) sarpele din adancuri, marea, VESTUL
În credinta crestina moderna si de la sfârsitul evului mediu, Lucifer este un înger cazut, asociat de obicei cu Satan, întruchiparea raului, si un dusman al lui Dumnezeu. Lucifer (care se spune ca era foarte frumos) este de obicei considerat a fi fost (pe baza influentei literaturii crestine si legendelor) un arhanghel proeminent în rai (desi în unele contexte este considerat un heruvim sau un serafim), înainte de a fi motivat de mândrie sa se rascoale împotriva lui Dumnezeu.
Când rebeliunea a fost înfrânta, Lucifer a fost aruncat din rai împreuna cu o treime din îngeri, si a ajuns sa traiasca pe pamânt, unde devine cunoscut ca “zeul acestei lumi” si “printul puterilor aerului”. Aceste lucruri nu sunt însa acceptate oficial de majoritatea bisericilor crestine, pe baza faptului ca pune raul într-o pozitie înalta si ca nu e sprijinita de vreun pasaj din Biblie. Lucifer era initial un cuvânt latinesc(de la lux, “lumina”, si ferre, “a purta, aduce”).
Sursa: http://kiss-of-eternity.forumer.ro/t23-demoni
Demonologia iudeo-creştină. Mecanisme hermeneutice şi reguli de generare
Pentru
înţelegerea relaţiei intertextuale dintre daemonologiile antichităţii
mediteraneene şi daemonologiile folclorice sud-est europene e necesară
studierea “verigii intermediare” iudeo-creştine tardo-antice. Altfel
spus, trebuie să reconstituim procesul generării şi transmiterii
“regulilor cognitive”[1] ale reprezentărilor daemonologice în contextul tradiţiei iudaice şi creştine, înţeleasă ca “intertextualitate diacronică”[2]. Mai precis, este vorba despre acel mecanism hermeneutic
ce a dus, de-a lungul evului mediu, la diabolizarea progresivă a
structurilor sacre ale medierii specifice religiilor politeiste antice (daimonii).
Or, bazele epistemice ale acestui proces de resemnificare sunt
decelabile în mediile culturale iudeo-creştine, iar dezvoltările
ulterioare ale demonologiei creştine rămân fidele patrimoniului primar.
Teologia iudeo-creştină a moştenit principalii topoi ai literaturii apocaliptice iudaice şi, în acest context, angelologia[3] şi demonologia[4]
ocupau un loc de prim rang. Etiologia demonilor era căutată, în mod
obişnuit, în mitul căderii îngerilor şi al hierogamiei acestora cu
“fiicele oamenilor”[5], soldată cu naşterea seminţiei uriaşilor antropofagi, asimilaţi, prin interpretatio Graeca, titanilor şi ciclopilor[6].
Pe de altă parte, hermeneutica religioasă utilizată de profeţi în
polemicile împotriva tentaţiilor sincretiste specifice religiozităţii
populare asimila divinităţile orgiastice canaanene categoriei
vetero-testamentare a demonilor şi idolilor. Prin acest mecanism
hermeneutic depreciativ, care va fi preluat cu succes de apologeţii
creştini, erau integrate, graţie unei traduceri reducţioniste,
conţinuturile religioase non-iudaice şi resemnificate în noul context hermeneutic.
Să nu uităm că una dintre problemele fundamentale ale iudaismului
rămâne cea a structurilor medierii divino-umane, care este repusă în
termenii unui monoteism radical de câte ori Yahweh e în primejdie să
devină un deus otiosus în
favoarea divinităţilor canaanene, mai apropiate de instanţele imediate
ale vieţii şi, prin aceasta, mai comode şi proprii religiozităţii
colective.
Demonologia
iudaismului intertestamentar se deschide către teologiile politeiste
elenistice, pe care încearcă să le integreze în sens hermeneutic.
Astfel, morfologia daimonilor se lărgeşte. Autorul Cărţii lui Enoh
propune chiar o serie de mituri etiologice pentru a explica existenţa
răului în lume, prin omniprezenţa agenţilor malefici (demoni şi duhuri
rele). Îngerii rebeli (“cetele lui Azazel”[7]) sunt pedepsiţi şi închişi în al doilea cer[8], “căci ei au fost în slujba lui Satan şi i-au ademenit pe locuitorii pământului”[9]. Îngerii veghetori (care cad pe pământ, se împreunează cu fiicele oamenilor, împotriva interdicţiei divine[10], le dezvăluie acestora tainele transcendente, descoperindu-le păcatul şi nedreptatea[11] şi sunt pedepsiţi[12])
se transformă în duhuri rele, remarcabile prin proteismul lor
fenomenologic, esenţial funcţiei lor de bază (ispitirea): “Acolo vor fi
locurile îngerilor, care au trăit cu femei. Duhurile lor iau tot felul
de forme, necăjesc pe oameni şi-i fac să aducă jertfe demonilor, până în
ziua cea mare a judecăţii, când vor fi condamnaţi la pieire.”[13] Paredrele îngerilor veghetori sunt asimilate, printr-o interpretatio iudaica, unei categorii daimonice specifice politeismului grecesc, sirenele: “femeile îngerilor rebeli au devenit sirene.”[14] Uriaşii (ebr. Nephilim)[15], născuţi din unirea fiilor lui Dumnezeu (ebr. beney Elohim)
cu femeile oamenilor, sunt integraţi după moarte, la rândul lor, în
categoria duhurilor rele (teoria transformării postume a uriaşilor în
“duhuri rele”[16]): “Şi
acum, uriaşii născuţi din duh şi trup, vor fi numiţi pe pământ duhuri
rele şi pământul va fi locuinţa lor. Duhuri rele vor ieşi din ei pentru
că ei procedează ca oamenii, deşi prin natura şi originea lor ţin de
sfinţii Veghetori; vor fi numiţi la rându-le duhuri rele. Duhurile
cerului vor rămâne în cer, duhurile născute pe pământ vor rămâne pe
pământ. Duhurile uriaşilor asupritori, brutali, pustiitori, vătămători, certăreţi, vor bântui pe pământ aducând durere[17];
înfometaţi şi însetaţi, fără a mânca ceva, distrugători. Aceste duhuri
se vor întărâta împotriva fiilor oamenilor şi ai femeilor, pentru că
provin dintre ei. În ziua când uriaşii vor dispare, omorâţi şi
masacraţi, duhurile, provenind din sufletul lor trupesc, vor fi
pedepsite fără urmări grave. Ele vor fi pedepsite aşa, până în ziua
sfârşitului, a judecăţii celei mari, când se va împlini Veacul cel
mare.”[18] Este vorba, aşadar, de o dublă pedeapsă a insurgenţilor, acuzaţi de înseşi sufletele oamenilor năpăstuiţi[19], fără ca intervenţia lui Enoh[20] să poată îmblânzi mânia divină: pedeapsa imediată, constând în pierderea copiilor îngerilor căzuţi (uriaşii)[21] şi într-o captivitate departe de cer[22] şi judecata de apoi, în urma căreia demonii vor fi definitiv livraţi focului veşnic[23].
În ceea ce priveşte fenomenologia daimonilor, aceasta se situează la limita dintre condiţia angelică (nemuritoare) şi cea umană (perisabilă):
“De ce aţi lăsat voi înălţimile cereşti, sanctuarul veşnic, pentru a
păcătui cu femei? V-aţi întinat însoţindu-vă cu fiicele oamenilor şi
luându-vă femei. V-aţi purtat precum nişte fii ai pământului, şi aţi dat
naştere la uriaşi. Ori voi sunteţi Sfinţi, duhuri veşnic vii, şi v-aţi
murdărit prin legătura voastră cu sângele femeilor, aţi zămislit în trup
şi sânge, v-aţi dedat plăcerilor, ca şi cei ce sunt făcuţi din trup şi
sânge şi care mor şi apoi dispar. Iată de ce le-am dat lor femei, pentru
a convieţui cu ele şi a le naşte copii şi să nu dispară astfel de pe
pământ. Dar voi, voi sunteţi duhuri veşnic vii, nu puteţi muri până la
sfârşitul veacurilor. Şi pentru aceea n-am creat pentru voi femei.
Duhurile cereşti au cerul ca locuinţă.”[24]
Cu alte cuvinte, daimonii şi “duhurile rele” sunt structuri
intermediare ale sacrului, care împărtăşesc atât modul de a fi
angelic/semi-divin (ubicuitate, capacitate divinatorie) cât şi cel uman
(nutriţie şi reproducere). Daimonii ordinari (inferiori) sunt extrem de
numeroşi, deşi au fost decimaţi[25]
şi sunt conduşi de daimoni de rang superior (Satan, Belial/Beliar,
Samael, Mastema, Azazel, Şemiaza/Şemehaza, Beelzebul, Asmodeu)[26].
Spre deosebire de daimonii din paradigma religioasă
elenistico-orientală, care sunt ambivalenţi etic, daimonii din
literatura intertestamentară iudaică sunt pe de-a-ntregul malefici:
“demoni sau duhuri rele”[27], “duhuri necurate”[28], “duhuri ale rătăcirii şi păcatului”[29],
care îi ispitesc pe oameni la păcate trupeşti, pun stăpânire pe
sufletele acestora (cu excepţia celor drepţi), sunt acuzatorii oamenilor
şi i se opun lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui, drept care vor fi nimiciţi
în ziua Judecăţii[30]. Spaţiile parazitate de daimoni sunt socotite locuri necurate (ruine, morminte etc.) şi se recomandă evitarea lor[31]. Imaginarul colectiv iudaic e suprasaturat acum de reprezentările de tip demonic, simptom al unei perioade de criză.
Pe
de altă parte, literatura apocaliptică iudaică înregistrează o tradiţie
paralelă ce postulează existenţa unor îngeri, cărora li s-ar fi
încredinţat misiunea guvernării pământului: “Dumnezeu a lăsat doi
îngeri, Arioh şi Marioh, spre a prezida guvernarea pământului.”[32]
Or, potrivit speculaţiilor teologice ale lui Papias (Andrei din
Cezareea) “acest ordin angelic sfârşeşte rău”, datorită geloziei de care
e cuprins arhanghelul “la vederea numeroaselor favoruri pe care omul le
primise de la Dumnezeu”; “cel care tulburase întreg universul
(arhanghelul – n.n.) a fost aruncat pe pământ împreună cu îngerii săi”
şi el nu e altul decât Satan[33].
Această concepţie va fi preluată de apologetica de limbă greacă
(Athenagora şi Metodiu din Olymp) şi, ulterior, de Grigore de Nyssa. Mai
mult, ea ar trebui legată de sintagmele neotestamentare şi
iudeo-creştine care îl numesc pe Satan “prinţ/rege/zeu al acestei lumi”,
întrucât arhanghelul care a căzut e tocmai cel însărcinat cu conducerea
lumii pământene[34].
O
altă concepţie, specifică omiliilor pseudo-clementine, deşi înrudită cu
scrierile eseniene, prezintă unele particularităţi semnificative. În
manuscrisele de la Qumran, Dumnezeu e direct responsabil de apariţia
răului[35], iar demonul qumranian (Mastema/Beliar)[36] nu mai este un înger bun înrăit, ci un spirit rău dintru început, precum Satan din Cartea lui Iov,
amestecat cu spiritul binelui de-a lungul eonului prezent. La
Pseudo-Clement însă, Dumnezeu nu creează în mod direct răul, ci doar
elementele diferite, din amestecul cărora se va naşte ulterior răul[37]; aşadar, răul nu îşi are originea într-o rebeliune angelică[38],
ci într-o pulsiune rea, care e activată şi, prin aceasta, el devine un
instrument divin. Cel Rău nu locuieşte în spaţiile inferioare ca urmare a
unei pedepse, ci în virtutea apetenţei sale înnăscute pentru tenebre
şi, în acest context, el îşi menţine deschisă posibilitatea mântuirii[39].
Jean Daniélou clasifică demonologiile iudeo-creştine în două mari categorii, în funcţie de tradiţia apocaliptică urmată[40]. Pe de o parte sunt “demonii superiori”, Veghetorii căzuţi din I Enoh, cunoscuţi sub diferite nume (puteri, stăpâniri, arhonţi)[41] şi conduşi de Beliar/Satan/Samael, care e Prinţul tenebrelor/Prinţul acestei lumi (Ð di£boloj, Ð pÒnhroj), opus Arhanghelului Mihail, liderul îngerilor buni şi Prinţ al luminii
(în tradiţiile eseniene). În creştinism are loc însă un proces de
substituire a Arhanghelului Mihail cu Christos, prin convertirea
angelologiei în christologie[42].
Satana şi discipolii săi sunt întemniţaţi într-un închisoare celestă
(în firmament / în al doilea cer, deci într-un cer inferior[43]), de unde va fi izgonit în vremurile din urmă de către Arhanghelul Mihail printr-un gest eschatologic suprem şi zăvorât în Gheena veşnică[44].
Pe de altă parte sunt “demonii inferiori” (pneÚmata), uriaşii născuţi din hierogamia ilicită a Veghetorilor cu fiicele oamenilor (conform I Enoh şi celor care au valorizat această tradiţie apocaliptică[45]), care sălăşluiesc în văzduhul care înconjoară pământul (“duhurile rele împrăştiate în văzduh”[46]).
Doctrina demonilor aerieni e comună şi mediilor elenistice, dar, în
viziune iudeo-creştină, aceştia sunt forţe malefice a căror agitaţie
perpetuă se regăseşte în instabilitatea atmosferică, în opoziţie cu
serenitatea lumii stelare. Aceşti demoni inferiori sunt responsabili de
ispitirea şi posedarea oamenilor, ei fiind clasificabili după păcatul pe care îl patronează fiecare[47].
Din perspectiva iudeo-creştinismului primar, Christos a triumfat asupra
demonilor abia odată cu Înălţarea la cer, iar coborârea în şeol a avut drept scop doar eliberarea sufletelor celor morţi înaintea Întrupării[48].
Prima
consecinţă a acestei demonologii atmosferice, indiferent de nivelul
uranian parazitat, este de ordin soteriologic: sufletele defuncţilor
trebuie să străbată după moarte sferele demoniace şi să scape de
capcanele întinse de demoni (cf. doctrina răsăriteană asupra “vămilor
văzduhului”). Această concepţie iudeo-creştină se întâlneşte în mod
complementar cu teoria gnostică valentiniană asupra “cosmocratorilor
planetari” care guvernează “sferele angelice” (şi care cer garanţii de
la suflete înainte de a le lăsa să treacă de porţile cerului).
Reconcilierea celor două soteriologii are loc în doctrina judecăţii
sufletului, în care cei doi îngeri joacă rolul avocatului şi al
procurorului. Cele două tradiţii iudeo-creştine consemnate aici,
atestate în perioada intertestamentară, suferă, desigur, importante
influenţe elenistice şi micro-orientale, care le disting de vechea
apocaliptică iudaică, dar care le conferă un specific esenţial în
elaborarea sintezei religioase creştine.
Un
alt element care interesează demersul nostru se referă la modul în care
au fost traduse unele nume de demoni vetero-testamentari în Septuaginta[49], urmând regulile unei traduceri mai degrabă hermeneutice (interpretatio graeca) decât lingvistice. E vorba despre demonii masculini “satyrici”/silenici şi de demonul sirenic Lilith.
În demonologia iudaică, e atestată o solidaritate morfologică între ţapul sălbatic (ebr. šēd şi sā’îr = cel păros, satir, ţap) şi demoni[50], izomorfism care stă la baza traducerii în greacă şi în latină a numelui acestor entităţi transumane (gr. δαιμÒνια ÑνοκενταÚροις / Ñνοκένταυροι şi lat. daemonia onocentauris). Într-un pasaj din Isaia, se vorbeşte despre “oamenii cu chip de ţap” şi Lilith[51], care joacă printre ruinele Babilonului distrus de mezi[52]. Pe de altă parte, tradiţia iudaică înregistrează figura idolilor cu faţă umană şi trup de ţap[53] şi ritualul vetero-testamentar al ţapului ispăşitor[54], care vor contribui la valorizarea depreciativă a caprinelor în tradiţia apocaliptică iudeo-creştină[55]; de asemenea, divinităţile străine sunt omologate demonilor zoomorfi[56], iar sacrificiile consacrate lor devin astfel acte ilicite de idolatrie[57].
Numele Lilith e tradus în greacă prin seirene, urmând un transfer de sens semnificativ. Motivul sirenelor-bocitoare apare, de asemenea, în Oracolele Sibyline[58], precum şi în cărţile apocrife (Baruch[59], Enoch etiopian[60]). Termenul etiopian tsêdanât, tradus de Fr. Martin prin sirene[61], e utilizat în Biblia etiopiană pentru a deosebi cuvintele ebraice traduse în Septuaginta prin seirÁnej (Ieremia[62], Isaia[63]). În Septuaginta, sirenele sunt invocate în contextul lamentaţiilor legate de cetăţile distruse, denumind animalele care populează ruinele şi deşertul, în conformitate cu caracterul funerar al sirenelor din cultura elenistică[64]. Expresia sirenele mării, care apare în Apocalipsa lui Baruch (II Bar. X, 8), deşi inspirată din Septuaginta (Isaia 34,
13-14), aduce un element inexistent în textul canonic, şi anume
caracterul marin al sirenelor. Fenomenul a fost interpretat diferit de
exegeţi: ca interpolare datorată necunoaşterii de către lectorul grec a
altor sirene decât cele marine sau ca traducere greacă a termenului
ebraic tannin (monstru marin)[65], în completare la sintagma “ale mării” din Septuaginta. În fine, o ultimă ipoteză[66], deopotrivă de discutabilă, susţine ideea traducerii greceşti a ebr. ‘iyyim prin “a mării”, plecând de la exemplul Septuagintei[67]. Dincolo de probabilitatea unei influenţe literare greceşti asupra autorului Apocalipsei lui Baruch,
care scria în ebraică sau în aramaică, rămâne însă evidentă intervenţia
traducătorului grec, responsabil de interpolarea în text a aluziei la
mare. Într-un text deuterocanonic (IV Mac.)[68],
sirenele sunt invocate pentru cântecul lor miraculos şi ademenitor. De
altfel, autorul elenizant al acestei cărţi, cunoştea legenda lui Odiseu.
Traducerea
hermeneutică a categoriilor demonice specifice unei culturi (în cazul
nostru, cea semitică) în parametrii stilistici ai altui model cultural
urmează un mecanism sincretic motivat morfologic, urmând regulile
cognitive care stau la bază. În acest sens, Lilith şi sirenele sunt
izomorfe, fiind construite deopotrivă pe dominantele sexuale, generative
şi ale fecundităţii: dacă în demonologia mesopotamiană masc. Lilu, paredra sa lilitu şi slujitoarea lui lilu, ardat lili,
executoarea poruncilor acesteia erau la origine, se pare, reprezentări
ale vântului şi ale uraganului, ulterior, prin semitizare, ajung să
exprime sexualitatea morbidă, plăcerea stearpă şi luxuria, halucinaţiile
şi imaginile onirice de tip incub – sucub (cf. lamashtu). De exemplu, ardat lili devine
astfel o “fecioară fără lapte”, o femeie care se uneşte fără să poată
deveni mamă şi care, deşi îl aruncă pe om în parametrii luxuriei, nu îl
satisface[69].
Mecanismul
hermeneutic expus mai sus va fi continuat, prin asumarea cognitivă a
regulilor de constituire, şi de către apologeţii creştini de limbă
greacă şi latină. “Veriga intermediară” a hermeneuticilor creştine
tardo-antice se constituie astfel printr-o lectură “rabinică”
sistematică a daemonologiilor politeiste greco-orientale şi
romano-elenistice, care sunt interpretate potrivit regulilor
hermeneutice ale tradiţiei vetero-testamentare (interpretatio iudaica), iar problematica lor e supusă unor reducţii prin raportarea continuă la demonologia biblică (omologia dintre daimones şi îngerii căzuţi din I Enoh).
Bogdan Neagota
Sursa: http://lett.ubbcluj.ro/~orma/nr1_an1/13.html
NOTE
[1] Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, tr. ro., Nemira, Bucureşti, 1994, pp.41-42.
[2] Gian Paolo Caprettini, Simboli al bivio, Sellerio editore, Palermo, 1992, pp.20-23.
[3] Jean Daniélou S.J., Théologie du Judéo-Christianisme, Desclée & Cie, Paris, 1958, pp.139-145 (Les anges), 169-198 (Trinité et angélologie). cf. Henry Corbin, Paradoxul monoteismului, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, pp.83-175 (Necesitatea angelologiei).
[5] 1Enoh 6, 1-8. cf. Gen. 6, 1-4. Num.13, 24.
[6] 1 Enoh 9, 9 (Textul grec de la Gizeh): “Et les femmes ont engendré des titans.” (tr. Fr.Martin) cf. mitul alungării titanilor din cer (Hesiod, Theog. 139) şi caracterul antropofag al ciclopilor (Poliphemos, în Odyseea). Despre ipoteza contaminării motivului uriaşilor vetero-testamentari cu cel al Titanilor şi Ciclopilor vezi şi Remus Onişor, Cartea lui Enoch şi apocaliptica intertestamentară, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p.94.
[7] 1 Enoh 54, 5 (tr. Remus Onişor).
[8] 2 Enoh
7,1u. cf. altă versiune a mitului căderii îngerilor, în care iniţial se
revoltă un mare înger, Satan, care e urmat apoi şi de alţi îngeri, ce i
se supun lui (Viaţa greacă a lui Adam şi Eva 12-16. Viaţa lui Adam 15-16).
[9] 1 Enoh 54, 6 (tr. Remus Onişor). cf. Le Livre d’Hénoch (traduit sur le texte éthiopien par François Martin), Archè, Milan, 1975, p.110: “car ils se sont faits les serviteurs de Satan, et ils ont entraîné au péché ceux qui habitent sur l’aride”.
[10]
Fiind de natură spirituală şi nemuritoare, îngerii nu aveau dreptul să
se unească cu femeile pământului pentru a se perpetua (1 Enoh 15, 4-7). Împotriva acestei interdicţii, 200 de veghetori, conduşi de Semyaza (1 Enoh 10, 4) / Azazel (1 Enoh 13,
1-2), s-au lăsat seduşi de frumuseţea fiicelor oamenilor, au coborât pe
M-tele Hermon şi s-au împreunat cu pământencele, zămislindu-i pe
uriaşii al căror neam se va stinge printr-o devorare reciprocă (1 Enoh 7).
[11] 1 Enoh 9, 6-9: “Tu as vu ce que a fait Azazel, comment il a enseigné
tout injustice sur la terre, et dévoilé les secrets éternels qui
s’accomplissent dans les cieux; et de quelle manière Semyaza, auquel tu
avais donner le pouvoir de dominer sur ses compaignons, a instruit les
hommes. Et ils s’en sont allés vers les filles des hommes, sur la terre,
et ils ont couché avec elles et ils se sont souillés avec ces femmes,
et ils leur ont découvert tout péché. Or ces femmes ont mis au monde des
géants par qui la terre entière a été remplie de sang et d’injustice.”
[“Tu vois tout ce qu’a fait Azaël, tout ce qu’il a introduit et tout ce
qu’il a enseigné d’injustice et de péché sur la terre, et toute russe
sur l’aride (la terre, hébraïsme). Car il a enseigné les mystères, et il
a dévoilé au siècle ce qui (se passe) dans les cieux. Or les fils des
hommes pratiquent ses pratiques pour connaître les mystères.
Et ils s’en sont allés vers les filles des hommes de la terre, et ils
ont couché avec elles, et ils se sont souillés avec les femmes, et ils
leur ont montré tout péché, et ils leur ont enseigné à faire des moyens
d’exciter la haine (μίσήτρα, cf. μισήτιαν:
le libertinage). Et maintenant voici que les filles des hommes ont
engendré d’eux des fils géants; la dépravation des hommes s’est répandue
sur la terre, et toute la terre est pleine d’injustice.” – 1 Enoh 9, 6-9 - Textul de la Syncella] (tr. Fr.Martin)
[12] Tema căderii îngerilor este frecventă în literatura pseudepigrafică. A se vedea 1 Enoh 6, 10, 12-16, 19, 64, 67, 69, 86, 88, 90. Testamentul lui Ruben 5, 6-7. Testamentul lui Nephtali 3, 5. Cartea Jubileelor 5, 6, 10; 8, 3; 10, 5. 2 Enoh 18, 2-7 (îngerii căzuţi sunt închişi în al doilea cer). Ascensiunea lui Isaia (întemniţarea lui Samael în firmament, între cer şi sfera lunară). 2 Baruh 56, 10u (“Celui
qui était un danger pour lui-même devint un danger pour les anges.
Ceux-ci, au moment de sa création, jouissaient de la liberté. Certains
descendirent et s’unirent avec les femmes. Ceux qui agirent ainsi furent
alors torturés dans les chaînes.
Le reste de la multitude innombrable des anges s’abstint (du mal). Et
ceux qui habitaient la terre périrent ensemble par les eaux du déluge.” –
Baruch LVI , 10-15, tr. Pierre Bogaert); Apoc. lui Baruh
se distinge prin sobrietate şi prin ortodoxia interpretării căderii
îngerilor (libertatea iniţială a îngerilor). Pentru problema judecării
şi damnării demonilor de către divinitate, cf. Le Livre d’Hénoch (tr.Fr.Martin), pp.43-45.
[13] 1 Enoh 19, 1 (tr. R.Onişor). “C’est ici que les anges, qui se sont unis aux femmes, se tiendront. Leurs esprits [A: leurs chefs], prenant de nombreuses apparences, ont souillé/corrompent les hommes [G,M,Q: vous ont souillés
les hommes], et les feront errer pour qu’ils sacrifient oux démons
comme à des dieux, jusqu’au jour [G,Q,U: à savoir du jour] du grand
jugement, - jour où ils seront jugés pour être perdus.” (tr. Fr.Martin)
[14] 1 Enoh 19, 2 (tr. R.Onişor). “Quant à leurs femmes/Et leurs femmes, de ces anges qui ont transgressé, qui ont séduit les anges, elles deviendront [Q: qu’elles deviennent] des Sirènes [textul etiopian a citit ως είρηναιαι în loc de εις σειρηνης, pe care-l traduce prin “comme des pacifiques”].” (tr. Fr.Martin)
[15] Nephilim (“les esprits des géants, des nuages”, νεφέλας), Nαφηλείμ (în textul de la Gizeh, ed. Bouriant).
[16] cf. categoriile “strigoilor vii” şi a “strigoilor morţi” după Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an (Dicţionar), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, pp.193-194.
[17] Descrierea caracterului malefic al duhurilor uriaşilor e izomorfă cu cea din demonologiile asiriene (utukku şi lîlu).
[18] 1 Enoh 15, 8-12; 16, 1. “Et maintenant les géants qui sont nés des esprits et de la chair [Q: des esprits de chair. G: des âmes et de la chair. Celelalte ms.: du corps et de la chair; animatum e tradus prin corp] seront appelés, sur la terre/seront appelés esprits puissants sur la terre, et dans la terre (εν, nu επί)
sera leur demeure (Textul de la Gizeh)/sur la terre esprits méchants on
les appelera (Textul de la Syncella). Des esprits mauvais sont sortis
de leur chair (des géants), parce qu’ils ont été faits par les hommes,
et les saints veilleurs (vient) leur origine et leur premier fondement.
Ils seront des esprits mauvais [G: qu’ils soient des esprits mauvais]
sur la terre, et ils seront appelés esprits mauvais [Y: ils seront
appelès mauvais esprits sur la terre]. Les esprits du ciel ont leur
demeure dans le ciel; et les esprits de la terre, qui ont été engendrés
sur la terre, ont leur demeure sur la terre. Et les esprit de géants,
des nephilim, qui oppriment, détruisent [M,U: sont détruits], font
irruption, combattent, brisent sur la terre et y font le deuil, ne
mangent aucune nourriture [Textul de la Syncella: produisant des
fantômes/des apparitions] et n’ont point soif, et sont inconnaissables.
Ces esprits s’élèveront contre les enfants des hommes et contre les
femmes, car ils sont sortis d’eux. Depuis les jours du meurtre, de la
destruction et de la mort des géants, - (jours) où les esprits sont
sortis des âmes de leur
chair, - que soient sans jugement, ceux qui perdront; ils perdront aussi
jusqu’au jour de l’accomplissemnt du grand jugement, où le grand temps prendra fin, [à cause des veilleurs et des impies]” (tr. Fr. Martin).
cf. 2 Enoh 18, 5. cf. Cartea Jubileelor 10, 9 (potopul a distrus 9/10 dintre uriaşi=duhuri rele, lăsând 1/10 supravieţuitori).
[19] 1 Enoh 9, 3, 10.
[20] 1 Enoh 13; 14, 4-7.
[21] 1 Enoh 10, 9-12; 14, 6.
[22] 1 Enoh 10, 5, 12; 14, 6; 21, 10.
[23] 1 Enoh 10, 6, 13.
[24] 1 Enoh 15, 3-7 (tr. R.Onişor). “Pourquoi
avez-vous abandonné le ciel très haut et saint [Q: le ciel du Très-Haut
et du Saint], qui est éternel, vous êtes-vous couchés avec les femmes,
vous êtes-vous souillés avec les filles des hommes, avez-vous pris des
femmes et avez-vous agi comme les enfants de la terre, et avez-vous
engendré, pour fils, des géants? Vous donc, saints, spirituels, vivant
d’une éternelle vie, vous vous-êtes souillés dans le sang des femmes, et
vous avez engendré avec le sang de la chair [D: avec son sang]; selon
le sang des ommes vous avez desiré, et vous avez fait chair et sang
comme font ceux qui meurent et qui périssent. C’est pourquoi je leur ai
donné des femmes pour qu’ils les fécondent, et qu’ils en aient des
enfants [T: et que des enfants en soient engendrés], qu’ainsi tout oevre
ne cesse pas sur la terre/et que tout oevre ne cesse pas pour eux sur
la terre. Quant à vous, vous fûtes d’abord spirituels, vivant d’une vie
éternelle, immortelle, pour toutes les générations du monde. C’est
pourquoi je ne vous ai pas attribué de femmes/c’est pourquoi je n’ai pas
fait parmi vous de femmes, car le séjour des spirituels du ciel est
dans le ciel.” (tr. Fr. Martin)
[25] Cartea Jubileelor 10, 7u.
[26] vezi R.Onişor, op.cit., pp.181-182.
[27] 1 Enoh 15 9-12. Testamentul lui Aşer 1, 9. Simeon 3, 5. Cartea Jubileelor 1, 20; 10, 3, 5, 13. – ap. R.Onişor, op.cit., p.179.
[28] 1 Enoh 19, 1. Testamentul lui Veniamin 6, 1u. Cartea Jubileelor 11, 4, 5. – ibid.
[29] Testamentul lui Aşer 6, 2. Veniamin 6, 1. Levi 3, 3. Iosif 7, 4. – R.Onişor, op.cit., p.180.
[30] Pentru sursele literare intertestamentare vezi R.Onişor, op.cit., p.180.
[31] ap. R.Onişor, op.cit., p.180.
[32] 2 Enoch 17, 2 (tr.n.). cf. 3 Baruh 6, 4-7 (despre Phoenix, paznic al pământului).
[35] “El a creat spiritele întunericului şi spiritele luminii şi şi-a întemeiat pe ele întreaga acţiune.” DSD, 3, 25 – ap. J.Daniélou, op.cit., p.147.
[36] Geza Vermes, The Dead Sea Scrolls in English, Penguin Books, London, 1990. Despre angelologia şi demonologia eseniană, structurate dualist, vezi Athanase Negoiţă, Noul Testament şi manuscrisele de la Qumran. Studiu critic, Editura Stephanus, Bucureşti, 1993, cap.XVII. Athanase Negoiţă, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993, pp.144-145.
[37] Omiliile clementine 19, 12.
[38] Care este, de altfel, imposibilă într-un cosmos în care nimic nu se poate întâmpla în afara voinţei divine (Omiliile clementine 8, 12)
[39] Omiliile clementine 9, 9. Cel Rău este personalizarea demonică a tendinţei psihologice naturale înspre rău (yeser-ha-ra), înnăscute în om (concepţie reluată de Origene) – J. DaniélouꗬÁGЉၔ¿ကЀﰊ
橢
橢
[43] Ascensiunea lui Isaia; II Enoh; Luca 10, 18; Efes. 6, 12.
[44] Apoc. 12, 8-9.
[45] Iustin, II Apol 5, 2-6. Athenagora, Suppl. 24. Omiliile clementine 8, 18.
[46] Efes. 6, 12. În Ascensiunea lui Isaia 10, 30 se face distincţia explicită între îngerii văzduhului şi Sammael (cu acoliţii săi).
[47] Testamentul lui Ruben 3, 3-6. Ep. Barnaba 16, 7. Omiliile clementine 9, 10.
[48] Localizarea lui Satan în iad / infern este o concepţie ulterioară demonologiei iudeo-creştine atmosferice. – ap. J. Daniélou, op.cit., p.150.
[49] cf. H.J.Schoeps, Aus frühchristlicher Zeit. Religionsgeschichtliche Untersuchungen, Tübingen, 1950, pp.95-97. R.Goodenough, Jewish Symbols in the Greco-Roman Period, New York, 1958, vol.VII, pp.192 sq. şi vol.VIII, pp.33-34.
[50] Ion V. Georgescu, Demonologia Vechiului Testament. Azazel, Bucureşti, 1934. cf. Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic, tr.ro., Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.59, 175, 177-178 (Capra şi ţapul).
[51] Lilith este un demon feminin din tradiţiile babiloniene (asimilat lamiei în Vulgata şi bufniţei în traducerea italiană a Bibliei de la Ierusalim) despre care se credea că bântuie printre ruine. cf. Apocalypse de Baruch,
Introduction, traduction du syriaque et commentaire par Pierre Bogaert,
Coll. “Sources Chrétiennes”, Les Editions du Cerf, Paris, 1969, vol.II,
pp.29-30. Alfonso M. di Nola, Il diavolo, Newton Compton editori, 1994, p.138.
[52]“kai;
ajnafuvsei eij" ta;" povlei" aujtwÖn ajkavnqina xuvla kai; eij" ta;
ojcurwvmata aujthÖ", kai; e[stai e[pauli" seirhvnwn kai; aujlh;
strouqwÖn. kai; sunanthvsousin daimovnia ojnokentauvroi" kai; bohvsousin
e{tero" pro;" to;n e{teron: ejkeiÖ ajnapauvsontai ojnokevntauroi,
euJÖron ga;r auJtoiÖ" ajnavpausin.”(LXX)
/ “et orientur in domibus eius spinae et urticae et paliurus in
munitionibus eius et erit cubile draconum et pascua strutionum. et
occurent daemonia onocentauris et pilosus clamabit alter ad alterum ibi cubavit lamia et invenit sibi requiem.” (Vulg.)
/ “Ce sera le repaire des bêtes du désert, les hiboux empliront leurs
maisons, les autruches y habiteront, les boucs y danseront. Les
hyènes hurleront dans ses tours, les chacals dans ses palais
d’agrément, car son temps est proche et ses jours ne tarderont pas.” (BJ) – Isaia 34, 13-14 cf. Isaia 13, 21-22: “Les chats sauvages rencontreront des hyènes, le satyre appellera le satyre, là encore se tapira Lilith, elle retrovera le repos.” (BJ)
[53] Lev. 17,
7: “Ils n’offriront plus des sacrifices à a ces satyres à la suite
desquels ils se prostituaient.” (BJ) cf. VULG: “Et nequaquam ultra
immolabunt hostias suas daemonibus cum quibus fornicati sunt legitimum
sempiternum erit illis et posteris eorum.”
[54] Lev. 16, 20-22.
[55] Mt. 25, 31-46.
[56] “Qui constituis sibi sacerdotes excelsorum et daemonum vitulorumque quos fecerat.”/“Jéroboam avait etabli des prêtres pour les hauts lieux, pour les satyres et pour les veaux qu’ils avaient fabriqaient” (2 Cron. 11, 15)
[57] Deut.
31, 17: “Immolaverunt daemonibus et non Deo diis quos ignorabant novi
recentesque venerunt quos non coluerunt patres eorum.” (VULG) / “Ils
sacrifiaient à des démons qui ne sont pas Dieu, à des dieux qui ne
connaissaient pas, à des nouveaux venus d’hier que leus pères n’avaient
pas redoutés.” (BJ) “Et immolaverunt filios suos et filias suas daemonibus.”/“Ils avaient sacrifié leurs fils et leurs filles aux démons.” (Ps. 106, 37)
[58] cf. Orac. Sib. 5, 456-457: “Fenicie, o mânie cumplită te ameninţă, aşteptând ziua căderii fatale, când te vor plânge Sirenele.”
[59] “J’invoquerai les sirènes de la mer,
/ Et vous, Lilithes, accourez du désert, / Démons et chacals, des
forêts. / Réveillez-vous et ceignez vos reins pour le deuil. / Entonnez
avec moi des chants funèbres, avec [moi gémissez.” (Baruch X, 8)
[60] Enoch XCVI,
2: “Et au jours d’affliction des pécheurs, vos petits se dresseront et
s’élèveront comme des aigles, votre nid sera plus élevé que (celui du)
vautour; comme l’écureuil, vous monterez et vous pénétrerez pour
toujours dans les cavernes de la terre et dans les anfractuosités des
rochers, loin de la face des méchants, qui gémiront et pleureront sur
vous comme des sirènes.” cf. Enoch XIX, 2 despre metamorfoza în sirene a femeilor ademenite de îngeri ( “Et les femmes de ces anges qui avaient péché deviendront des sirènes.”)
[61] Le Livre d’Hénoch (traduit sur le texte éthiopien par François Martin), Archè, Milan, 19752, p.252.
[62]“dia;
touÖto katoikhvsousin ijndavlmata ejn taiÖ" nhvsoi", kai;
katoikhvsousin ejn aujthÖ qugatevre" seirhvnwn: ouj mh; katoikhqhÖ
oujkevti eij" to;n aijwÖna.” (Ieremia 27, 39)
[63]“kai;
ajnapauvsontai ejkeiÖ qhriva, kai; ejmplhsqhvsontai aiJ oijkivai h[cou,
kai; ajnapauvsontai ejkeiÖ seirhÖne", kai; daimovnia ejkeiÖ
ojrchvsontai, kai; ojnokevntauroi ejkeiÖ katoikhvsousin, kai;
nossopoihvsousin ejciÖnoi ejn toiÖ" oi[koi" aujtwÖn: tacu; e[rcetai kai;
ouj cronieiÖ.” (LXX) / “Sed requiescent ibi bestiae et replebuntur domus eorum draconibus et habitabunt ibi strutiones et pilosi saltabunt ibi et respondebunt ibi ululae in aedibus eius et sirenae in delubris voluptatis prope est ut veniat tempus eius et dies eius non elongabuntur” (VULG) – Isaia 13, 21-22:
[64] vezi F.Zwicker, Real-Enciclopädie der klassischen Altertumwissenschaft, t. III A, 1, V, art. Sirenen, Halbband, 1927, col. 288-308. Picard, Ch., Nereides et Sirenes. Observations sur le folklore hellenique de la mer,
în “Annales de l’Ecole des hautes etudes de Gand. Etudes d’archeologie
grecque”, Gand, Ecole des Hautes Etudes, t.II, 1938, pp. 127-153.
[65]
Ipoteza lui Gressmann, bazată pe caracterul funerar al sirenelor
elenistice, e respinsă de P.Bogaert, întrucât nici un monstru marin
biblic nu apare cu funcţie lamentatorie (Lam. 4,3) - ap. Apocalypse de Baruch,
Introduction, traduction du syriaque et commentaire par Pierre Bogaert,
Coll. “Sources Chrétiennes”, Les Editions du Cerf, Paris, 1969, vol.II,
p.29.
[66] vezi P.Bogaert (ibid.)
[67] În Dan. 11, 18, Septuaginta traduce ebr. ‘iyyim (= insulă / regiune de coastă şi demon al deşertului / şacal) prin gr. q£lassa (= mare)
[68]“oujc
ou{tw" seirhvnioi melwdivai oujde; kuvkneioi pro;" filhkoi?an fwnai;
tou;" ajkouvonta" ejfevlkontai wJ" tevknwn fwnai; meta; basavnwn mhtevra
fwnouvntwn.” (4 Mac. 15,21) cf. Apocalypse de Baruch, vol.I, pp.358-359.
[69] Alfonso M. di Nola, Il diavolo, Newton Compton editori, 1994, p.138. cf. Gândirea asiro-babiloniană în texte, ed. de C.Daniel şi Ath.Negoiţă, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
Etichete:
Demonologie
De la demonologie la demonolatrie. Sau despre diferenţele celor două ştiinţe
Demonologia
este ştiinţa care se ocupă cu studiul răului plecând de la efectele
sale asupra noastră şi mergând până la exorcizarea lui din toate
spaţiile şi fiinţele unde îşi găseşte locul. Din acest motiv,
demonologia poate fi considerată alături de teologie o ştiinţă a cărei
unic centru, deşi poate părea curios pentru unii, rămâne constant
Dumnezeu.
Originile
demonologiei creştine le găsim pentru prima dată în uciderea pruncilor
de către Irod, care, la îndemnul diavolului, doreşte înlăturarea
oricărie împărăţii mesianice, care ar aduce inevitabil sfârşitul
oricărei înrâuriri demonice (rele) în lume. Gestul lui Irod este primul
atac, ce-I drept indirect, al lui Satan îndreptat împotriva lui Hristos.
Al doilea moment ce nu putea fi evitat, este ispitirea lui Iisus în
pustia Carantaniei, după primirea Botezului în Iordam, de la ultimul
proroc al perioadei vechi testamentare, Sfântul Ioan. Acum, cei doi,
Hristos şi Satan, se întâlnesc faţă către faţă, Primul răbdând şi
izbândind asupra cererilor şi propunerilor viclene. Cele două momente,
ca mai apoi toate cele ce vor urma, vor scrie istoria demonologiei
creştine, pe care astăzi, în unele aspecte ale sale, încă încercăm să o
înţelegem.
Pentru
noi, din perspective misticii, primul element ce ţine de studiul
demonologic este amintit în Rugăciunea Domnească unde, la sfâşit este
amintită existenţa, prezenţa şi acţiunea răului prin fraza: “Şi ne
izbăveşte de cel rău”. Este acesta primul exorcism creştin pe care-l
aplicăm de fiecare dată asupra întregii noastre fiinţe atunci când
rostim aceste cuvinte, aceasta cu toate că este deja de presupus că
întreaga rugăciune e curăţitoare şi mântuitoare. Izbăvirea sau
eliberarea de cel rău, după unii de cel viclean, reprezintă momentul în
care ştiinţa demonologică devine personal, adică omul problematizează
prezenţa răului şi a influenţei acestuia în aproape toate momentele
vieţii sale. Desigur se cere izbăvire divină de ceva sau cineva în faţa
căruia omul singur e neputincios, dată fiind orientarea sa spre păcat,
după cădere, cadoul lui Satan pentru noi.
Demonologia
creştină îşi face simţită prezenţa odată cu transmiterea mesajului
hristic de mântuire a lumii prin credinţa în Iisus Hristos, Creatorul şi
Domnul acestei lumi.
Rapid,
ca harismă a primelor veacuri, ea trece treptat din uzul general
creştin în cel isihast, respectiv monastic, devenind apanajul
isihaltrilor şi mai puţin al mirenilor, cum a fost iniţial. Înseamnă
aceasta că un mirean nu poate înţelege şi practica (în special
exorcismul) demonologia? Hristos nu a interzis nimănui să alunge
demonii. De credinţa personală e legat acest război, el devenind
periculos atunci când exorcistul are familie, răzbunarea demonilor pe
cei aporpiaţi fiind uneori semn al repercursiunilor practicii
demonologice. Din acest motiv şi astăzi, preoţii „mireni” (cu familie)
se feresc să citească molitfele (rugăciunile de alungare sau exorcisme)
Sfântului Vasile cel Mare.
Ce
este însă demonolatria? Demonolatria este închinarea la demon.
Echinvalentul ei modern ar fi astăzi satanismul. Cum se ajunge la
demonolatrie? Relativ simplu, căci, în principiu, orice patimă (păcat de
care nu ne putem scăpa cu uşurinţă şi pe care-l înfăptuim cu scopul de a
ne produce plăcere) este demonolatrie. Plecând de aici, într-o mai mică
sau mai mare măsură toţi suntem demonolatrii, însă la modul ei pur, ea
presupune închinarea voită, explicită la demoni, aşa cum am exemplificat
mai sus când am amintit de satanism.
Chemarea duhurilor rele presupune la un moment dat un act demonolatru, acestuia punândui-se început cu un pact
de comună-slujire cu scopul de a obţine anumite beneficii de ordin
material dar şi spiritual, ce au întotdeauna în vedere persoana
actantului (a aceluia care încheie pact cu demonul).
Demonolatria este pentru creştinism şi idolatria,
închinarea la zeităţile închipuite sub diferite forme, la ale căror
nume răspund de fapt tot demonii. Din perspectiva istoriei religiilor,
idolatria nu există, decât dacă discuţiile ajung în zona religiilor
monoteiste, motiv pentru care, pentru un istoric al religiilor,
sinonimia celor doi termeni este total neadecvată. Cu toate acestea,
trebuie să recunoaştem că fenomenul idolatru rămâne apanajul vechilor
religii şi astăzi găsindu-l chiar în sânul creştinismului.
În principiul, latria, sau închinarea ori cinstirea icoanelor este parte esenţială din cultul creştin. Latria în mod periculos se transformă în idolatria şi de aici în demonolatrie
în momentul în care expunerea tuturor obiectelor sacre (icoane) sau a
moaştelor sfinţilor chiar dacă se face într-un mediu organizat de
Biserică, serveşte la strângerea de fonduri prin donaţii şi la
specularea la maxim a nevoilor spirituale şi materiale ale acesteia. Se
riscă astfel ca dintr-o forumă simplă de pelerinaj, să se ajungă la
atingerea tuturor celor sacre şi de persoane neavizate ce aduc cu sine
obiecte personale până la acele intime pe care mai apoi le poartă,
aceasta după ce au atins cu ele faţa sfinţilor sau a icoanelor chiar şi
atunci când acestea sunt protejate de sticlă.
Motivul
latriei nu este acesta. Închinarea la icoane sau la sfintele moaşte
presupune rugăciunea în faţa acestora, precum şi extrem de rara lor
atingere, cu mâna, buzele sau fruntea. Orice lucru străin ce nu face
obiectul cultului ce intră în contact direct cu cele sfinte poate fi
utilizat în practici ce sunt total străine cultului creştin sau folosite
nedemn, producând astfel mai multă pagubă decât bine. Procesiunile
latrice fie că sunt la icoane sau la sfintele moaşte se transformă
astfel în forme incipiente de idolatrie, treptat îndreptând atenţia
creştinului asupra lor mai degrabă decât spre Dumnezeu. Sfinţii sunt
mijlocitorii noştrii, dar nu degeaba, majoritatea dintre ei au hotărât
ca trupurile lor să fie îngropate în locuri uitate de lume. Riscul
idolatru este imens. Nu trebuie să transformăm icoanele şi sfinţii în
idolii personali, renăscând într-o formulă nouă, absolut nedorită,
idolatria de altă dată. Aceste aspecte discutate nu se ridică împotriva
cultului ci împotriva improvizaţiilor cultice ce devin cutume acceptate
uneori tacit de către Biserică, nu atât spre mântuirea credincioşilor
cât spre câştigurile şi reclama pe care marile procesiuni cu moaşte
(spre exemplu), le lasă în urma lor.
Demonolatria
reprezintă deci orice formă practică care „dizlocă” credinţa personală
care în mod natural este orientată spre Dumnezeu, ce este mai apoi
treptat direcţionată spre demoni, fie prin viclenie, fie direct, cu
acordul personal al fiecăruia dintre noi.
Diferenţa substanţială dintre demologie şi demonolatrie constă în aceea că prima se lansează direct în lupta împotriva demonilor,
spre folosul nostru, pe când prin a doua, demonii luptă prin noi şi
chiar prin cele sfinte, împotriva lui Dumnezeu. Orientarea sensurilor de
luptă face deci clară diferenţa, eliminând orice neînţelegere pentru
aceia care vor să perceapă real situaţiile celor două ştiinţe, una cu
adevărat divină, iar cealaltă demonică.
Petru Adrian Danciu
demonologia.blogspot@gmail.com
Etichete:
Demonologie
Ingerii răi în scrierile lui Herma şi la Apostolul Pavel (3)
Am
lăsat la sfârşitul cercetării noastre ideea care stă cel mai probabil
la originea conceptului de înfăptuire a păcatului fără voia omului. Ea
vine chiar de la Sfântul Apostol Pavel, care în Epistola către Romani
(7, 14-20) afirmă ceva extrem de asemănător cu ceea ce Herma primise în
viziunea sa. Iată textul în care apostolul vorbeşte despre conflictul
deschis dintre legea spirituală şi natura fizică decăzută:
„Noi ştim doar că legea este spirituală; dar eu sunt trupesc, vândut sub stăpânirea păcatului (s.n.). Nu înţeleg ceea ce fac (s.n), deoarece nu fac ceea ce vreau (s.n.); dimpotrivă, fac ceea ce urăsc (s.n.). Dar dacă fac ceea ce nu vreau, îi dau dreptate legii că este bună. Atunci, nu eu făptuiesc acest lucru, ci păcatul care locuieşte în mine (s.n.). Ştiu doar că în mine, adică în trupul meu, nu locuieşte nimic bun (s.n.), căci îmi
este uşor să îmi vreau binele, dar nu să şi-l fac, deoarece nu binele,
pe care îl vreau, îl fac, ci răul, pe care nu-l vreau, pe acela îl
înfăptuiesc (s.n.). Dacă fac dar ceea ce nu vreau, nu mai sunt eu cel care făptuiesc acest lucru, ci păcatul, care locuieşte în mine” (s.n.).
Dacă
nu ar fi fost redactat de Pavel, probabil că nici acest text nu ar fi
apărut în scrierile ce alcătuiesc Noul Testament. La apostolul lui
Hristos, relaţia lege-carne se manifestă sub continua influenţa conflictului dintre bine şi rău.
Să vrei binele şi să înfăptuieşti răul este cea mai elocventă exprimare
a ordinii spirituale în dezordinea materială. Lucrurile nu s-au
schimbat deloc de atunci, martore fiind faptele noastre de zi cu zi.
Citindu-l
cu siguranţă, Herma a fost inspirat de acest text asupra căruia a
meditat, lăsându-ne înscris rezultatul viziunilor sale care au în centru
existenţa îngerilor răi, fiinţe spirituale care slujesc întunericului fără a fi însă confundaţi cu demonii. Dacă
cu adevărat a primit prin revalaţie cele relatate în scris (cu toate că
în descrierea lui Pavel se vede că nu e cazul, fiind o constatare în
urma experienţei personale de zi cu zi), atunci Herma confirmă prin
intermediul sfintelor puteri cereşti şi al revelaţiei hristice că în
această lume, în materialitate, stă punctul forte al creaţiei şi că nu
am apărut pentru a fi în primul rând spirituali, cum sunt spre exemplu
îngerii. Angelizarea omului este un proces mistic şi nu reprezintă decât
alegerea câtorva persoane, miliarde urmând-şi destinul de a rămâne
oameni, adică de a păstra ceea ce în mod normal au primit, relaţia
dihotomică trup-suflet. Astfel că între legea spirituală şi sufletul
omului se interpune trupul. Păcatul nu face alceva decât să îngreuneze
şi mai mult materia, îngreunând vederea spirituală şi implicit urmarea
legii. Ajungem astfel să flagelăm carnea care nu are absolut nici o
vină, în loc să menţinem după putinţă, fără a ne sinucide, trezvia ca formulă de curătare a sufletului prin materie propusă de părinţii deşertului.
Dincolo
de căderea în păcat - să presupunem că aceasta nu ar fi avut loc –
rămânem deci nişte fiinţe materiale căci astfel ne percepem şi simţurile
nu ne înşală. Că ele pot fi înşelate, aceasta este o altă discuţie.
Spiritualitatea începe cu simpla animare a trupului de suflet, adică se
pleacă de la deplina conştiinţă de sine, de la certitudinea naturii
duale a omului: corp şi suflet. După cădere, neştiind să ne menţinem
natura în echilibru, ne dorim atât de mult spiritualitatea, încât
ajungem să luptăm până la urmă împotriva a ceva atât de minunat ca
materialitatea corpului nostru. Ajungem astfel într-un conflict, hai să
spunem justificat de păcatul adamic şi de aici până la moartea noastră
refulăm, refulăm continuu în sufletul nostru ura faţă de corp până
într-acolo încât ne pierdem complet ideea de spiritualitate, scopul
iniţial de la care s-a pornit această luptă. E ca şi când începi prin a
ţine post şi sfârşeşti printr-o cură de slăbire. Se pierde scopul
împăcării dintre cele două naturi. Dincolo de atacurile demonice,
atingerile angelice sau revelaţiile supranaturale, suntem minunaţi şi ar
fi fost minunat dacă experimentul „pomul din grădină” nu ar fi avut
loc. Suntem prin creaţie a lui Dumnezeu şi nu vedem de ce să fim
„încercaţi”.
Când
eşti creat liber, natura te îndeamnă să alegi ceea ce voieşti, ori
între o interdicţie şi libertatea de a alege, natura umană a ales
fructul. Interdicţia este opusul libertăţii, cu toate că pentru a nu
deveni libertină, libertatea are nevoie de interdicţie. În relaţia
dintre interdicţie (legea spirituală/divină) – libertinaj (natura
hoinară a omului) şi – libertatea (natura spirituală înzestrată cu
raţiune), omul a ales calea de mijloc, adică libertinajul, intrând în
conflict direct cu legea şi pierzându-şi parţial libertatea. Astfel
ajunge sclav trupului şi de aici înţelegem constatările pertinente ale
Apostolului Pavel şi ale lui Herma.
La
Pavel radicalismul dintre suflet şi carne pare a fi sectaro-gnostic.
Lupta aceasta a fost înţeleasă mai târziu de către Părinţii Bisericii
evident, nu sub forma dualismului, căci materia nu este rea în sine, ci doar păcătoasă, imperfectă (oricum era de la creaţie) şi deci predispusă/supusă păcatului[1].
Dar cum poate fi păcătos ceva inert la urma urmei? O piatră cu ce
păcătuieşte? Suntem de părere că Pavel vrea să ne atragă atenţia asupra
unui alt aspect. El încearcă să ne explice că există un conflict deschis între suflet şi trup,
între pornirile interioare (sufleteşti) care de cele mai multe ori sunt
bune şi cele exterioare sau corporale, care în urma rupturii cauzate de
păcatul adamic par a nu mai avea nicio legătură cu legea divină.
[1] Asupra acestui subiect vezi articolul nostru: Materia nu este rea, ea este bună, probabil perfectibilă, adică poate fi rea, dar nu e răul...
Îngerii răi în demonologia regelui David (1)
„...trimis-a peste ei urgia mâniei Sale, mânie şi urgie şi strâmtorare, trimise prin îngerii răi” (Ps. 77, 49)[1]
„Lucrul îngerilor este să îl slăvească pe Dumnezeu”[2],
spune Sfântul Vasile cel Mare şi nu să aducă nenorocire aşa cum afirmă
profetul. Versetul 49 din psalmul 77 al lui David face trimitere la
povestirea din cartea Exodului unde plăgile asupra Egiptului urmau să-l
determine pe faraon a se decide cu privire la eliberarea poporului ales
care urma să ia drumul Canaanului, ţara unde se sălăşluia figurativ
fericirea, căci acolo curge „lapte şi miere”.
Traducerea Sfintei Scripturi (unde versetele psalmului sunt decalate) oferită de Sfântul Sinod[3],
prezintă o variantă puţin deosebită de cea coordonată de Cristian
Bădiliţă: „Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz
trimis-a prin îngerii nimicitori” (77, 54). Că diferitele traduceri oferă variante ca „îngeri nimicitori”, „îngeri care au adus nenorocirea”[4] sau „îngeri aducători de nenorociri”[5],
nu schimbă cu nimic sensul iniţial şi anume acela că YHWH s-a folosit
pentru pedeapsa egiptenilor de o anume categorie de fiinţe angelice
definite explicit ca îngeri răi. Din păcate, textul nu ne spune mai mult despre aceşti îngeri care aduc nenorocire, nimicind fără milă după voia divină.
David
se mulţumeşte să afirme că nu sunt altceva decât îngerii care răspund
perfect din punct de vedere al caracterului (războinic/distructiv) la
„urgia mâniei Sale”. La mânia lui YHWH, cum ar putea un înger să
reacţioneze fără ca iubirea faţă de oameni să nu aibe de suferit?
Când
supărării divine i se adaugă mânia, urgia şi strâmtorarea care au fost
„trimise prin îngerii răi”, nu avem atunci nici o îndoială asupra
faptului că David nu face referire la sfinţii îngeri, ci la o categorie
aparte de fiinţe spirituale capabile să poarte şi să reacţioneze la
astfel de sentimente, executând fără a manifesta milă misiunea
distructivă comandată şi îndreptată împotriva oamenilor de însuşi
Dumnezeu. Vom încerca în cele ce urmează să înţelegem ce anume înţelegea
David prin îngerii răi, terminologie aproape deloc utilizată în
teologia creştină actuală, de care totuşi, creştinii primelor veacuri nu
erau deloc străini.
Angeologia lui David
Ceea ce uimeşte de la început este aceea că textul nu îi numeşte pe aceştia „demoni”, ci „îngeri (aggelon[6], respectiv malachi[7]),
dovadă că psalmistul face diferenţa între duhurile rele şi îngeri,
despre care aminteşte adesea în psalmii săi. Duhurile rele sau demonii poartă în ebraică numele şedim. Termenul apare de două ori în Torah, în cartea Deuteronom (32,17) şi în Psalmi (105,37). În ambele cazuri şedimii sunt legaţi de cultul idolatru de care israeliţii nu sunt străini. De asemenea, se crede că uneori şedimii sunt asociaţi satyrilori, care în ebraică sunt numiţi seirim, adică cei care „locuiesc printre ruine şi în locuri pustii”[8].
David dovedeşte pe tot parcursul psalmilor săi că deţine cunoştinţe
solide de angeologie şi demonologie, ceea ce înseamnă că este exclusă
confuzia. Cât priveşte lumea angelică, câteva exemple, credem noi, sunt
elocvente pentru a întări cele arătate mai sus. Nu există posibilitate
ca profetul să facă confuzie între îngeri şi demoni, când primii sunt
singurii care păzesc cărările oamenilor (90,11), care sunt cu puţin mai
prejos decât îngerii (8,6), aceasta pentru că au chipul lui YHWH în ei.
Mai mult decât atât, chiar Îngerul Domnului va „sălăşlui în jurul celor care se tem de El şi-i va izbăvi” (33,8)[9].
Capitolul de angeologie al lui David nu ar putea avea un final mai clar
decât acela că îngerii sau aceste „puteri” (cereşti) sunt supuse
totalmente lui Dumnezeu (cf. Ps.45,8,12), iar dacă El este cu noi nu ne
vom teme că piciorul nostru se va „izbi de piatră” (cf.Mat. 4,6).
Păcatele oamenilor sau neascultarea poruncii divine aduce pedeapsa
divină. Este momentul în care intervin îngerii răi.
Din
psalmii lui David înţelegem în modul cel mai clar posibil că îngerii
sunt cu siguranţă şi iremediabil protectorii vieţii umane şi din această
cauză ei se află în slujba lui Dumnezeu. Cu toate acestea, David
aminteşte de îngerii care aduc moartea în viaţa oamenilor, prin boală şi
întreaga gamă de nenorociri, de la căderea protopărinţilor până la a
doua venire a lui Hristos. La fel ca îngerii buni, cei răi se află de
asemenea în slujba lui Dumnezeu. Rămâne să vedem dacă relaţia lor este
de supunere prin dragoste sau frică[10] în faţa atotputerniciei divine.
Atunci
când aminteşte fie şi parţial despre plăgile care au chinuit animalele
şi populaţia egipteană, el particularizează acţiunea divină arătând că
îngerii nimicitori au luat cu asalt întreg pământul Egiptului şi la
ordinul lui YHWH au adus „ciuma”[11] peste întâii născuţi ai egiptenilor pe care i-a ucis într-o noapte.
[1] Traducere oferită de Septuaginta,
vol.4/1. Volum coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu,
Florica Bechet, Monica Broşteanu. În colaborare cu pr. Ioan Florea
Florescu. Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p.209-210
[2] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi. Traducere şi note de pr.prof. Dumitru Fecioru E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p.85
[4] Cf. Ps. 78,49 a cărui traducere este oferită de Sfintele Scripturi. Traducerea lumii noi.
Traducere după „New World Translation of the Holy Scriptures”, ediţia
engleză revizuit în 1984. Watch Tower Bible and Tract Society of
Pennsylvania, 2006
[5] Acelaşi psalm (78,49) tradus în Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu trimiteri, TBS (Trinitarian Bible Society), 2003
[6] Cf. Septuaginta. Id est Vetus Testamentum graece iuxa LXX interpretes edidt Alfred Rahfs. Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1979
[8] *** Dicţionar enciclopedic de iudaism. Traducere de Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein. Coordonare de Viviane Prager. Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p.185
[9] Unii teologi văd în Îngerul Domnului
o prefigurare a Fiului lui Dumnezeu, prezent activ în lume chiar şi
înainte de întrupare. Alţii cred că această abordare este exagerată (cf.
Silviu Tatu, Profetismul israelit în documente biblice: între fals şi autentic. Ediţia a II-a revizută. Ed. Casa Cărţii, Bucureşti, 2008, p.145-147).
[10] Frica
trebuie înţeleasă în acest caz ca o supunere sub pedeapsă şi nu ca
frica misticilor de a nu păcătui sau ca cea a sfinţilor îngeri de a nu
încălca voia divină. Frica îngerilor răi este identică cu cea a
demonilor maifestată vădit în toate vindecările posedaţilor de diavol
ale Domnului Iisus Hristos.
[11] Teoriile
conform cărora demonii aduc boala între oameni sunt cunoscute în întreg
arealul semit. La asirieni bolile sunt însuşi demonii, iar pentru evrei
ele reprezintă prezenţa sau atingerea duhurilor rele. Şi unii şi alţii
au dreptate în sensul că demonul este în sine o dezordine şi oriunde
merge duce această dezordine cu el, afectând tot ceea ce poartă viaţă în
sine. Caracterul distructiv este foarte bine evidenţiat atunci când
diavolul dărâmă clădirea peste copiiis lui Iov şi provoacă lepră
acestuia.
Etichete:
Îngerii răi - Veghetorii
Îngerii răi în scrierile lui Herma (2)
Într-o altă viziune, Herma aminteşte de acelaşi înger al desfătării şi al amăgirii descris ca „un cioban tânăr, îmbrăcat în haine de culoare galbenă[1]... şi ciobanul acesta era foarte vesel de turma lui; însăşi faţa ciobanului era foarte veselă şi alerga printre oi”[2]. Revelaţia îi este tâlcuită pe înţeles lui Herma de către Păstorul cel Bun adică de Iisus Hristos:
„Păstorul mi-a zis:
-Vezi pe ciobanul aceste?
-Îl văd, Domnule! I-am răspuns eu.
-Acesta, mi-a spus el, este îngerul desfătării şi al amăgirii.
Acesta duce la pieire sufletele robilor lui Dumnezeu, ale celor
deşerţi; îi întoarce de la adevăr, amăgindu-i cu poftele cele rele şi în
ele îşi găsesc pieirea. Că ei uită[3] poruncile Domnului Celui viu şi umblă în amăgire şi desfătările cele deşarte şi sunt pierduţi de îngerul acesta, unii spre moarte, iar alţii spre stricăciune”[4].
Toate aceste pendulări ale păcatului şi virtuţii redobândite prin chin au propriul lor timp[5]
despre care Herma încearcă să afle cât mai multe. Iisus care-l însoţea
pe Herma constatând „nepriceperea în care stăruie” se oferă să-i
tâlcuiască viziunea în care îngerul pedepsei loveşte pe cei care umblă în pofte[6] uitând de legea divină.
„Cel care se dedă desfătării şi este înşelat o zi şi care face ce voieşte[7], este înveşmântat[8] în mare nebunie şi nu pricepe a doua zi fapta ce a săvârşit-o[9]; căci el uită ce a făcut cu o zi înainte. Fiindcă desfătarea şi înşelăciunea nu au amintiri[10], din pricina nebuniei în care sunt înveşmântaţi; însă când pedeapsa şi chinul se lipesc[11] de om pentru o singură zi, el este pedepsit şi chinuit pentru un an[12]; căci pedeapsa şi chinul au amintiri puternice[13]. Cât timp este chinuit şi pedepsit, aşadar, pentru un an întreg, îşi aminteşte în cele din urmă[14] desfătarea lui şi înşelăciunea şi ştie că din pricina lor îndură răul. Toţi oamenii, aşadar, care sunt petrecăreţi[15] şi se înşeală sunt chinuiţi astfel, fiindcă cu toate că au viaţă, ei s-au dat morţii”[16].
Pentru
Herma, liberul arbitru este o variabilă. Când omul pare că-l deţine îl
pierde fie în detrimentul, fie n avantajul său. Cert este că liberul
arbitru nu are un efect deosebit cel puţin în lupta cu păcatul, îngerii
răi manipulându-l cu deosebită uşurinţă. După cum vom vedea, teoria
manipulării fiinţei umane nu este invenţia lui Herma, el reuşind să o
dezvolte într-o formulă ce a fost cu siguranţă larg răspândită în
primele secole creştine, o „dogmă” morală cu mult diferită de cea
practicată de Biserica creştină din zilele noaste.
[1]
Culoarea galbelă a hainelor ar putea face trimitere la o imitaţie a
aurului ca simbol al purităţii. Cu alte cuvinte galbenul este o falsă
reprezentare a regalităţii divine a harului.
[2] Ibidem, Pilda VI, 61 (1), 5
[3]
O altă variantă a suspendării liberului arbitru. Uitarea este
echivalentul morţii spirituale, o picătură a fluviului infernal Lethe
atinsă de buzele omului încă în viaţă.
[4] Ibidem, 62 (2), 1-2
[5]
Succesiunea timpurilor, de fapt a stărilor de bine şi rău, plecând de
la cele microcosmice şi culminând cu cele macrocosmice, nu descoperă
altceva decât succesiunea bine-rău-bine într-o aparentă
infinitate şi căreia numai Dumnezeu îi poate pune capăt. Lucrarea
binelui este potenţată de acţiunile răului generând ciclicitate
surprinsă şi de expresia populară: „înainte de a fi mai bine, a fost mai
rău”.
[6] *** Păstorul lui Herma. Traducerea textului şi îngrijirea ediţiei de Monica Medeleanu. Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p.122. De menţionat că existenţa îngerului pedepsei apare şi în Apocriful lui Enoh. La ambii el reprezintă o veche reverberaţie a ideii de dreptate divină
executată promt. Originile ei le bănuim a fi în cartea Exod unde
Dumnezeu pedepseşte neascultarea faraonului trimiţând îngerii să-i ucidă
pe întâi născuţi ai Egiptului (cf. Ex. XII, 12, 23, 29) Cu toate că socotim aceste versete ca originie a ideii de înger al pedepsei
pentru evrei şi mai apoi pentru creştini, credem că abordarea primilor a
fost greşită, sfinţii îngeri fiind incapabili de asfel de crime (v. În
acest sens Îngerii răi în demonologia regelui David (1, 2 s.urm.). Pe de altă parte, ei sunt un simbol atât al milei divine (când se manifestă pe pământ), cât şi al dreptăţii divine (când se produce în lumea spirituală). Aceasta întăreşte încă o dată teoria noastră conform căreia îngerii
pedepsei nu duc spre pieire trupul şi sufletul păcătosului, ci ei au
rolul de a-l îndrepta, prin pedeapsa ce constrânge la trezire, a omului spre Dumnezeu. În îngerul pedepsei se regăseşte ideea morală că orice nenorocire care vine asupra cuiva este mereu îndreptăţită. Pedeapsa are rolul de a reaminti păcătosului că Dumnezeu există.
[7] Expresia „fac ce vreau” este ce-i drept manifestarea liberului arbitru dar într-o formă libertină ce exprimă deschiderea spre păcat şi inevitabil acceptarea lui, moment ce pune bazele ignorării voii divine.
[8] Termenul este folosit de două ori în textul nostru. De fiecare dată este însoţit de adjectivul nebunie. Nebunia, la fel ca virtutiea, pe care o imită opunândui-se, nu face altceva decât să conserve raţiunea sufletească într-o stare pentru cât mai mult timp posibil.
[9]
Pierderea cunoştinţei binelui şi răului, adică a liberului arbitru
pentru suflet, echivalează cu pierderea conştiinţei pentru trup. Omul
devine o marionetă ce-şi depune libertatea în mâinile îngerului defătării şi a amăgirii.
[10] Uitarea sau ştergerea memoriei fizice ce
moleşeşte sufletul, este principalul efect al păcatului, prin
intermediul căruia omul rămâne ancorat în rău, adică înveşmântat în
nebunie. Procesul uitării este aplicabil doar aici, lumea de dincolo
oferind o continuă aducere aminte a faptelor săvârşite în viaţă. Iadul,
căci despre el vorbim, este un astfel de proces, exprimat spiritual prin
„viermele cel neadormit”. Este evident deci că pierderea memoriei nu
presupune absolvirea faptelor săvârşite fără control.
[11]
Dacă nebunia îmbracă omul, pedeapsa şi chiul o dematerializează
lipindu-se ca un medicament deloc agreabil, pe întreaga suprafaţă a
fiinţei dihotomice.
[12]
O singură zi de uitare echivalează cu un an de chin. Acesta este
mesajul transmis de textul lui Herma ce evidenţiază inutilitatea
păcerilor păcătoase.
[13]
Întărim ideea că, după moarte, sufletul pierde uitarea, amintirile
păcatelor sale rămânând vii şi chinuitorare. Probabil de aici şi ideea
populară că „un minut în iad e ca o mie de ani pe pământ”.
[14]
Procesul amintirii este unul extrem de dificil, căci uitarea radiază nu
doar aminitrea lui Dumnezeu ci şi amintirea propriilor fapte rele.
Viclenia acestei lucrări constă în faptul că mintea prea plină de păcate
le defulează continu în suflet care anesteziat se face depozitarul lor
fără a se opune. Cu alte cuvinte, întreaga fiinţă umană se complace în
rău crezând că îi este bine. Neputinţa aceasta reprezintă cea mai gravă
stare sufletească în care se poate afla sufletul aici pe pământ. Omul
este, după cum spune la final textul, în viaţă dar mort (pierdut).
Pentru a-şi reaminti, pedeapsa se aplică trupului, pe unde de fapt a şi
intrat, prin boli şi multe neajunsuri, ca prin intensitatea ei, sufletul
să se trezească la conştiinţa morală pe care mai înainte a abandonat-o
şi astfel să se întoarcă (pocăiască) de la faptele sale cele rele,
lepădându-le pentru a rămâne viu nu doar în viaţa aceasta dar şi în cea
care va urma.
[15]
Cumulul de vicii cel mai întâlni în societatea umană din toate
timpurile. Băutura, drogurile, jocurile, preacurvia sunt pilonii ce
produc nebunia printre oameni. Posesiunea prin vicii este la fel de
diabolică dacă nu chiar mai pliă de viclenie decât cea demonică căci
lasă omului libertatea de a o pierde în jocurile de pariuri ale
plăcerii.
[16] Ibidem, p.124-125
Etichete:
Îngerii răi - Veghetorii
Îngerii răi în demonologia regelui David (4)
Ce înţelege profetul David prin îngerii răi?
Am spus la început că în psalmii săi se fac referiri explicite cu
privire la demoni şi deci psalmistul avea deplină cunoştinţă de
existenţa şi manifestările lor. De asemenea, nu există confuzie nici
atunci când se exprimă cu privire la caracterul divin al sfinţilor
îngeri, precum şi la activităţile acestora. Cu toate acestea, parte din
fiinţele angelice, primesc epitetul „răi”, desemnând prin acesta o
categorie aparte de creaturi spirituale care în nici o situaţie nu se
ocupă de protecţia oamenilor, aşa cum arată de altfel şi versetul în
discuţie.
Se
ştie că îngerii nu sunt duali prin fire şi nici prin comportament, fapt
dovedit de Sfânta Scriptură unde Dumnezeu nu le-a cerut nicicând să
ducă luptă asupra oamenilor, cu toate că, se ştie, poartă un război
nemilos împotriva demonilor. Un înger păzitor nu poate, spre exemplu, să
ia viaţa unui om[1], cum de altfel nici un demon nu deţine calitatea de protector. Este de presupus că David vede în îngerii răi o
categorie aparte de fiinţe spirituale, distanţate sau chiar rupte de
bunătatea divină, capabile de a aduce, fără remuşcări, răul asupra
umanităţii. Ca fiinţe decăzute, ei aparţin categoriei generale a
demonilor. Credem deci că îngerii răi sunt în concepţia demonologică a lui David, ceea ce noi numim astăzi, în mod general, demoni.
De ce demonii sunt numiţi de David îngeri?
Este clar că David face o diferenţă strictă între fiinţele spirituale,
fie ele căzute sau nu din slava divină. Cu toate acestea, pe acest neam
de demoni, îi numeşte îngeri răi. Ori ştim că grecescul „anghelos” înseamnă vestitor, la fel cum ebraicul „malach” (mesager) înseamnă întotdeauna înger
şi nu demon. Ca vestitori, îngerii avertizează sau aduc veşti bune,
influenţând viitoarele decizii ale destinatarului. În sens strict,
termenul este în clară contradicţie cu acţiunile demonilor, care produc
dezordine şi idolatrie. Într-un sens extins însă, îngerii răi nu sunt
altceva decât vestitorii prezenţei divine care pedepseşte neasupunerea
poporului egiptean. Exact aceasta devin aceşti îngeri răi (a se citi:
„demoni”), vestitorii mâniei divine.
Misiunea
divină nu le şterge natura lor distructivă pe care, din contră, o
eliberează, o potenţează. De natura lor decăzută se va folosi YHWH
atunci când îi va elibera asupra populaţiei egiptene. Tehnic vorbind,
dacă ne este permis să ne exprimăm astfel, ei sunt folosiţi de YHWH spre
a aduce pedeapsa şi pentru că sunt folosiţi, primesc titulatura de îngeri.
Tot în sens extins, nu este exclus ca ei să fie una şi aceeaşi „specie”
de care se aminteşte în Facere (VI) şi despre care unii scriitori
bisericieşti cred că sunt îngeri[2],
iar alţi sfinţi părinţi de mai târziu susţin că sunt doar oameni
virtuoşi care au părăsit dreapta judecată, alegând păcatul trupesc[3].
Astfel
se face că demonii cei de temut se supun voinţei lui Dumnezeu, aşa cum
credem şi noi creştinii astăzi, îndeplinind fără să cârtească porunca
divină. Mai mult, sunt folosiţi peste voia lor, dincolo de liberul
arbitru care le este anulat. Pentru că acţionează sub directa poruncă a
lui YHWH, sunt îngeri, dar pentru că natura lor este căzută, ei rămân promotorii răului chiar şi atunci când îndeplinesc porunca divină, adică sunt răi.
Rămâne să stabilim relaţia pe care îngerii răi o au cu YHWH. Textul psalmului ne spune că aceştia sunt purtătorii
mâniei divine, situaţie care i-ar scuti de vina uciderii copiilor
egipteni; adică ar putea fi chiar sfinţii îngerii desemnaţi să
îndeplinească fără remuşcări o asemenea misiune divină. Odată revărsată
această mânie asupra oamenilor, ei (sfinţii îngeri) urmează a se
întoarce la activităţile obişnuite, fără a le fi afectată în vreun fel
esenţa sau statutul spiritual. Am putea crede că aşa stau lucrurile dacă
finalul textului nu i-ar defini pe aceşti purtători ca îngei răi, fapt care le defineşte fără echivoc esenţa decăzută. Dacă sunt îngeri răi atunci
trebuie să înţelegem în ce relaţie sunt cu Dumnezeu. Vedem că în primul
rând relaţia este de supunere, căci execută fără cârtire porunca
divină. Supunerea le aduce pe de-o parte plăcere, în sensul că revarsă
pedeapsa divină asupra oamenilor, pedeapsă care comunică, dar nu se
identifică cu răul, care le defineşte până la urmă esenţa decăzută. Pe
de altă parte, supunerea în faţa voinţei divine constă în a pedepsi doar
ceea ce prin voinţă divină este pus asupra lor. Urgia mâniei divine nu
este altceva decât expresia acestei supuneri. Ei nu se abat de la porunca divină în nici un chip, fapt care, chiar dacă nu le produce plăcere, le defineşte supunerea
necondiţionată prin frica pedepsei neascultării. Frica lor ţine de
înmulţirea asprimii pedepsei pe care oricum o poartă ca fiinţe decăzute
din graţie divină şi nicidecum nu trebuie înţeleasă ca o frică izvorâtă
din dragostea îngerilor buni sau a sfinţilor de a nu supăra sau greşi în
faţa Domnului. Pentru că ştiu din experienţă puterea de a pedepsi a lui
YHWH, îngerii răi nu cutează a se abate de la voinţa Lui.
Textul
nu ne spune despre ce se întâmplă cu ei după ce ucid pe întâii născuţi
ai egiptenilor, la fel cum nu spune nimic despre starea lor de dinaintea
acestui eveniment. Este de presupus că statutul lor nu se va schimbă în
bine, ei reluându-şi locul de unde au fost chemaţi spre a îndeplini
porunca lui Dumnezeu şi care nu poate fi raiul, adică alături stătători
ai sfinţilor îngeri. Dacă relaţia lor este de supunere oarbă, atunci nu
putem discuta de o „relaţie” în adevăratul sens al cuvântului. Din acest
motiv, supunerea lor necondiţinată, fără a presupune un dialog, aşa cum
se întâmplă în cazul sfinţilor sau a îngerilor, îi defineşte ca fiinţe
aflate sub pedeapsă.
Nu
trebuie să asociem natura lor rea, mâniei divine, crezând mai apoi
despre aceasta că este rea şi implicit că Dumnezeu este promotorul
răului în lume. Pedeapsa divină asupra oamenilor poate veni în multe
feluri, Vechiul Testament fiind plin de situaţii în care nu se vorbeşte
de prezenţa vreunui înger, atunci când păcătoşii sunt ucişi. În cazul
uciderii întâilor născuţi ai egiptenilor, Dumnezeu a ales să se
folosească de îngerii răi. Putem doar bănui că a făcut-o pentru a
demonstra încă o dată egiptenilor că nu doar magia lor este inutilă în
faţa puterii divine, ci şi că demonii, cărora li se închină ca idoli, se
întorc împotriva lor şi că, înaintea puterii Sale nimic şi nimeni nu
poate sta împotrivă.
[1] Cu sensul de a-l ucide, aşa cum se întâmplă în cazul îngerilor răi.
Sunt două momente în care îngerii au putere asupra vieţii oamenilor,
amândouă petrecându-se prin voinţă divină şi fără să aducă atingere
trupului sau sufletului omului. Pe de-o parte misticilor, care aflaţi în
stare de transă („răpire în duh”), îngerii le poartă sufletele într-o
călătorie care vizează cunoaşterea raiului şi a iadului, aspect pe care
îl întâlnim cel mai des în literatura apocaliptică. Pe de altă parte,
după moartea trupului, se crede că îngerul păzitor ia sufletul şi îl
duce în faţa lui Dumnezeu la judecata particulară.
[3] Dacă
într-un loc Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că îngerii nu au trup şi
deci nu se mărită sau se însoară, („Despre feciorie”,10-11, în Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor.
Traducere din greacă şi note de pr.prof. Dumitru Fecioru.
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p.18-19, cf. Mat. 22,30), o face pentru
a sugera că „fiii lui Dumnezeu” care au păcătuit fizic cu fiicele
oamenilor nu sunt alţii decât oamenii (şi nu îngeri) care au părăsit
starea feciorelnică, caracteristică fiinţelor angelice, căzând din
înălţimea harului în plăcerile trupeşti („Despre slava deşartă şi despre
creşterea copiilor”, 58, în op.cit., p.415-416). Episodul din Facere cap.6, ar fi prima certificare a păcatului „curviei”.
Îngerii răi în demonologia regelui David (3)
Dumnezeu nu se scuză, Dumnezeu acţionează
Explicaţiile
teologice ale episodului preexilic, expus în amănunt în cartea Exodului
devin extrem de delicate mai ales atunci când se ajunge la explicarea
relaţiei dintre YHWH şi îngerii răi. David oferă în versetul 49
al psalmului 77, cel mai probabil un rezumat al dezbaterilor teologice
purtate de-a lungul timpului cu privire la episodul oarecum controversat
al uciderii întâilor născuţi din rândul egiptenilor, element care
punctează momentul eliberării poporului evreu din robia egipteană precum
şi apariţia sărbătorii Peşah[1].
Prin modul în care David se exprimă, doreşte cumva să treacă în plan secund prezenţa divină[2]
în actul direct de ucidere a primilor născuţi, de altfel exprimată cu
atâta claritate în cartea Exodului, unde nu se aminteşte de implicarea îngerilor răi?
A ajuns oare David la concluzia că prezenţa directă a lui YHWH într-o
astfel de situaţie poate aduce atingere credinţei în nemărginita milă şi
dreptate divină?[3]
O astfel de concepţie greşită ar putea duce la perceperea unui Dumnezeu
despotic, parţial şi deci nedrept, cu nimic diferit de zeităţile din
credinţele oferite de teologiile politeismului semit.
David,
despre a cărui trăire mistică vorbesc psalmii săi, acţionează firesc
din punct de vedere teologic, în sensul că nu exclude efectiva prezenţă
divină în cea mai întunecată noapte pe care a cunoscut-o Egiptul, ci
doar menţionează că YHWH, chiar dacă era de faţă atunci când îngerii răi îi executau ordinul, nu acţionează direct, ucigând, ci indirect, prin îngerii răi. Va acţiona însă direct asupra îngerilor răi,
îngrijindu-se ca porunca să nu-i fie încălcată, prin exagerare sau
omisiune. În esenţă, David ne transmite că Dumnezeu e prezent în mod
direct, în acelaşi timp acţionând prin intermediul îngerilor răi, instrumente ale divinităţii şi „consumatori ai mâniei divinie”.
Ceea ce noi am putea înţelege astăzi ca lipsă de compasiune[4]
a lui YHWH faţă de uciderea întâilor născuţi, până la urmă nevinovaţi
căci nu ei, ci faraon hotăra soarta poporului evreu, nu este, pentru
Moise şi mai târziu pentru David nimic altceva decât punerea în practică
a unei decizii divine, iar moartea violentă este rezultanta
neascultării acestei porunci de către egipteni. Voinţa divină se impune,
suferinţa apărând doar atunci când subiectul uman va opune rezistenţă
nemotivat[5].
Aşa se face că pentru cei care înţeleg voinţa lui Dumnezeu, viaţa este o
continuă protecţie din partea îngerilor, pe când, cei care se opun,
riscă să o piardă într-o clipă, de aceasta ocupându-se cu
conştiinciozitate îngerii răi.
[1] Cf.
Ex.12,27. Apariţia Paştelui iudiac este iniţial o metodă pe care mulţi o
pot suspecta de a fi de natură magico-religioasă de protecţie, ca mai
apoi să devină o sărbătoare prin intermediul căreia să facă trecerea de
la acţiunea magică de protecţie la trăirea religioasă pe care o dă
bucuria rememorării unor evenimente din ce în ce mai depărtate. Din
punctul nostru de vedere, ritul ungerii pragurilor uşilor cu sânge este
mai cu seamă unul de natură magică, cu atât mai mult cu cât nu se poate
vorbi de o religie iudaică, ci doar de idei religioase caracteristice
monoteismului patriarhal. Se ştie, spre exemplu, că şi românii fac
acelaşi lucru cu usturoiul pentru a preveni intrarea în casă a duhurilor
necurate, ritual care puţin probabil să fi fost împrumutat din tradiţia
iudaică. La evrei a primit un sens religios mai degrabă după ce poporul
evreu a părăsit pământul Egiptului, atunci când a fost săvârşită pentru
prima dată în pământ străin, departe de politeismul egiptean şi mai
aproape de monoteismul iahvist. Creştinismul a fructificat elementele
simbolice ale sărbătorii asociindu-le jertfei lui Iisus Hristos pe
Cruce. Sărbătoarea Paştelui iudaic este cea mai elocventă evoluţie a
unui simbol de la magic la mesianic.
[2]
Se arată că “…Eu voi străbate ţara Egiptului în acea noapte şi voi
lovi pe orice întâi-născut din ţara Egiptului” (12,12); sau “când va
trece Domnul să-I lovească pe egipteni”(12,23), întăreşte Moise; ori
concluzia: “La miezul nopţii, Domnul a lovit pe tot întâiul-născut din
Egipt…” (12,29).
[3] Cu
toate că la prima vedere poate părea discordantă relaţia dintre milă şi
dreptatea divină, ele sunt totuşi într-o perfectă armonie, pentru că se
manifestă împreună, întotdeauna în judecata divină, chiar şi atunci
când mânia lui Dumnezeu pare de neoprit. Dreptatea divină lasă pedeapsa
să coboare asupra egiptenilor, pe când mila o opreşte de îndată ce s-a
împlinit.
[4] Oarecum
sadică şi diabolică poate fi privită hotărârea de a ucide întâii
născuţi, ştiindu-se că la egipteni ca de altfel la toţi ceilalţi semiţi,
întâii născuţi sunt continuatorii direcţi ai tradiţiei, precum şi a
tuturor legilor care ţin de primatul puterii. Se crează astfel o criză
nu doar prin suferinţa imediată a pierderii numeroaselor vieţi ci şi una
socială şi chiar politică. Din păcate numai o astfel de criză le putea
oferi libertatea triburilor evreieşti.
[5] Şi
profeţii opun o oarecare rezistenţă chemării divine, dar aceasta
încetează după ce Dumnezeu îi asigură că va fi cu ei în tot ce vor
intreprinde.
Etichete:
Îngerii răi - Veghetorii
Îngerii răi în demonologia regelui David (2)
Boala, prezenţă a demonilor
Pentru
cei vechi, boala este expresia prezenţei concrete a demonului în viaţa
omului. Mentalitatea magico-religioasă semită exprimă boala ca pe o
entitate vie, este însuşi demonul. Boala privită în ansamblu poate fi
provocată de orice demon. Asiro-babilonienii credeau că toţi demonii pot
produce boli. Unii dintre ei însă, şi-au dezvoltat înclinaţia spre rău
doar prin producerea bolilor, cele mai multe dintre ele mortale. Demonii
şi în special bolile sunt expresia dezordinii caracteristice fiinţelor
spirituale decăzute. Păcatele oamenilor, depărtându-i de pronia divină,
atrage, ca reacţie din partea lui Dumnezeu, dreapta pedeapsă. Ea se
manifestată de multe ori prin apariţia bolii, uneori spre curăţirea
faptelor păcătoase, aceasta dacă apare părerea de rău, cum este în cazul
lui Iov, sau, din contră, ea poate degenera până la a deveni fatală,
aşa cum s-a întâmplat în cazul întâilor născuţi ai egiptenilor, care au
murit pentru a pedepsi păcatul faraonului şi a întregului popor egiptean
care refuza eliberarea poporului evreu din robia în care stătea supus.
Indiferent de cauzele apariţiei bolilor, în mentalitatea semită, demonii
sunt cei care le cauzează.
Boala
este o „atingere” a spiritelor necurate, dar şi o posesiune în
adevăratul sens al cuvântului. Nu se cunosc manifestările bolii, dar
oricât de violente ar fi, nu sunt exotice ca în situaţiile în care
oamenii sunt posedaţi de una sau mai multe fiinţe demonice. Cu toate
acestea, posedatul este considerat a fi „bolnav”, aceasta în sensul că
nu boala, ci însuşi promotorul ei şi-a făcut loc în trupul victimei.
Posesiunea are simptomatologia ei, cele mai multe elemente părând a fi
de natură psihică. Acesta este şi motivul principal pentru care cel mai
adesea este confundată astăzi cu o afecţiune psihică.
Demonii
care produc bolile sunt în cele mai multe cazuri spirite aeriene, care,
conform demonologiei semite (vezi de exemplu cazul demonului furtunii
Pazuzu), pătrund în trupurile materiale ale oamenilor producând
dezordinea la nivelul organelor, umorilor sau ţesuturilor. După cei
vechi, boala nu este trasmisibilă în sensul în care noi o înţelegem
astăzi, aceasta pentru că noţiunea de microb nu exista în acea perioadă.
Demonii contaminau o zonă populată, lovind liber sau la ordin divin
până când riturile de curăţire ale oamenilor erau luate în considerare
de către divinităţile superioare care opreau uciderea[1].
Explicaţia că unii dintre oameni nu se îmbolnăveau unii de la alţii,
este aceea că fie deţineau o relaţie specială cu zeii, fie că demonilor
nu li se permitea să ucidă decât persoanele „vizate”, celelalte scăpând
cu viaţă. Noţiunea de anticorpi, iarăşi necunoscută atunci, am putea-o
asocia cu cea de protecţie divină sau „noroc”. Că boala este demonul, o
susţine şi David care relatează cum doar primii născuţi ai egiptenilor, şi nu toţi copiii lor, sau ai evreilor, mor răpuşi de o boală misterioasă, la simpla apariţie a îngerilor răi.
Că se asociază ciuma molimei necunoscute[2]
(provocată de îngerii răi), este un fapt cu totul nesemnificativ,
aceasta dacă ar fi să luăm în considerare că toate bolile „pogorâte de
sus” nu au nume. Ele nu rămân în lume şi dispar la fel de brusc precum
au apărut. Cel mai probabil, simptomatologia sau semnele celor două boli
se asemănau foarte mult, cu toate că durata şi virulenţa diferă
semnificativ. Dacă de ciumă se moare în câteva zile, misterioasa molimă
seceră viaţa în câteva clipe. Caracterul „selectiv” şi virulenţa
acesteia i-a făcut pe egipteni să înţeleagă „urgia mâniei” divine ca pe
una reală, o confirmare finală a faptului că Dumnezeu există. Această
situaţie de criză fără precedent îl va determina pe faraon să aprobe
exodul poporului evreu.
Demonologia
iudaică nu diferă mult de cea a celorlalte populaţii semite. Ţinând
cont de cele spuse mai sus, vedem cum îngerii răi nu lovesc la
întâmplare. Lor li se ordonă să nu ucidă copiii evreilor ai căror
părinţi respectă semnul de recunoaştere, transmis din timp, de Dumnezeu
lui Moise. Prezenţa divină[3]
în exact momentul în care pruncii egiptului sunt ucişi, este garantul
că îngerii răi nu vor ucide mai mulţi copii sau alte persoane, după cum
nici nu îi vor exclude pe unii dintre primii născuţi ai egiptenilor
vizaţi de voinţa lui Yatrem
de eficient şi într-un timp foarte scurt[4], într-o singură noapte, rezumându-se doar la graniţele Egiptului.
[1] Atunci
când divinităţile sunt uitate, apare boala. De asemenea, când calitatea
riturilor lasă de dorit, boala vine ca „semn” că ele trebuiesc
reînnoite sau refăcute. Boala mai apare atunci când voinţa divinităţii
supreme este ignorată, aşa cum egiptenii au procedat în cazul poporului
evreu. Cu alte cuvinte, există mentalitatea că boala vine ca pedeapsă,
retrăgându-se doar atunci când oamenii îşi corectau viaţa religioasă.
[2] Compară cu Apoc. 16, 1-2, unde îngerii varsă cupa mâniei pe
pământ, adică „o bubă rea” care îi va chinui pe cei care se înseamnă cu
semnul fiarei (compară de asemena cu 9,1-11). Aceşti îngeri nu trebuie
confundaţi cu îngerii răi, căci, spre deosebire de ei, chiar dacă pedepsesc, nu ucid. În Apocalipsă, Dumnezeu nu se va folosi de îngerii răi
care apar într-un alt context, alături de Satana (cf. Apoc. 12,7-9.
Pentru mai multe amănunte vezi: Petru Adrian Danciu, „Îngerii răi” (2),
în rev. Gnosis, octombrie 2007).
[3] Iată, dacă vreţi, dovada clară că Dumnezeu se află şi acolo unde am putea jura că nu este.
Cu alte cuvinte, ar fi o minciună să afirmăm că: „Dumnezeu nu este
aici”. Este de faţă atunci când răul se manifestă şi aceasta nu din
plăcere, ci pentru a nu-l lăsa să se extindă mai mult, decât numai din
motive de El ştiute, lăsându-l „liber” să se manifeste.
[4] Despre
rapiditatea de mişcare a îngerilor şi demonilor, Tertulian spune că pot
fi într-o clipă pretutideni („Apologeticum”, XXII, 7, în Despre idolatrie şi alte scrieri morale.
Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Claudiu T. Arieşan. Postfaţă
de Marius Lazurca. Ed. Amarcord, Timişoara, 2001, p.224). Nu sunt însă
omniprezenţi ca Dumnezeu.
Etichete:
Îngerii răi - Veghetorii
OBE, decorporalizarea sau «experiențele in afara trupului» din perspectiva creștină – Cuviosul Serafim Rose
Apreciez enorm la Cuviosul Serafim Rose că nu spune despre o mulțime de chesti oculte ceva de genul: sunt prostii, falsuri. El spune simplu: sunt reale, drăcești. A doua abordare este mult mai eficace pentru ... să spunem ... cineva care privește un lac roșu. Nu îi spui că nu e roșu fiindcă îl vede ... dar îi spui adevărul, e roșu dar e sânge.Am fost mult timp interesat de decorporalizare dar sfânta frică sădită în mine de Dumnezeu și chiar și sfânta lene m-au ținut departe de realizări deși teoretic eram total la curent cu tehnicile. Practica necesita mult timp, stăteai mult timp întins încercând să-ți cureți mintea de gânduri ca apoi să mai aștepți un timp se întâmple. Să-ți cureți mintea de gânduri era complicat rău de tot înainte dar aveam niște aparte cu frecvențe ce avuseseră niscaiva rezultate (nu ca acestea deși le-am testat și pe ele).
Cel mai departe am ajuns pe marginea stării de transă. Stateam întins, aveam vreo 10 minute fără gânduri și la un momentdat am simțit că mă balansam. Corpul era fix dar eu mă balansam fiind întins în pat. Automat, bazat pe lecturile precedente, mi-am dat seama că se apropie și a intrat sfânta frică în mine și m-am lăsat de tot. Și slavă Domnului ... că bine mi-a făcut. Mulți spunea că acolo poți să ajungi față în față cu temerile tale și nu eram deloc pregătit pentru așa ceva având o minte ... cum multe reziduuri pe care nu-ți dorești să le întâlnești. Dar e mai rău fiindcă acolo dai de draci, care sunt mai de temut decât temerile ce tot ei ți le insuflă. Există și riscul morții în timpul ieșirii.
Cei ce sunteți tentați de astfel de experiențe citiți mai jos o analiză clară și pentru un necreștin. Conține și o descriere excelentă a diavolului pe care am subliniat-o clar.
Fragment din cartea «Sufletul după moarte» a Cuviosului Serafim Rose
Cercetătorii experienţelor trăite „după moarte” din zilele noastre, se îndreaptă aproape în întregime către desluşirea acestora, către acel fel de literatură care pretinde că se bizuie pe experienţa trăită în „afara trupului”: literatura ocultă de veacuri, din Cărţile morţilor, egipteană şi tibetană, până la iniţiatorii şi maeştrii oculţi din zilele noastre. Pe de altă parte, nici măcar unul dintre aceşti cercetători nu dau atenţie învăţăturii creştine despre viaţa de după moarte sau izvoarelor scripturistice ori patristice pe care se bazează.Ce înseamnă aceasta?
Pricina este una simplă: învăţătura creştină vine din descoperirea lui Dumnezeu către om despre soarta sufletului după moarte, şi se apleacă mai ales asupra ultimei stări a sufletului după moarte şi zăboveşte mai ales asupra celei din urmă stări a sufletului în rai sau în iad. De vreme ce există şi o bogată literatură creştină, care ne arată ce se întâmplă cu sufletul după moarte, bazată pe experienţele de după moarte şi în afara trupului, ale celor care le-au trăit şi le-au istorisit (aşa cum au fost arătate în capitolul anterior despre „vămi”), această literatură, de bună seamă, are o însemnătate mai mică, în comparaţie cu învăţătura creştină de bază, despre starea sufletului de la sfârşitul vieţii pământeşti. Literatura bazată pe experienţa creştină este de folos mai ales pentru a lămuri şi a înflăcăra esenţa învăţăturii creştine.Cu toate acestea, în literatura ocultă, situaţia este răsturnată.
Cea mai importantă este experienţa sufletului din „afara trupului”, în vreme ce ultima stare a sufletului este de obicei lăsată neclară sau deschisă părerilor şi socotinţei personale, bazate pe aceste experienţe. Cercetătorii de astăzi sunt atraşi cu mult mai lesne de experienţele scriitorilor oculţi (care par să aibă putinţa, cel puţin într-o oarecare măsură, de a cerceta „ştiinţific”) decât de învăţătura creştină, pentru care se cuvine cu adevărat trăirea credinţei şi nădăjduirea şi umblarea pe o cale duhovnicească potrivită cu învăţătura.
În acest capitol vom încerca să desluşim unele dintre greşelile acestei socotinţe, care nu-i atât de „obiectivă” pe cât li se pare unora, şi dă prilejul unei aprecieri a experienţelor oculte „din afara trupului”, prin credinţa creştinismului ortodox. Pentru a face aceasta, trebuie să prezentăm literatura ocultă pe care o folosesc unii cercetători de astăzi, pentru a lămuri experienţele de „după moarte”.
1. Cartea tibetană a morţilor
Cartea tibetană a morţilor[i] este o carte budistă din sec. al VIII-lea, care mărturiseşte despre tradiţia pre-budistă dintr-o vreme cu mult mai timpurie. Titlul tibetan al cărţii este „Eliberarea prin auz după moarte”, şi este prezentată de către editorul englez ca „un manual mistic pentru călăuzirea prin cealaltă lume, care este plină de multe închipuiri şi sălaşuri” (pag. 2). Cartea este citită lângă trupul noului răposat pentru ajutorul sufletului, pentru că, aşa cum spune chiar textul, „în ceasul morţii se ivesc multe închipuiri înşelătoare” (pag. 151).Acestea, aşa cum spune editorul, „nu sunt vederi ale realităţii, ci nimic mai mult decât... (propriile) porniri ale minţii, care au luat chip întrupat (pag. 31). În etapele mai târzii de 49 de zile ale experienţelor de „după moarte”, care sunt prezentate în carte, se află vedenii atât ale zeităţilor „paşnice” cât şi ale celor „mânioase” - toate acestea sunt socotite înşelătoare, după doctrina budistă. (Vom arăta mai jos, în cercetarea firii acestui tărâm, de ce aceste vedenii sunt cu adevărat în mare măsură înşelătoare.) Sfârşitul acestui întreg fenomen este căderea, în sfârşit, a sufletului într-o „reîncarnare” (despre care, de asemenea, se va vorbi mai jos), pe care teoria budistă o socoteşte ca pe un rău care trebuie ocolit prin iniţiere budistă. Dr. C. G. Jung, vorbind despre această carte, crede că aceste vedenii sunt foarte asemănătoare înfăţişării lumii de după moarte din literatura spiritistă a occidentului modern - amândouă „dau o impresie urâtă despre întreaga deşertăciune şi banalitate a comunicărilor din „lumea duhurilor” (pag. 11).
Sub două aspecte, sunt asemănări de netăgăduit între „Cartea tibetană a morţilor” şi experienţele trăite astăzi de oameni, iar acest lucru explică interesul Dr. Moody şi al altor cercetători pentru această carte. Mai întâi experienţa „din afara trupului” care se trăieşte în primele clipe ale morţii este în general aceeaşi ca aceea istorisită în experienţele de astăzi (la fel ca în literatura ortodoxă): sufletul răposatului se arată ca un
„Trup strălucitor iluzoriu” care poate fi văzut de către alte fiinţe cu fire asemănătoare, dar nu de către oamenii trupeşti. La început sufletul nu ştie dacă este viu sau mort. El vede oamenii din jurul trupului său, aude tânguirile celor de faţă, şi are toate însuşirile simţurilor. Are mişcări libere şi poate trece prin obiecte tari (pag. 98-100, 156-160). În al doilea rând, „în clipa morţii se vede strălucirea clară a unei lumini”, (pag. 89), pe care cercetătorii de astăzi o numesc „fiinţa de lumină”, şi care este descrisă de mulţi oameni.
Nu-i nicio pricină de îndoială că ceea ce se arată în Cartea tibetană a morţilor se bazează pe experienţa trăită „în afara trupului”. Dar vom vedea mai jos că starea adevărată de după moarte este doar una dintre aceste experienţe, şi trebuie să ne ferim să credem că orice experienţă „din afara trupului” este o descoperire a celor ce se întâmplă cu adevărat cu sufletul după moarte. Experienţele mediumurilor din apus pot fi de asemenea adevărate; dar ele, de bună seamă, nu transmit veşti adevărate de la morţi, aşa cum pretind ei. Este o asemănare între Cartea tibetană a morţilor şi Cartea egipteană a morţilor[ii], care este cu mult mai timpurie. Cea din urmă prezintă sufletul după moarte ca suferind multe schimbări şi întâlnindu-se cu mulţi „zei”. Nu există nicio tradiţie vie a tălmăcirii acestei cărţi, oricum, chiar şi fără aceasta, cititorul modern poate să ghicească ceva din simbolismul ei. Potrivit acestei cărţi, răposatul ia pe rând chipul unei rândunele, al unui şoim de aur, al unui şarpe cu picioare de om, al unui crocodil, al unei flori de lotus etc. şi întâlneşte „zei” neobişnuiţi şi fiinţe din alte lumi (cele „Patru maimuţe sfinte”, zeiţa hipopotam, felurite zeităţi cu capete de câini, şacali, maimuţe, păsări etc.). Experienţele plăsmuite şi încâlcite ale împărăţiei de „după moarte”, aşa cum sunt înfăţişate în această carte, se află într-un contrast puternic cu claritatea şi simplitatea experienţelor creştine. Deşi poate că se bazează pe experienţe adevărate din „afara trupului”, această carte este la fel de plină de vedenii înşelătoare ca şi Cartea tibetană a morţilor şi de bună seamă, nu poate fi socotită ca o prezentare adevărată a stării sufletului după moarte.
2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg
Un alt text ocult pe care îl analizează cercetătorii poate fi înţeles mai bine, pentru că este din vremurile noastre moderne.Este de mentalitate apuseană şi se vede că este creştin. Scrierile vizionarului Emanuel Swedenborg (1688-1772) prezintă vedenii dintr-o altă lume, care au început să i se arate la mijlocul vieţii.
Înainte de a începe să aibă vedenii, el era un intelectual obişnuit din Europa veacului al XVIII-lea, care cunoştea curent multe limbi. Erudit, om de ştiinţă şi inventator, activ în viaţa publică, ca reprezentant oficial al industriei miniere suedeze şi membru al Casei aristocraţilor - pe scurt, era un „om universal” de la începutul veacului ştiinţei, când încă mai era cu putinţă ca un om să stăpânească aproape toate cunoştinţele veacului său. A scris cam 150 de lucrări ştiinţifice, unele dintre ele (cum ar fi tratatul de anatomie în 4 volume, Creierul ), depăşind cu mult veacul său.
Când avea 56 de ani, şi-a îndreptat atenţia către lumea cea nevăzută şi, în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, a scris un număr mare de lucrări religioase, înfăţişând raiul, iadul, îngerii şi duhurile - toate având ca temelie experienţa sa personală.
El descrie locurile nevăzute ca fiind foarte deosebite de cele pământeşti; totuşi, acestea se află în armonie cu descrierile majorităţii cărţilor oculte. Când moare un om, potrivit relatării lui Swedenborg, el intră în „lumea duhurilor”, care se află la jumătatea drumului dintre rai şi iad[iii]. Deşi este lumea duhurilor, şi nu este materială, este foarte asemănătoare cu lumea materială, că omul nici nu ştie la început că a murit (461); el are acelaşi fel de „trup” şi însuşiri ale simţurilor, ca atunci când se afla în trup omenesc. În clipa morţii se vede lumină – ceva strălucitor şi nedesluşit (450) - şi are loc „trecerea în revistă” a vieţii omului cu toate faptele lui cele bune şi cele rele. Îşi întâlneşte prietenii şi cunoştinţele din această lume (494); şi pentru o vreme continuă o existenţă foarte asemănătoare celei pe care a avut-o pe pământ, în afară de faptul că toate cele de acolo sunt cu mult mai „lăuntrice”. Omul este atras de acele lucruri şi persoane faţă de care simte iubire, şi realitatea este hotărâtă de gânduri - de îndată ce se gândeşte la o persoană iubită, acea persoană se arată ca şi cum ar fi fost chemată (494). De îndată ce cineva se obişnuieşte cu această lume a duhurilor, acela află de la prieteni despre rai şi despre iad, şi este purtat în diferite cetăţi, grădini şi parcuri (495).
În această „lume a duhurilor” care este mijlocitoare, sufletul este „pregătit” pentru rai printr-un proces de învăţare care durează de la câteva zile până la un an (498). Dar şi „raiul”, aşa cum este înfăţişat de Swedenborg, nu este prea deosebit de „lumea duhurilor”, şi amândouă seamănă foarte mult cu pământul (171). Sunt curţi şi săli publice ca şi pe pământ, parcuri şi grădini, case şi dormitoare pentru „îngeri” cu multe schimburi de haine pentru ei. Sunt guverne, şi legi, şi tribunale de judecată - toate, de bună seamă, mai „duhovniceşti” decât pe pământ. Sunt biserici şi slujbe bisericeşti cu preoţi care oficiază slujbe şi care se tulbură dacă cineva din clerul bisericesc se împotriveşte. Sunt căsătorii, şcoli, creşterea şi educarea copiilor,
viaţă publică - pe scurt, aproape toate cele ce se găsesc pe pământ, care pot fi „duhovniceşti”. Swedenborg a stat de vorbă cu mulţi „îngeri” din cer (el credea că toţi aceia erau suflete ale morţilor), dar şi cu locuitorii necunoscuţi de pe Mercur, Jupiter şi de pe alte planete; el a vorbit cu Martin Luther în „cer” şi l-a convertit la credinţa sa, dar nu a izbutit să-l lămurească pe Calvin să nu mai creadă în predestinare.
„Iadul” este descris ca un loc foarte asemănător pământului, unde locuitorii sunt plini de dragoste de sine şi lucrări diavoleşti.
Se poate înţelege cu uşurinţă de ce Swedenborg a fost ocolit de cei mai mulţi dintre contemporanii săi şi socotit nebun, şi de ce până de curând, vedeniile sale rareori au fost luate în serios.
Totuşi, unii oameni au recunoscut întotdeauna că el a fost în legătură reală cu lumea nevăzută, căci avea vedenii foarte neobişnuite: contemporanul său mai tânăr, filosoful german Immanuel Kant, unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai filosofiei moderne, l-a luat în serios şi a crezut în cele câteva exemple de clarviziune ale lui Swedenborg, care au fost cunoscute în toată Europa; şi filosoful american Emerson, în lungul său eseu despre el, din Oameni reprezentativi l-a numit „unul dintre uriaşii literaturii, care nu poate fi asemănat cu învăţaţii obişnuiţi ai tuturor colegiilor”. De bună seamă, astăzi, renaşterea interesului pentru ocultism l-a adus în faţă ca pe un „mistic” şi „prooroc”, fără nici o legătură cu creştinismul dogmatic, şi mai ales cercetările experienţelor care au avut loc „după moarte” prezintă asemănări de seamă între constatările lor şi descrierea lui din primele clipe de după moarte.
Este posibil ca Swedenborg să fi fost în legătură cu duhuri nevăzute şi să fi primit de la ele „descoperiri”. Dacă vom cerceta chipul în care a primit el aceste „descoperiri”, vom vedea care este sălaşul adevărat în care sălăşluiesc aceste duhuri.
Istoricul legăturilor lui Swedenborg cu duhurile nevăzute - pe care le-a aşezat în scris cu însemnate amănunte în voluminoasele sale „Jurnal al viselor” şi „Jurnal spiritual” (2300 de pagini) - dezvăluie în chip lămurit toate însuşirile celui care intră în legătură cu dracii văzduhului, aşa cum a arătat şi episcopul Ignatie. Din copilărie, Swedenborg a practicat un fel de meditaţie, care cuprinde relaxarea şi concentrarea intensă. Cu vremea, el a început să vadă o limbă de foc în timpul meditaţiei, pe care a primit-o cu încredere şi a socotit-o ca pe un semn de „încuviinţare” a părerilor sale. Aceasta l-a pregătit pentru deschiderea vorbirii cu duhurile. Mai târziu, a început să aibă vise cu Hristos şi a fost primit într-o societate de „nemuritori” şi treptat a început să fie conştient de prezenţa „duhurilor” din jurul său. În cele din urmă, duhurile au început să i se arate în stare de veghe. Prima dintre aceste experienţe din urmă, s-a ivit pe când călătorea prin Londra: într-o noapte, după ce a mâncat prea mult, pe neaşteptate, a văzut negru înaintea ochilor şi reptile târâtoare pe podea, şi apoi un om care stătea în colţul camerei şi spunea doar atât: „Nu mânca atât de mult” şi s-a făcut nevăzut în întuneric. Deşi s-a speriat de această arătare, a crezut în ea ca în ceva „bun” pentru că i-a dat un sfat „cu bun simţ”.
Apoi, după cum a povestit el, „în timpul aceleiaşi nopţi, acelaşi om s-a arătat din nou, dar de data aceasta nu m-am speriat. Atunci acela a spus că este Domnul Dumnezeu ziditorul lumii şi Mântuitorul, şi că mă alesese pe mine ca să le lămuresc oamenilor înţelesul duhovnicesc al Scripturii, şi că el însuşi mă va lămuri ce voi scrie despre acest subiect. Chiar în noaptea aceea, mi-au fost deschise lumile duhurilor, raiul şi iadul, aşa încât m-am lămurit pe deplin de adevărul lor... După aceea, de multe ori pe zi, Domnul îmi deschidea ochii trupeşti, astfel încât, în miezul zilei, puteam vedea lumea cealaltă, şi când eram foarte treaz, puteam să vorbesc cu îngerii şi cu duhurile”[iv].
Este destul de limpede din această descriere, că Swedenborg a fost deschis legăturii cu sălaşul din văzduh al duhurilor căzute, şi că toate descoperirile sale de mai târziu au venit din această sursă. „Raiul” şi „iadul” pe care le-a văzut, erau şi ele părţi ale acestui sălaş din văzduh, şi „descoperirile” pe care le-a lăsat în scris, sunt o descriere a înşelărilor sale despre acest sălaş, pe care duhurile cele căzute le plăsmuiesc adesea pentru cei necunoscători, având în vedere scopurile lor. O privire spre altă literatură ocultă ne va arăta mai multe dintre însuşirile acestui sălaş.
3. „Planul astral” al teosofiei
Teosofia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, care este un amestec de idei oculte occidentale şi orientale, ne învaţă în amănunt despre acest sălaş aerial, care este văzut ca fiind alcătuit dintr-un număr de „planuri astrale”. („Astral”, însemnând „de stele”, este un termen închipuit pentru a se referi la cele ce se află „deasupra pământescului”.) Potrivit unui rezumat al acestei doctrine, „planurile (astrale) cuprind sălaşurile tuturor duhurilor nemateriale, locul unde lucrează zeii şi dracii, locul în care sălăşluiesc chipurile-gând, tărâmul locuit de duhurile aeriale şi de alte elemente, şi felurime de raiuri şi iaduri cu cetele lor de îngeri şi de draci... Prin mijlocirea ritualurilor, persoanele iniţiate cred că se pot ‘ridica la diferite nivele sau planuri’, şi să trăiască întâmplări în aceste locuri, în deplină stare de conştienţă”[v].Potrivit acestei doctrine, cineva intră în „planul astral” (sau „planuri”, numai dacă acest sălaş este socotit ca un întreg, ori în straturile lui separate) la vremea morţii, şi precum spune teoria lui Swedenborg, nu există nicio schimbare neaşteptată a stării cuiva şi nicio judecată. Omul continuă să vieţuiască ca şi înainte, numai că se află în afara trupului şi începe să „treacă prin toate sub-planurile planului astral, în calea sa către lumea cerurilor”[vi]. Fiecare sub-plan se subţiază continuu şi se „adânceşte” şi înaintarea prin acestea, departe de a stârni frică şi şovăială, aşa cum se întâmplă în „vămile” creştine, ci totul se petrece în desfătare şi veselie: „Bucuria vieţii în planul astral este atât de mare, că viaţa cea trupească în asemănare cu ea nu pare viaţă deloc... La nouă din zece nu le place cu nici un chip să se întoarcă în trup”. (A. E. Powel, op. cit., pag. 94).
Teosofia, invenţia mediumului rus Elena Blavatskaia, a fost întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o încercare de a da o lămurire sistematică legăturilor mediumnice cu „morţii”, care s-au înmulţit în lumea apuseană de la marea izbucnire a fenomenului spiritist din America, în anul 1848. Astăzi, doctrina ei asupra „planului astral” (deşi adesea nu este numit astfel) este modelul pe care l-au folosit mediumuri şi alţi amatori de ocultism pentru a lămuri experienţele lor din lumea duhurilor.
Deşi cărţile teosofice asupra „planului astral” sunt pline de aceeaşi „deşertăciune şi banalitate revoltătoare”, pe a cărei bază Dr. Jung socoteşte să pună însuşirile întregii literaturi spiritiste, totuşi, dincolo de această neruşinare, există o filosofie de bază despre adevărul celeilalte lumi, care atinge o coardă sensibilă a cercetătorilor de astăzi. Părerea umanistă a lumii de astăzi, se îndreaptă cu mai multă bunăvoinţă către o altă lume, care este mai degrabă desfătătoare decât dureroasă. O lume care îngăduie mai degrabă „dezvoltarea” ori „evoluţia” liniştită decât judecata de la sfârşitul vieţii. O lume care mai degrabă îngăduie „încă o şansă” pentru a se pregăti pentru o realitate mai înaltă, decât hotărârea sorţii veşnice prin faptele săvârşite de-a lungul vieţii pământeşti. Învăţarea teosofiei arată tocmai aceste însuşiri cerute de „sufletul modern” şi cere să se bazeze pe experienţă.
Pentru a da un răspuns creştin ortodox la această învăţătură, trebuie să privim mai atent experienţele obişnuite care au loc în „planul astral”. Dar unde să privim? Vestirile mediumurilor sunt în chip vădit nevrednice de încredere şi sunt lipsite de limpezime; şi în orice caz, legătura cu „lumea spiritelor” prin mediumuri este prea întunecată şi mijlocită, pentru a alcătui dovada convingătoare a firii acelei lumi. Experienţele de „după moarte” de astăzi, pe de o parte, sunt prea scurte şi negrăitoare pentru a fi socotite mărturie despre adevărata natură a celelalte lumi.
Dar există un fel de experienţă în „planul astral” care poate fi cercetată mai amănunţit. În limbajul teosofic se numeşte „proiecţie astrală” sau „proiecţia corpului astral”. Prin cultivarea anumitor tehnici mediumnice, este cu putinţă nu numai intrarea în legătură cu spirite care s-au despărţit de trup, aşa cum fac
mediumurile obişnuite (când şedinţele lor de spiritism sunt adevărate), ci intră cu adevărat în sălaşul lor de existenţă şi „călătoresc” prin mijlocul lor. Cineva poate să nu creadă când aude despre asemenea experienţe din vremurile străvechi, dar se întâmplă, că această experienţă a ajuns să fie destul de obişnuită în vremurile noastre - şi nu numai printre ocultişti – şi există deja o literatură bogată în acest domeniu, cu experienţe povestite de către cei care le-au trăit.
4. „Proiecţia astrală”
Creştinii ortodocşi cunosc faptul că omul poate cu adevărat să se ridice deasupra marginilor firii sale trupeşti şi poate să călătorească în locuri nevăzute. Acest fel de călătorie nu ne priveşte pe noi aici. Apostolul Pavel nu a ştiut dacă se afla „în trup” ori „în afară de trup” când a fost răpit până la al treilea cer (II Cor. 12, 2), şi nu se cuvine să socotim noi până la care suiş trebuie să se subţieze trupul pentru a intra în rai (dacă experienţa a avut loc cu adevărat „în trup”). Sau în ce fel de „trup subţire” poate fi îmbrăcat sufletul în timpul unei experienţe „în afara trupului” - dacă acest fel de lucruri poate fi cunoscut cu adevărat în această viaţă. Este destul să ştim că sufletul (în oricare fel de „trup”), poate fi răpit cu adevărat prin harul lui Dumnezeu şi poate să vadă raiul, cât şi sălaşul din văzduh, în care sălăşluiesc duhurile de sub cer.În literatura ortodoxă, se vorbeşte adesea despre asemenea experienţe, ca având loc „în afara trupului”, aşa cum a fost experienţa Sf. Antonie la „vămi”, în vreme ce stătea la rugăciune, cum s-a arătat mai înainte. Episcopul Ignatie Brianceaninov pomeneşte de doi pustnici din veacul al XIX-lea, ale căror suflete au ieşit din trupurile lor, pe când se aflau la rugăciune - Cuviosul Vasilisc al Siberiei, al cărui ucenic a fost vestitul Zosima, şi Bătrânul Schimonah Ignatie (Isaia), prieten bun al episcopului Ignatie (Ignatie Brianceaninov, Opere complete, vol. III, pag. 75). Cea mai uimitoare experienţă „în afara trupului” din Vieţile sfinţilor ortodocşi este probabil aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al X-lea), care, în vreme ce trupul său se afla în zăpadă, pe străzile cetăţii, el a fost răpit în duh ca să vadă raiul şi cel de al treilea cer, despre care a povestit ucenicului său, care a istorisit întâmplarea (Vieţile sfinţilor, 2 octombrie).
Asemenea întâmplări se petrec numai prin harul lui Dumnezeu şi în chip cu totul aparte, din voinţa şi dorinţa oamenilor. Dar „proiecţia astrală” este o experienţă „în afara trupului”, care poate fi căutată şi învăţată cu ajutorul unor tehnici. Această experienţă reprezintă ceea ce descrie episcopul Ignatie ca „deschiderea simţurilor”, şi este limpede că – întrucât legătura cu duhurile este oprită oamenilor, în afară de lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu - sălaşul care poate fi atins prin acest mijloc nu este cerul, ci numai sălaşul aerial de sub cer, văzduhul locuit de duhurile cele căzute.
Textele teosofice care descriu această experienţă în amănunt, sunt pline de păreri şi tâlcuiri oculte, şi sunt lipsite de orice folos pentru a alcătui o imagine a experienţelor adevărate din acest sălaş. Cu toate acestea, în sec. al XX-lea, a apărut un alt fel de literatură care se ocupă de această experienţă: odată cu lărgirea cercetărilor şi experimentelor în domeniul „parapsihologiei”, unii indivizi au descoperit, fie întâmplător, fie prin experiment, că le stă în putinţă să aibă experienţe de „proiecţie astrală”, şi au scris cărţi care descriu experienţele lor în limbaj non-ocult; unii cercetători au adunat şi au cercetat relatări ale experienţelor „în afara trupului” şi au scris despre acestea, mai degrabă într-un limbaj ştiinţific decât ocult.
Vom vorbi aici despre unele dintre aceste cărţi.
Latura „pământească” a experienţelor din „afara trupului” este prezentată bine într-o carte, de către directorul Institutului de Cercetări Psihologice din Oxford, Anglia[vii]. Ca răspuns la o chemare făcută în septembrie 1966, în presa britanică şi la radio, Institutul a primit vreo 400 de răspunsuri de la persoane care au pretins că au avut experienţe în afara trupului. Un asemenea răspuns arată că astfel de experienţe nu sunt nicidecum rare în zilele noastre şi cei care le-au avut sunt cu mult mai doritori decât în anii din urmă, să vorbească despre acestea, fără frica de a fi socotiţi că sunt „nebuni”. Dr. Moody şi alţi cercetători au aflat aceleaşi lucruri despre experienţele de „după moarte”.
Celor 400 de persoane li s-au dat să completeze două chestionare, iar cartea a fost urmarea comparării şi a cercetării răspunsurilor la aceste chestionare.
Aproape toate experienţele prezentate în această carte s-au petrecut fără voie, fiind declanşate de diferite împrejurări trupeşti: osteneli, oboseală, boală, accident, anesteziere, somn.
Aproape toate s-au întâmplat în preajma trupului (nu în vreun sălaş al „duhului”), şi constatările care s-au făcut sunt foarte asemănătoare cu cele la care au ajuns oamenii care au avut experienţe „după moarte”; cineva îşi vede trupul din „afară”, are toate însuşirile simţurilor (chiar dacă aflându-se în trup este surd sau orb), nu-i stă în putinţă să atingă sau să lucreze asupra celor ce se află împrejurul lui, „pluteşte” în aer cu un mare simţ de desfătare şi bunăstare; mintea este mai limpede decât de obicei.
Unele persoane au povestit despre întâlniri cu rude răposate, sau călătorii către un loc ce părea să nu facă parte dintr-o realitate obişnuită.
Un cercetător al experienţelor din „afara trupului”, geologul englez Robert Crookall, a adunat un număr foarte mare de exemple de astfel de experienţe, atât de la ocultişti, cât şi de la mediumuri, pe de o parte, şi de la oameni obişnuiţi pe de altă parte. El relatează experienţa după cum urmează: „S-a ’născut’ un trup-replică sau o ’dublură’ din trupul material şi s-a aşezat deasupra aceluia. Când ’dublura’ s-a despărţit de trup, s-a produs o ’pierdere a memoriei’ (cam tot aşa cum schimbarea vitezelor la maşină aduce o întrerupere foarte scurtă în transmiterea puterii)... Adesea avea loc o revedere a întâmplărilor petrecute în viaţă, iar trupul material care fusese părăsit, era de obicei văzut de către ’dublura’ care se afla în stare liberă... Contrar aşteptărilor, nimeni nu a vorbit despre vreo durere ori frică, care să fie pricinuită de ieşirea din trup – totul părea desăvârşit de firesc... Conştienţa, aşa cum lucra prin ’dublura’ despărţită de trup, era mult mai ascuţită decât în viaţa obişnuită... Uneori apărea telepatie, clarviziune şi înainte-cunoaştere. Se vedeau uneori prieteni ’morţi’. Multe persoane au arătat o mare neplăcere faţă de intrarea din nou în trup şi de întoarcerea la viaţa pământească... Acest exemplu obişnuit de întâmplări în experienţele din afara trupului, care până acum, nu erau recunoscute, nu se pot lămuri, în mod potrivit, pe presupunerea că toate aceste experienţe erau vise şi că toate ’dublurile’ descrise erau simple halucinaţii. Pe de altă parte, se poate lămuri de îndată pe baza presupunerii că acestea erau experienţe adevărate şi că ’dublurile’ văzute erau trupuri adevărate (deşi erau de o mare subţirime)”[viii].
Această descriere este asemănătoare, punct cu punct, cu „modelul” Doctorului Moody despre experienţele de după moarte (Viaţă după viaţă, pag. 23-24). Această asemănare arată atât de limpede că se poate înfăţişa doar una şi aceeaşi experienţă. Dacă este aşa, putem, în cele din urmă, să definim experienţa pe care au povestit-o Dr. Moody şi alţi cercetători, şi care a stârnit un interes atât de mare şi neînţelegeri în lumea apuseană de câţiva ani încoace. Nu este tocmai o experienţă „după moarte”; este mai degrabă experienţa „în afara trupului” care este doar un pas către alte experienţe mult mai lărgite, fie ale morţii, fie ceea ce se numeşte uneori „călătorie astrală” (despre care veţi vedea mai jos). Deşi starea „în afara trupului”
s-ar putea numi „prima clipă” a morţii - dacă urmează moartea cu adevărat - este o mare greşeală să deducem din aceasta orice despre starea de „după moarte”, în afară de faptele simple ale supravieţuirii şi conştienţa sufletului după moarte, asupra cărora, cel ce crede cu adevărat în nemurirea sufletului nu se va împotrivi[ix]. Mai mult, fiindcă starea „trupului după moarte” nu este neapărat legată de moarte, trebuie să fim cu dreaptă judecată în alegerea datelor limpezi ale experienţelor extinse în acest domeniu; mai ales, trebuie să ne întrebăm dacă arătările „raiului” (sau „iadului”) pe care le văd astăzi unii oameni, au vreo legătură cu adevărata înţelegere creştină a raiului şi iadului, sau dacă acestea sunt numai o socotinţă a vreunei simple experienţe fireşti (sau drăceşti) din sălaşul din „afara trupului”.
Dr. Crookall - care a fost cel mai cuprinzător cercetător în acest domeniu, de până acum, fiind cu aceeaşi băgare de seamă şi purtare de grijă pentru amănunt, care caracterizează cărţile sale de început despre plantele fosile din Marea Britanie – a adunat mult material despre experienţele „raiului” şi ale „gheenei”. El socoteşte că amândouă sunt experienţe fireşti şi cu adevărat universale în starea „din afara trupului” şi le deosebeşte după cum urmează: „Cei care şi-au părăsit trupurile în chip firesc erau înclinaţi să vadă privelişti luminoase şi liniştite (’raiul’), un fel de pământ slăvit; în vreme ce (cei care erau) scoşi afară cu sila... se îndreptau spre împrejurări de o oarecare nedesluşire, tulburi, şi către o stare între vis şi realitate, care este asemănătoare cu ’hadesul’ oamenilor de pe vremuri. Cei dintâi întâlneau mulţi ajutători (cuprinzând rude şi prieteni morţi, cum am pomenit deja); cei din urmă întâlneau uneori împotrivitori fără trup” (pag. 14-15).
Persoanele care au ceea ce Dr. Crookal numeşte o „alcătuire trupească mediumnistică”, în chip neschimbat trec mai întâi printr-un loc „hades” întunecat şi împâclit, şi apoi printr-un loc cu o lumină strălucitoare, care seamănă cu raiul. Acest „rai” este descris în felurite feluri (atât de mediumuri cât şi de non-mediumuri) ca „cea mai frumoasă privelişte văzută vreodată”, „o privelişte de o frumuseţe neasemănată - o grădină nesfârşită ca un parc şi lumina de acolo este o lumină care nu s-a văzut niciodată pe mare sau pe pământ,” „privelişte frumoasă” cu „oameni înveşmântaţi în alb” (pag. 117), „lumina se făcea mai puternică”, „pământul întreg era roşiatic” (pag. 137).
Pentru a lămuri aceste experienţe, Dr. Crookall presupune că există un „pământ întreg” care cuprinde, pe treapta cea mai de jos, pământul cel material, pe care îl cunoaştem din viaţa de zi cu zi, împrejmuit de o sferă nematerială, care se întrepătrunde cu regiuni „hades” şi „rai”, la hotarele lui de jos şi de sus (pag. 87).
Aceasta este o descriere a ceea ce în limbaj ortodox se cunoaşte ca văzduhul (sălaşul aerial al) duhurilor căzute de sub cer, sau „planul astral” al teosofiei; totuşi, în descrierile ortodoxe ale acestui sălaş nu se face nici o deosebire „geografică” între partea de „sus” şi cea de „jos” şi se stăruie mai mult asupra înşelărilor drăceşti care sunt o parte integrantă a acestui sălaş. Dr. Crookall, fiind cercetător laic, nu cunoaşte nimic despre acest chip al văzduhului, dar mărturiseşte, din punctul său de vedere „ştiinţific”, lucrul de cea mai mare însemnătate pentru înţelegerea experienţelor de „după moarte” şi din „afara trupului”: ”raiul” şi „iadul” pe care le văd persoanele în aceste experienţe sunt doar părţi (sau chipuri părelnice) ale sălaşului din văzduh al duhurilor şi nu au nici o legătură cu raiul adevărat şi iadul adevărat din învăţătura creştină, care sunt sălaşuri veşnice ale sufletelor oamenilor (şi ale trupurilor lor celor înviate) la fel ca ale duhurilor celor nemateriale. Persoanele care se află în starea din „afara trupului” nu sunt slobode să „umble” în raiul şi iadul adevărat, care sunt deschise sufletelor numai prin voia hotărâtă a lui Dumnezeu. Dacă unii „creştini” văd la „moarte”, aproape imediat, o „cetate cerească” cu „porţi de perle” şi „îngeri”, este doar un semn că cele ce se văd în sălaşul din văzduh atârnă într-o oarecare măsură de experienţele şi aşteptările trecute ale acelei persoane, întocmai aşa cum hinduşii care mor văd templele şi „zeii” lor hinduşi. Experienţele creştine adevărate ale raiului şi iadului (aşa cum vom vedea în capitolul următor) sunt la o cu totul altă măsură.
5. „Călătoria astrală”
Aproape toate experienţele recente de „după moarte” au fost foarte scurte; dacă ar fi fost mai îndelungate, ar fi urmat moartea adevărată. Dar în starea din „afara trupului” care nu se leagă de împrejurările din preajma morţii, este cu putinţă o experienţă mai îndelungată. Dacă această experienţă este destul de lungă, omul îşi poate părăsi mediul înconjurător şi poate intra într-o privelişte cu totul nouă - nu numai pentru o privire scurtă a unei „grădini” sau a unui „loc luminos” sau a unei „cetăţi cereşti”, ci pentru o „aventură” mai lungă în sălaşul din văzduh. „Planul astral” este în chip limpede foarte aproape de fiecare om, şi anumite experienţe hotărâtoare (sau tehnici mediumnistice) îl pot „arunca” pe om în legătură cu acel plan. Dr. Carl Jung povesteşte experienţa unuia dintre pacienţii săi, o femeie care a avut o experienţă „în afara trupului” în vreme ce trecea printr-o naştere grea. I-a văzut pe doctori şi pe surori în jurul ei, dar în spate simţea că se află o privelişte slăvită, care părea să fie hotarul unei alte dimensiuni; simţea că dacă s-ar întoarce către acea privelişte ar pleca din viaţa aceasta - dar s-a întors în trup[x].Dr. Moody a scris despre mai multe asemenea experienţe, pe care le numeşte experienţe de „hotar” sau „limită” (Viaţă după viaţă, pag. 54-57).
Cei care îşi pricinuiesc experienţa „proiecţiei astrale” dinadins, au adesea putinţa de a intra în această „altă dimensiune”. Descrierile „călătoriilor” în această dimensiune, pe care le-a făcut un om în ultimii ani, au ajuns la o oarecare faimă, care i-a îngăduit să întemeieze un institut pentru experienţe în starea din „afara trupului”. Unul dintre cercetătorii acestui institut a fost Dr. Elizabeth Kubler-Ross, care este de acord cu concluziile lui Monroe cu privire la asemănarea experienţelor din „afara trupului” şi starea de „după moarte”. Vom prezenta pe scurt cele ce a aflat acest experimentator[xi].
Robert Monroe este om de afaceri american, de succes (preşedintele consiliului director al unei societăţi pe acţiuni de multe milioane de dolari) şi un necunoscător în religie. Experienţele sale în „afara trupului” au început în 1958, înainte de a-l interesa literatura ocultă câtuşi de puţin, pe când îşi săvârşea experimentele în tehnicile de învăţare a datelor în timpul somnului; acest lucru avea nevoie de exerciţii de concentrare şi relaxare, asemenea unor tehnici de meditaţie. După ce a început aceste experimente, a trecut printr-o întâmplare neobişnuită, când i s-a părut că a fost lovit de un fascicul de lumină, care i-a pricinuit o paralizie trecătoare. După ce această senzaţie se repetase de câteva ori, a început să „plutească” în afara trupului, şi apoi a început să-şi provoace şi să trăiască intens aceste experienţe. La începutul „călătoriilor” sale oculte, el dă la iveală aceleaşi însuşiri de bază – meditaţie pasivă, experienţa „luminii”, acestea reprezentând o atitudine de încredere şi deschidere către experienţe noi şi necunoscute, toate în unire cu o concepţie „practică” asupra vieţii şi lipsită de cunoştiinţele sau experienţele adânci ale creştinismului – care l-a deschis pe Swedenborg către isprăvile sale din lumea duhurilor.
Mai întâi, „călătoriile” lui Monroe erau locuri care se puteau recunoaşte pe pământ - la început erau locuri din apropiere, apoi erau locuri mai îndepărtate - cu unele încercări izbutite de a aduce înapoi mărturii adevărate ale experienţelor. Apoi a început să ia legătura cu chipuri „de năluciri”, prima legătură având loc într-un experiment mediumnistic („călăuza indiană” trimisă de medium a venit pentru el cu adevărat! - pag. 52). În cele din urmă, a început să intre în legătură cu privelişti necunoscute care nu păreau să fie de pe pământ.
Luând în seamă amănuntele experienţelor sale (pe care le scria de îndată ce se întorcea în trup), le-a împărţit în trei grupe după „locuri”:
- „Locul de lucrare I” este „aici-acum”, mediul obişnuit al acestei lumi.
- „Locul de lucrare II” este un mediu „nematerial” care pare nesfârşit, cu aceleaşi însuşiri ca ale „planului astral”. Acest loc este „mediul firesc” al celui de al „doilea trup”, după cum numeşte Monroe entitatea care călătoreşte în acest sălaş, care „întrepătrunde” lumea materială, şi legile sale sunt cele ale gândului: „cum gândeşti, aşa eşti”, „cei ce se potrivesc se adună”, pentru a călători, omul trebuie numai să se gândească unde vrea să ajungă. Monroe a vizitat felurite „locuri” din acest sălaş, unde a văzut nişte lucruri cum ar fi un grup de oameni care purtau veşminte lungi şi se aflau într-o vale strâmtă (pag. 81), şi mai mulţi oameni în uniformă care se numeau „armata care ocheşte bine”, aşteptând să primească sarcini (pag. 82).
- „Locul de lucrare III” este un loc care pare să fie la fel de adevărat ca şi pământul, cu toate că este deosebit de orice se cunoaşte pe acest pământ, cu însuşiri anacronice necunoscute; teosofii probabil ar înţelege aceasta ca o altă parte mai „tare” a „planului astral”.
Neavând credinţă, Monroe s-a deschis către sugestiile „religioase” ale fiinţelor acestui sălaş. I s-au dat vedenii „prooroceşti” ale întâmplărilor viitoare, care uneori, s-au întâmplat cu adevărat, aşa cum le-a văzut el (pag. 145 şi mai departe). Odată, când i s-a arătat o rază de lumină albă la hotarul stării din afara trupului, el i-a cerut un răspuns la întrebările sale despre acest sălaş. Un glas din lăuntrul razei a răspuns: „Cere părintelui tău să-ţi spună marea taină.” Drept aceea, cu următorul prilej, Monroe s-a rugat: „Părinte, călăuzeşte-mă. Părinte, spune-mi marea taină” (pag. 131-132).
Din toate acestea este limpede că Monroe, deşi a rămas „laic” şi „necunoscător” în concepţia sa religioasă, s-a lăsat de bunăvoie să fie folosit în chip liber de către fiinţele sălaşului ocult (care, de bună seamă sunt draci).
Întocmai ca Dr. Moody şi ca alţi cercetători ai acestui sălaş, Monroe scrie că „în doisprezece ani de activităţi în afara lumii materiale, nu găseşte nici o mărturie care să dovedească noţiunile biblice de Dumnezeu şi de viaţa de dincolo într-un loc numit rai” (pag. 116). Cu toate astea, ca şi Swedenborg, ca teosofi şi cercetători, cum ar fi Dr. Crookall, el află în mediul „nematerial” pe care l-a cercetat, „toate aspectele pe care noi le socotim că sunt ale raiului şi ale iadului, care sunt numai o parte a Locului de lucrare II” (pag. 73). În locul care pare „cel mai apropiat” de lumea materială, a dat peste un loc cenuşiu-închis, populat cu „fiinţe care muşcă şi chinuiesc”; el crede că acesta poate fi „hotarul iadului” (pag. 120-121), aproape ca regiunea „hades” pe care a identificat-o Dr. Crookall.
Cu toate astea, experienţa despre „rai” a lui Monroe este foarte doveditoare. El a călătorit de trei ori într-un loc de „pace desăvârşită”, plutind printre nori calzi, pufoşi, care erau mângâiaţi de raze de lumină, care îşi schimbau culoarea neîncetat; fremăta împreună cu muzica fără cuvinte a corurilor. În jurul său se aflau în aceeaşi stare, fiinţe fără nume, cu care nu avea nici o legătură sufletească. A simţit că acest loc era „căminul” său de pe urmă, şi câteva zile după ce se sfârşise această experienţă, mai cugeta la ea (pag. 123-125). De bună seamă, acest „cer astral” este izvorul de bază al învăţăturii teosofice asupra „desfătării” celeilalte lumi; dar ce departe este de adevărata învăţătură creştină a Împărăţiei cereşti, care se află cu mult dincolo de acest sălaş al văzduhului, care în deplinătatea dragostei şi a însuşirilor şi a simţirii conştiente a lui Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de necredincioşii vremurilor noastre, care nu cer nimic mai mult decât o „nirvana” de nori pufoşi şi de lumini colorate! Duhurile cele căzute pot lesne să pricinuiască o asemenea experienţă a „raiului”; dar numai lupta creştină şi harul lui Dumnezeu îl pot înălţa pe om în adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu.
În câteva prilejuri, Monroe l-a întâlnit pe „Dumnezeul” cerului lui. Această întâmplare, zice el, poate avea loc oriunde în „Locul de lucrare II”. „În miezul lucrului obişnuit, oriunde ar fi acesta, există un semnal depărtat, aproape ca trâmbiţele vestitoare. Fiecare primeşte semnalul în pace, şi odată cu el, fiecare încetează să mai vorbească sau să mai lucreze. Este semnalul care anunţă că El (sau Ei) vine prin împărăţia sa. Nu există nici o închinăciune pioasă sau îngenunchiere. Mai degrabă, atitudinea este ca o stare de fapt. Este o întâmplare cu care toţi sunt obişnuiţi şi supunerea îndepărtează toate celelalte lucruri. Nimic nu se abate de la aceasta.
La semnal, fiecare vietate se aşează... cu capul îndreptat într-o parte, în asemenea chip încât să nu-L vadă când trece prin preajmă. Se pare că scopul este de a alcătui o cale vie peste care El să poată călători... Nu-i nici o mişcare, nici măcar un gând, când trece El...
Cu câteva prilejuri, când am experimentat aceasta, m-am aşezat şi eu jos împreună cu ceilalţi. La vremea cuvenită, nu putea veni nici un alt fel de gând, potrivnic. În vreme ce trece El, răsună o muzică veselă şi se răspândeşte un simţământ de tărie vie, desfătătoare, a puterii de pe urmă, care slăbeşte şi se pierde în depărtare... Este o lucrare la fel de obişnuită ca şi oprirea la lumina semaforului într-o intersecţie aglomerată, sau aşteptarea la trecerea peste calea ferată, când semnalul arată apropierea trenului; eşti nepăsător şi totuşi simţi o preţuire nerostită pentru puterea înfăţişată prin trenul care trece.
Întâmplarea este la fel de impersonală.
Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau reprezentantul Său? (pag. 122-123).Ar fi greu de găsit în literatura ocultă a lumii o povestire mai vie a slăvirii lui satan în propria lui împărăţie, de către robii săi impersonali. În acest loc, Monroe arată legătura lui cu mai marele împărăţiei, în care a intrat. Într-o noapte, la vreo doi ani după ce şi-a început călătoriile în „afara trupului”, s-a simţit scăldat în acelaşi fel de lumină care se arată la începutul acestor experienţe, şi a simţit o forţă puternică, inteligentă, personală, care i-a răpit puterea şi voinţa. „Mi s-a părut în chip hotărât că eram legat strâns de această forţă inteligentă, prin statornicie - mereu fusesem aşa - şi că aveam o menire de îndeplinit aici pe pământ” (pag. 260-261). Într-o altă asemenea experienţă cu această forţă ori „entitate” nevăzută, care a avut loc câteva săptămâni mai târziu, ea (sau ele) părea că intră în mintea lui şi o „cercetează”, şi apoi, „părea că se avântă spre cer, în vreme ce eu strigam în urmă, stăruitor[xii]. Atunci am fost sigur că mentalitatea şi inteligenţa lor era cu mult peste puterea mea de înţelegere. Este o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel de simţământ de dragoste sau de mângâiere pe care noi le apreciem atât de mult... M-am aşezat jos şi am plâns, cu suspine mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci, pentru că atunci am simţit fără nici o reţinere ori nădejde viitoare de schimbare, că Dumnezeul copilăriei mele, al bisericilor, al religiei din întreaga lume, nu era aşa cum îl slăveam noi - că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi ’suferi’ pierderea acestei amăgiri” (pag. 262).Cu greu şi-ar putea închipui cineva o descriere mai bună a întâlnirii cu diavolul, prin care trec atât de mulţi contemporani de-ai noştri nebănuitori, fiind lipsiţi de orice ajutor pentru a i se împotrivi aceluia, din pricina înstrăinării lor de adevăratul creştinism.
Mărturia lui Monroe despre firea şi fiinţele „planului astral” are o mare însemnătate. Cu toate că s-a adâncit în aceasta, şi şi-a încredinţat sufletul spre ascultare duhurilor celor căzute, el şi-a povestit experienţele într-un limbaj deschis, neocult şi dintr-un punct de vedere omenesc oarecum normal, prin care a făcut din cartea sa o atenţionare grăitoare împotriva „experienţelor” din acest sălaş. Cei care cunosc învăţătura creştin ortodoxă despre lumea văzduhului, cât şi despre adevăratul rai şi iad care se află în afara văzduhului, pot fi convinşi cu mai multă hotărâre de adevărul duhurilor celor căzute şi de sălaşul acelora, cât şi de primejdia cea mare de a intra în legătură cu ele, chiar dacă se fac astea pentru cercetări aparent „ştiinţifice”[xiii].
Ca păstrători ai credinţei creştin ortodoxe, nu trebuie să cunoaştem neapărat cât de mult din experienţa sa a fost „adevărată” şi cât de mult a fost o urmare a întâmplărilor şi amăgirilor puse la cale pentru el de către duhurile cele căzute; înşelarea este o parte atât de însemnată a sălaşului din văzduh, că nici un amănunt nu duce la încercarea de a lămuri aspectele sale fireşti. Nu se poate pune la îndoială faptul că el a întâlnit sălaşul duhurilor celor căzute.
Se poate intra în legătură şi cu „planul astral” (dar nu neapărat în starea din „afara trupului”), prin folosirea unor droguri. Experimente recente în administrarea LSD muribunzilor, au pricinuit experienţe din „preajma morţii” foarte convingătoare, împreună cu o „scurtă desfăşurare” a întregii vieţi, vederea unei lumini orbitoare, întâlniri cu „morţii” şi cu „fiinţe spirituale” neomeneşti, şi vestirea soliei spirituale cu privire la adevărurile „religiei cosmice”, reîncarnare şi altele asemenea. Dr. Kubler-Ross s-a adâncit şi în aceste experienţe[xiv].
Se ştie că şamanii triburilor primitive intră în legătură cu lumea din văzduh a duhurilor căzute, în stările din „afara trupului”, şi odată „iniţiaţi” în această experienţă sunt în stare să viziteze „lumea duhurilor” şi să vorbească cu fiinţe de dincolo[xv].
Aceeaşi experienţă era obişnuită printre iniţiaţii „tainelor” lumii păgâne antice. În Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina (2 octombrie), există mărturia unui fost vrăjitor, despre experienţele sale din acest sălaş:
„Pe Muntele Olimp, Ciprian a învăţat toate chipurile meşteşugirilor drăceşti: el stăpânea felurite schimbări drăceşti, a învăţat cum să schimbe firea văzduhului... În locul acela a văzut o legiune nenumărată de draci, împreună cu stăpânitorul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau înaintea lui, alţii îi slujeau, iar alţii îi aduceau laude şi unii au fost trimişi în lume ca să-i strice pe oameni. A mai văzut acolo zei şi zeiţe păgâne în chipurile lor înşelătoare, şi felurite năluci şi arătări, învăţând cum să le cheme printr-un post aspru de patruzeci de zile...
Astfel a ajuns vrăjitor, fermecător şi pierzător de suflete, mare prieten şi slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care a vorbit faţă către faţă, primind mare cinste de la acela, după cum chiar el însuşi a mărturisit. ’Credeţi-mă,’ zicea el, ’eu l-am văzut chiar pe stăpânitorul întunericului... I-am adus plecăciune atât lui cât şi strămoşilor lui... Mi-a făgăduit să mă facă ocârmuitor după plecarea mea din trup, şi în toată vremea vieţii pământeşti să mă ajute în toate... Chipul stăpânitorului întunericului arăta ca o floare. Pe cap avea o cunună (nu una adevărată, ci un fel de nălucire) făcută din aur şi pietre strălucitoare, care lumina toată împrejurimea lui; şi veşmintele aceluia erau uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, toată împrejurimea aceea se cutremura, o mulţime de duhuri rele de felurite trepte ierarhice se aflau înaintea tronului aceluia într-o ascultare desăvârşită. La vremea aceea m-am dăruit în întregime slujirii lui, ascultându-i desăvârşit fiecare poruncă”. (Cuvântul ortodox, 1976, nr. 70, pag. 136-138).
Sf. Ciprian nu spune lămurit dacă a avut aceste experienţe în afara trupului. S-ar părea într-adevăr că vrăjitorii şi iniţiaţii mai sporiţi nu au nevoie să-şi părăsească trupul pentru a intra în legătură desăvârşită cu sălaşul din văzduh. Swedenborg, pe când îşi povestea experienţele din „afara trupului”, a spus că dimpotrivă, a avut cele mai multe legături cu duhurile, pe când se afla în trup, dar cu „porţile simţurilor” deschise (Rai şi iad, secţiunile 440-442). Mai mult, însuşirile acestui sălaş şi întâmplările pe care le are cineva în acest sălaş, sunt aceleaşi, fie că omul se află „în” ori „în afara” trupului.
Unul dintre vestiţii vrăjitori păgâni din vechime (sec. al II-lea), descriind iniţierea sa în tainele lui Isis, dă un exemplu clasic al experienţei din „afara trupului”, şi legătura cu sălaşul din văzduh, care ar putea fi folosit pentru a istorisi unele experienţe de astăzi din „afara trupului” şi de „după moarte”:
„Voi povesti (despre iniţierea mea) în măsura în care pot povesti în chip legiuit celor neiniţiaţi, dar numai cu condiţia să credeţi cele ce vă spun. M-am apropiat de porţile morţii şi am păşit cu un picior pe pragul Proserpinei, deşi întoarcerea era îngăduită, am fost răpit de toate stihiile. La miezul nopţii am văzut soarele strălucind de parcă ar fi fost amiază. Am intrat în lumea zeilor de dedesubt şi a zeilor din lumea de deasupra, am stat în preajmă şi m-am închinat lor. Ei, acum aţi aflat ce s-a întâmplat, dar mă tem că nu sunteţi mai învăţaţi”[xvi].
Concluzii despre sălaşul din „afara trupului”
Tot ce s-a spus aici despre experienţele „în afara trupului” este de-ajuns pentru a aşeza experienţele de „după moarte” de astăzi în propria lor lumină. Să prezentăm pe scurt cele ce am aflat noi:1. Acestea sunt, în întregime şi în chip firesc, experienţe „în afara trupului”, lucru foarte cunoscut mai ales în literatura ocultă, experienţe care în ultimii ani li se întâmplă din ce în ce mai des oamenilor obişnuiţi care nu sunt deloc adânciţi în ocultism. Cu toate acestea, aceste experienţe, nu ne spun aproape nimic despre cele ce se întâmplă cu sufletul după moarte, în afară de faptul că este viu şi conştient.
2. Sălaşul în care intră sufletul îndată ce iese din trup şi începe să piardă legătura cu ceea ce noi cunoaştem ca „realitate materială” (fie după moarte, fie într-o experienţă obişnuită „în afara trupului”), nu este nici raiul, nici iadul, ci un sălaş nevăzut, aproape de pământ, care se numeşte în chip felurit: „după moarte” sau „planul Bardo” (Cartea tibetană a morţilor ), „lumea spiritelor” (Swedenborg şi spiritismul), „planul astral” (teosofie şi ocultism), „locul de lucrare II” (Monroe) - sau, în limbaj ortodox, lumea văzduhului de sub ceruri unde sălăşluiesc duhurile cele căzute şi sunt lesne lucrătoare în înşelarea oamenilor care să-i ducă la osândire. Aceasta nu este „lumea cealaltă” care îl aşteaptă pe om după moarte, ci doar partea nevăzută a acestei lumi, prin care trebuie să treacă omul pentru a ajunge cu adevărat în lumea „cealaltă” a raiului sau a iadului.
Pentru cei care au murit cu adevărat, şi care sunt călăuziţi de îngeri din viaţa pământească, acesta este sălaşul unde începe Judecata particulară, la „vămile văzduhului”, unde duhurile văzduhului îşi descoperă firea lor cea adevărată şi vrăjmăşia lor faţă de oameni; pentru toţi ceilalţi, acesta este un sălaş al înşelării drăceşti, care se află întru iscusinţa aceloraşi duhuri.
3. Fiinţele cu care se ia legătura în acest sălaş sunt întotdeauna (sau aproape întotdeauna) draci, fie că sunt chemaţi prin mediumuri sau alte practici oculte, fie că se întâlnesc în experienţe „în afara trupului”. Aceia nu sunt îngeri, căci ei sălăşluiesc în rai, iar în acest sălaş se află numai în trecere, ca vestitori ai lui Dumnezeu. Nu sunt suflete ale morţilor, căci acelea sălăşluiesc în rai sau în iad şi prin acest sălaş sunt doar în trecere, îndată după moarte, în calea lor către judecata pentru faptele din această viaţă. Chiar şi cei mai râvnitori părtaşi ai experienţelor „în afara trupului” nu pot rămâne multă vreme în acest sălaş, fără a se pune în primejdia de a se rupe definitiv de trup (moartea), şi chiar în literatura ocultă, asemenea părtaşi se întâlnesc rareori unii cu alţii, după cum se relatează.
4. Nu trebuie să se aibă încredere în experienţele din acest sălaş, şi de bună seamă, acestea nu trebuie să fie socotite după „însemnătatea lor aparentă”. Chiar cei care au o pregătire temeinică în învăţătura creştin-ortodoxă, pot fi înşelaţi cu uşurinţă de către duhurile cele căzute ale văzduhului, prin vreo „vedenie” pe care o pot avea. Dar cei care intră în acest sălaş fără să cunoască măcar ceva despre acest sălaş, şi îi primesc „descoperirile” cu încredere, nu sunt nimic mai mult decât victime vrednice de milă ale duhurilor celor căzute.
Se poate pune întrebarea: Ce este cu simţămintele de „pace” şi „desfătare” care par să se vădească aproape întotdeauna în starea din „afara trupului”? Ce este cu vederea „luminii” pe care o văd atât de mulţi? Sunt şi acestea numai înşelări?
Poate, într-un fel, aceste experienţe sunt „fireşti” pentru suflet, atunci când acesta iese din trup. În această lume căzută, trupurile noastre materiale sunt trupuri ale durerii, stricăciunii şi morţii. Când iese din acest trup, sufletul se află de îndată într-o stare mai „firească” pentru el, mai aproape de starea pe care Dumnezeu o plănuieşte pentru el; căci „trupul duhovnicesc” înviat, cu care va vieţui omul în Împărăţia cerului, este mai asemenea cu sufletul decât cu trupul pe care îl cunoaştem pe pământ. Chiar şi trupul cu care a fost zidit Adam, la început avea o fire deosebită de trupul după căderea lui, având mai mare subţirime şi fără pricină de durere sau osteneală.
În acest sens, „pacea” şi „desfătarea” experienţei „în afara trupului” pot fi socotite adevărate, iar nu o înşelare. Cu toate astea, înşelarea pătrunde în clipa în care omul începe să socotească aceste simţăminte „fireşti” ca pe ceva „spiritual” – ca şi cum această pace a împăcării cu Dumnezeu, şi „desfătarea” ar fi adevărata dezmierdare duhovnicească a raiului. De fapt, oamenii socotesc în felul acesta experienţele lor „în afara trupului” şi pe cele de „după moarte”, din pricina lipsei lor de experienţă duhovnicească adevărată şi a lipsei de cunoaştere. Că aceasta este o greşeală, se poate vedea din faptul că până şi necredincioşii cei mai nepricepuţi au aceeaşi trăire de desfătare când „mor”. Am văzut deja aceasta într-un capitol anterior în cazul hindusului, ateistului şi sinucigaşului. Un alt exemplu uimitor este acela al romancierului britanic agnostic Somerset Maugham, care, atunci când a avut o scurtă experienţă a „morţii”, chiar înainte de moartea sa adevărată, la vârsta de 80 de ani, a văzut mai întâi o lumină care se aprindea tot mai tare şi a avut „cel mai puternic simţământ de eliberare”, după cum a spus cu cuvintele sale (vezi Allen Spreggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 73). Această experienţă nu a fost nici în cea mai mică măsură duhovnicească; a fost doar o trăire „firească” într-o viaţă care s-a sfârşit în necredinţă.
Prin urmare, ca experienţă a simţurilor ori ca una „firească”, s-ar părea că moartea este într-adevăr desfătătoare. Această desfătare poate fi trăită la fel de către cineva a cărui conştiinţă este curată înaintea lui Dumnezeu, cât şi de către cineva care nu este adânc pătruns de credinţa în Dumnezeu şi nici în viaţa cea veşnică, şi de aceea, conştiinţa lui nu pricepe cum nu i-a fost bineplăcut lui Dumnezeu în vremea vieţii sale. După cum bine a zis un scriitor, o „moarte năprasnică” este trăită doar de către „cei care ştiu că Dumnezeu există, şi totuşi şi-au trăit viaţa ca şi cum El nu ar exista”[xvii] - adică, de către cei a căror conştiinţă îi chinuiesc şi îşi liniştesc durerea prin „desfătarea” firească a morţii trupeşti. Deci, deosebirea dintre credincioşi şi necredincioşi nu se vădeşte în clipa morţii, ci mai târziu, la judecata particulară. „Desfătarea” morţii poate fi destul de adevărată, dar nu are o legătură necesară cu soarta veşnică a sufletului, care, poate fi foarte bine una de chinuire.
Cu mult mai adevărată este vederea „luminii”. Aceasta poate fi şi ceva cu adevărat firesc – o reflectare a adevăratei stări de lumină pentru care a fost zidit omul. Dacă-i aşa, este totuşi o mare greşeală să i se dea înţeles „duhovnicesc”, aşa cum procedează întotdeauna cei care nu au experienţă duhovnicească.
Literatura ascetică ortodoxă este plină de atenţionări împotriva încrederii în orice fel de „lumină” care ar putea să i se arate cuiva. Şi când cineva începe să socotească o astfel de lumină că este „înger” sau chiar „Hristos”, este limpede că omul acela a căzut în înşelare, alcătuindu-şi o „realitate” din propria sa închipuire, chiar înainte ca duhurile cele căzute să-şi fi început lucrarea de înşelare.
Este de asemenea „firesc” pentru sufletul ieşit din trup, să aibă o conştiinţă înaltă a realităţii şi să pună în lucrare ceea ce se numeşte acum „percepţie extra-senzorială” (ESP). Este un fapt limpede, prezentat atât în literatura ortodoxă cât şi în cercetările ştiinţifice moderne, că sufletul, chiar şi după „moarte” (şi adesea chiar înaintea morţii) vede lucruri pe care cei din preajma lui nu le văd, ştie când cineva de la mare depărtare moare, etc. Se poate vedea o oglindire a acestui fapt în experienţa Dr. Moody, pe care el o numeşte „viziunea cunoaşterii”, când sufletul pare să aibă o „iluminare” şi să vadă „toate cunoştinţele” în faţa sa (Consideraţii asupra vieţii după viaţă , pag. 9-14).
Sf. Bonifatie descrie experienţa „călugărului de la Wenlock”, pe care a avut-o îndată după moarte, în chipul acesta: „S-a simţit ca un om care vede şi este foarte treaz, ai cărui ochi fuseseră învăluiţi de un înveliş gros, şi apoi, învelişul s-a ridicat fără veste, şi toate cele ce mai înainte erau nevăzute, ascunse şi necunoscute, s-au făcut foarte limpezi. Aşa şi cu el, când învelişul trupului a fost dat la o parte, lumea întreagă părea să fi fost adusă înaintea ochilor lui, aşa încât, într-o singură privire cuprindea toate părţile pământului şi toate mările şi popoarele” (Emerton, Scrisorile Sf. Bonifatie , pag. 25).
Unele suflete par să aibă o subţirime firească mai mare a simţurilor la aceste experienţe, chiar şi atunci când se află în trup. Sf. Grigorie cel Mare socoteşte că „uneori, sufletele pot prevedea viitorul printr-o putere ascuţită proprie”, care este opusă acelora care proorocesc viitorul prin descoperirea lui Dumnezeu (Dialoguri , IV, 27, pag. 219). Dar aceste „mediumuri” cad în înşelare întotdeauna, când încep să socotească ori să-şi sporească acest dar, care poate fi folosit cum se cuvine, numai de către persoanele de o mare sfinţenie şi (de bună seamă) de credinţă ortodoxă. „Mediumul” american Edgar Cayce este un exemplu de cădere în înşelare din pricina acestei „percepţii extra-senzoriale” (ESP): îndată ce a descoperit că are acest dar de a pune diagnostic corect în stare de transă, a început să aibă încredere în toate veştile primite în această stare şi a sfârşit prin a izbuti să proorocească viitorul (făcând uneori greşeli impresionante, ca aceea cu cataclismul care nu a avut loc în 1969, pe coasta de apus), oferind scrieri astrologice şi prezentând „vieţile trecute” ale oamenilor din „Atlantida”, Egiptul antic şi din alte locuri.
Trăirile „fireşti” ale sufletului, când acesta este foarte simţitor, sau este ieşit din trup - fie că acestea ar fi experienţe ale „păcii” şi desfătării, luminii, sau ale „percepţiei extrasenzoriale” - sunt numai „materia primă” a conştiinţei înalte a sufletului, dar oferă (trebuie să o spunem din nou) foarte puţine cunoştinţe adevărate despre starea sufletului după moarte, şi foarte adesea îl duc pe om spre socotinţe neîntemeiate despre „lumea cealaltă”, ca şi spre legătura nemijlocită cu duhurile cele căzute al căror sălaş este acesta. Toate aceste experienţe au loc în lumea „astrală” şi nu au nimic duhovnicesc ori ceresc, nici măcar atunci când trăirea este adevărată, tălmăcirile acestora nu trebuie să se bucure de încredere.
5. Chiar prin firea lucrurilor, nu se poate dobândi o cunoaştere adevărată a sălaşului din văzduh al duhurilor şi a lucrurilor care se petrec acolo numai prin experienţă.
Lăudăroşenia tuturor laturilor ocultismului, că informaţiile lor sunt sigure pentru că se bazează pe „experienţă”, este de bună seamă punctul slab de neocolit al tuturor „cunoştinţelor” oculte.
Pentru că aceste experienţe au loc în văzduh şi sunt săvârşite de draci cu scopul de bază de a înşela şi a pierde sufletele oamenilor, ele sunt mai degrabă legate de înşelare chiar prin firea lor, dacă ţinem seama de faptul că omul, simţindu-se străin în acest sălaş, niciodată nu-l poate cunoaşte pe deplin şi nu poate fi sigur de adevărul lui, aşa cum poate fi sigur de adevărul lumii materiale. Doctrina budistă (după cum este arătată în Cartea tibetană a morţilor ) este, de bună seamă, adevărată când vorbeşte despre firea înşelătoare a arătărilor din „planul Bardo”; dar este greşită când socoteşte, numai pe baza experienţei trăite, că nu se află nici un fel de adevăr obiectiv dincolo de aceste arătări. Adevărul despre sălaşul nevăzut nu poate fi cunoscut, căci ce este acesta cu adevărat, dacă nu se poate descoperi de către un izvor din afara lui sau mai presus de el.
Cercetarea contemporană a acestui sălaş prin mijloace de experimentare personală şi/sau „ştiinţifică” este, din anumite cauze, mărginită la un rezultat cu concluzii greşite şi înşelătoare.
Aproape toţi cercetătorii contemporani primesc sau cel puţin sunt de partea teoriilor oculte cu privire la acest sălaş, numai din pricină că se bazează pe experienţă, care este şi baza ştiinţei. Dar „experienţa” din lumea materială este ceva destul de deosebit de „experienţa” din sălaşul din văzduh. Materia primă care se experimentează şi se cercetează într-un caz este „neutră”, din punct de vedere moral, şi se poate cerceta cu obiectivitate şi se poate verifica de alţii. Dar în celălalt caz, „materia primă” este ascunsă, foarte greu de priceput, şi în multe cazuri are voie proprie - voia de a-l înşela pe cercetător. Pentru această pricină, cercetările profunde ale Dr. Moody, Dr. Crookall, ale doctorilor Osis şi Haraldsson şi Dr. Kubler-Ross, ajung aproape inevitabil să fie folosite pentru a răspândi idei oculte, care reprezintă ideile „fireşti” ce se pot deduce dintr-o cercetare a sălaşului aerial ocult. Acest domeniu ocult poate fi lămurit numai cu ideea (care este foarte rară astăzi) că există un adevăr descoperit, care se află deasupra tuturor experienţelor. Astfel firea lui poate fi recunoscută şi se poate face o deosebire între acest sălaş de jos şi sălaşul înalt al cerului.
Încheiere
S-a cuvenit să dedicăm acest capitol lung experienţelor din „afara trupului” pentru a lămuri cât se poate de bine firea experienţelor care li se întâmplă acum unui mare număr de oameni obişnuiţi, nu numai mediumuri şi ocultişti. (În concluzia acestei cărţi vom încerca să lămurim de ce asemenea experienţe au ajuns să fie astăzi atât de obişnuite.) Este destul de limpede că aceste experienţe sunt adevărate şi nu se pot socoti „halucinaţii”. Dar este la fel de limpede că aceste experienţe nu sunt duhovniceşti, iar încercările, acelora care au trecut prin ele, de a le socoti ca fiind „experienţe duhovniceşti” care descoperă firea cea adevărată a vieţii de după moarte şi starea cea de pe urmă a sufletului - slujesc numai pentru a spori nelămurirea omenirii contemporane şi descoperă cât de departe este conştiinţa acesteia de adevărata cunoaştere şi experienţă duhovnicească.Pentru a vedea aceasta mai bine, vom cerceta câteva cazuri de experienţe adevărate din cealaltă lume - lumea veşnică a raiului care este deschisă omului numai prin voia lui Dumnezeu, şi care este foarte deosebită de sălaşul din văzduh pe care l-am analizat aici, care este doar o parte a acestei lumi, care va avea un sfârşit.
NOTĂ ASUPRA „REÎNCARNĂRII”
Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate şi sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” şi „după moarte”, şi chiar de către oameni de ştiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata particulară ca să sălăşluiască apoi în rai sau în iad, aşteptând învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (după o şedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura creştină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură înrâuririi hinduismului şi budismului, unde este încuviinţată în chip obişnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin
aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obişnuită printre hinduşi cât şi printre budişti şi printre grecii şi romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândeşti „încarnarea” ca om, şi că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte şi chiar plante.
Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureşte toate „nedreptăţile” vieţii pământeşti, cât şi toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naşte orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.
Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea şi menirea sufletului, şi nici un fel de mărturie convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă aşa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzişuri spiritiste, şi să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt creştini.
Cu toate acestea, la o cercetare mai adâncă, teoria reîncarnării nu dă nici o lămurire adevărată a nedreptăţilor: dacă suferă în această viaţă pentru păcatele şi greşelile dintr-o altă viaţă, pe care nu şi-o poate aminti, şi pentru care (dacă cineva a fost „mai înainte” animal), acela nu poate fi făcut răspunzător, şi dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o „individualitate” care supravieţuieşte de la o „încarnare” la alta, şi greşelile trecute ale unui individ au fost de fapt ale altuia - atunci nu există nici o dreptate care să poată fi recunoscută, ci numai o suferinţă oarbă pentru păcate pe care nu le-a săvârşit şi pentru care nu este răspunzător. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; şi descoperirea creştină despre dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu în judecata Sa asupra oamenilor pentru viaţa veşnică din rai sau iad, arată nesocotinţa dobândirii „dreptăţii” prin „reîncarnări” succesive în această lume.
În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare popularitate în lumea apuseană, şi există numeroase împrejurări care sugerează „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se întorc din experienţele „în afara trupului” crezând că aceste experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să credem noi despre aceste situaţii?
Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste împrejurări aduc „mărturia” care este ceva mai mult decât o întâmplare nedesluşită, şi ar putea cu uşurinţă să fie alcătuirea simplei închipuiri: un copil se naşte cu un semn pe gât, şi pe urmă „îşi aminteşte” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, şi atunci „îşi aminteşte” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii şi altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării.
Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea conştientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut.
Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie şi apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre asemenea amintiri?
Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconştiente, nespuse, cât şi celor verbale ale hipnotizatorului.
Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, şi ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare[xviii].
Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar şi atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea... Oricine se află în stare de hipnoză şi face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (Capătul realităţii, pag. 91-92).
Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconştientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat... Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii şi păreau convingătoare... Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare - o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe”[xix].
Dar ce spuneţi despre acele cazuri, care au fost mediatizate mult în ultima vreme, în care există „mărturia obiectivă” a „vreunei vieţi anterioare” a cuiva - în care persoana îşi „aminteşte” amănunte despre timp şi locuri, care nu-i stăteau aceleia în putinţă să le cunoască, şi care pot fi verificate prin documente istorice?
Astfel de cazuri par foarte convingătoare acelora care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „mărturie” nu este deosebit de veştile obişnuite spuse de „spirite” în şedinţele de spiritism (care pot fi de asemenea foarte uimitoare), şi nu se află nici o pricină de a socoti că sursa este deosebită.
Dacă spiritele de la şedinţele de spiritism sunt în chip limpede draci, atunci veştile cu privire la „vieţile anterioare” pot fi de asemenea aduse de draci. În amândouă situaţiile, scopul este acelaşi: să-i tulbure pe oameni cu o arătare uimitoare a cunoştinţelor ce par „supranaturale”, şi astfel să-i înşele cu privire la firea adevărată a vieţii de după moarte, şi să-i lase nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovniceşte.
În general, chiar şi ocultiştii care cred în general în ideea reîncarnării, socotesc că „mărturia” reîncarnării poate fi tâlcuită în chipuri felurite. Un american care a făcut mare popularitate ideilor oculte crede că „cele mai multe întâmplări care aduc mărturia reîncarnării, ar putea fi cazuri de îndrăcire[xx].
„Îndrăcirea”, potrivit unor asemenea ocultişti, are loc atunci când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu şi atunci personalitatea aceluia împreună cu însuşirile sale par să se schimbe, dând astfel părerea că individul este stăpânit de însuşirile „vieţii sale anterioare”. De bună seamă, acele fiinţe care „stăpânesc” oameni sunt draci, fără să aibă însemnătate măsura în care se prefac că sunt suflete ale morţilor. Renumita carte recentă, Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare de Dr. Ian Stevenson pare, într-adevăr, să fie o colecţie de cazuri de astfel de „stăpânire”.
Biserica creştină timpurie a combătut ideea reîncarnării, care a pătruns în lumea creştină prin teoriile orientale, cum ar fi cele ale maniheilor. Teoria falsă a lui Origen a „pre-existenţei sufletelor” a fost legată îndeaproape de aceste teorii, şi la Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, a fost combătută cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii au scris împotriva acestei teorii; de remarcat sunt Sf. Ambrozie al Milanului în Apus (Despre credinţa în înviere, cartea a II-a), Sf. Grigorie de Nissa în Răsărit (Despre suflet şi reînviere) şi alţii.
Pentru creştinii ortodocşi de astăzi, care sunt înclinaţi să creadă în această idee, sau care îşi pun întrebări despre presupusa „mărturie”, poate că este destul să cugete asupra a trei dogme creştine de bază, care alungă desăvârşit tocmai putinţa reîncarnării:
1. Învierea trupului.
Hristos S-a ridicat din morţi cu acelaşi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi veşnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământeşti, în sensul că va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totuşi, va fi acelaşi trup, restaurat în chip minunat şi pregătit pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaşte unii pe alţii.Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi veşnic, şi ideea mai multor trupuri care sunt ale aceleiaşi persoane se împotriveşte însăşi firii Împărăţiei cerului, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.
2. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos.
Dumnezeu a luat trup şi prin viaţa Lui, prin suferinţa şi moartea pe Cruce ne-a răscumpărat de sub robia păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru Împărăţia cerului, fără să mai suferim vreo „osândire” pentru călcările legii din trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit” în întregime, aceasta se întâmplă numai după multe vieţi în care şi-a şters urmările păcatelor. Aceasta este legalitatea rece şi tristă a religiilor păgâne, care a fost înlăturată în întregime prin jertfa lui Hristos pe Cruce; tâlharul de la dreapta Lui a primit mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a păcatelor lui fiind ştearsă prin harul lui Dumnezeu.3. Judecata. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27).
Viaţa oamenilor este o perioadă de judecată individuală şi precisă, după care nu mai există „a doua şansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât şi milostivă), pentru om, potrivit stării sufletului său, când viaţa aceasta a luat sfârşit.În aceste trei dogme descoperirea creştină este foarte desluşită şi de neschimbat, împotrivitoare religiilor păgâne care nu cred nici în înviere, nici în răscumpărare şi nu au limpezime asupra judecăţii şi vieţii viitoare. Singurul răspuns la toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este în chip limpede, învăţătura creştină curată despre firea vieţii omeneşti, şi legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.
- [i] Cartea tibetană a morţilor, editată de W. Y. Evans-Wentz, Oxford University Press, Paperback ed., 1960.
- [ii] Cartea morţilor, tr. de E. A. Wallis Budge, Bell Publishing Co., N. Y., 1960.
- [iii] Emanuel Swedenborg, Rai şi iad, tr. de George F. Dole, Swedenborg Foundation, Inc., N. Y. 1976, secţiunea 421; secţiunile din paranteze din textul de mai sus sunt toate din această carte.
- [iv] R. L. Tafel, Documents Concerning Swedenborg [Scrieri despre Swedenborg], vol. I, p. 35-36. Vezi Wilson Van Dusen, The Presence of Other Worlds [Prezenţa altor lumi], (The Psychological-Spiritual Findings of Emanuel Swedenborg [Descoperirile spiritual-psihologice ale lui Emanuel Swedenborg]), Harper and Row, N. Y., 1973, p. 19-63, pentru prezentarea deschiderii “ochiului spiritual” al lui Swedenborg.
- [v] Benjamin Walker, Dincolo de trup: dublul uman şi planurile astrale, Routledge and Kegan Paul, London, 1974, pag. 117-118.
- [vi] A. E. Powel, Corpul astral, Editura Teosofică, Wheaton, III., 1972, pag. 123.
- [vii] Celia Green, Experienţe din afara trupului, Ballentine Books, N. Y., 1975.
- [viii] Robert Crookall, Experienţe în afara trupului, The Citadel Press, Secaucus, N. Y., 1970, pag. 11-13.
- [ix] Numai câteva secte, îndepărtate de învăţătura creştină istorică, socotesc că sufletul “doarme” sau este “inconştient” după moarte: martorii lui Iehova, adventiştii de ziua a şaptea etc.
- [x] C. G. Jung, Tipuri psihologice [The Interpretation of Nature and the Psyche], Routledge and Kegan Paul, London, 1955, pag. 128.
- [xi] Robert A. Monroe, Călătorii în afara trupului, Anchor Books (Doubleday), Garden City, New York, 1977 (prima ediţie, 1971).
- [xii] Această ultimă experienţă este foarte asemănătoare cu aceea pe care o au atât de mulţi oameni astăzi, în întâlnirile apropiate cu “Obiecte Zburătoare Neidentificate” (OZN-uri). Experienţa ocultă a întâlnirii duhurilor căzute ale văzduhului este întotdeauna una şi aceeaşi, chiar dacă se arată în felurite chipuri şi simboluri potrivit aşteptărilor omeneşti. Pentru o prezentare a laturii oculte a întâlnirilor OZN, vezi cartea Ortodoxia şi religia viitorului, St. Herman Monastery Press, ediţia a doua, 1979, cap. VI, sau Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, cap. VI.
- [xiii] Observaţia lui Monroe, pe care au mai făcut-o şi alţi cercetători în acest domeniu, că experienţele din “afara trupului” sunt însoţite invariabil de o foarte mare excitare sexuală, confirmă doar faptul că aceste experienţe atrag latura căzută a firii omeneşti şi nu au în ele nimic duhovnicesc.
- [xiv] Stanislav Grof şi Joan Halifax, Întâlnirea omului cu moartea, E. P. Dutton, New York, 1977.
- [xv] Vezi M. Eliade, Şamanism, Routledge & Kegan Paul, London, 1961.
- [xvi] Apuleius, Măgarul de aur, tr. de Robert Graves, Farran, Straus şi Young, New York, 1951, pag. 280. Proserpina (sau Persefona) a fost regina lui Hades (Pluto) în mitologia greacă şi romană.
- [xvii] David Winter, Lumea cealaltă: ce se întâmplă după moarte? Harold Shaw Publishers, Wheaton, III, 1977, pag. 90.
- [xviii] J. Allen Hynek şi Jacques Vallee, Viaţa este veşnică, Henry Regnery Co., Chicago, 1975, pag. 107.
- [xix] Allen Spraggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 137-138.
- [xx] Suzy Smith, Viaţa este veşnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. 171.
Afișări: 2,041
Category: Cuvioși, De la Cuvioși, Decorporalizarea & Proiecția Astrală, Demoni, Lecturi 'Opționale', New-Age, Vedenii & Pilde, Vămile Văzduhului, Înșelare
Etichetat: Serafim Rose, Sufletul după moarte
Etichetat: Serafim Rose, Sufletul după moarte
☦ Site Ortodox ☦
Sinaxar Audio
Accesări Articole
03.2010 — 02.2012 (24)
606,849
606,849
Categorii
- Meditații
- Surse Externe
-
Credința
- Duhul Sfânt
- Iertarea
- Binecuvântarea
- Canon
- Demoni
- Diavolul & Antihristul
- Încercări & Ispite
- Înșelare
- Lepădare de sine
- Liniștea și Pacea
- Milostenie
- Minuni
- Misionarism
- Profeții
- Pronia Divină
- Răbdare
- Smerenie
- Vămile Văzduhului
- Dumnezeu
- Iisus Hristos
- Îngeri
- Maica Domnului
- Vedenii & Pilde
- Mântuirea
- Suferința
- Sfinți
- Biserica Ortodoxă
- Teoria Conspirației
- Sfinții Ortodocși
- Sfintele Scrieri
-
Rătăciri & Sectari
- OZN & Extratereștrii
- Duhul Lumesc
- Eterodocși
- Evanghelici
- Gândirea Pozitivă
- Kabbalismul
- Matricea Universală (Forța Creatoare)
- Penticostali (alias Zvarcolaci)
- Protestanți
- Satanism
- Stiliști
- Uniatism (Greco-Catolici)
- Vedete
- New-Age
- Evoluționism
- Ecumenism
- Papistași (alias Catolici)
- Paranormali & Demonizați
- Hinduism
- Budhism
- Yoga
-
Păcate
- Eutanasiere
- Predestinare
- Schismă
- Trădare
- 'Distracția'
- Blasfemie & Hulă
- Decorporalizarea & Proiecția Astrală
- Desfrâul & Sexualitatea
- Droguri & Alcool
- Furtul
- Homosexualitate
- Judecarea
- Magia neagră și albă
- Minciuna
- Necredința
- Profanare
- Tatuaje
- Toleranță & Lepădarea
- Transumanism & Dezumanizare
- Uciderea
- Violența & Crima
- Vorbele Goale
- Karma & Reîncarnarea
- Sinuciderea
- De La
- Alte Categorii
- Media
- Etc.
Arhive
- decembrie 2011 (2)
- noiembrie 2011 (3)
- octombrie 2011 (2)
- mai 2011 (3)
- februarie 2011 (4)
- ianuarie 2011 (2)
- noiembrie 2010 (1)
- octombrie 2010 (1)
- septembrie 2010 (17)
- august 2010 (6)
- iulie 2010 (26)
- iunie 2010 (33)
- mai 2010 (37)
- aprilie 2010 (21)
- martie 2010 (14)
Cuvânt de Întărire
[…] Cunoaşte şi aminteşte-ţi pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te inţeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit),
de îndată ce vei învăţa, în toate lucrurile tale, să priveşti către
Mine. Toate ţi le-am trimis Eu, pentru desăvârşirea sufletului tău, Toate acestea au fost de la Mine […] (citește restul)
Sinaxar
Sinaxarul din 12 februarie.
Articole Recente
- KK-ching (Axa Klaus Kenneth, Agnos, Credința Ortodoxă)
- Rugăciunea și demonii | Rugăciunea și Sfinții Îngeri
- O Ispită Strălucitoare
- Sfântul Serafim de Sarov despre scopul vieții creștine: «Dobândirea Duhului Sfânt»
- PLAGIAT: «Despre cinstea cuvenită Episcopilor și despre sminteli» Pr. Savatie Baștovoi
- Citate despre intenţie din «Vlădica Antonie Mărturisitorul - Calea Rugăciunii Lăuntrice»
- Sf. Chiril al Ierusalimului «Semnele Antihristului» "Va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii"
- Cuviosul Paisie Aghioritul «Despre 666 si Antihrist»
- Arhimandrit Daniil Gouvalis: Despre 666, pecetluire, cele două etape și despre «Exegeții Apocalipsei»
- Apologeticum și lucrarea înșelării sau «Cum să faci orice pentru auto-îndreptățire!»
Articole Populare
-
Profeție despre România anului 2011: «MĂCEL!»
59,896 afișări -
Culoarul Îngerului (2009) [Film Ortodox Rusesc]
23,905 afișări -
FAPT REAL: Pustnicul Digital își face provizii pentru majorarea T.V.A.
20,187 afișări -
Nu va mai inchinati satanei in Casa Domnului!
12,373 afișări -
Puterea credinței, rugăciunii și înjosirea românilor plecați la muncă afară
10,037 afișări -
Gândirea Pozitivă; Legea Atracției; Secretul și Fizica Cuantică
9,139 afișări -
Pustnicii Nevăzuți ai Ahtosului: Relatări din Munții Rarău, România
9,092 afișări -
Marii initiati ai Indiei si Cuviosul Paisie
7,455 afișări -
Christina Aguilera, noua marionetă satanico-masonică 'nu se mai simte ea însăși'
7,451 afișări -
Metoda calendarului | O divagatie fara stil
7,058 afișări -
Mesaje ascunse în imagini | Meditație pentru pace în lume
6,980 afișări -
Arhimandrit Daniil Gouvalis: Despre 666, pecetluire, cele două etape și despre «Exegeții Apocalipsei»
6,840 afișări -
Șase-șase(șase), vine pecetea!
6,637 afișări -
Pomelnic ce trebuie să fie nelipsit din rugăciunea zilnică
6,554 afișări -
OZN-urile și Extratereștrii = Experiențe Demonice
5,760 afișări -
Avem cartele de raționalizare a hranei. Așteptăm războiul...
5,713 afișări -
Pentru SACCSIV cititorii nu fac nici cât o ceapă degerată!
5,682 afișări -
E Bătăiosu' smintitortodox? «ecranarea Rugăciunilor» și «neputiința/neștiința Atotputernicului»
5,636 afișări -
Gasirea Duhovnicului si prima Spovedanie
5,075 afișări -
Cu CIP sau pecetluit? Aceasta este întrebarea...
5,020 afișări -
Marcu 4,24: "Cu ce (dublă) măsură măsuraţi, vi se va măsura [...]"
4,915 afișări -
Sistemele de operare, logo-urile lor și creștinul Ortodox
4,623 afișări -
Despre Alimentație și Medicație — Film Interesant
4,484 afișări -
PLAGIAT: «Despre cinstea cuvenită Episcopilor și despre sminteli» Pr. Savatie Baștovoi
4,465 afișări -
Bancher de investiții: «Gluma se îngroașă. Cumpărați teren, sârmă ghimpată și arme!»
4,394 afișări
Comentarii recente
- Doua recomandari video speciale: INTERVIU AL PARINTELUI SAVATIE CU RADU PREDA ("Pietrele vorbesc") DESPRE TENDINTELE PAPALISTE DIN ORTODOXIE/ Documentar CBS ("60 minutes") despre Sfantul Munte Athos (subtitrat) în Muntele Athos la emisiunea “60 de minute” pe postul american CBS
- DOAR SUFLETUL A MAI RAMAS DE CUCERIT IN ROMANIA (si se lucreaza si la asta)/ Ardealul e doar la un pas de a fi pierdut/ Sarantocii, fara alternativa. COLTUL DE PAINE / Directorul de banca devenit calugar (STIRI 19-21 MAI 2010) în Mesaje ascunse în imagini | Meditație pentru pace în lume
- Parintele Nicolae Tanase despre KLAUS KENNETH (audio) în KK-ching (Axa Klaus Kenneth, Agnos, Credința Ortodoxă)
- Dracii au ieșit din Iad… la vedere ! « Blogul lui Mihai Rapcea în Dracii au ieșit din iad… LA VEDERE!
- Robert în «Ce miracol, Ce minune…» sau promovarea asiduă a “înșelărilor”
- Petre SANDU în Emisiunea Universul Credinței: Rugul Aprins (6 Episoade)
- NU RISIPITI TIMPUL, FOLOSITI-L PENTRU MANTUIRE!/ Desertaciunea cautarilor omenesti/ MISCAREA HARISMATICA - UN SEMN AL VREMURILOR/ Pizma poate ucide/ REPORTAJ DESPRE MISCAREA "RUGUL APRINS" DE LA ANTIM - video (Recomandari duhovnicesti, BLOGURI ORTODOXE) în Emisiunea Universul Credinței: Rugul Aprins (6 Episoade)
- fane în KK-ching (Axa Klaus Kenneth, Agnos, Credința Ortodoxă)
- Nicolae în KK-ching (Axa Klaus Kenneth, Agnos, Credința Ortodoxă)
- Florentina în Apologeticum și lucrarea înșelării sau «Cum să faci orice pentru auto-îndreptățire!»
ATENȚIE: POSTEZ DE CAPUL MEU!
Eu singur îmi asum ce scriu aici. Nu mă consult cu NIMENI înainte să public ceva. Elucubrațiile sunt pur personale atât timp cât nu menționez alt autor sau sursă iar motto-ul acestui blog spune clar pentru cei ce au urechi să vadă și ochi să audă:
Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. (Matei 15:14)
Dacă altcineva este de acord cu ce spun este o
părere punctuală pe o postare sau o idee. Nimeni nu are mereu dreptate,
nimeni nu greșește mereu și nu sunt două persoane să se potrivească
mereu în idei.
Catehism Creștin-Ortodox
cateheze.wordpress.com — Fișiere audio ușor de descărcat.
Rugăciunea lui Iisus
Κύριε Ιησού Χριστέ, Υιέ του Θεού, ελέησόν με τον αμαρτωλόν.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me, the sinner.
În alte limbi ...
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me, the sinner.
În alte limbi ...
Psalmul 22
- Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
- La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
- Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.
- Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.
- Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.
- Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.
- Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.
Rugăciunea stareților de la Optina
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se
apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe toţi şi
pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, în tainica
pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de
frica diavolească mai mult decât de frica de Dumnezeu şi să ne depărtăm
de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne Doamne, mai bine să pătimim
şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea Adevărată, decât să
ne lepădăm de Tine şi să primim semnul mârşavului Antihrist şi să
ne-nchinăm lui. Dă-ne nouă zi şi noapte, lacrimi să plângem greşelile
noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Înfricoşătoarei Tale
Judecăţi. Amin.
Poet nefiind catrene editam (ca Boc)
Într-un șirag de mătănii îmi măsor neputiința,
Într-o carte Sfântă îmi descopăr neștiința,
În ispite și-ncercări îmi arăt necredința,
Dar la mila Domnului sper cu toată ființa!
Într-o carte Sfântă îmi descopăr neștiința,
În ispite și-ncercări îmi arăt necredința,
Dar la mila Domnului sper cu toată ființa!
Ce-am avut și ce-am pierdut…
Dacă nu ai pierdut nimic, fii fericit.
Dacă ai pierdut putin, fii fericit că nu ai pierdut mai mult.
Dacă ai pierdut mult, fii fericit că nu ai pierdut totul.
Dacă ai pierdut totul, fii fericit că nu mai ai ce pierde.
Dacă ai pierdut putin, fii fericit că nu ai pierdut mai mult.
Dacă ai pierdut mult, fii fericit că nu ai pierdut totul.
Dacă ai pierdut totul, fii fericit că nu mai ai ce pierde.
Salutul satanic folosit de mulți dintre conducătorii lumii
Adăugat în: Alte Articole la 29 ianuarie 2011
Deși multă lume nu observă, trăim un moment crucial in istoria
omenirii, un moment de schimbari profunde care ne vor afecta pe fiecare
in viitorul apropiat. Un grup de conducatori malefici, uniti in
organizatii secrete prin ritualuri satanice vor sa instaureze cât mai
repede așa numita Noua Ordine Mondiala prin care sa domine intreaga
planeta. Iata ce spune in acest sens masonul David Rockefeller: “Suntem
in pragul unei transformari globale. Tot ce ne trebuie este o criza
majora potrivita si natiunile vor accepta Noua Ordine Mondiala”. Pana
nu demult grupul actiona din umbra. Pentru a accelera insa instaurarea
noii ordine s-a trecut acum la actiuni fățișe.Șefi de state, bancheri, formatori de opinie, conducatorii marilor corporatii internationale colaboreaza impreuna pentru instaurarea Noului Guvern Mondial.
De fiecare data cand isi indeplinesc cate un obiectiv care duce spre instaurarea noii ordini ei isi transmit un semnal:Mano Cornuti sau Salutul Satanei.
Gestul reprezentand coarnele diavolului este un salut satanic, semnul de recunoastere a membrilor grupului.
Gestul reprezentand coarnele diavolului este un salut satanic, semnul de recunoastere a membrilor grupului.
Priviti imaginile de mai jos si observati semnul pe care si-l fac:
Populaţia este masiv dezinformată prin mass-media.
Niciodata nu o sa aflati aceste lucruri privind la televizor.
Unificarea intregii planete sub un singur Guvern Mondial reprezinta scopul acestor conducatori malefici.
Noua Ordine Mondiala va fi o lume in care cetatenii sunt chiriasi,
costul vietii lor intotdeauna depaseste veniturile și sunt intentionat
tinuti in ignoranta.O lume in care industria farmaceutica, alcoolul, tutunul, drogurile sunt promovate ca sa-i imbogateasca pe bancherii masoni si sa-i mentina bolnavi (usor de exploatat) pe oamenii acestei planete, o lume in care toti vom fi supravegheati electronic prin cipuri implantate si camere de supraveghere.
Diabolica Nouă Ordine a Lumii este astfel conceputa incat oamenii trebuie sa munceasca foarte mult, iar banii sa le ajunga doar pentru a plati ratele de la casa, masina, asigurari sociale si pentru mancare (ca sa poata munci bine!).
Astfel, omul devine un robot care se duce la servici, vine acasa obosit, mananca, sta intr-o stare pasiva si receptiva la televizor, unde este sugestionat după cum vor conducatorii Noii Ordini si se culcă apoi, ca sa fie odihnit dimineata, cand pleaca din nou la servici!
Noua ordine a lumii urmăreste sa realizeze o depresiune economica mai mare ca cea din anii ’30 in urma careia oamenii vor fi si mai mult supravegheati, hartuiti, exploatati în interesul grupului de conducatori.
Toti sunt devotati unei cauze comune. Acelasi semn facut si de ceilalti: