Documentare de Top

O alta explicatie a numarului 666

Transformarea chimica, datorata emisiilor solare (iata ce inseamna, de fapt 666)

"Premiile Nobel in anul 2010, pentru Chimie si Fizica au fost acordate pentru cercetarile legate de atomul de carbon.

Premiul Nobel pentru Chimie a mers la trei oameni de stiinta, pentru dezvoltarea unui set de instrumente privind modificarea atomilor de carbon, in timp ce premiul pentru Fizica a fost primit de doi fizicieni rusi pentru studiul lor asupra proprietatilor remarcabile ale graphenelor - un element structural de baza a unor carboni alotropi, inclusiv grafit.

In timp ce se anunta Premiul Nobel pentru Fizica, Academia Regala Suedeza de Stiinte, a declarat: “atomii de carbon, baza tuturor formelor de viata cunoscute pe Pamant, ne-au surprins din nou.”

Ei nu-si dau seama cat de importanta este declaratia lor; pentru ca ceea ce am vazut in graphene este doar o mica parte din minunile de care este capabil carbonul. In special ceea ce ne asteapta in viitorul foarte apropiat!

Inainte de a dezvalui forma de carbon care va schimba fiecare aspect al vietii noastre, atat de complet si atat de drastic, aduc in atentia dumneavoastra evenimente legate de alte cateva stiri, din ultimele saptamani.

Recent a existat un val de ingrijorare in cercurile stiintifice cu privire la descoperirea influentei Soarelui asupra dezintegrarii elementelor radioactive pe Pamant. S-a constatat ca un anumit tip de emisii ciudate ale Soarelui cauzeaza mutatii pe Pamant.

Influenta sa asupra ratelor de dezintegrare ale unor elemente cum ar fi Carbon-14, a fost deosebit de ingrijoratoare si neasteptata. Atomii de carbon, dupa cum s-a declarat anterior, sunt componenta de baza a vietii, asa cum o stim; iar Carbon-12 este forma cea mai abundenta de carbon pentru aproximativ 99% dintre toate formele cunoscute de carbon.

Acesta este izotopul de carbon, care consta din 6 protoni, 6 electroni si 6 neutroni – deci 6-6-6. Va suna familiar?

Dupa oxigen, al doilea element cel mai abundent din corpul uman este Carbon-12. Prin incinerare corpul uman se intoarce in starea sa, de Carbon-12. Dupa hidrogen, heliu si oxigen, care sunt toate gaze, Carbon-12 este cel mai abundent element din Univers. Carbon-12 este, de asemenea, unul dintre cele 5 elemente care compun AND-ul uman.

Astfel, Carbon-12 este intr-adevar, elementul cel mai important in ceea ce priveste viata, asa cum o stim astazi. Aceasta este, probabil, ceea ce se scria in Apocalipsa cu privire la numarul 666, care era numar de om (sau numarul fiarei). Acesta este numarul lui Carbon-12 care este baza corpului fizic al omului in legatura cu Universul fizic.

Acest lucru este deosebit de semnificativ daca intelegem ce se asteapta prin aceasta transmutatie de Carbon-12, care va conferi Omului puteri supraomenesti si care va aduce un progres tehnologic pana la redundanta completa.

Fiecare lucru are timpul sau: un timp pentru a descoperi, un timp pentru a sarbatori. Acum este timpul pentru a descoperi acest secret al tuturor secretelor, adica Secretul Alchimic al Pietrei Filozofale, care transforma, in sens simbolic, totul in aur.

Secretul Elixirului Vietii. Secretul Ambrosiei, nectarul nemuririi ! Pana la urma, Secretul Ascensiunii, deoarece functia sa principala este de a ajuta la Inaltare si la formarea unui Portal spre dimensiunile superioare.

Secretul Carbonului-7!

Izotopul de Carbon-7, nedescoperit pana in prezent, are 6 electroni, 6 protoni si doar 1 neutron. Este un element echivalent al sistemului energiei Kundalini, precum si cubului lui Metatron.

Ca si elementul fier, care are capacitatea de a sustine un camp magnetic in jurul lui, Carbon-7 are capacitatea stranie de a crea campuri hiperdimensionale, cum ar fi campurile mentale. Astfel se pot amplifica gandurile, multidimensional, la fel cum Fierul si Cuprul pot amplifica intr-un transformator campurile magnetice.

Firesc, acest lucru se formeaza si in creierul adeptilor spirituali atunci cand acestia au experiente in afara corpului sau in timpul realizarii altor fenomene supranaturale, cum ar fi bilocatia, materializarea, etc.

In timp se formeaza o stralucire, un halou (nimb de lumina) in jurul fiintelor extrem de evoluate, iar aceasta se datoreaza producerii in exces de neutroni, atunci cand Carbon-12 se transmute in Carbon-7, in interiorul creierului lor.

Cu toate acestea, Carbon-7 se descompune foarte rapid in alte forme de materie; prin urmare este aproape imposibil de detectat acest element Carbon-7, direct in corpul uman.

Istoria si Religia ne-au oferit mai multe indicii cu privire la identitatea acestui minunat element, prin notatii criptice, simboluri si texte enigmatice.

Aceasta ocultare a fost necesara pentru protejarea cunoasterii, deoarece, ajunsa in maini gresite, ar fi putut duce la distrugerea acestei planete. Aceasta este puterea sa! Aceste riscuri predomina si acum, insa exista 2 motive principale pentru revelarea acestei cunoasteri in momentul de acum:

1. Suntem acum in pragul celei mai mari si importante schimbari prin care umanitatea a trecut vreodata.

A venit timpul ca toate secretele sa fie descoperite, implicit acest secret care a fost pastrat o lunga perioada de timp. Natura a vorbit, prin diferite semne, anuntand ca timpul pentru ca acesta sa fie dezvaluit, a sosit.

2. Desi structura atomica si proprietatile acestui element minunat sunt relevate aici, este extrem de dificil de a sintetiza Carbon-7 intr-un laborator, in afara de scumpele acceleratoare de particule.

In sistemul Kundalini, aceasta configuratie 6-6-1 este reprezentata de partenerii de sex masculin si feminin, prin cele 6 chakre inferioare plus a 7-a chakra, Sahasrara, care este neutra.

In iudaism, Metatron, care este considerat a fi mediator a lui Dumnezeu, este adesea reprezentat printr-un cub format din 13 cercuri, din care 1 cerc central, inconjurat de 6 interioare si 6 exterioare.

In crestinism, Da Vinci, in Cina cea de Taina, infatiseaza un moment inainte de rastignirea lui Hristos si, ulterior Invierea si Inaltarea, infatisata de o reprezentare simbolica a configuratiei 6-6-1, adica cei 6 apostoli asezati de fiecare parte a lui Isus Hristos.

Este interesant de notat ca ambele energii Kundalini, Metatron si Hristos, sunt vehicule ale Maicii Domnului, chiar daca fac parte din sisteme spirituale diferite.

Toate acestea sunt stiute de civilizatiile avansate de dincolo de planeta noastra, care au fost uitate de noi, peste milenii. Eliberarea acestor informatii, in acest timp, este de asemenea menita sa accelereze Divulgarea Secretului.

Aceasta cunoastere, are puterea de a amplifica mintea umana si va face ca toate progresele tehnologice si ale sistemelor economice sa devina complet redundante (adica sa contina informatii identice in mai multe parti ale aceluiasi sistem de informatii), deoarece in timpul de manifestare al Abundentei care ne asteapta dupa 2012, tehnologia si banii nu vor mai avea nici o valoare.

In perioada post Divulgare mintea colectiva a Omului va suferi o schimbare cuantica expansiva. O masa critica a omenirii va trece de la o viata egocentric-materiala la o viata fara de ego, plina de iubire si spiritualitate.

Activitatea Soarelui, in aceasta perioada, va duce la transformarea finala, care va fi transmutarea Carbonului-12 din AND-ul uman, in Carbon-7. Acest lucru va permite omului sa supravietuiasca dublului “cataclism” de schimbare a polilor si migrarii Noului Pamant spre dimensiunile superioare. "

Sursa Inuaki

Uriaşii din adâncuri

...de Mădălina Firănescu

« Imaginea 1 din 1 »

La sfârşit de mai, un articol publicat de ziarul rusesc “Pravda” lansa o ipoteză tulburătoare: în adâncurile unor lacuri din Eurasia, ar trăi fiinţe misterioase, asemănătoare omului, măsurând circa 3 metri înălţime şi dotate cu puteri extraordinare. Existenţa lor ar fi fost ţinută secretă de armata rusă, dornică să aibă întâietate la studierea ciudatelor creaturi. Numai că uriaşii au fost semnalaţi în diverse variante şi în alte colţuri ale lumii, şi în alte epoci, fără să se poată stabili până acum cine sunt sau de unde vin.
* Scafandri ruşi, la vânătoare de “creaturi argintii”
La sfârşitul anilor ‘30, misterele din jurul lacului Issyk Kul (în traducere Apă Fierbinte) din Kârgâstan l-au făcut pe renumitul cercetător în domeniul paranormalului Grabovski să se deplaseze în zonă, scrie Paul Stonehill în articolul din “Fate Magazine”, preluat de ziarul “Pravda”. Doi localnici din regiunea Transiliisk Ala-Tau găsiseră într-una din peşterile din apropierea apei trei gigantice schelete umanoide, împodobite cu lilieci din argint. Oamenii au luat podoabele, pe care le-au topit, dar una din piesele mai mici a scăpat, nu se ştie cum. Când povestea a ajuns să circule, podoaba salvată a fost studiată de cercetătorii sovietici, care însă nu au fost în stare să-i determine vârsta. Localnicii au rămas cu convingerea că scheletele proveneau din adâncuri. Tot despre giganţii subacvatici a scris şi gruzinul George Papashvili, stabilit în Statele Unite, în cartea “Anything can happen”, publicată la New York în 1925. El consemnează aici povestea unor băieţi de pe malul unui lac din Georgia, care au găsit într-o peşteră -la care au ajuns prin scunfundare- schelete asemănătoare celor omeneşti, dar măsurând circa trei metri! Peste ani, mai precis în 1992, revista rusă a fenomenelor paranormale, „Anomalia“, a publicat un articol scris de Mark Steinberg, unul din veteranii sovietici ai războiului din Afganistan şi autor a numeroase cărţi. Acesta a povestit că, în 1982, conducea, împreună cu colonelul Ghenadi Zverev, antrenamentele scufundătorilor militari, în lacul Issyk Kul, când pe neaşteptate a sosit generalul Vitali Demianko, şeful Serviciului de scafandri militari. Acesta i-a informat pe cei doi ofiţeri că, „în timpul antrenamentelor efectuate în lacuri de mare adâncime din regiunile siberiene şi ale Trans-Baikalului, scufundătorii sovietici au întâlnit misterioşi înotători subacvatici, de peste trei metri înălţime“. Creaturile, foarte asemănătoare oamenilor, purtau costume argintii, mulate, în ciuda apei reci ca gheaţa, iar la adâncimea de 50 m nu aveau niciun aparat de respirat, în afara unor căşti sferice pe cap. Unul din ofiţerii din zonă a ordonat să fie capturată o astfel de creatură, dar când scafandrii au încercat să prindă în plasă unul din ciudaţii înotători, s-au trezit azvârliţi în sus de o forţă uriaşă, care i-a împins dincolo de luciul apei, în aer! Din cauza scăderii bruşte a presiunii la ascensiunea prea rapidă la suprafaţă - ascensiune care forţează pătrunderea de bule de azot în sânge şi în ţesuturi- militarii au fost afectaţi de embolie. Şi pentru că din camerele de decompresie exitente la baza militară doar una era în stare de funcţionare (în ea încăpând doar două persoane), „vânătoarea “ s-a soldat cu moartea a trei scafandri, restul rămânând invalizi.
* Întâlnire-surpriză cu giganţii subacvatici
Scriitorul V.V. Krapiva a reunit o serie de relatări ale unor veterani de pe submarinele nucleare sovietice, care au executat misiuni ori au staţionat în nordul Rusiei, la baze secrete, şi care au avut parte de întâlniri cu fiinţe sau obiecte stranii. V.V Krapiva consemnează şi o întâlnire cu profesorul Korsakov de la Universitatea din Odessa. Acestea i-a reprodus discuţia avută cu un prieten ofiţer din Marina sovietică, care a servit la baza navală din Sevastopol. Prin anii ’50, ofiţerul respectiv a văzut cu ochii lui un OZN ridicându-se în spatele crucişătorului pe care se afla. Martorul a avut impresia că straniul obiect a răsărit brusc din adâncul mării şi s-a grăbit să-l fotografieze. O altă mărturie îi aparţine lui B.Borovikov. Acesta a vânat ani de zile rechini până într-o zi când, plonjând în regiunea Anapa, la o adâncime de 8 metri, a dat peste nişte fiinţe uriaşe care înotau spre suprafaţă. Aveau un aspect lăptos, dar chipuri umanoide, şi un fel de coadă de peşte. Conducătorul grupului de “ciudaţi” l-a zărit pe Borovikov şi s-a oprit. Avea ochii bulbucaţi şi privea printr-un soi de ochelari. Ceilalţi doi tovarăşi s-au apropiat, iar unul dintre ei a întins mâna – o mână cu membrane- spre scufundător. Grupul s-a îndreptat spre Borovikov, dar a păstrat o oarecare distanţă, s-a învârtit în jurul lui, după care s-a îndepărtat şi a dispărut. Experienţa a fost publicată în 1996.
* Cine doarme în peşterile tibetane?
Cunoscutul scriitor rus Mihail Demidenko, trimis al Statului Major General al armatei sovietice pe lângă Armata Roşie chineză, a strâns un impresionant material documentar pentru cărţile sale, în timpul numeroaselor călătorii prin China, Tibet, ţări din sud-estul Asiei şi Europa. De pildă, în 1954, Demidenko a însoţit un grup de înalţi ofiţeri chinezi şi sovietici într-o inspecţie la trupele din provincia Xinjiang şi în vestul Tibetului. Oficialii au înnoptat într-o mănăstire lamaistă, unde un călugăr bătrân i-a spus lui Demidenko despre anumite peşteri din munţii tibetani, care ar adăposti uriaşi de circa 3 metri înălţime, aflaţi într-un fel de somn anestezic, din care ar urma să se deştepte la momentul potrivit. Ulterior, Demidenko a auzit că Armata Roşie ar fi scotocit una din aceste peşteri sacre, scoţând de acolo “uriaşii amfibieni adormiţi” pe care i-ar fi spânzurat public. Potrivit scriitorului rus, şi naziştii ar fi fost interesaţi de misterioşii giganţi din Tibet, pe urmele cărora Hitler ar fi trimis o expediţie SS.
* Coloşi speriaţi cu un foc de armă
Brusca înmulţire a apariţiilor de OZN-uri în spaţiul sovietic a determinat Academia de Ştiinţe a URSS să demareze, în 1978, un program de cercetare a “fenomenelor atmosferice nobişnuite”. Numele de cod al acestui program era SETKA-AN, iar printre acţiunile incluse a fost şi aceea de interzicere a folosiri termenului de OZN. Restricţia a fost ridicată abia în 1989. La rândul său, Ministerul Apărării a lansat un program similar, numit SETKA-MO. Eduard A. Yermilov, un reputat om de ştiinţă rus, membru al prestigiosului Institut de Cercetări Ştiinţifice în domeniul Radiofizicii, a fost implicat în acest program. Potrivit cercetătorului Mihail Gerstein, care se află în posesia mai multor rapoarte SETKA, în 1980 a fost creată o comisie militară special pentru a studia apariţiile de OZN-uri raportate de militari în zona Borisoglebsk, din regiunea Voronez, una dintre cele mai…frecventate de vizitatori nepământeni, potrivit expertului militar A.Plaksin, şi el fost participant la SETKA. Potrivit descrierilor, apariţiile aveau de la dimensiunile unei mingi de tenis la lungimi de 200 m şi se deplasau cu până la 600 km/h ori…staţionau pe pământ sau în aer. Yermilov a raportat că pe 26 mai 1982, în timp ce se pierduse legătura cu un avion MIG-21, un OZN şi-a făcut apariţia la 1500 metri altitudine. O echipă formată din sergentul A. A. Panyukov şi civilul A. Yu. Kunin a pornit a doua zi în cercetare prin pădurea Povorino, unde, într-o poiană, a observat o creatură humanoidă înaltă de circa 3,5 metri, purtând un costum argintiu cu reflexe verzui. Fiinţa respectivă s-a făcut nevăzută, după care martorii au zărit ceva ca o explozie în spatele copacilor, urmată de ridicarea în văzduh a unui obiect luminiscent care a dispărut în aer. Ziarul “Komsomol’skaya Pravda” a publicat şi el, la 1 decembrie 2000, un articol semnat de A. Pavlov, în opinia căruia se poate vorbi deja despre o relaţie strânsă între armata rusă şi cercetările ufologice. Astfel, în 1990, o brigadă amplasată la Timofeyevka a intrat în alertă după ce o santinelă a dat alarma, trăgând un foc de avertisment. Soldatul respectiv văzuse două fiinţe înveşmântate în argintiu, înalte de aproximativ 2,5 metri, care veneau dinspre pădurea de stejari din apropiere. După focul de armă, cele două creaturi au fugit înapoi, dar cum solul era moale, după ploaia recentă, militarii ruşi au putut observa în urma lor contururi de tălpi uriaşe, puţin asemănătoare cu cele umane.
* Schelete stranii şi-n România
Urme ale unor fiinţe-gigant au fost descoperite în mai multe locuri din lume. Într-o peşteră din localitatea caucaziană Alguetca, au fost găsite în 1964 câteva schelete umane de 2,8 - 3 metri. În zona Agadâr (Kazahstan), au fost scoase la iveală unelte uriaşe, vechi de circa 30.000 de ani, aparţinând unui humanoid de circa 4 metri. Cel mai înalt schelet, de peste 5 metri, a fost găsit la Gargayan, în Filipine. Schelete mai modeste, de numai 2,4 metri, au fost semnalate la Scăieni, în judeţul Buzău, şi la Cetăţeni, în Argeş. Şi la Nucet au fost deshumate rămăşiţele a circa 80 de coloşi, despre care localnicii spun că măsurau 5 metri. Dincolo de Ocean, în numeroasele peşteri din deşertul Colorado, s-au găsit schelete umane ce depăşesc 2,50 metri înălţime, iar la Cayuga, în apropiere de cascada Niagara, se află "Cimitirul giganţilor", descoperit în 1880, unde au fost îngropaţi humanoizi de peste 2,70 metri înălţime. Scriitorul Lobsang Rampa susţine, într-o carte apărută în 1957, că uriaşii erau extratereştri care trăiseră în Tibet, pe timpul când această zonă era o câmpie scăldată de ocean, adică în urmă cu 40 de milioane de ani.
*
Şi Biblia menţionează existenţa uriaşilor, fără a oferi însă amănunte legate de originea sau identitatea acestora. Prima referinţă o găsim în Geneza 6:4: "Uriaşii erau pe pământ în vremea aceea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor." O posibilă explicaţie privind aceste fiinţe ar fi legată de cuvântul folosit în originalul ebraic, Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere. Prin urmare, “uriaşii” ar fi cei (de)căzuţi, "degeneraţii".

 

Fostul sef al Serviciului de contraspionaj roman din perioada 1974 -1989 face dezvaluiri

Posted on august 15, 2012 by George GMT

Fostul sef al Serviciului de contraspionaj roman din perioada 1974 -1989 face dezvaluiri

Col (r.) Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989.
Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite.
Paulian Păsărin a murit în anul 2007, iar apropiaţi ai săi au declarat că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Mi-au făcut-o şi ei mie…”.
Reporter: Domnule colonel, a ştiut Nicolae Ceauşescu ce i se pregăteşte, sau a fost luat prin surprindere de Revoluţia din Decembrie 1989?

Paulian Păsărin: Despre evenimentele din 1989 pot să spun adevărul, pentru că am cunoscut faţa nevăzută a lucrurilor, dar nu voi folosi termenul de revoluţie, pentru că nu împărtăşesc această variantă şi vă voi argumenta în continuare de ce.
S-a ştiut cu mult timp înainte ce va urma. Au existat informaţii în mediul oamenilor de informaţii şi nu de genul că s-ar putea, ci au fost informaţii certe. Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu.
La sfârşitul anilor 70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului în Uniunea Sovietică.
Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit, sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost o iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să-l urmeze pe Brejnev la conducerea partidului.
De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice. Deci înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova.
În plan informativ, un subordonat de-al meu a venit şi mi-a spus că, în fiecare zi de marţi şi de vineri ale săptămânii, la blocul din Piaţa Aviatorilor, bloc care era al sovieticilor şi era un cămin-hotel, vin un autocar sau două cu turişti, care a două zi nu făceau altceva decât să împânzească Bucureştiul.
În urma verificării informaţiilor am constatat că turiştii verificau pieţele, magazinele, dar mai ales se familiarizau cu dispozitivele de pe traseele pe care circula Ceauşescu.
Dacă bărbaţii aveau ca sarcină să monitorizeze intersecţiile şi să vadă lipsurile cu care se confruntă populaţia, femeile au mers până acolo încât îi identificau pe băieţii noştri aflaţi în dispozitiv şi încercau să le facă ”ochi dulci”, în ideea de a intra în vorbă cu ei.
Am mers mai departe cu verificarea şi am aflat că aceste grupuri făceau parte dintr-o divizie amplasată în Basarabia. Unii dintre ei îşi căutau anumite poziţii, din care să poată acţiona cu arme de foc. Eu îmi întăresc afirmaţia prin faptul că toţi care s-au aflat în mulţime şi asupra cărora s-a tras, au fost împuşcaţi de la înălţime, după traiectoria gloanţelor.
R: Coincid clădirile în jurul cărora au stat mai mult presupuşii turişti cu cele din care s-a tras în timpul evenimentelor din Decembrie 1989?
P. P.: Da, cele mai studiate clădiri de către respectivele persoane au fost chiar cele din care sau de pe care s-a tras în mulţime.
De exemplu, în jurul Televiziunii au fost instalate acele simulatoare, iar eu cunosc un caz concret, al unui anume Popescu, de pe Zambacian, care a mânuit tot timpul simulatorul şi a recunoscut ulterior acest lucru.
Este un fost agent KGB, care a povestit că a folosit simulatorul, iar pe masă avea un pahar cu apă şi o pastilă, pe care trebuia să o ia, ca să moară, dacă acţiunea ar fi eşuat, iar el ar fi fost prins.
R: Ce se făcea, concret, cu acele simulatoare?
P. P.: Simulatoarele erau de mai multe categorii:
de zgomot care imitau trecerea unui tanc, o rafală de mitralieră, o explozie, dar şi simulatoare cu efecte luminoase, cu trasoare. Deci, revenind la întrebarea iniţială, dacă s-a cunoscut sau nu ce urmează, este cert că Ceauşescu a fost informat despre faptul că urma să fie înlăturat.
Astfel, pentru că ştia că i se pregăteşte ceva, nu a rămas niciodată pe timp de noapte în URSS, de câte ori s-a dus în vizită, n-a acceptat niciodată să se facă aplicaţii pe teritoriul României, împreună cu celelalte state din Tratatul de la Varşovia şi nici măcar să treacă trupele pe teritoriul ţării, singurul lucru pe care l-a acceptat fiind aplicaţiile pe hartă.
Mulţi spun că ar fi fost vorba despre o trădare a Securităţii, dar Securitatea şi-a făcut datoria, aceea de a culege informaţii, de a le verifica şi de a informa pe preşedinte despre ce se întâmplă, ori noi asta am făcut.
Trebuie precizat că eu şi cu oamenii mei ne ocupam strict de securitatea preşedintelui şi nu aveam nici o legătură cu trupele de securitate, care se ocupau de securitatea naţională. Poate am fost acuzaţi că nu am acţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar trebuia să te gândeşti întâi la ţară şi apoi dacă e bine sau nu să-l aperi pe Ceauşescu.
Dacă ar fi acţionat Securitatea, ar fi însemnat măcel naţional. Trebuie spus că s-a afirmat că în România a fost genocid şi că sunt 62.000 de morţi, o cifră lansată dinainte de sistemul de dezinformare sovietic, ca să justifice intervenţia militară, o altă variantă pusă la cale de sovietici, dacă varianta începută ar fi eşuat.
S-a acţionat cu planuri de dezinformare, s-a acţionat cu zvonuri, propagandă defăimătoare, prin Europa Liberă şi cu mobilizare de oameni, ceea ce s-a întâmplat la Timişoara şi la Bucureşti. Asta pentru că lumea era nemulţumită şi era uşor de scos în stradă. Iar la acţiune n-au participat numai sovieticii, au participat şi americanii, aceştia din urmă în partea aeriană.
R: Deci, concret, cine şi ce a hotărât îl legătură cu soarta soţilor Ceauşescu?
P. P.: Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite.
Reţeaua informativă, însă, a fost îmbunătăţită, pentru că, pe lângă serviciile secrete ruse şi americane ce au acţionat în plan informaţional, s-a colaborat şi cu serviciile de informaţii ale evreilor, sârbilor. De altfel, vreau să-i informez pe cititori că primul partid comunist care a rupt legăturile cu Nicolae Ceauşescu a fost Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, în frunte cu Miloşevici, iar principala poartă de intrare a trupelor de comando în România, care au declanşat evenimentele de la Timişoara, a fost graniţa sârbească.
R: Am înţeles cine au fost actorii acestor scene, dar care era scopul, ce voiau, de fapt, să facă?
P. P.: Gorbaciov voia înlăturarea lui Ceauşescu şi o Perestroika, adică schimbarea şi destinderea, care să ducă la un grad mai mare de libertate, dar tot într-un socialism cu un singur partid.
De ce? Pentru că Gorbaciov era finul lui Andropov şi a fost şeful direcţiei de dezinformare din KGB, deci acţiona ca un profesionist. De altfel, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, Gorbaciov s-a întâlnit separat cu fiecare şef de stat, iar când s-a întâlnit cu Ceauşescu i-a spus că trebuie făcută o schimbare, iar aşa cum s-au retras alţii (Honeker a plecat, Brejnev a plecat, Jivcov a plecat), e cazul să se retragă şi el, la al XIV-lea congres.
Răspunsul lui Ceauşescu a fost destul de categoric, cum că e treaba partidului şi a poporului său, iar atunci Gorbaciov l-a ameninţat, că-l şterge de pe faţa pământului, la care Ceauşescu a trecut şi el la ameninţări, spunând: “Dacă te mai amesteci în ţara mea îţi fac din Europa un Vietnam cum n-ai mai văzut niciodată şi-ţi cer Tezaurul, Insula Şerpilor şi Basarabia!”…
Efectul discuţiei lor s-a văzut şi în întâlnirea generală, pentru că Ceauşescu a anunţat că s-a înţeles cu şefii de state şi cu primii miniştrii, ca următoarea întâlnire a primilor miniştrii să aibă loc la Bucureşti şi Gorbaciov din prezidiu i-a zis: “Să vedem dacă mai apuci!”.
R: A fost acea întâlnire de la Moscova semnalul de începere a evenimentelor din decembrie 89?
P. P.: Categoric! La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm ce s-a întâmplat la Timişoara.
Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti. Nu au fost oameni din Timişoara , ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau.
Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept români, dar despre care nu se mai ştia nimic.
Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost pregătiţi special. Ei au fost cei care i-au scos pe studenţi afară cu forţa. Mulţi se tem să spună, dar eu ştiu, pentru că am cules informaţii.
R: Pe aceşti oameni din trupele de comando cine i-a împuşcat?
P. P.: Oamenii generalului Nuţă Constantin, şeful Inspectoratului General al Miliţiei i-au împuşcat, iar el a fost trimis la Timişoara de Elena Ceauşescu, pentru că Ceauşescu era în Iran . Iar ca o dovadă că aşa a fost, ungurii au făcut deja monument celor 42 de morţi în Ungaria.
Când a plecat din Timişoara , Nuţă a luat cu el toate documentele şi probele pe care le avea de la acţiunea care a avut loc, inclusiv probe video. Ruşii au ştiut, însă, că acesta are probe împotriva lor, aşa că l-au interceptat în tren la Alba Iulia şi l-au urcat într-un elicopter, care a pierit într-o explozie, iar Nuţă, echipajul şi dovezile au ars.
Deci, după cum vedeţi, totul a fost pus la punct, spontane fiind doar manifestaţiile oamenilor în stradă, dar şi ieşirea lor a fost provocată de cei care au organizat totul. Asta pentru ca o simulare de revoluţie a poporului să mascheze intervenţia externă.


Sursa: Agentia de presa Aşii Români
Articol preluat: cersipamantromanesc

 

 

Editorial: Rusia prinsa in clestele China- Occident

Posted on august 16, 2012 by George GMT

Editorial: Rusia prinsa in clestele China- Occident

Daca europenii si americanii jinduiesc dupa resursele Rusiei, China merge mai departe si pofteste direct asupra unei partii importante din Extremul Orient rusesc. Triunghiul aceste relatii impotriva firii, pe a carei laturi geostrategice gasim, Rusia-China si binomul UE-SUA, au ca centru de greutate Extremul Orient rusesc, Siberia mai pe intelesul tuturor, desi termenul de Siberia nu acopera, geografic vorbind, intreaga regiune dintre Uralii si Pacific.

Se vorbeste foarte mult despre Siberia, despre bogatiile si resursele fantastice care sunt acolo, gata sa fie folosite.

Ei bine adevarul este departe, foarte departe, de cea ce se stie in mod obisnuit. Astfel rezervele de petrol( titei) presupuse a exista in subsolul siberian, depasesc de doua ori si jumatate tot petrolul din lume, si ma refer aici la rezervele dovedite nu si banuite.

Gazele naturale, pungile de gaz, aflate deja gata de exploatare, in sensul ca au deja puturi forate, dar nu sunt expolatate din cauza lipsei infrastructurii sau pur si simplu datorita lipsei de clienti, depasesc de SASE ori rezervele exploatate in prezent de Federatia Rusa. Si daca credeti ca hidrocarburile sunt perla coroanei siberiene, ei bine va inselati profund!

Cantitatile de diamante si aur cunoscute, adica exploatabile, fac deja,din minele Africii de Sud niste biete gaurele in pamant, din punctul de vedere al bogatiei. Rezervele de aur neexploatate inca, aflate la dispozitia Federatiei Ruse sunt atat de mari incat, putin lume stie asta, au fost printre principalele motive pentru care SUA si apoi FMI si restul statelor Occidentale, au renuntat la acoperirea modenelor  lor nationale in aur. Rusia avea si are in continuare atat de mult aur, incat rubla ruseasca ar fi fost de departe cea mai puternica modena din lume. Si cea mai stabila.

In privinta zacamintelor de diamante, cantitatea si calitatea lor i-a facut pe sud-africanii de la De Beers, cea mai mare companie din lume care vinde diamante, si care are de facto monopolul mondial al pietei diamantelor, sa faca o intelegere cu rusii, intelegere prin care Rusia primeste o importanta cota parte din profiturile De Beers, cu singura conditie ca rusii sa nu exporte diamante, la capacitate maxima, capacitate care a fost evaluata inainte de anii ‘’90 la peste UN milion de carate anual. Ce ar pute scoate acum Rusia, cu tehnologia actuala?!

Aceasta enorma bogatie are legatura, geologic vorbind cu marea eruptie siberiana din urma cu 500 milioane de ani. Atunci acest lucru a fost un cataclism, o extinctie in masa pe intreaga suprafata a pamantului, datorita faptului ca eruptiile vulcanice, eruptii bazaltice, au durat peste un milion de ani, otravind practic intreaga atmosfera.

Dar acum, in vremurile noastre, straturile de lava solidificata au facut ca aceea regiune sa fie efectiv Cea Mai Bogata din Lume! Ironia sortii!

Putin si presedintele De Beers, in 2006, Africa de Sud

Dar aceste bogatii sunt doar varful iceberg-ului siberian. Rezervele minerale de carbune, de inalta si medie calitate  ( antracit si huila), rezervele de cherestea, cele mai mari din lume, duble fata de Canada si SUA luate la un loc, rezervele piscicole, sunt pur si simplu aproape infinite, iar peste 60% din teritoriul Federatiei este practic virgin, neexploatat economic in nici un fel.

Rusia este, daca vreti, la fel ca o superba domnisoara, printre cele mai frumoase din oras, si in acelasi timp cea mai bogata din lume! Normal ca are multi petitori.

Bogatia acestor pamanturi depaseste orice imaginatie si se refera la orice fel de metale rare va trec voua prin cap, la orice fel de combustibili, la una dintre cele mai mari rezerve de apa dulce folosibila, de facto cea mai mare. Si peste toate aceste…pamantul Rusiei, mare si lat cat vezi cu ochii!

In ultimii ani Rusia, scoasa din jughul imbecilismului comunist, a devenit deja unul dintre exportatori majori de produse alimentare, de unde pe vremea cand era URSS, importa alimente in valoare de 500 de tone de aur pe an. Vi se pare mult?! 500 de tone de aur pe an?! Ei bine, pentru comparatie, rezerva de aur a SUA este undeva la 8100 de tone, iar a Romaniei de 103 tone. Asadar Rusia, incepand din 1963, anul cand a inceput sa importe alimente… cate mii de tone de aur  a platit?! Pe la inceputul aniilor “80 a inceput sa plateasca aceste importuri cu petrol, dar pana atunci aurul a fost baza importurilor ruse, la fel ca si in WW2, cand absolut toate importurile de material militar, de la Anglia si SUA, au fost platite in aur pur. Cat aur are Rusia?!

Suficient de mult ca marile puteri vestice sa dea dracului paritate aur/modena, de frica rusiilor.

Iar aceste bogatii imense, vor fi in curand dublate de enorma productie agricola rusa, productie care creste cu doua cifre la fiecare trei ani!!!

De asemenea rezervele de apa dulce ale Rusiei sunt imense, iar in viitor s-ar putea ca cine are apa, sa conduca lumea. Apa dulce inseamna curent electric, dar mai presus de toate poate insemna irigatii si recolte din ce in ce mai mari.

Oamenii sunt obisnuiti sa se uite la Ursul din Uralii si sa-l vada plin de petrol si gaze. Ori aceasta este doar o imagine falsa, ca atatea altele. Viitoriul Rusiei nu sta in hidrocaruri, sau nu sta mai ales in hidrocarburi, ci in imensitatea Siberiana, in bogatiile pe care permafrostul le tine inghteate de milioane de ani.

Numai ca incalzirea globala, incalzire pe care cu totii o simtim din ce in ce mai pregnant in ultimii ani, ei bine acest fenomen, care genereaza incendii devastatoare in SUA si secete ucigatoare in Europa si SUA, ei bine, acest cataclism care sta sa se instaleze definitiv in vietiile noastre, va face ca Rusia sa devina mult mai puternica, mult mai puternica decat au facut-o vreodata armele nucleare sau Armata Rosie, luate la un loc si inmultite cu 100.

Pentru ca incalzirea globala va crea un habitat propice agriculturii si industrializarii, tocmai in aceea parte a Rusiei neatinsa pana acum de nimeni: Siberia cea infinita.

Cum va arata Rusia cu inca cateva milioane de kilometri patrati apti pentru agricultura, apti pentru infrastructura?! Cum va arata Rusia daca intregul sau teritoriu va fi usor de strabatut si exploatat, nu va mai fi inghetat bocna 10 luni pe an?!

Ganditi-va la o Germanie cat Rusia de mare, si cu potentialul Rusiei la dispozitie. Cum ar arata o Rusie cu capacitatile tehnologice germane, dar avand la dispozitie bogatiile nemarginite ale zonei dintre Uralii si Vladivostok?

Numai ca orice lucru bun atrage invidii si ii face pe aia mai saraci sa-si linga buzele cu multa pofta. Adevarat ca nu este crestinesc sa poftesti la bunul altuia, dar, de-a lungul vremurilor, s-a dovedit foarte profitabil. Nu?!

Asadar, avem pe de o parte cea mai bogata tara din lume, la modul absolutist al termenului, iar pe de alta parte avem o lume din ce in ce mai mica, din ce in ce mai avida dupa resurse, dupa spatiu, dupa apa, dupa mancare, etc, etc. Intreaga Europa se uita si jinduieste macar la o parceluta din teritoriul Rusiei, marile companii occidentale se uita cu ochii in lacrimi dupa petrolul si gazele rusesti, iar dintre toti,  situatia cea mai presanta o are China.

Cu o populatie enorma, cu un teritoriu extrem de sarac in resurse minerale, exceptie facand doar carbunele, si ala de proasta calitate in general lignit, si metalele rare, China cea suprapopulata, pe al carui teritoriu, in proportie de peste 50%, nu se poate cultiva nimic, pentru ca ori este la foarte mare altitudine, ori este desertic, China spuneam, se uita pur si simplu cu ochii beliti de dorinta la superba si super bogata Siberie!

Si se uita direct, lasand jena si ocolisurile la o parte! Deocamdata cel putin Siberia nu poate suporta o populatie permanenta prea mare, dar in urmatorii 20-30 de ani, clima s-ar putea incalzi suficient, incat in aceea zona, agricultura sa fie posibila.

Astfel Rusia are in acest moment un viitor destul de problematic. Un teritoriu imens, extrem de bogat, dar in acelasi timp o economie slaba, o economie care se bazeaza inca pe exportul de resurse brute, dar neavand in acelasi timp infrastructura si tehnologia potrivita. Asa ca  Rusia a acceptat ca mari companii vestice sa vina in industria de petrol si gaze, tocmai datorita decalajului tehnologic care o tinea pe loc. Adevarat ca dupa insusirea tehnologiei i-au cam dat afara, dar astea sunt afacerile.

Ideea este insa urmatoarea: pentru a putea sa-si joace rolul de super-putere economica, Rusia trebuie cat mai rapid sa schimbe centrul de greutate al economie sale, de la exportul de resurse brute, la exportul de produse finite, export care sa inglobeze aceste resurse, si astfel sa obtina de zece ori mai multi bani, sa obtina astfel milioane  de slujbe foarte bine platite, pentru cetatenii sai, sa  devina un lider in materie de tehnologie aplicata in industria civila, si sa reuseasca ca ramura industriala a economiei, sa nu mai fie dominata de industria militara, ci dimpotriva, industria civila, cu grad inalt de prelucrare, sa devina locomotiva care sa traga dupa ea intreaga tara. O industrie performata civila si o agriculutra foarte dezvoltata.

Insa Rusia duce lipsa de tehnologie noua, de know-how, de manageri performanti, se lupta cu sindromul coruptiei si incompetentei factorilor de decizie, are o economie oligarhizata.

Si peste toate acestea, vine o veste cu adevarat inspaimantatoare: natalitate a atins cote alarmate, populatia rusa este in scadere si in imbatranire accelerata. Ori sa ai cel mai intins si cel mai bogat teritoriu din lume, cu populatie imbatranita si in scadere, nu este chiar cea mai buna solutie pentru viitor, mai ales cand esti vecin cu China.

Iar China este efectiv hamesita dupa resurse minerale, combustibili, si pamant agricol, iar Siberia este la granita ei, asa ca…

Intradevar Rusia este o super putere militara, dar armele atomcie nu rezolva intotdeauna chiar toate problemele, iar Moscova stie asta. In ultimii cinci ani numarul trupelor rusesti dislocate dincolo de Urali, pe zona sudica a frontierei, a crescut de trei ori. Numarul de avioane, tancuri si alte tipuri de armamente sunt in continua redislocare spre est, iar unitatile militare din zona trans-siberiana sunt privilegiate cand vine vorba de dotarea cu armament nou si modernizat. Astfel, desi discursul politico-militar rusesc inca vizeaza zona europeana, in realitate Rusia isi goleste cazarmile din Vest si isi intareste dispozitivul din fata Chinei.

Noi baze militare au fost deschise si modernizate dincolo de Urali, noi unitati ale armatei au fost dislocate permanet in zona sud-siberiana si pe coasta Pacificului, iar Flota Pacificului va beneficia de nave noi intr-un ritm de 2/1 fata de Flota Nordului, privilegiata de alta data a sovieticilor.

In mod clar amenintarea depopularii si in acelsi timp exodul chineziilor spre Siberia, au fost luate foarte in serios de Kremlin, declaratia premierului rus Medvedev este foarte elocventa in acest sens. Ideea fixa a comunistilor sovietici, precum ca Rusia nu are absolut nici un prieten, este din pacate tot mai adevarata. Este foarte greu sa te uiti altfel la Siberia decat curgandu-ti balele de pofta, iar cand tu esti bogat…e bine sa fi in stare sa-i pui la respect si pe cei care vor sa aiba si ei o parte din bogatia ta.

GeorgeGMT

Postat în armament rusesc, economia, Editoriale, geopolitica, Rusia și etichetat agricultura rusiei, bagatiile rusiei, bogatiile naturale ale rusiei, bogatiile siberiei, capacitatea agricola a rusiei, china se uita spre siberia, eruptiile siberiene, gaze naturale in siberia, industria rusiei, populatia rusiei scade, provocarile viitorului pentru rusia, rezervele de aur din siberia, rezervele de metale rare din siberia, rezervele de petrol din rusia, rusia cea mai bogata tara din lume, rusia isi intareste armata in extremul orient, rusia versus china in siberia, siberia si incalzirea globala, siberian traps, viitorul siberiei | 30 comentarii

 

 

OZN - Ipocrizia puterii

Trăim o epocă în care omul, după ce a păşit pe Lună, se gândeşte din ce în ce mai mult la cucerirea planetelor. Astronomii recunosc astăzi că poate exista viaţă inteligentă în multe alte zone ale universului şi, cu toate acestea ne întrebăm de ce existenţa OZN–urilor continuă să fie ignorată oficial, iar cei care se interesează de acest fenomen sunt consideraţi visători. Oare teama că dezvăluirea adevărului ar declanşa o panică generalizată în rândul populaţiei să fie motivul suspectei tăceri a oficialităţilor?

 

„Obiectele Zburătoare Neidentificate constituie cea mai mare problemă ştiinţifică şi internaţională a zilelor noastre” spunea Dr.James E. McDonald în ziua de 5 iunie 1967, adresându-se  domnului U. Thant, pe atunci secretar general al ONU. În acea zi, pentru prima oară, un savant de renume mondial lua în mod deschis poziţie, pronunţându-se fără echivoc în favoarea concentrării eforturilor internaţionale pentru studiul fenomenului OZN.

 

Anii au trecut, omul a păşit pe Lună şi se pregăteşte să cucerească planetele, însă despre fenomenul OZN marele public nu a aflat prea multe. Desigur, pretutindeni în lume au luat fiinţă numeroase echipe de cercetători care şi-au propus să muncească pe cont propriu în această direcţie. Cu surse de finanţare modeste, dar cu mult entuziasm, ei duc o activitate de cercetare mai mult sau mai puţin riguroasă. Prin publicaţiile şi conferinţele lor, încearcă să aducă publicului un plus de informaţie.

 

Câţiva savanţi (unii dintre ei renumiţi) din toate domeniile şi-au manifestat deschis interesul pe care-l acordă fenomenului. Alţii, mai numeroşi, observă şi studiază din umbră, departe de publicitatea stresantă. Însă şi unii şi ceilalţi au în comun faptul că cercetează pe cont propriu. La ora actuală nu există încă un organism ştiinţific oficial care să se preocupe permanent de fenomenul OZN, excepţie făcând Statele Unite ale Americii, unde se află UFO CENTER, condus de Dr. J.Allen Hynek. Asupra acestui subiect vom reveni mai târziu.

 

Fenomenul interesează din ce în ce mai mult instituţiile şi mass-media, însă atitudinea multor ziare, televiziuni sau posturi de radio este de a adăuga unele comentarii...să le spunem ironice, iar a altora de a se eschiva atunci când trebuie să dea un răspuns clar. De exemplu, iată cum a răspuns un înalt reprezentant al bisericii catolice când a fost întrebat ce părere are despre existenţa sau non-existenţa OZN-urilor: „Nu cred că trebuie să dezvălui părerea mea asupra acestei probleme”.

Unul dintre marii fizicieni francezi a declarat şi el, printr-un purtător de cuvânt, că nu doreşte să se pronunţe asupra subiectului. Astfel interviul dat de Robert Gallez în februarie 1974, pe vremea când era ministrul francez al armatei, riscă să rămână un unicat. El a declarat: „În această problemă a OZN-urilor, trebuie să adoptăm o atitudine extrem de deschisă. Nu trebuie să punem la îndoială buna credinţă a martorilor care în mod evident sunt sinceri. În cadrul acestor fenomene aeriene şi vizuale reunite sub denumirea de OZN există ceva ce nu înţelegem, care la ora actuală este relativ inexplicabil.”

Ştiinţa şi oamenii struţ 

 

În cărţile lor, Jacques Vallee şi maiorul Donald E. Keyhoe au meritul de a fi denunţat o conspiraţie a tăcerii care a durat prea mult timp. Într-adevăr, fie că vrem sau nu, este destul de trist să constatăm că în prezent, în timp ce americanii şi ruşii îşi continuă cuceririle spaţiale, fenomenul OZN rămâne la fel de ocultat ca şi până acum. Ce justificare poate avea o asemenea atitudine? Una dintre ele pare a fi din păcate nemăsuratul orgoliu al fiinţelor umane, regăsit din plin în „bisericuţele” ştiinţifice.

 

La Congresul Internaţional al Informaţiilor Publice asupra OZN-urilor, organizatorii au adresat o scrisoare unui foarte cunoscut astronom francez, specialist în OZN-uri. Răspunsul a fost scurt: „Publicul este stupid şi nu are nevoie să fie informat.” Totul subliniat de trei ori, cu cerneală roşie. Suntem consternaţi. Acest astronom nega dreptul publicului de a avea acces la informaţie. Pentru aceste „bisericuţe” ale oamenilor de ştiinţă, fenomenul OZN era un fel de vânătoare privată, la care nimeni altcineva nu avea dreptul să participe. Desigur, este vorba de un caz izolat, nereprezentativ pentru totalitatea mediului ştiinţific. Însă este semnificativ, mai ales că o astfel de atitudine aparţine unor „vârfuri” ale ştiinţei.

Sunt foarte puţini savanţii care nu au ezitat să se pronunţe deschis despre realitatea fenomenului OZN. Cei mai mulţi au ales un anonimat prudent şi poate că nu e cazul să-i condamnăm, având în vedere ce au păţit câţiva dintre confraţii lor. Dacă exemplele în Statele Unite ale Americii sunt numeroase, una dintre marile „victime” din Franţa rămâne fără îndoială Dr. Pages. În cartea sa, „Sfidarea Anti-Gravitaţiei”, Dr.Pages propunea o ipoteză inedită referitoare la propulsia OZN-urilor. Această ipoteză nu a fost niciodată studiată cu seriozitate, în ciuda promisiunilor făcute autorului, deşi un astfel de studiu ar fi răsturnat „sfintele opinii” conformiste.

 

Fenomenul OZN, prin însăşi natura sa, depăşeşte ceea ce poate admite „bunul simţ”. Deci, nu trebuie să ne mirăm atunci când specialişti eminenţi (care pe deasupra mai sunt tradiţionalişti şi exagerat de raţionalişti), fără să se fi aplecat vreodată asupra faptelor, dar agăţându-se de unele informaţii lansate pe ici, pe colo, îl resping din capul locului. Când eşti un savant renumit, admirat, acoperit de glorie şi de onoruri, e greu să recunoşti că există un fenomen pe care totuşi nu-l înţelegi sau care te depăşeşte. E mai simplu să închizi ochii sau să îţi ascunzi capul în nisip precum struţul. De asemenea, aceşti savanţi declară adesea că fenomenul OZN nu poate exista, iar martorii de bună credinţă au interpretat greşit un fenomen astronomic, au fost victime ale unor iluzii optice. Aceasta în caz că nu au făcut abuz de alcool. Cu liniştea interioară redobândită, ne putem întoarce deci la conformismul nostru obişnuit.

 

În faţa acestor declaraţii liniştitoare, făcute de specialişti care „ştiu” despre ce este vorba, publicul se calmează. Înţelegem cu uşurinţă de ce până şi tinerii oameni de ştiinţă preferă să păstreze o tăcere prudentă, căci acesta este cel mai bun garant al „stabilităţii” postului şi al viitorului lor. Însă dacă sunt suficient de deschişi faţă de fenomen, nu vor rămâne acolo şi vor intra în faimoasele „bisericuţe” despre care am amintit mai devreme.

Una dintre aceste grupări este cunoscută sub numele de „Colegiul Invizibil” şi reuneşte în jur de o sută de savanţi din toate specialităţile, iar Jacques Vallée, fost consilier la NASA, este unul dintre membrii cei mai marcanţi. Din păcate, aceste “bisericuţe” sunt particulare şi dacă unele dintre ele se preocupă de viitorul omenirii, munca lor rămâne în continuare ascunsă marelui public. Iar aceasta nu face decât să accentueze, indirect, „ipocrizia” diverselor guverne.

 

Raportul Condon - o minciună uriaşă

 

Ce adevăr se ascunde în spatele acestei „tăceri” oficiale şi al campaniilor de intoxicare? Aşa cum se întâmplă adesea atunci când abordăm subiectul ufologiei, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre Statele Unite ale Americii. Vom aminti în primul rând de faimosul „Raport Condon”, de care probabil mulţi aţi auzit deja.

 

În faţa unui nou val de observaţii realizate în Statele Unite, negarea fenomenului devenea din ce în ce mai dificilă. Explicaţiile oferite nu mai satisfăceau. Astfel, s-a creat o comisie de anchetă formată dintr-un grup de savanţi de la Universitatea Colorado, sub conducerea Dr. Edward Condon. Opinia publică putea fi liniştită: savanţi renumiţi, conduşi de unul dintre cei mai eminenţi fizicieni, urmau să studieze cu cea mai mare atenţie imensul dosar referitor la fenomenul OZN. Pentru a-şi face treaba cum trebuie, le-a fost oferită o subvenţie de 300.000 dolari. Câteva luni mai târziu, subvenţia a fost suplimentată cu 210.000 dolari. Dar când afli că, de fapt, rezultatul era stabilit de la bun început, rămâi cu gura căscată! Într-adevăr, la mai puţin de douăzeci şi patru de ore (!) după numirea sa în fruntea echipei, Dr. Condon declara: „Sunt foarte puţine şanse ca aceste obiecte să existe. Ancheta noastră se va concentra în special asupra cauzelor care au determinat ceea ce eu numesc pure halucinaţii.” O asemenea declaraţie era destul de surprinzătoare, mai ales în condiţiile în care, cu câteva zile mai devreme, Dr. Condon promisese să conducă o anchetă imparţială.

 

Pe 9 octombrie 1966, Dr. Condon făcea o nouă declaraţie în „Denver Post”, cotidianul cu cel mai mare tiraj din statul Colorado: „95% din rapoartele despre OZN-uri sunt simplu de demontat. Pentru celelalte, câteva informaţii suplimentare ne vor permite lămurirea acestei teribile aberaţii a publicului.”

 

Ufologii erau de-a dreptul consternaţi. În perioada imediat următoare, temerile lor aveau să se dovedească întemeiate. Un exemplu tipic pentru rigoarea cu care a fost realizat studiul ne este oferit de comentariul făcut Condon pe data de 31 august 1966 pe marginea unui raport al U.S. Air Force (USAF). Acesta se referă la faptele petrecute între 19 si 25 august, la o bază de rachete intercontinentale, situată în Migot, Dakota de Nord. Este vorba de unul dintre silozurile unde sunt depozitate motoarele cu cap termonuclear, mereu gata să se îndrepte spre eventualii agresori. Ne putem imagina sistemul de securitate al acestei baze, precauţiile de tot felul luate pentru a o menţine permanent în funcţiune şi supravegherea atentă la care este supusă. Totuşi, de trei ori la rând, radarele bazei au reperat câteva obiecte la 30.000 m altitudine şi le-au urmărit evoluţia. În două din cazuri a fost vorba de două obiecte. În al treilea a fost vorba de unul singur, care a fost urmărit până la sol, unde a răspândit panica. Reţeaua radio a bazei s-a oprit. Defecţiunea a cuprins tot sistemul, pînă la ultimul nivel al silozurilor, aflat sub treizeci de metri de beton. Obiectul a putut fi observat de foarte aproape, pe când făcea manevre silenţioase la trei metri deasupra solului. Era circular, cu aspect metalic şi a rămas cam un minut. În direcţia lui a fost lansată o patrulă, însă motorul jeep-ului s-a defectat la aproximativ o sută de metri depărtare faţă de obiect. Acesta a dispărut rapid intrând într-un nor. Toate defecţiunile au dispărut imediat, ca prin minune. Martorul cel mai apropiat, un ofiţer de la Informaţii, s-a îmbolnăvit şi timp de câteva zile nu s-a putut ridica din pat.

 

În acea vreme, comisia de anchetă a USAF a clasat cazul ca nelămurit. Comisia Condon a găsit însă o soluţie. „S-a făcut o confuzie, luând steaua Capella drept OZN. A doua lumină ce nu a putut fi lămurită atunci era, de fapt, farul de poziţie al unui avion.” Simplu, nu? Astfel, conform autorilor raportului, radarele, operatorii de la radare, piloţii şi personalul de la sol au fost pur şi simplu păcăliţi de trei ori la rând de o stea. Având  în vedere că era vorba de oameni foarte bine pregătiţi, să recunoaştem că faptul pare deosebit de îngrijorător. Rămâne ca cititorul să aprecieze „obiectivitatea” raportului.

 

De fapt, acum se ştie că acest raport îşi propunea din capul locului să ajungă la concluzia că fenomenul OZN nu există. Raportul rămâne şi astăzi „vârful de lance” al celor ce refuză cu încăpăţânare să recunoască existenţa fenomenului. Orice s-ar spune, e o concluzie „oficială”, adusă de „savanţi”, în urma unei anchete „obiective”. O ironie a sorţii însă este faptul că despre Dr.Condon, care a negat mereu existenţa OZN-urilor se spune că ar fi fost martor la apariţia cîtorva farfurii zburătoare. Evenimentul s-a produs în 1974, cu puţin timp înaintea morţii sale.

 

Pentru a termina cu raportul Condon, trebuie să recunoaştem că scopul său nu a fost atins. Departe de a îngropa subiectul, reacţiile violente pe care le-a generat au dus la o revigorare a cercetării ufologice. Câţiva savanţi eminenţi, printre care şi Dr. J. Allen Hynek, au luat o poziţie deschisă şi clară în favoarea existenţei fenomenului şi a unui studiu „cinstit”.

 

Regulamentul forţelor aeriene ale Statelor Unite

 

Am văzut ce rol au jucat savanţii în formarea acestei „găuri negre” care înconjoară elementele legate de fenomenul OZN. Este cazul să ne îndreptăm acum atenţia asupra rolului nu mai puţin activ al armatei şi mai ales al forţelor aeriene.  Să facem deci cunoştinţă cu regulamentele în vigoare din Statele Unite ale Americii, căci pentru a înţelege cele ce urmează, cunoaşterea acestora este neapărat necesară.

 

Pentru început este vorba de ordinul JANAP 146, care spune că OZN-urile nu trebuie explicate decât ca obiecte sau fenomene obişnuite, iar rolul de identificare şi apreciere a lor revine USAF. Instrucţiunea 102 a JANAP 146 insistă asupra necesităţii de a nu se utiliza rubrica CIRVIS (Communication Instructions for Reporting Vital Intelligence Sightings from Aircraft: Instrucţiuni pentru Comunicarea Rapoartelor de Importanţă Vitală asupra Observaţiilor Realizate la Bordul Aeronavelor). JANAP 146 precizează că orice indiscreţie sau transmitere neautorizată a rapoartelor CIRVIS este considerată activitate de spionaj şi aduce sancţiuni conform legilor respective. Nota AFR 200-2, clasificată mai târziu 80-17 precizează modul în care forţele armate aeriene trebuie să dirijeze anchetele, cine şi cum face declaraţiile publice. Nota stipulează că orice divulgare referitoare la fenomenul OZN făcută de vreun membru al bazelor aeriene reprezintă infracţiune, pedepsindu-se cu amendă de 10.000 de dolari şi cu 10 ani de închisoare. Înţelegem astfel mai bine de ce personalul USAF păstrează o tăcere prudentă. Regulamentele joacă un rol activ în atitudinea USAF şi în crizele interne constatate.

 

Aventura trăită de un pilot experimentat, căpitanul Thomas Mantell, este în acest sens semnificativă, iar explicaţia oferită de el ar fi făcut să râdă şi pe cei mai naivi dacă nu s-ar fi sfârşit cu decesul căpitanului. În ziua de 7 ianuarie 1948, pe la ora 13:45, un obiect rotund, cu diametru de aproximativ 70 m, este semnalat pe cer, deasupra localităţii Madisonville (Kentucky). Poliţia avertizează Fort Knox că obiectul se deplasează în acea direcţie. Numeroşi ofiţeri ai aeroportului disting clar obiectul. Câteva minute mai târziu, comandantul bazei, un colonel ia legătura prin radio cu trei piloţi de vânătoare (care zburau în acel moment pe deasupra Fortului Knox cu avioane de tipul F51), ordonându-le să ia contact cu misteriosul aparat. Urmărirea este condusă de căpitanul Thomas Mantell, aviator cu o remarcabilă experienţă.

 

14:45. Căpitanul  Mantell anunţă că „obiectul” zboară deasupra sa. „Mă apropii pentru a-l observa mai bine”, spune mesajul său. „Obiectul pare făcut din metal şi este ENORM.” Timp de douăzeci şi cinci de minute, căpitanul Mantell şi cele două F 51 care îl însoţeau au încercat zadarnic să se apropie de obiectul misterios.

15:15. Căpitanul Mantell anunţă că nu reuşeşte să prindă obiectul şi dacă nu se va putea apropia mai mult, la altitudinea de 6000 metri va renunţa la urmărire, întrucât nu are mască de oxigen. Acesta a fost ultimul său mesaj. Ceilalţi doi piloţi, după ce şi-au pierdut şeful în stratul de nori, s-au întors la bază.

16:00. Turnul de control anunţă vestea cea tragică: Mantell a murit. Se pare că avionul său s-a dezintegrat în zbor.

Tristul eveniment a făcut multă zarvă în întreaga lume. În special cetăţenii americani aşteptau o explicaţie satisfăcătoare.

 

Aşteaptă şi acum. USAF a expus mai multe cauze posibile. Haideţi să vedem dacă au vreo logică:

- Cele trei F 51 au urmărit, de fapt, un balon-sondă care făcea cercetări asupra razelor cosmice;

- Căpitanul Mantell a urcat la peste 6000 de metri, a fost cuprins de ceea ce piloţii numesc „vălul negru”, a murit asfixiat şi după aceea avionul  s-a prăbuşit;

- Căpitanul Mantell zărise în atmosferă un mic meteor incandescent.

În fine, şi aceasta va fi versiunea oficială (formulată de un astronom din aviaţie): „Căpitanul Thomas Mantell a decedat urmărind planeta Venus” (nu vă miraţi, exact aşa s-a spus). Ne putem imagina ce reacţii a declanşat o astfel de explicaţie.

Doctorul J.Allen HYNEK, deşi în acea vreme era consilier ştiinţific al Forţelor Aeriene, s-a simţit obligat să demonstreze absurditatea explicaţiei, declarând: „Închipuiţi-vă un vârf de ac cu puţin mai strălucitor decît bolta cerului. Cam aşa arăta planeta Venus la acea oră din zi.” Moartea căpitanului Thomas Mantell şi reacţiile pe care le-a suscitat au grăbit formarea unei comisii însărcinată cu studiul rapoartelor de observare a acestor OZN-uri.

 

Astfel, ATIC (Air Technical Intelligence Center – Centrul de Studiu al Informaţiilor Forţelor Aeriene) va avea în sânul său Comisia „Farfurii Zburătoare”, însărcinată cu anchetele OZN. Era anul 1950 şi această comisie nu dăduse nici un rezultat. În 1951 apare un bărbat al cărui nume va rămâne legat de studiul fenomenului. Este vorba de căpitanul Edward J. RUPPELT, ataşat la ATIC în calitate de ofiţer de Informaţii. Până atunci nu se confruntase cu fenomenul OZN. Totuşi, imediat după sosirea sa la Dayton (sediul ATIC), situaţia avea să se schimbe, birourile acestei faimoase comisii fiind vecine cu ale sale.

 

Un nou raport, venind de la aeroportul Sioux-City (Iowa) anunţa o întâmplare insolită trăită de echipajul şi pasagerii unui avion DC 3, la 20 ianuarie 1951. „Un obiect misterios, după ce a evitat în ultimul moment ciocnirea cu un avion DC 3, a zburat împreună cu acesta timp de câteva secunde, înainte de a lua din nou înălţime şi a se îndepărta cu o viteză fantastică.” Printre pasageri se afla şi un colonel care a susţinut mărturia celor doi piloţi. Explicaţia adusă de comisia „Farfurii zburătoare” l-a descumpănit oarecum pe căpitanul RUPPELT, care credea sincer că studiul fusese făcut cu multă seriozitate: „Obiectul zărit în acea seară nu era decât un avion B-36 în zbor...” Noi observaţii au venit să pună în evidenţă superficialitatea membrilor comisiei „Farfurii zburătoare”, ducând în cele din urmă la o reacţie violentă din partea generalului CABELL, directorul Serviciilor de Informaţii ale USAF.

 

În fruntea comisiei a fost numit căpitanul Edward J.RUPPELT, iar sub conducerea sa, comisia a făcut mari progrese şi a devenit un organism autonom, sub numele conspirativ de „Proiectul Cartea Albastră”. Proiectul a supravieţuit până în anul 1969, fiind dizolvat la câteva luni după publicarea „Raportului Condon”.

 

OZN-URI la Casa Albă 

Anul 1952 a fost teatrul unor noi valuri de observaţii, pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii. Numeroase baze aeriene au fost copleşite de apelurile telefonice. Centrul de la Dayton nu a fost nici el scutit. În zilele de 19 şi 26 iulie mai ales, pe cerul de deasupra Washington-ului s-au produs evenimente stranii care au fost numite mai târziu „caruselul de la Washington”. Timp de câteva ore, o escadrilă de şase Obiecte Zburătoare Neidentificate a fost vizibilă în spaţiul aerian al capitalei federale. Ele s-au jucat de-a v-aţi ascunselea cu proiectoarele şi cu interceptoarele lansate în urmărirea lor. Aceste nopţi memorabile vor rămâne multă vreme în analele istoriei OZN-urilor. Obiectele luminoase au executat diverse manevre incredibile, mergând de la viraje în „ac de păr” fără încetinirea vitezei, până la opriri bruşte urmate de porniri fulgerătoare. Cât despre avioanele Forţelor Armate, acestea au strălucit prin absenţă, ajungând la trei ore de la începerea „festivalului”.

 

Când avioanele au ajuns deasupra Washington-ului, misterioasele lumini au dispărut. Atunci a avut loc cea mai fascinantă partidă de vânătoare văzută vreodată. Judecaţi şi singuri. Avioanele s-au întors la bază; imediat după aceea, obiectele luminoase au reapărut. Avioanele sunt chemate din nou, obiectele luminoase dispar iarăşi. Avioanele pleacă, obiectele luminoase revin. Joaca a durat până în zori. Americanii simt cum neliniştea le pătrunde în suflet, neînţelegând ce înseamnă această violare a spaţiului aerian de deasupra capitalei. Toată lumea se întreabă cum a fost posibilă întârzierea cu care au sosit avioanele de intercepţie. În cadrul Forţelor Aeriene domneşte proasta dispoziţie, accentuată de reluarea evenimentelor, la distanţe de aproximativ o săptămână.

 

Pe 12 ianuarie 1953, un fel de mare juriu se reuneşte la Pentagon. Juriul este format din câţiva savanţi de renume şi din trei membri ai CIA, nu mai puţin cunoscuţi. A rezultat  „Raportul Robertson”, o adevărată perlă în materie: „Obiectele Zburătoare Neidentificate nu ar trebui să constituie deloc o enigmă, pentru că ele se explică prin fenomene naturale. A sosit timpul ca cetăţenii americani să înveţe să deosebească adevărul de minciună, chiar dacă aceasta din urmă ar zbura cu 100.000 km/h.”

 

Orson Welles şi marţienii

Am putea discuta vreme îndelungată despre explicaţiile, unele mai fanteziste decât altele, aduse de USAF la fiecare nou val de observaţii. Am putea discuta, de asemenea, despre crizele determinate de aceste aberaţii în chiar nucleul USAF. Este necesar însă să revenim asupra unor fapte anterioare, care pot explica înverşunarea USAF de a considera toate aceste fenomene fapte naturale, deşi riscă o împotmolire iremediabilă în ridicol.

 

Toată lumea a auzit vorbindu-se, s-a realizat chiar şi un film pe această temă, despre panica generală provocată în 1938 de o emisiune radiofonică a lui Orson Welles. Piesa, o adaptare a romanului Războiul Lumilor de H.G. Wells, a atras atenţia, pe 30 octombrie 1938, a aproape 6.000.000 americani. 1.200.000 dintre ei au crezut că „Marţienii” au invadat Pământul şi că sosise sfârşitul lumii.

 

Familii întregi şi-au părăsit casele pentru a se refugia la munte, la mare, oriunde. Traficul a înregistrat blocaje cumplite în oraşe, pe şosele. Sediile ziarelor, radioului, poliţiei au fost inundate de un val de apeluri disperate. S-au înregistrat numeroase sinucideri. Oamenii au scos armele pentru a se lupta cu invadatorii. America era îngrozită. Un asemenea eveniment te pune pe gânduri. În acea vreme, o „conspiraţie a tăcerii” ar fi fost de înţeles. Însă în anii 50 conspiraţia nu-şi avea rostul pentru că situaţia se schimbase foarte mult.

 

Visul lui Jules Verne s-a realizat. Oamenii au păşit pe Lună. Lupta pentru cuceriri spaţiale continuă, iar sondele americane „Viking” ne-au adus informaţii despre planeta Marte. Astronomii recunosc acum existenţa a miliarde de galaxii, fiecare avînd milioane de planete susceptibile a adăposti viaţa inteligentă, la fel ca şi Pământul. Atunci, ce rost are păstrarea acestei tăceri? Cine are interesul să o întreţină şi de ce? Deşi îi lasă omului libertatea de a visa, nu face decât să accentueze misterul care, pe termen lung, riscă să devină periculos. Dacă publicul ar fi fost informat despre aceată problemă – aşa cum astăzi este informat despre poluare – panica ar fi fost evitată pe vremea emisiunii lui Orson Welles. Omul se teme cel mai mult şi este cel mai uşor de manipulat atunci când nu cunoaşte.

 

yogaesoteric

 

 

 

Cercuri ale puterii în spatele secretului OZN

de dr. Steven M. Greer

 

[Articol extras din Nexus Magazine, Anul II, Numărul 9 (octombrie 2006 - ianuarie 2007)]

 

După ce în copilărie şi la maturitate am intrat în contact cu civilizaţii extraterestre, am pus bazele CSETI (Center for the Study of Extraterrestrial Intelligence – Centrul pentru Studiul Inteligenţei Extraterestre) pentru a formaliza protocoalele de contact şi a le preda şi altor oameni, lucru pe care îl realizam prin intermediul weekend-urilor de instruire din cadrul CSETI.

 

Am realizat destul de devreme că există forţe umane ce nu pot fi ignorate, a căror scop este acela de a descuraja sau bloca interacţiunile paşnice cu extratereştrii. Abordarea mea consta în: (1) a învăţa oamenii cum să contacteze civilizaţiile extraterestre într-un mod paşnic, şi (2) a face cunoscut guvernelor, armatei şi publicului larg adevărul cu privire la acest subiect.

 

Îmi place să îmi privesc cartea pe care am scris-o  (Hidden Truth – Forbidden Knowledge) drept destăinuirea mea personală, din moment ce conţine elemente din călătoria mea spirituală, din interacţiunea mea cu civilizaţiile extraterestre şi cu aşa-zisul „guvern secret”. Acest capitol aruncă o privire asupra acestei entităţi şi asupra modului în care membrii ei operează.

 

În 1993,  înainte de a realiza o scurtă expunere directorului CIA, persoana mea de contact pentru întâlniri la nivel înalt a sugerat să dăm numele de Project Starlight (Proiectul Lumina Stelelor) operaţiunii noastre. Aşa se chema deci în zilele de început. Filozofia din spatele lui era să strângem cele mai bune dovezi care erau disponibile, dovezi care să fi fost riguros testate şi demonstrate şi să indentificam martori aparţinând armatei, servicilor de informaţii şi diferitelor corporaţii. Apoi, având în mână un caz de fier, am fi pus la curent servicile de informaţii, armata, Congresul, liderii Naţiunilor Unite şi liderii din întreaga lume, înainte de a realiza o dezvăluire publică.

Ştiam că este crucial ca cel puţin să dăm o şansă sistemului. Este foarte important să înţelegem că intenţia noastră nu a fost pur şi simplu de a intra ca un taur într-un magazin de porţelanuri şi de a face cunoscute toate acele informaţii extrem de sensibile, fără să înştiinţăm înainte liderii constituţionali ai lumii şi a-i invita şi pe ei să participe. În acea perioadă mulţi oameni credeau că sunt stupid şi naiv, căci „aceşti oameni” nu se vor implica în ceva atât de controversat.

 

Dar nu aceasta este problema! Problema este, din perspectiva noastră, că aveam responsabilitatea morală de a le oferi cel puţin o oportunitate de a face ceea ce trebuie, ceea ce este bine – şi dacă nu făceau acest lucru atunci era o problemă ce ţinea de conştiinţa lor şi nu de a noastră.

 

Simţeam cu putere că avem obligaţia de a oferi acestor lideri evaluarea prezentă a situaţiei şi să le spunem: „Trebuie să adoptaţi un rol de  conducător dacă vreţi ca acest lucru să fie realizat de către voi şi nu de către un grup exterior (era vorba despre Disclosure Project – Proiectul Dezvăluirea şi CSETI). Aveţi acum o oportunitate ideală ce s-a ivit după sfârşitul războiului rece, de a întrerupe seria de dezinformări şi de a lua un nou start”.

 

După ce m-am întâlnit cu directorul CIA, o persoană de contact mi-a aranjat o întâlnire cu anchetatorul şef al senatorului Byrd şi consilierul comitetului senatorial ce se ocupa cu repartizarea de fonduri. Senatorul Byrd era preşedintele acestui comitet şi era un om ce avea o poziţie foarte puternică. Acest om se numea Dick D’Amato – a nu fi confundat cu senatorul D’Amato din New Jersey. Dick D’Amato  avea o autorizare ce îi permitea să aibă acces la informaţii clasificate ca STRICT SECRETE şi avea  autorizaţie de somaţie [capacitatea unei agenţii de a impune ca o agenţie sau un angajat al unei agenţii să apară în faţa unui tribunal sau să trimită dovezi care pot fi folosite pentru a determina soluţionarea unui caz sau a unei  probleme. n.t.] din partea comitetului senatorial.

 

Ne-am întâlnit într-o cameră de protocol a comitetului senatorial pe probleme de fonduri – o cameră imensă, bogat împodobită, cu o imensă masă ce avea plăcuţe de alamă cu numele fiecărui membru al comitetului. Mi-a spus: „Am fost rugat de către senatorul Byrd şi de către alţii să arunc o privire asupra acestor lucruri şi am ajuns suficient de aproape pentru a şti că aceste proiecte există cu adevărat. Dar îţi spun că deşi am o autorizare ce îmi permite accesul la informaţii STRICT SECRETE şi deşi am autorizare de somaţie din partea comitetului senatorial nu pot avea acces la aceste proiecte.” Nu voi uita niciodată ce mi-a spus când s-a uitat la mine: „Ai de-a face cu echipele tuturor proiectelor întunecate ce se luptă între ele, aşa că ai grijă. Mult noroc!” Şi asta a fost tot.

 

Dick D’Amato şi oameni ca el ştiu că aceste lucruri sunt reale dar nu pot avea acces la ele şi nici nu pot controla cheltuielile statului. Accesul la aceste proiecte nu are nimic de-a face cu rangul sau poziţia ci doar cu faptul de a fi sau nu fi dispus să păstrezi mai departe secretul. Acesta este singurul lucru care contează: dacă eşti sau nu dispus să intri în joc şi să respecţi regulile lui.

 

În interiorul guvernului din umbră

 

Acea organizaţie care nu ar trebui să controleze lucrurile,  dar care totuşi le controlează este formată dintr-un grup transnaţional ilegal de tâlhari, a cărui membrii nu sunt doar cruzi şi criminali, ci acţionează fără a avea absolut nici o autoritate legală. Când ai de-a face cu ceva atât de important, implicând tehnologii atât de puternice precum cele descrise, începi să realizezi riscul ce şi-l asumă întreaga omenire prin faptul că permite ca întreaga această mascaradă  să se desfăşoare, deceniu după deceniu, fără a fi deloc verificată.

 

În 1994, un prieten de-a lui Bill Clinton a venit la mine acasă, după ce avusesem întâlnirea cu directorul CIA. Era un tip foarte cordial. A spus: „Ştii, toată lumea este de acord cu recomandările tale, dar toată lumea este de acord cu faptul că dacă preşedintele face ceea ce i-ai sugerat lui şi directorului CIA – adică să-şi exercite puterea executivă pentru a pătrunde în interiorul acestei operaţiuni şi să o dezvăluie – atunci va sfârşi precum Jack Kenedy.”

 

Am crezut că glumeşte şi, să fiu sincer, am râs zgomotos.  M-am gândit: „Ei, nici chiar aşa”. Însă acesta era foarte serios. Şi mi-a dat foarte clar de înţeles acest lucru. Aşa că am trecut printr-o mulţime de crize interioare pe măsură ce am realizat că guvernul Statelor Unite – împreună cu guvernele celorlalte state – sunt de fapt ostatici ale unui grup ilegal de „tâlhari”, care posedă o tehnologie ce poate da tumbe în jurul unui avion de luptă invizibil B2 Stealth şi pot, la voinţă, pune capăt unui preşedinte sau oricărei alte persoane care le stă în cale. Acest lucru mi-a fost dat foarte clar de înţeles de către oamenii ce făceau parte din cercurile interioare ale celor mai mari coridoare ale puterii de pe Pământ.

 

Evident, acest lucru a apăsat foarte greu asupra mea. Aş putea spune că perioada 1992-1998, aceşti şase ani, au fost extrem de traumatizanţi pentru mine. Mi-am ţinut capul sus şi, public, am mers înainte, dar la nivel personal, în profunzime, eram devastat. Niciodată nu mi-am pierdut încrederea în ceea ce ar trebui să facem, dar îmi era foarte clar că era vorba despre o muncă enormă, că era deja târziu şi că miza aflată în joc era imensă.

 

Trebuie să înţelegeţi natura compartimentată a acestor interese ce se împletesc reciproc şi ţin totul secret. Este vorba despre interese ce ţin în mare parte de sectorul corporatist, instituţional, financiar şi tehnologic. Guvernul „nostru”, al „poporului”, este cea mai puţin importantă componentă a acestora, şi aici sunt incluse şi CIA, NASA, NRO, servicile de informaţii ale armatei, – toate acestea sunt doar nişte paravane pentru o operaţiune ce se desfăşoară dincolo de ele. Acţiunea reală este acea a unui grup hibrid ce este cvasi-guvernamental dar în cea mai mare parte privat, cu totul  transnaţional – şi complet ilegal.

Unii dintre şefii acestui grup m-au invitat să mă întâlnesc cu ei după ce m-am întâlnit cu directorul CIA. Înainte de întâlnirea cu directorul CIA, persoana mea de contact cu Woolsey, a fost îngrozită de ideea că întreaga lume va afla despre acea întâlnire.

 

Făcea totul prin FedEx (un sistem de curierat rapid) şi vroia să vorbesc cu el la telefon doar din cabine telefonice, vorbind totul într-un anumit cod! I-am spus: „Nu trebuie să ne batem capul făcând astfel, deoarece grupul împotriva căruia luptăm posedă o tehnologie care poate înfrânge orice sistem putem noi concepe.”

 

 

Ei bine, el a fost unul dintre candidaţii pe postul de ministru al marinei militare în timpul preşedenţiei Clinton. Însă făcuse parte din lumea convenţională a armatei şi a servicilor de informaţii. Eu ştiam împotriva cui luptam dar el nu ştia. Astfel că el a zis: “Oh, nu, trebuie să procedăm astfel. Tu eşti doar un medic! Eu am făcut parte din toate aceste cercuri şi trebuie să fim prudenţi.” Aşa că l-am luat în râs. Am încercat să îi explic că nu există nici un mijloc de a înfrânge capacităţile de supraveghere a acestui grup ascuns, deoarece aceştia posedă o tehnologie non-locală, „scalară” ce le permite să depăşească generaţii întregi de dispozitive electronice. Chiar şi cele mai avansate tehnologii ale NSA şi NRO sunt nimic în comparaţie cu ce au ei, deoarece ei posedă de fapt interfeţe electronice cu conştiinţă cu ajutorul cărora pot supraveghea orice în timp real, mereu. Ei bine, el nu ştia toate acestea. Eu ştiam acest lucru şi prin intermediul vederii la distanţă am descoperit că şi ei mă supravegheau prin aceaşi metodă.

 

Astfel că am continuat acest joc. Dar înainte de întâlnirea din 13 decembrie 1993, cineva care fusese implicat în aceste proiecte în cadrul armatei, în Arizona, a venit la mine şi mi-a zis: „Am înţeles că ai de gând să te întâlneşti cu Jim Woolsey, directorul CIA, ca să discutaţi despre cutare şi cutare lucru, în data de... .” Am spus: „Nu voi confirma sau nega acest lucru, însă nu este interesant faptul că tu faci comentarii asupra acestor lucruri?” Am povestit acest lucru persoanei mele de contact şi aceasta a intrat în panică! „Cum se poate să fi descoperit acest lucru?” I-am spus: „M.J., tu nu ai ascultat ce am zis.” Problema este că majoritatea oamenilor sunt prea aroganţi pentru a putea cunoaşte ceea ce nu cunosc. Trebuie să menţionez de asemenea faptul că în timpul vizitei mele la New York, în iarna lui 1994, în timp ce stateam la Hilton, pe Sixth Avenue, am primit un telefon de la un „reporter”. Acesta a spus: „Sunt un reporter independent ce scriu pentru ziarul Wall Street Journal. Am înţeles că aveţi o întâlnire cu amiralul Woolsey cu privire la fenomenul OZN şi inteligenţa extraterestră. Ce îmi puteţi spune despre acest lucru?

Nu l-am minţit; i-am pus doar o întrebare retorică: „Chiar crezi că un director CIA s-ar întâlni cu un medic din Carolina de Nord pentru a discuta subiecte precum OZN-urile şi inteligenţa extraterestră?” Mi-a răspuns: „Ei bine nu, cred că nu”. I-am răspuns: „Vezi? Ţi-ai dat seama.” Am închis telefonul şi asta a fost tot. Dar această experienţă m-a făcut să înţeleg că comunitatea mass-media este de asemenea întrepătrunsă de indivizi din serviciile de informaţii ce monitorizează activităţile noastre.

 

Aproximativ în acea perioadă o persoană ce lucra cu contract pentru un grup fantomă ce avea o celulă în interiorul CIA mi-a telefonat. Mi-a spus: „Uite, noi chiar vrem să te vedem că faci aceste lucruri. Grăbeşte-te”. L-am întrebat: „Ce vrei să spui cu, «grăbeşte-te»?” Mi-a spus: „Vroiam să apară cineva să facă acest lucru pentru noi; cel puţin o treime dintre oamenii din acest grup ascuns doresc să vadă aceste lucruri dezvăluite, dar noi nu putem face aşa ceva....”. I-am spus:  „Cine naiba credeţi că sunt? Sunt doar un medic din Carolina de Nord. De abia îmi permit o oala de noapte în care să urinez!”. Atunci a spus: „Nu, nu înţelegi. Noi putem acţiona doar din spatele scenei.”.

 

În cele din urma ne-am întâlnit în Grove Park Inn, în Asheville. Nu am să uit niciodată ce mi-a spus în timpul acelei conversaţii: „ştii, dacă vrei să ne trimiţi nouă sau preşedintelui un mesaj, tot ceea ce trebuie să faci este să ridici receptorul. Nu trebuie să formezi nici un număr – doar vorbeşte. Sau dacă preferi, doar şezi în biroul tău şi vorbeşte la cei patru pereţi. Deoarece totul este supravegheat în timp real.” I-am spus: „Da, ştiu.” Atunci m-a întrebat: „De unde ştii aşa ceva?”.

Am început să îi povestesc cum au făcut greşeli şi au lăsat sistemul de ascultare deschis de câteva ori. Mi s-a întâmplat şi mie şi soţiei mele, Emily. Odată când eram acasă şi am ridicat receptorul să dau un telefon am auzit o cameră de control pe fir. În locul tonului puteam auzi oameni vorbind. Astfel că am întrebat: „Cine este acolo?”. Atunci o femeie cu un accent străin dar care vorbea corect engleză a spus: „Oh Dumnezeule, este domnul Greer”, la care i-am raspuns: „Doctor Greer, pentru tine, târfo!” şi am închis.

 

În acele zile eram revoltat de aceste lucruri. Acum, nici măcar nu îmi mai pasă. Aşa că i-am spus acestui om. „Da, sunt sigur că este adevărat”. El a spus: „Ştii, aceste lucruri trebuie să se petreacă!”. Atunci i-am spus „Dar de ce nu faci tu toate aceastea?” la care mi-a raspuns: „Oh, nu, este mult prea periculos!”. Mi-a spus exact acelaşi lucru pe care mi l-a spus şi Laurence Rockfeller în luna septembrie, pe când stătea pe puntea navei sale, sub cerul liber.

Interese concurenţiale în complot

 

Până acum puteţi observa o temă care se repetă mereu: există oameni cu foarte multe relaţii care sunt în interiorul acestor grupuri şi care vor să aibă loc o dezvăluire, dar sunt terifiaţi de acest grup violent. După această întâlnire am primit o invitaţie din partea unui grup de persoane din interior, de a merge la Phoenix în vara anului 1994. Întâlnirea avea loc la reşedinţa Wrigley, vechea şi fabuloasa reşedinţă pe care familia Wrigley, (proprietara firmei ce produce celebra gumă de mestecat Wrigley) a construit-o. Aceasta fusese preluată de către o celulă din interiorul acestui grup secret. Erau prezente un anumit număr de persoane sumbre, aparţinând unor corporaţii. Întâlnirea se desfăşura noaptea, la o oră foarte târzie.

 

Un proeminent industriaş ce avusese relaţii cu această celulă era ţinut sub influenţa drogurilor şi sub o anumită formă de control al minţii, în timp ce această grupare îl storcea de bani. Apoi, au utilizat banii lui pentru a susţine această operaţiune particulară. Metodele şi motivele acestui grup sunt necunoscute. Le spun oamenilor: „Mai mult de 10-15% din ce am văzut sau aflat, voi nu vreţi să auziţi. Este atât de tulburător încât majoritatea oamenilor s-ar sinucide. Şi, apropo, mulţi au făcut-o.” Ne-am adunat toţi în jurul unei mese de conferinţe din reşedinţa Wrigley. Am discutat despre dezvăluirea informaţiilor legate de fenomenul OZN şi despre realizarea unui contact cu extratereştrii.

 

În timpul unei pauze, un om m-a tras deoparte într-un balcon şi mi-a spus: „Ştii, noi am aflat că ai avut acea întâlnire cu directorul CIA şi că furnizezi informaţii preşedintelui, dar trebuie să ştii că aceşti oameni nu ştiu nimic şi niciodată nu vor ştii nimic. Trebuie să înţelegi că ar trebui să vorbeşti cu oameni ca noi.

 

Oamenii care au de a face cu aşa ceva sunt oameni care au o mulţime de contracte cu guvernul. Şi ar trebui să vorbeşti cu anumiţi think-tanks [termen ce desemnează un grup de indivizi dedicaţi cercetărilor sinergistice de înalt nivel asupra unor subiecte diverse, de obicei în laboratoare militare, corporaţii şi alte instituţii. De obicei termenul se referă în mod precis la organizaţii ce susţin  teoreticieni şi intelectuali ce se străduiesc să realizeze analize sau recomandări politice. n.t.], cu anumite ordine religioase şi cu anumite ordine de preoţi iezuiţi ce deţin controlul asupra transferului de tehnologie. Şi ar mai trebui să vorbeşti cu...” Şi mi-a dat o întreagă listă.

 

Ei bine, am crezut că omul a luat-o razna cu certitudine. Dar s-a dovedit că fiecare cuvânt pe care l-a spus a fost adevărat: totul s-a confirmat în lunile care au urmat.

 

Lucrurile devin şi mai ciudate. Acest grup sau celula din guvernul din umbră încerca să împiedice ceea ce noi făceam. Amintiţi-vă deci, acestea se petreceau în 1994. Un fost şef al servicilor de informaţii al armatei –membru al acelui grup – mi-a oferit un loc în conducere în 1992. Deci lucrurile progresau, iar eu nu mă abăteam deloc de la cursul meu deoarece aşa sunt eu. Aşa că acest om a spus: „Noi putem cu adevărat să te ajutăm.” Am întrebat: „Ce vrei să spui?” Mi-a răspuns: „Ei bine, dacă vrei să fi susţinut în acţiunea ta, doar lasă-ne să te ajutăm.” I-am zis: „Cum intenţionaţi să ne ajutaţi?” Mi-a răspuns; „Ei bine, eşti medic, nu? Aşa că ai un credit bun. Am controlat asta.” I-am spus: „O da, cel mai bun.” Mi-a răspuns: „Ei bine, ştim că ai carduri platinum şi gold. Doar maximizează-le pe toate, în fiecare lună: 50000$,  100000$, oricât vrei. Ia cât de mulţi bani vrei tu. Şi dă-ne numerele. Din moment ce noi deţinem toate super-computerele care protejează şi monitorizează sistemele bancare ale lumii, vom reduce pur şi simplu balanţa contului la zero, ca şi cum ar fi plătită în fiecare lună.”

 

Aceasta este o poveste adevărată. Vă spun că fiecare cuvânt este adevărat. I-am spus: „Bine, dar apoi, dacă aş face aşa ceva, m-ai avea la mână, nu-i aşa? A avut doar o sclipire în ochi. Eram mult prea prevăzător pentru a înghiţi momeala, fie ea chiar şi aşa de tentantă.

 

Toată activitatea noastră a constituit un enorm efort financiar şi o enormă luptă pentru aceia dintre noi care am încercat să facem toate acestea fără a avea virtual nici un fel de fonduri. Dar sub nici o formă nu aveam de gând să accept ce mi-a propus. Apoi a spus: „Am înţeles că vei merge curând în Europa pentru a te întâlni cu anumiţi oameni ce au legături cu familia regală britanică” – lucru care era adevărat. Ştia tot ceea ce fac! I-am spus: „Este adevărat”. Mi-a spus: „Întâmplător voi fi şi eu acolo pentru a mă întâlni cu cei din familia Rothschild şi cu oamenii care controlează corporaţia Volvo şi alte mari concerne industriale, deoarece toţi aceştia lucrează cu noi”. I-am răspuns: „O, sunt sigur că este adevărat ceea ce spui.” Mi-a sugerat: „Haide să ne întâlnim cât vom fi amândoi în Londra.”  I-am spus: „Bine, sunt de acord”. A început să îmi spună: „Unul dintre prietenii mei, care este foarte interesat de ceea ce faci tu, este unul dintre liderii Consiliului de Relaţii Externe, ambasadorul Maxwell Rabb. Ai vrea să vii la o întâlnire cu el?” I-am spus: „Da, bineînţeles, dacă vrea să ne ajute”. Apoi  mi-a spus: „Şi de asemenea familia Peterson – domnul Peterson era şeful Consiliului de Relaţii Externe, iar soţia sa era la conducerea Comisiei Trilaterale – lucrează cu mine şi poate ne putem întâlni şi cu ei”. I-am zis:  „Când vom organiza următorul eveniment, îi voi invita şi pe ei”. Mi-a spus: „Trebuie să ştii că toţi aceşti oameni citesc ceea ce tu scri şi sunt foarte interesaţi de toate acestea.” I-am spus că ştiu acest lucru. Din punctul meu de vedere toţi oamenii sunt educabili. Şi fiecare are de jucat un rol în toată această dramă cosmică. Dar acest om de legătură tenebros a fost esenţial pentru mine, el invitându-mă din nou în cercul interior de conducere al cabalei. În timp ce nu aveam nici o intenţie de a mă lăsa controlat de către aceştia, nu aveam nimic împotriva faptului de a împărtăşi perspective şi informaţii cu ei. Mi-a spus de asemenea că sunt mulţi oameni de frunte din media cu care a lucrat şi că acest grup a lucrat cu Bono, U2, Moody Blues, Pink Floyd şi diverse alte grupuri. Şi mi-a mai spus că aceştia primesc ceea ce eu scriu. I-am spus: „Apreciez acest lucru.” Mi-a spus: „Le place ceea ce spui şi ceea ce faci...”

 

Mai târziu în acea iarnă am mers în Europa şi m-am întâlnit cu nişte prieteni foarte buni ai prinţului Charles şi ai prinţului Philip. Unul dintre cei mai buni prieteni ai prinţului Charles ne susţine foarte mult în munca pe care o facem. El a dorit să primească câteva dintre materialele pe care le-am pregătit pentru directorul CIA şi pentru preşedinte, pentru a le putea împărtăşi cu prinţul Charles şi cu alţii.

 

Nu uitaţi faptul că făceam toate acestea între turele mele de la spitalul de urgenţă. Uneori mergeam în Europa pentru 2-3 zile o dată şi veneam înapoi şi trebuia să intru într-o tură de 24 de ore la departamentul de urgenţe! M-am întâlnit până la urmă la Londra cu această sumbră persoană de contact.  Încă încerca să mă recruteze pentru operaţiunile sale. Aşa că am ascultat şi am învăţat – dar niciodată nu am capitulat. Acest grup este cea mai mare organizaţie criminală de tip mafiot de pe întreaga planetă. 

 

Despre autor:

 

Steven M. Greer, este doctor în medicină şi director  fondator al The Disclosure Project. El a condus o cercetare mondială în vederea descoperirii unor surse alternative de energie, în special a acelor dispozitive ce funcţionează pe baza energiei punctului zero, în scopul de a identifica şi dezvolta sisteme care să elimine nevoia de combustibili fosili. Pe data de 9 mai 2001, dr. Greer a prezidat Conferinţa de Presă a Disclosure Project, ce a avut loc la National Press Club în Washington. Mai mult de 20 de martori din domeniul militar, guvernamental, al servicilor de informaţii şi cel corporatist au prezentat mărturii convingătoare cu privire la existenţa unor forme de viaţă extraterestre ce ne-au vizitat planeta şi la tehnologiile energetice şi de propulsie ale acestora.

 

Mai mult de un miliard de oameni au auzit de această conferinţă de presă prin intermediul Internetului şi a transmisilor mass-media de la BBC, CNN, CNN Worldwide, Voice of America, Pravda şi prin intermediul mijloacele media din America Latină şi din China. Peste 250000 de oameni au urmărit transmisia acestui eveniment pe Internet – fiind cea mai urmărită transmisie online din istoria National Press Club.

Recent dr. Greer şi-a publicat memoriile  – Hidden Truth - Forbidden Knowledge – lucrare în care descrie istoria călătoriei sale spirituale, relaţia sa cu fiinţele extraterestre şi  întâlnirile sale cu acele forţe care încearcă să ţină secrete existenţa formelor de viaţă extraterestre şi a surselor alternative de energie.

Articolul de faţă este un extras din capitolul 16 (Cercuri ale puterii) al acestei cărţi.

 

yogaesoteric

mai 2007

 

 

 

 

 

Agenda OZN a guvernului din umbră - programul secret referitor la OZN-uri

de dr. Steven M. Greer

 

[Articol extras din Nexus Magazine, Anul II, Numărul 10 (februarie - mai 2007)]

Cu ajutorul arsenalului de arme electromagnetice şi psiho-operationale şi prin construcţia de nave extraterestre după modele originale capturate, „guvernul din umbră” s-a implicat în scenarii de răpire false şi e posibil să pună la cale un fals atac extraterestru.

 

Ieşirea din umbră

 

Este important să întelegem că în jurul întregii problematici extraterestre există o enormă şi sofisticată campanie de dezinformare: cel puţin 90% din imaginile şi informaţiile oferite publicului sunt selectate pentru a evoca frica urmată de ura faţă de tot ceea ce este extraterestru. Filmele, emisiunile TV şi cărţile referitoare la subiect demonstrează acest punct de vedere: dacă cineva ar lua în seamă toate aceste gunoaie, s-ar putea crede că în America o persoană din două e răpită din casa sa în mijlocul nopţii şi torturată. Pur şi simplu nu este adevărat. Frica şi groaza se vând cel mai bine, şi unii beneficiază de pe urma unei populaţii terifiate şi greşit informate. Ştim că există operaţiuni paramilitare clandestine, controlate de un grup din  umbră, ce înscenează evenimente OZN false. Acest lucru nu e o speculaţie, am intervievat independent mai mulţi militari care au făcut parte din echipe ce au „răpit” în mod deliberat oameni pentru a crea iluzia unor întâlniri extraterestre reale.

În „industria OZN” există o subcultură a răpirilor de mai multe miliarde de dolari, fondată de grupuri de interese puternice şi bogate (incluzând anumite familii regale europene împreună cu cele care conduc industria din Statele Unite). Poveştile publicate sunt selectate cu mare atenţie. Dacă cineva vine la grupurile de întâlnire a celor răpiţi sau la cercetători cu povestiri de genul celor pe care le-am menţionat, persoana respectivă va fi dată afară. Ei doresc să selecteze doar povestirile terifiante – cele provenind de la oameni care au suferit întâlniri simulate care le-au fost impuse pe cale militară, urmărind crearea de propagandă psihologică şi semănând seminţele discordiei între oameni şi extratereştri. Acest lucru va susţine finanţarea în continuare a  programului StarWars („Războiul stelelor”).

Aceasta e parte a unui plan bine gândit pentru a-i ridica pe unii împotriva celorlalţi. În acest scop, trebuie creată o ameninţare, iar presupusul „inamic” “demolat”. Deci  majoritatea informaţiilor referitoare la OZN-uri sau extratereştri care au ajuns la publicul larg sunt create de serviciile secrete, prin intermediul unor operaţiuni de manevrare psihologică şi de dezinformare, pentru a genera în mod deliberat efecte precise. Primul dintre aceste efecte este pur şi simplu discreditarea subiectului, deoarece majoritatea povestirilor, la o analiză mai atentă, se dovedesc false. Al doilea, în opinia mea, este crearea unei fundaţii a spaimei pe care să se construiască edificiul „Războiului stelelor”. Şi nu în ultimul rând, un proiect pe care Wernher von Braun l-a comunicat unui membru al echipei noastre, Carol Rosin, care de fapt explică tot ceea ce se petrece: armele vor fi plasate în spatiu, de aici necesitatea de a crea un fundal psihologic în care oamenilor le va fi teamă de tot ce este extraterestru, iar atunci când cei care profită de această sursă de multe miliarde de dolari ai operaţiunilor industriale şi militare decid că înselătoria a durat sufficient, ei pot declara că lumea trebuie să se unească pentru a înfrânge extratereştrii (aşa cum a fost în filmul „Ziua Independenţei”).

Ţineţi minte, că Războiul Rece şi toate lucrurile care se petrec astăzi, vor păli în comparaţie cu beneficiul financiar obţinut de pe urma constrângerii maselor să creadă o idee falsă referitoare la o ameninţare din spatiul extern care trebuie contracarată. În loc de a extrage doar din Statele Unite şi Occident sume nelimitate de dolari pentru operaţiunile militare, „ameninţarea” imaginată va produce suficientă xenofobie pentru a asigura un „cec în alb” sau un flux stabil de dolari guvernamentali în numele păstrării securităţii şi păcii mondiale. Vă sună cunoscut? Această opinie provine din intervievarea a numeroşi militari din interiorul organizaţiilor care se ocupă cu acest lucru. Mi s-a spus negru pe alb că acesta a fost programul în desfăşurare începând cu (cel puţin) anii '50. Aceste operaţiuni au utilizat ceea ce ei numesc „vehicule extraterestre reproduse” fabricate de un consorţiu de companii care includ, printre alţii pe, Lockheed Martin, Northrup, SAIC, E-Systems, EG&G si Mitre Corporation. Există dispozitive antigravitaţionale realizate de către om, care au fost utilizate de prin anii 1950, împreună cu alte arme electronice puternice şi cu forme de viaţă programate (programmed life forms, PLF). Acestea sunt forme de viaţă artificiale, biologice, produse pentru a semăna foarte bine cu aşa-zişii „Cenuşii” – însă nu provin din spaţiu. Ele sunt fabricate în instalaţii noi, una din ele fiind localizată în zona Four Corners, în apropiere de Dulce, New Mexico.

Acesta este un efort concertat de a crea o falsă ameninţare extraterestră. Dacă cineva vine cu o povestire care nu intră în acest cadru, este „scos din bibliografie” şi nu mai este capabil să-şi publice povestirea prin nici un canal mass-media semnificativ. Cei care creează mesaje terifiante – asemănătoare filmului „Ziua Independenţei” sau altor cărţi despre răpiri – primesc avansuri mari în dolari împreună cu contracte de editare avantajoase şi contracte de film. În mod clar, acestea sunt conform proiectului.

Elita puterii doreşte ca aceste povestiri alarmante să fie sădite în conştiinţa maselor, iar adevărul să fie îngropat. Am întâlnit oameni care au fondat culte ale răpirilor efectuate de extratereştri în Statele Unite şi Europa.

Pe langă faptul că am intervievat membri ai personalului militar care au contribuit la pregătirea acestor pseudorăpiri, mi s-a spus personal, de către nimeni altul decât de un cap al unei familii regale europene, că sprijină cu bani aceste eforturi. El susţine că aceste povestiri înfricoşătoare trebuie să existe pentru a face lumea conştientă că aceşti extratereştri răi există şi că trebuie să luptăm împotriva lor. El a mers până la a spune că, de fapt, fiecare problemă majoră a civilizaţiei Pământului de la Adam şi Eva, se poate atribui maşinaţiunilor acestor extratereştri demonici. El crede cu adevărat acest lucru şi este de asemenea fondatorul principal al lui Opus Dei, care e aripa dreaptă sensibilă a Vaticanului, ce conţine o unitate internă secretă care se ocupă de aceste programe. În plus, mi s-a spus că motivul său pentru a nu mai susţine un autor proeminent din acest domeniu, (al cărui nume nu va fi precizat aici),este faptul că povestirile sale nu au fost suficient de alarmante: el prezenta interacţiunea dintre oameni şi extraterestri într-un mod prea pozitiv. Sponsorul dorea publicarea doar a povestirilor terifiante! Un lider proeminent al unuia din aceste grupuri de terapie pentru cei răpiţi mi-a spus răspicat că dacă cineva vine la întâlnirile lor cu experienţe care nu se potrivesc cu răpirile de tip militar, (şi care de astfel sunt deranjante), va fi dat afară. Aşadar este vorba despre un proces selectiv şi mincinos.

Această maşinărie bine unsă scoate la iveală întâlniri cu extratereştri, false si contrafăcute. Ele sunt apoi direcţionate către anumiţi cercetători, după care ajung într-un anume film, documentar, sau carte. Şi totul este foarte eficient şi se realizează în special pentru a genera propaganda destinată determinării maselor de a acţiona împotriva acestei presupuse ameninţări din spatiu, perpetuând astfel şi amplificând minciuna deja existentă.

În cadrul guvernului din umbră exista un grup „hard-core” de escatologi: oameni obsedati de sfârşitul lumii, cărora le-ar place sa o vadă distrusă într-un mare cataclism, generat de extratereştri pentru a accelera reîntoarcerea lui Hristos! Acesta este programul lor: ei susţin că lumea trebuie să se afle în cele mai mizere condiţii pentru ca, a doua venire să se producă şi totodată speră să creeze circumstanţele acestui scop. Este nebunie curată. La acest nivel de hiper-religiozitate, fanatism şi secrete sectare combinate cu o enormă putere, este de aşteptat ca rezultatele să fie şocante.

Acum caţiva ani am participat la New York la o întâlnire cu d-na Boutros-Ghali, soţia secretarului general al Naţiunilor Unite şi cu unii din grupul „New York 100”. O femeie mi-a spus: „Vreau să vă spun că am citit 26 de cărţi despre OZN-uri şi răpiri”. I-am replicat: „Cu tot respectul asta înseamnă că aţi introdus în conştiinţa dumneavoastră de 26 de ori mai multă dezinformare şi deşeuri decât cineva care a citit doar o singură carte”. Nu cred că am fost prea îndrăgit,îinsă acesta e adevărul.

Mi-am comunicat părerile unor militari cu grade înalte şi unor oameni precum d-na Boutros-Ghali şi altora. Primul lor impuls a fost că nu poate fi adevărat însă au fost pur şi simplu oripilaţi de faptul că ar putea fi...

În 1991 am fost abordat de câţiva oameni care conduceau proiecte ultrasecrete legate de OZN-uri şi sisteme energetice avansate. Ei citiseră una din primele mele lucrări despre conceptul de unitate, civilizaţia noastră, experienţa conştiinţei cosmice şi a oamenilor din cosmos.

Ei au accentuat importanţa comunicării acestor informaţii în cadrul grupului lor. Aceşti oameni mi-au telefonat din cadrul CIA, Lockheed, McDonnell Douglas şi alte grupuri operative similare. Tot ceea ce am scris pană atunci era în special destinat acelui grup. Masele doresc pur şi simplu să-şi ducă viaţa în linişte. Ei nu doresc să se omoare unii pe alţii. Există foarte puţini oameni care sunt psihotici, agresivi şi cu tendinţa de a-i controla pe altii. Focul întreţinut al maniei şi conflictelor a fost aprins în mod deliberat deoarece este în beneficiul acestui grup violent.

Există un număr relativ mic de oameni care au o perspectivă retrogradă. Ei privesc în oglinda retrovizoare şi o confundă cu viitorul. Aşadar, sarcina noastră a fost să le orientăm capetele astfel încât să privească înainte.

Este important să considerăm aceste puternice interese industriale, militare şi religioase ca fiind educabile...

Oferta

În mai 1992, în staţiunea Saint Malo în afara Parcului Naţional al Munţilor Stâncoşi, am fost de acord să ajut la organizarea unei conferinţe împreună cu astronautul Brian O’Leary, Maury Albertson (unul din co-fondatorii Corpului Păcii) şi cu Institute for New Science. Era vorba de un loc privat în care i-am invitat pe toţi cei implicaţi în lumea civilă a OZN-urilor. Au fost şi unii oameni care, desigur, s-au dovedit a lucra în spionaj, incluzându-l pe generalul T.E. şi prietenul său ce este psihiatru.

Am dorit să creez un mediu colegial în care să poată fi comunicate informaţii şi perspective. În realitate, am descoperit că întreaga lume civilă a OZN-urilor era atât de plină de dezinformări şi fracţiuni adverse încât imediat după ce au ajuns acolo şi-au scos “cuţitele” şi “securile” şi au început să şi le “înfigă” unii în spatele celorlalţi – inclusiv într-al meu. În acest moment am realizat ce cuib de şerpi este în realitate lumea civilă a OZN-urilor. În timpul acestei conferinţe, generalul şi psihiatrul au încercat să mă recruteze pentru a deveni membru al grupului lor. Generalul a spus: „Ştii, avem o organizaţie care se ocupă cu acest lucru şi care e foarte restrânsă...”, cuvântul „restrânsă” însemnând „foarte bine acoperită”. Ştiam ce vroia să spună. A spus: „Dacă ţi-ai uni eforturile cu ale noastre îţi vom da bani, putere şi acces la tehnologii la care nici nu visezi”. Iar eu am răspuns: „Multumesc, nu. Nu am nevoie. Am crezut că am clarificat acest lucru luna trecută, când ne-am întâlnit în Atlanta.” Însă el a perseverat în încercarea de a mă convinge, deoarece erau conştienţi de ameninţarea pe care o reprezentam pentru monopolul lor ascuns din acest domeniu. Atât au avut de spus.

Un bun prieten al tipului de la NASA care era acolo şi un alt tip de la CIA au venit la mine şi mi-au spus: „Ei sunt foarte geloşi pe ceea ce faci, deoarece bâjbâie în întuneric şi pot face doar anumite lucruri pentru anumite scopuri. Tu eşti liber şi poţi face mai mult decât ei!” Ştiam acest lucru. Am explicat: „Poate că temporar nu avem putere, însă suntem liberi – şi avem alte puteri care ne sunt date de la Dumnezeu.” În cele din urmă, generalul s-a dus la Emily, soţia mea, într-un moment în care eu nu eram prezent. I-a vorbit despre acest grup însă nu l-a denumit „MJ-12”.

El a spus că există un consiliu al acestui grup, care are un anumit număr de locuri.

Interesant! A spus că acest număr era 9. Desigur, el ne studiase cu atenţie, ştia că suntem Baha’i şi că numărul nostru sfânt este 9. Aşadar, a spus că există nouă membri în consiliu, fiecare cu propriul său blazon – şi un anumit simbol – care mi s-ar acorda şi mie dacă mi-aş uni organizaţia cu a lor.

Iar Emily, amabilă, a spus: „Par atât de drăguţi şi au spus atât de multe cuvinte frumoase la adresa ta”. “Da, dragă, observi însă ce urmăresc să facă?” În cele din urmă m-am dus la ei şi le-am spus: „Să mă exprim mai clar. Voi fi independent până la capăt şi îmi voi păstra operaţiunile private, curate şi conform cu scopurile intenţionate. Nici un fel de muncă de lămurire sau oferte, bani sau putere, nu vor schimba această stare de fapt!”

Pentru că a venit vorba, generalul T.E. a fost implicat în aceste proiecte sub acoperire încă din tinereţe. Am confirmări legate de acest lucru din surse independente. Înainte de a „ieşi la pensie”, a fost şeful serviciului de spionaj al armatei, deşi spunea oamenilor că s-a retras. Aceşti oameni nu se retrag – decât atunci când sfârşesc într-un sicriu.

Am întâlnit un pilot militar care în anii 1960 a fost implicat într-o operaţiune specială de urmărire şi filmare a unor OZN-uri. El mi-a spus că odată ce un echipaj avea o asemenea întâlnire era dizolvat, iar membrii săi trimişi la posturi noi – însă întreaga informaţie mergea direct către un tip de care era convins că nu am auzit niciodată: generalul T.E! Atunci când mi-a spus această poveste am râs şi i-am răspuns: „Îl cunosc foarte bine!”

După ce am respins aceste avansuri din partea generalului, după 30 de zile întregul internet era plin de site-uri şi mesaje către public care mă atacau. Ei au dat drumul tuturor “câinilor” din comunităţile civile de studiu al fenomenului OZN şi din cadrul presei de pretutindeni. Am fost făcut în toate felurile, de la sectant până la simpatizant demonic cu forţele  extraterestre sinistre şi mincinos.

Apoi, ei au lansat minciuna că nu sunt medic. Eu lucrez într-un spital, iar ei au afirmat că nici măcar nu sunt licenţiat în practica medicinii. A trebuit să-mi public licenţa în medicină şi diploma universitară pentru a arăta ca sunt efectiv medic. Războiul psihologic şi hârţuirea au fost intense – continuă şi astăzi. A fost o perioada de 14 ani de atacuri, defăimări şi jocuri murdare de toate tipurile.

Generalul T.E. mi-a spus câteva lucruri. De exemplu, a spus că există nave şi instalaţii extraterestre sub suprafaţa planetei Marte şi că proiecte secrete au obţinut imagini ale acestora. De asemenea, mi-a spus în particular despre toate tipurile de obiecte de care dispun programele secrete care presupun tehnologii avansate – până la nivelul a ceea ce deţin extratereştrii.

Am fost capabil să obtin destule informatii bune datorită faptului că s-a încercat racolarea mea. Am aflat că această „celulă” specială constituia interfaţa dintre lumea civilă a OZN-urilor şi lumea secretă. Ea se constituie dintr-un grup de legătură care a pătruns în multe proiecte civile referitoare la OZN-uri.

 

Punctul de trecere peste viteza luminii

În toamna lui 1993 am învăţat rapid despre modul în care guvernul din umbră s-a infiltrat nu numai în lumea secretă, guverne şi corporaţii, ci de asemenea şi în mediile civile şi comunitatea civilă a OZN-urilor.

După întâlnirea de la Rockefeller şi instructajele de la baza aeriană Wright-Patterson [septembrie 1993], m-am întâlnit din nou cu bărbatul care era prieten cu directorul CIA, Woolsey.

El era convins că aveam nevoie să obţinem aceste informaţii prin intermediul unor canale provenind nu numai de la Preşedinte ci şi de la alţi funcţionari cu rang înalt din adminisţratie. Realizam acest lucru prin intermediul consilierului prezidenţial în probleme ştiinţifice, [Laurance] Rockefeller, şi un prieten al lui Bill Clinton care ne-a susţinut în eforturile noastre. Fratele bărbatului lucra de asemenea la Casa Albă, fiind foarte apropiat de Bill Clinton.

Abordam subiectele cele mai palpitante într-un mod prietenesc, spunând: „Iată, a venit timpul pentru dezvăluiri, Războiul Rece s-a terminat. Există acum oportunitatea de a dezvălui publicului, într-un mod pozitiv, faptul că aceste vehicule extraterestre sunt reale şi că există proiecte secrete care poate că au fost justificate în timpul presiunilor legate de Războiul Rece însă acum nu se mai justifică. Acum trebuie să se producă dezvăluirea. Avem şansa de a ne rupe de trecut.” De asemenea spuneam într-un glas: „Dacă tu nu o vei face, o vom face noi. Vom găsi un mod de a reuşi, adunănd suficiente surse pentru a fi convingători.” Acesta este chiar proiectul “Disclosure”.

Cu aceste forţe proaspete ne-am decis că e necesar să cunoaştem mai bine operaţiunile serviciilor de spionaj.

James Woolsey a fost numit şi confirmat de Senat (ca director al CIA) în 1993, iar acum, în povestirea noastră, suntem în septembrie 1993, aşadar el nu fusese numit de multă vreme. De la contactele noastre de la Casa Albă am descoperit că de fapt Preşedintele şi directorul CIA urmăreau să afle prin diverse canale adevărul despre acest subiect. Ni s-a spus de asemenea că şi ei sunt minţiţi în faţă.

Am o scrisoare care mi-a fost trimisă prin FedEx de către acest prieten al directorului CIA, în toamna lui 1993, în care se spune că directorul CIA, Woolsey, a făcut investigatii în problema OZN-urilor fără a descoperi nimic şi că acesta este minţit. Mai mult, ei ştiau că erau minţiti! El mi-a comunicat că directorul CIA doreşte ca eu să vin la Washington şi că voi fi prima persoană care il voi pune la curent pe directorul CIA in legătură cu acest subiect. M-am gândit că lucrurile au intrat în linie dreaptă. Îmi spuneam: Iată, sunt un doctor de ţară din Carolina de Nord şi voi merge în capitală pentru a mă întâlni cu directorul CIA. Chiar aşa! Ca să fiu onest cu dumneavoastră, reacţia mea iniţială a fost că acest lucru trebuie să fie praf în ochi aruncat în mod deliberat. Am considerat-o un pretext, pentru că mă gândeam că directorul CIA ştia totul şi dorea pur şi simplu să afle ce ştiam noi şi ce intenţionăm să facem. După cum s-a dovedit, greşeam: Woolsey şi Preşedintele erau intr-adevăr în afara cercului de cunoscători.

Pe 13 decembrie 1993 am plecat la Washington pentru a ne întâlni cu Woolsey. Pretextul era o cină acasă la prietenul său. Eram şase oameni: eu şi sotia mea, directorul CIA şi soţia acestuia (care din fericire era conducător operativ al Academiei Naţionale de Ştiinţă, aşadar am împuşcat doi iepuri dintr-un foc), prietenul său şi soţia sa. Gazda noastră nu a ştiut cine avea să vină la cină, aflând doar în ziua evenimentului. Vă puteţi imagina? ”Dragă, ghici cine vine la cină? Directorul CIA şi expertul său în extratereştri, dr. Greer.” Vă puteţi imagina venind acasă şi spunându-i soţiei dumneavoastră acest lucru? Îmi aduc aminte că am ajuns împreună cu Emily după-amiaza târziu acasă la prietenul directorului CIA. Aveam o servietă plină cu materiale.

Am discutat despre ce aveam de făcut, însă nu aveam nici o idee despre cât de mult va dura această întâlnire. Ştiam cu toţii că era o informare foarte serioasă pentru directorul CIA. El era mintit cu privire la cel mai important secret din istoria lumii. Soţia lui Woolsey a ajuns prima şi apoi a ajuns şi directorul CIA, escortat de Serviciul Secret. După saluturile iniţiale şi după circa 10 minute de examinare a unora dintre materiale, fotografii, cazuri şi aşa mai departe, directorul CIA a spus: „Da, ştiu că acestea sunt reale.” S-a dovedit că el şi soţia lui au văzut efectiv unul din aceste OZN-uri cu mai mulţi ani în urmă, în New Hampshire, astfel că el nu avea nici o îndoială că acestea existau. Ceea ce dorea el să ştie era de ce nu i s-a comunicat nimic, dacă exista proiecte în desfăşurare legate de OZN-uri, de ce extratereştrii sunt aici si ce înseamnă toate acestea?

Oamenii cred că funcţionarii de acest rang se distrează în secret pe marginea acestui subiect, însă nu a fost cazul. Omul era vizibil zdruncinat. Era extrem de deranjat de faptul că, deşi este director CIA, un lucru atât de important îi era ascuns şi lui şi Preşedintelui. Era extrem de supărat din această cauză. La un moment dat, am crezut că era cât pe ce să cedeze şi să plângă. Am considerat reacţia sa ca pe un răspuns în întregime justificat, dată fiind gravitatea subiectului şi speram într-un rezultat pozitiv al întâlnirii.

Întâlnirea despre care mă gândisem că va dura cam o jumătate de oră a continuat timp de aproape trei ore. Am discutat despre tot ce dorea să ştie. I-am spus de ce extratereştrii sunt aici şi i-am explicat de ce acest lucru este ţinut secret. Şi i-am mai explicat exact ceea ce avea de făcut pentru rezolvarea problemei.

Am fost teribil de conştient că era o mare responsabilitate care trebuia asumată.

Am simţit gravitatea acestei situaţii. Aveam de-a face cu cineva care era printre cei mai puternici oameni din lume şi descopeream că e complet pe dinafară! Descopăr că aceste informaţii se pierd în sistem şi sunt refuzate oamenilor care conduc cea mai puternică tară din lume. Şi atunci aflu că de fapt nu ei conduc ţara şi că există un guvern din umbră care în realitate trage toate sforile şi acest lucru îmi este acum confirmat de către un director CIA în funcţie.

Am trecut de la a fi complet sceptic – referitor la faptul că cineva la un asemenea nivel de putere şi autoritate este în realitate lasat pe dinafară – la a înţelege cât de în afară era... şi nu numai directorul CIA, ci şi Preşedintele. Tot atunci am realizat gravitatea disfuncţiei din cadrul a ceea ce noi gândim că este o republică constituţională şi un tip de guvernare democratică – ajungându-se până la a minţi pe faţă oamenii cu un asemenea nivel de responsabilitate şi autoritate constituţională. Am avut dubii că directorul CIA, Preşedintele şi alţii cărora li s-a refuzat accesul la aceste proiecte erau minţiţi. Acum însă, deoarece am avut întâlniri cu directorul în funcţie al CIA şi membri ai comisiei de informaţii din Senat, precum şi funcţionari de acelaşi rang din toată lumea şi le-am văzut feţele, limbajul corporal şi reacţiile vă pot asigura că lucrurile nu sunt aşa cum vă spun mijloacele de comunicare în masă.

I-am comunicat lui Woolsey informaţia că aceste fiinţe extraterestre sunt aici în scopuri paşnice.

I-am explicat că multe OZN-uri semnalate sunt de fapt nave realizate prin intermediul unor programe secrete din Statele Unite şi alte ţări, tehnologiile care stau la baza acestor vehicule fiind foarte puternice şi aflându-se în mâinile cui nu trebuie.

Mi-am exprimat de asemenea părerea că această chestiune trebuie adusă sub control constituţional şi că acest lucru putea fi făcut doar de Preşedinte. Ca o măsură de siguranţă şi Congresul putea deschide o anchetă, însă, în realitate, din cauza structurii ramurii executive, a superiorităţii şi controlului imediat asupra lanţului de comandă, iniţiativa trebuia să provină de la Preşedinte. Îmi amintesc că spre sfârşitul întâlnirii i-am furnizat un set de recomandări pe care ulterior le-a publicat.

Aşadar, am furnizat dovezi unui director în funcţie al CIA şi am făcut recomandări cu privire la ceea ce trebuie făcut pentru dezvăluirea acestor informaţii, pentru anihilarea secretului şi pentru a pune această problemă sub un control şi o supraveghere adecvată. Speram în mod natural că vor urma acţiuni concrete, însă el m-a întrebat: „Cum vom dezvălui noi lucruri la care nu avem acces?” Dezamăgit, însă subliniind cauza, i-am răspuns: „Trebuie să obţineţi controlul asupra acestei probleme. Trebuie să insistaţi asupra accesului”. El s-a uitat într-o parte. Ştia ce lucruri implică asta.

În timpul cât am luat masa, directorul CIA s-a aşezat vizavi de mine, iar soţia sa era lângă el. Cu toţii discutam toate subiectele care au fost ridicate.

În final, soţia directorului CIA m-a întrebat: „Cum comunică aceste nave la distanţele enorme din spaţiu? ” I-am răspuns: „Aceste civilizaţii extraterestre au descoperit structura spaţiului şi timpului şi a non-localizării.” „Viteza luminii este pur şi simplu prea mică”, am continuat. Atunci când începi să vorbeşti despre distanţele interstelare, acest lucru nu mai reprezintă o metodă viabilă de comunicare sau calătorie. Să fim sinceri, dacă nu depăşeşti viteza luminii e suficient  pentru a călători chiar şi prin propriul nostru sistem solar. Acest lucru înseamnă că orice civilizaţie care a ajuns aici a stăpânit acele ştiinţe şi tehnologii care se ocupă cu tot ceea ce trece dincolo de viteza luminii, ceea ce eu numesc punctul de trecere peste viteza luminii. Dacă ei l-au stăpânit, atunci au descoperit legătura prin care electromagnetismul, materia, spaţiul, timpul şi conştiinţa se unesc. Este de fapt ca în cântecul lui Moody Blues: „Gândul este cel mai bun mijloc de călătorie.”

Am explicat că aceste civilizaţii extraterestre dispun de sisteme conştiente asistate tehnologic şi de tehnologie asistată conştient în care există o interfaţă între minte şi gândire şi o fizică şi un electromagnetism specializate. Astfel, atunci când ei comunică, mesajul este transmis din punctul A, să zicem, de aici, de pe Pământ, înapoi către planeta mamă, în punctul B, care se află la o depărtare de 1000 de ani lumină în timp real. Aceasta deoarece comunicaţia a ieşit din spaţiul-timp liniar şi a trecut în aspectul nelocalizat al universului. Faptul aceasta implică o fizică foarte sofisticată şi, de asemenea, cuprinde tărâmurile gândului şi ale conştiinţei.

Ei se pot gândi la un dispozitiv sau pot fi conectaţi cu un dispozitiv şi instantaneu şi cu precizie transmit acel semnal şi acel mesaj în alt punct – şi acest lucru se realizează tehnologic, nu doar telepatic. Informaţiile şi imaginile sunt transferate în afara spaţiului, într-un alt punct al acestuia, aflat la nu contează ce distanţă în timpul real. Este ca şi cum două noduri ar rezona instantaneu. Semnalul trece de la un nod la altul în afara spaţiului-timp liniar.

Unii oameni cu care am colaborat şi care au lucrat în firmele aerospaţiale şi de electronică care se ocupă cu acest subiect mi-au confirmat că s-au recuperat dispozitive de comunicare extraterestre care fac exact acest lucru: interferează cu gândul şi conştiinţa şi răspund la gând şi conştiinţă. Ele sunt acordate pentru a fi capabile să facă acest lucru.

Orele petrecute cu directorul CIA şi cu soţia sa au fost cu siguranţă vii şi revelatoare. Către sfârşitul serii am simţit cât de mult a apreciat informaţiile şi că era foarte interesat de domeniu. Am simţit de asemenea tragedia şi amărăciunea sa în momentul în care m-a întrebat: „Cum vom dezvălui noi lucruri la care nu avem acces?” Am realizat apoi imensitatea provocării care ne stătea în faţă. Mi-am amintit de disfuncţia de care am fost avertizaţi de către Eisenhower, atunci când a spus să fim precauţi faţă de complexul militar-industrial şi de ameninţarea pe care acesta o reprezintă pentru libertatea şi securitatea noastră datorită exceselor sale. Avertismentul lui Eisenhower s-a maturizat într-un nivel de disfuncţionalitate de proporţii cu adevărat imense, iar eu am constatat în mod direct acest lucru.

Când ne luam la revedere, am realizat că pe toată durata cât am fost înăuntru locul a fost monitorizat. Am văzut afară oameni ai Serviciului Secret. Desigur, aveau o camionetă SAG şi gărzi înarmate care purtau căşti în urechi şi toate celelalte. Întâlnirea a fost traumatizantă pentru mine în multe moduri – însă am fost recunoscător, deoarece am aflat adevărul.

 

„Suntem întotdeauna cu voi”

Câteva anecdote interesante vă vor da o idee despre tipurile de oameni pe care i-am întâlnit in timpul realizării acestei lucrări.

De exemplu, în 1992, în timp ce organizam conferinţa cu astronautul Brian O’Leary în Colorado, am fost abordat de o femeie care insista să vină la întâlnirea specială destinată cercetătorilor. Aceasta era însotitoarea colonelului M.K., acum soţia sa, care pretindea că este jurnalist. Ea, împreună cu colonelul, făceau parte din diverse proiecte psiho-operaţionale şi psiho-militare ale căror specialităţi erau psihotronica, radionica, armele de control asupra minţii şi ceea ce incorect sunt denumite arme „non-letale”. Aceste arme sunt utilizate uneori pentru a omorî oameni, ele folosind aşa-numitele unde electromagnetice scalare.

Cumva, ea a făcut rost de numărul meu de telefon. Eu eram plecat, aşa că a discutat cu soţia mea – o femeie minunată, care pune mare preţ pe noblesse oblige şi pe amabilitate. Această femeie i-a spus: „Cu cine mai exact ar trebui să mă culc pentru a avea acces la această întâlnire?” I-a spus aşa ceva soţiei mele! Asta este tot ce aveţi nevoie să stiţi despre calibrul unor asemenea oameni. Atunci când spun oamenilor că cei pe care îi întâlnesc în acest domeniu sunt unii dintre cei mai răi, dezgustători, venali şi corupţi oameni care trăiesc pe Pământ cred ceea ce spun. Am întâlnit cu toate acestea şi unii oameni minunaţi. Unul dintre oamenii care au venit pentru a ţine o prelegere a fost Dorothy Ives, soţia actorului Burl Ives, câştigător al premiului Oscar. Domnul Ives a fost prieten cu familiile Nixon si Reagan şi cu alţi oameni politici şi a fost mason cu gradul 32.

Dorothy a venit la mine după prelegere, foarte emoţionată şi m-a rugat să merg la ea acasă pentru a mă întâlni cu Burl.

Burl şi cu mine ne-am împrietenit. Ne-am întâlnit de multe ori, discutând despre o mulţime de subiecte. „Ştii, dintre toate persoanele nebune pe care mi le-ai prezentat, el este cel mai sănătos,” i-a spus el lui Dorothy, care întotdeauna întâlnea oameni interesanţi şi excentrici. El a înţeles că ne confruntăm cu un aspect ce avea multe dimensiuni profunde şi că abordarea noastră era foarte raţională şi integră – dat fiind faptul că toate aceste lucruri sunt „foarte îndepărtate”.

Dorothy nu ştia iniţial cine eram în realitate şi gradul în care aveam contacte cu serviciile de spionaj şi de securitate. În cele din urmă acest lucru a ieşit la iveală, iar eu i-am spus: „Există un om a cărui familie are legături profunde cu Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Anumite persoane din familia sa sunt oameni importanţi la NSA, iar ei îmi furnizează unele documente”. Unul din aceste documente este o copie marită a unui document din 1962. Are pe el nume de cod cum ar fi „Proiectul MOON DUST” şi „Proiectul 46” şi este clasificat Top Secret – însă nu a fost declasificat. Mi-a fost înmânat pentru a-l putea da la rândul meu oamenilor potriviţi. Acest document [CIA] este transcrierea unei înregistrări referitoare la ceea ce s-a aflat ascultând-o pe Marilyn Monroe...

Acest document descrie cum Marilyn Monroe, care se despărţise recent de fraţii Kennedy, supărată şi rănită, l-a sunat pe Robert Kennedy şi pe un socialist din New York, un vânzător de obiecte de artă, prieten de-al ei.

Marilyn Monroe spunea că va ţine o conferinţă de presă în care va dezvălui publicului ceea ce i-a spus Jack Kennedy cu privire la obiectele din spaţiu care s-au prăbuşit şi care au fost recuperate în New Mexico în anii ’40. Preşedintele Kennedy i-a spus acestea deoarece a văzut nava extraterestră şi resturile ei de la locul prăbuşirii. Acest document este încă strict secret şi este datat în ziua dinaintea nopţii în care Marilyn Monroe a fost găsită moartă

Am localizat de asemenea pe cineva care lucra in cadrul unitatii de spionaj a Departamentului de Politie din Los Angeles care a ajutat la supravegherea lui Marilyn Monroe pana in momentul mortii ei si stia cum a fost asasinata. Nu exista nici un dubiu ca ea a fost ucisa de agenti ai serviciilor secrete ale Statelor Unite.

Important, acest document a fost semnat de James Angleton, legendarul si fanaticul vanator de agenti infiltrati si cel care a oprit scurgerile de informatii din cadrul CIA. Acest document, in opinia mea, era un mandat pentru crima pentru Marilyn Monroe, deoarece rezuma ceea ce dorea ea sa faca in mod iminent. Nu cred ca stia in ce s-a bagat. Atunci cand i-am spus lui Burl acest lucru, el a replicat: „Eu si Marilyn Monroe ne stiam foarte bine si iti pot spune ca toti care o cunosteam stiam ca a fost ucisa, insa nici pana astazi n-am stiut de ce!”...

O alta zi

 

In 1994 am fost invitat la un spectacol televizat cu Larry King. Show-ul era transmis in direct de langa baza aeriana Nellis, Zona 51. Producatorul de la acea vreme a lui Larry King, un tip pe nume Farmer mi-a spus ca a fost show-ul cel mai vizionat pe care l-au facut vreodata.

A existat un moment in timpul interviului cand Larry s-a intors catre mine si m-a intrebat, „Ce credeti ca stie Presedintele despre acest lucru?” Dupa cum stiti acum, am predat documente pentru informarea Presedintelui si a dr. Jack Gibbons, consilierul prezidential pe probleme stiintifice si m-am intalnit cu directorul CIA in luna decembrie a anului precedent.

Asadar, i-am raspuns: „Cred ca ar trebui sa puneti aceasta intrebare Presedintelui”. Si imi amintesc ca unii dintre invitati si Larry King au spus in acelasi timp, „Ce vreti sa spuneti?” Am raspuns: „Cred ca ar fi mai bine daca i-ati pune Presedintelui aceasta intrebare.” Am fost foarte criptic.

Ulterior, in timpul genericului de incheiere, eu si Larry King am avut o discutie privata, deoarece el stia ca nu am spus totul. El m-a intrebat ce am vrut sa spun atunci si i-am povestit neoficial despre contactele mele cu Presedintele si despre faptul ca deja l-am informat pe directorul CIA.

El m-a intrebat: „Doamne, de ce nu ai spus asta in direct? Asta ar fi fost o stire de prim rang!” I-am raspuns: „Deoarece inca mai lucrez cu acesti oameni.” Oficial nu am spus nimanui despre intalnirea cu directorul CIA decat dupa ce acesta a parasit functia, in ’95 sau ’96.

„Doamne, aceste lucruri sunt intr-adevar reale?” a intrebat Larry.

„Bineinteles”, i-am raspuns, dupa care a urmat o conversatie foarte interesanta.

Mai tarziu, i-am spus, „Larry, de ce CNN si alte surse de stiri vorbesc despre procesul lui OJ Simpson si alte nimicuri asa cum fac ziarele de scandal, 24 de ore pe zi, 7 zile pe saptamana? Nu cunosc pe nimeni care sa fie interesat nici macar pe departe de acest lucru. Toti s-au saturat sa mai auda despre el”. „Ei bine, trebuie”, a raspuns el.

„Ce vrei sa spui prin trebuie? Esti jurnalist, de ce nu relatezi despre stirile tari de actualitate? Aceasta este cea mai tare stire a secolului!” am exclamat eu.

„Ei bine, conducerea imi spune ca pentru a pastra ratingurile ridicate si a concura cu celelalte retele trebuie sa transmitem si acest tip de murdarii, iar ei ma platesc foarte bine. Totul e legat de rating, iar ratingul aduce dolari pentru reclama, iar acesti dolari imi platesc salariul meu cel mare.” Aici a fost foarte direct.

I-am spus: „Da, insa cum ramane cu integritatea jurnalistica si cu discretia editoriala cu privire la ceea ce este important, la ceea ce merita a fi difuzat ca stire?” „Fii serios”, mi-a spus. „Asta e la suprafata si asa este de ani de zile. Totul se rezuma la bani si ratinguri.” Nu poti sa crezi cat de jos se pot cobori trusturile de presa. Este cu adevarat o cursa in a te cobori cat mai jos cu putinta, si reusesc sa faca din ce in ce mai mult acest lucru, in fiecare an. Exista de asemenea filtre ale organismelor de securitate nationala care cenzureaza  stirile sensibile pentru securitatea nationala. Coruptia din mass-media este motivul central pentru care secretul poate fi mentinut.

In 1995 am organizat prima intrunire a martorilor. Erau circa 18 colonei si oameni din aviatie si de pe tot cuprinsul Statelor Unite si Rusiei. Ne-am adunat la Asilomar, un loc situat in Pacific Grove, California, in apropiere de Monterey.

Laurance Rockfeller a sustinut foarte mult aceasta intrunire si erau acolo si oamenii sai, precum si unii din martorii initiali, cum ar fi generalul de brigada Stephen Lovekin. Totul a fost inregistrat video si audio, insa oamenii carora   le-am incredintat aceasta sarcina au luat toate casetele si le-au vandut pe ascuns grupului Rockefeller.

Asadar, nu mai avem nici un fel de inregistrari ale acelor marturii. Si nici pana astazi nu le-am recuperat. Uneori oamenii ma vor vedea ca fiind foarte fioros si atent cu oamenii si organizatiile; exista un motiv foarte bun pentru asta: acest tip de furt si tradare s-a produs in mod repetat.

Catre sfarsitul lui 1996/inceputul lui 1997 am hotarat ca este necesar sa realizam o informare de rutina in Washington DC la care sa invitam toti informatorii guvernului, membri ai Congresului si alti oameni politici cu influenta cu care am avut contacte.

Inainte de aceasta informare, Shari Adamiak, Neil Cunningham, editor de imagine pentru BBC Londra si cu mine am fost la un laborator din Phoenix controlat de serviciile secrete. Unul din conducatorii operativi a spus „Puteti folosi laboratoarele noastre digitale pentru a compila materialele video necesare pentru aceasta intalnire”

Am strans imagini video si fotografice ale OZN-urilor de pe tot cuprinsul lumii. Neil Cunningham urma sa ne ajute sa punem laolalta cele mai bune imagini pe care le aveam pentru a le arata Congresului. Desigur, stiam cine era acest om.

Am zburat catre Phoenix cu un zbor al US Airways si la aterizare am pus in aplicare protocoalele CE-5. Am intrat intr-o stare de constiinta expansionata si am inceput sa directionez aparatele extraterestre catre zona Phoenix. Le-am spus extraterestrilor: „Ar fi minunat daca ati putea face ceva de netagaduit cata vreme suntem aici pentru a arata  materialul filmat Congresului, unde vom tine o informare peste cateva saptamani.” Acest lucru avea loc pe data de 13 martie 1997, iar informarea congresului a avut loc la inceputul lunii aprilie.

Laboratorul se gaseste in Tempe, Arizona, si in timp ce lucram acolo cineva a intrat foarte agitat spunand: „Pe cer, deasupra Phoenix-ului, sunt OZN-uri enorme si sunt filmate!” Era vorba de „Luminile din Phoenix”! Acest eveniment a fost de categorie CE-5 (intalnire apropiata de gradul 5).

Am aterizat in jurul orei 5,30 p.m., iar aceste evenimente au aparut in jurul orei 8,30. Unul dintre obiectele care s-au vazut cel mai mult timp era practic deasupra laboratorului! In acea noapte la stirile locale am vazut materialul filmat pe care il puteam incorpora in filmul rezumat pe care apoi l-am dat spre vizionare Congresului!

Intr-o seara, pe cand eram in laborator, lucrand pana tarziu la aceste imagini digitale, si-a facut aparitia un general pensionat. Fusese pilot pe o linie aeriana particulara care desfasura operatiuni secrete si care transporta droguri pentru aceste proiecte din umbra. Acest general era terminat – era absolut iesit din minti din cauza drogurilor. Intrand, a vazut o parte a materialului filmat despre OZN-uri pe care l-am primit dintr-o sursa militara. S-a uitat la mine si m-a intrebat: „Cum naiba ai obtinut asta? Este strict secret.” M-am uitat la el si i-am raspuns „Si crezi ca am sa-ti spun?” „Cine naiba esti?”, m-a intrebat. I-am raspuns, „Sunt dr. Greer.” Mi-a raspuns: „Da, stiu cine esti.” Am fost in acest laborator zile intregi pana tarziu dupa miezul noptii. Personajele care s-au perindat pe acolo erau incredibile: agenti drogati, fosti oameni din fortele aeriene si spionaj, oameni din cadrul operatiunilor „negre”, dependenti de droguri, oameni din domeniul inaltei tehnologii, intreaga gama de personaje, toate actionand avand ca baza acest laborator obscur din Tempe...

Un domn care m-a abordat la o conferinta din Tennessee a spus ca nu stia de ce nu eram mort si ca eram urmarit in tot ceea ce faceam. Era un om care a fost implicat personal si care a vazut lansarea unei arme care a tintit si distrus vehicule extraterestre utilizand sisteme electronice avansate.

Desigur, acoperirea pentru „Razboiul Stelelor” sau Initiativa de Aparare Strategica (SDI) este ca exista niste particule radiante – cum sunt cele utilizate in programul SDI pentru a intercepta rachetele si lucrurile de acest tip. In realitate, actiunea reala a fost dintotdeauna in domeniul sistemelor de arme electromagnetice, a armelor cu impuls electromagnetic (EMP) si a armelor cu unde scalare. Atunci cand o nava extraterestra se materializeaza in spatiu-timpul nostru, ea este vulnerabila fata de aceste arme electromagnetice avansate.

Avem martori la nivele ultrasecrete care au fost prezenti imediat dupa aceste evenimente in care au vazut sau au recuperat nave prabusite. Unul din martori, Jonathan Weygandt, se afla la granita dintre Bolivia si Peru cand clica secreta a doborat una din aceste nave extraterestre la inceputul anilor 1990. Avem oameni care au participat la intalniri in care se planuia doborarea navelor spatiale extraterestre. Avem si oameni care au participat la dezvoltarea acestor arme.

In 1997, la o intalnire din Washington DC, a venit un martor pentru membrii Congresului, Casa Alba si functionarii de la Pentagon, pe care l-am gazduit. Printre oamenii cheie prezenti la acest eveniment se afla si Congresmanul Dan Burton, care a fost presedintele Casei Guvernamentale pentru Reforma si a Comitetului de Supraveghere. Unii dintre oamenii care au decis sa rupa tacerea urmau sa spuna lucruri mult dincolo de siguranta celui mai „prietenos” dintre membrii acestui grup de control.

Acest martor special, G.A., a avut informatii specifice si detaliate despre planurile ascunse ale Razboiului Stelelor.

El a participat la intalniri comune cu NSA, CIA, NRO si unele programe corporationiste unde a vazut aceste planuri, incepand cu anii ’70. A spus ca acestea erau complet operationale: exista capacitatea secreta nu numai de a tinti si ataca vehicule extraterestre, ci, de asemenea, de a inscena un atac fals asupra Pamantului, utilizand reproduceri ale vehiculelor extraterestre realizate de catre om si alte arme ultrasecrete. Intentia era de a utiliza aparate de figuratie pentru a inscena un atac extraterestru astfel incat omenirea sa se uneasca in jurul „Fratelui mai mare” si al unei grupari corporationiste militare. Operatiunile ar fi precum cele din Razboiul Lumilor. Si acest lucru va lua prin surprindere Centrul National Militar de Comanda, CIA-ul, Casa Alba si Congresul, ca sa nu mai vorbim de mase si de organele de informare. Asa cum masele credule au inghitit povestile cu rapiri si mutilari ca dovada a extraterestrilor rai, vor musca din nou aceasta momeala a „Razboiului Stelelor”. Am intervievat numerosi oameni care au luat parte la proiecte secrete si care au participat la brigazile ce realizau aceste rapiri, inscenand rapiri si mutilari.

G.A. era foarte nervos cand era vorba de a dezvalui lucrurile in care a fost implicat. El a avut incredere in mine pentru ca a fost abordat de oameni cu care lucrase inainte: erau tovarasi care fusesera in operatiuni cu adevarat speciale, iar unii din ei, in diverse situatii, salvasera vietile altora. Asemenea grupuri constituie o adevarata fratie.

Ei nu au putut comunica intre ei o lunga perioada de timp insa stiau ce se facea in cadrul proiectului Disclosure. Cu siguranta supravegheau interactiunea sa cu mine.

Ei l-au implorat pe G.A. sa se intalneasca cu ei inainte de a spune ce avea de spus in fata oamenilor din Congres si de la Casa Alba. La aceasta intalnire era un bun prieten al lui Al Gore si Bill Clinton si stiau ca acolo urmau sa fie congresmeni puternici. Asadar a fost de acord sa se intalneasca cu ei.

In dimineata evenimentului, in aprilie 1997, ne-am adunat pentru o intalnire privata a tuturor martorilor strict secreti.

Era de asemenea acolo si astronautul Ed Mitchell. Chiar cand eram gata de a obtine marturia lui G.A. am facut o pauza. El a venit la mine si mi-a spus ca trebuie sa se intalneasca cu membri celulei din care a facut parte – ca ei au aparut si insistau sa se intalneasca. Se simtea destul de loial fata de ei si a fost de acord. Ei l-au dus intr-un loc secret din Virginia si l-au tinut acolo pana dupa miezul noptii, cand intalnirea noastra cu Congresul a luat sfarsit. Apoi l-au readus in Westin, iar el i-a strecurat un bilet sub usa lui Shari Adamiak care era asistentul meu principal. In acest bilet scria: „Nu pot sa vorbesc despre asta acum. Ei ma roaga sa nu spun nimic despre lucrurile astea pana cand nu vor pune lucrurile sub control. Vor lucra la asta si au nevoie de timp.” G.A. mi-a spus ca, din cauza proiectului Disclosure, starea de spirit din cadrul grupului secret era foarte proasta.

El a expus membri ai acestui grup secret care s-au ocupat de falsificarea unui atac extraterestru asupra Pamantului si toti erau panicati. Singura putere reala pe care o au ei deriva din secretitudine, elementul surpriza si ignoranta celorlalti – iar noi am modificat aceasta dinamica a lucrurilor prin revelarea planurilor lor.

Numerosi oameni din interiorul acestor operatiuni, incluzand oameni din conducerea SAIC si un barbat care a lucrat ani de zile cu toate companiile aerospatiale importante, mi-au comunicat ca ceea ce faceam noi a aruncat in haos intregul asa-numit grup de control MJ-12. Ofeream informatii majore oamenilor puternici din DC, precum si publicului. Au aparut astfel defectiuni si o multime de controverse, iar acest grup, care nu fost niciodata omogen, devenea din ce in ce mai divizat datorita muncii noastre.

Oamenii din umbra i-au spus lui G.A.: „Da-ne timp pentru a aduce sub control acest lucru si daca nu reusim, atunci poti sa vorbesti despre el.” Intr-un anumit sens sunt incurajat sa cred ca ei nu au jucat inca aceasta carte, insa nu sunt convins ca nu va fi jucata.

Pericolul consta in faptul ca va fi pacalita aproape intreaga lume, inclusiv majoritatea oamenilor care cred ca stiu ce se intampla cu OZN-urile si programele secrete. Acest tip de efort este denumit „indiciu si avertisment inselator” sau „I&A fals”, prin care inscenezi ceva ce pare a fi un atac din partea inamicului insa nu este.

Este un eveniment inscenat, destinat sa indeplineasca anumite obiective strategice, precum incidentul din Golful Tonkin. Pentru a extinde razboiul din Vietnam si a mari fondurile si trupele am orchestrat ceea ce a parut a fi un atac asupra bunurilor noastre. Astfel eu numesc intentia lor „Planul Golfului Tonkin Cosmic”. Ar lua prin surprindere pe intreaga lume.

Acum, singurul mod prin care oamenii nu ar mai fi luati prin surprindere este ca ei sa cunoasca adevarul. Iata de ce am simtit ca era atat de important pentru G.A. si pentru oameni ca el sa iasa din anonimat, sa spuna cum stau lucrurile, sa dea nume si sa vorbeasca despre acest plan.

Wernher von Braun i-a spus lui Carol Rosin, cand se afla aproape pe patul de moarte, ca aceste programe secrete vor incerca sa plaseze arme in spatiu si ca vor falsifica evenimente extraterestre si vor inscena un atac. A prevenit-o ca va fi un mare pericol pentru lume. A mai spus insa un lucru pe care eu l-am rugat pe Carol sa nu-l dezvaluie in timpul evenimentelor proiectului Disclosure: von Braun a afirmat ca exista arme electronice care au capacitatea de a afecta comportamentul si deciziile. Aceste asa-numite arme psihotronice reprezinta cea mai mare amenintare.

Aproximativ in aceasta perioada am avut o intrunire in Colorado. A fost prezenta o femeie care a lucrat intr-o companie care se ocupa cu aceste tehnologii si a fost de fata atunci cand au fost utilizate. Operatorul actiona un buton si facea, de exemplu, ca membrii unui consiliu director sa ajunga la un acord in cateva minute sau, rotind butonul in cealalta parte, putea determina certuri si ostilitati care se terminau intr-un haos total.

Cunosteam si alti oameni care au lucrat cu E-Systems, Raytheon, SAIC si EG&G care se ocupau cu asemenea dispozitive electronice sofisticate si au vazut la randul lor versiuni ale acestor dispozitive de manipulare.

Uneori ma uit la lume si la unii oameni cu care trebuie sa lucrez si sunt convins de faptul ca au fost transformati in niste marionete deoarece este ilogic ca oamenii sa se comporte in anumite moduri; aparent ca dupa un scenariu prestabilit.

Unii oameni de stiinta care dispun de tehnologii free-energy au fost tinta unor sisteme de credinte si tipare comportamentale prestabilite care i-au impiedicat sa faca publice aceste dispozitive. Toti par sa aiba aceleasi probleme de personalitate si comportamente cu oscilatii instabile intre speranta si paranoia.

Asadar tehnologiile vor ramane intotdeauna ascunse – sau nu vor fi niciodata terminate.

Vom vedea acest lucru repetandu-se din nou si din nou...

Despre autor:

Steven M. Greer, este doctor in medicina si director  fondator al The Disclosure Project. El a condus o cercetare mondiala in vederea descoperirii unor surse alternative de energie, in special a acelor dispozitive ce functioneaza pe baza energiei punctului zero, in scopul de a identifica si dezvolta sisteme care sa elimine nevoia de combustibili fosili.

Pe data de 9 mai 2001, dr. Greer a prezidat Conferinta de Presa a Disclosure Project, ce a avut loc la National Press Club in Washington. Mai mult de 20 de martori din domeniul militar, guvernamental, al serviciilor de informatii si cel corporatist au prezentat marturii convingatoare cu privire la existenta unor forme de viata extraterestre ce ne-au vizitat planeta si la tehnologiile energetice si de propulsie ale acestora.

Peste un miliard de oameni au ascultat aceasta conferinta de presa prin intermediul Internetului si a transmisiilor mass-media de la BBC, CNN, CNN Worldwide, Voice of America, Pravda si prin intermediul mijloacelor  mass-media din America Latina si din China.

Peste 250000 de oameni au urmarit transmisia acestui eveniment pe Internet – fiind cea mai urmarita transmisie online din istoria National Press Club.

Recent dr. Greer si-a publicat memoriile, Hidden Truth – Forbidden Knowledge, lucrare in care descrie istoria calatoriei sale spirituale, relatia sa cu fiintele extraterestre si  intalnirile sale cu acele forte care incearca sa tina secrete existenta formelor de viata extraterestre si a surselor alternative de energie.

 

Citiţi şi: 

Cercuri ale puterii în spatele secretului OZN

OZN - Ipocrizia puterii

yogaesoteric

noiembrie 2007

 

Elitele mondiale ale francmasoneriei îşi pregătesc oraşe şi buncăre subterane ultrasecrete pentru a scăpa de evenimentele catastrofale din 2012 (II) Citiţi aici prima parte a acestui articol. Chiar dacă la o primă vedere par a fi ceva de domeniul SF, tunelurile şi bazele subterane sunt cât se poate de reale pentru cei avizaţi care le-au studiat. Universul subteranelor, al tunelurilor, al bazelor secrete şi al cavernelor este compus din grote, beciuri, misterioase oraşe subpământene şi mai ales din tuneluri şi din gigantice baze militare clandestine a căror funcţionare este învăluită pentru omul de rând într-o aură de mister. Despre aceste baze militare clandestine, deşi sunt secrete, există unele documente. Aceste baze constituie doar vârful vizibil al aisbergului. Ele reprezintă partea cea mai concretă şi mai palpabilă din această problematică, în timp ce oraşele subterane şi celelalte aspecte par să ţină de domeniul mitului, fiind documentate numai de mărturii care au uneori un aspect fantasmagoric. Vom urmări să discernem între mituri şi realitate, îmbinând intuiţia cu raţiunea, întrucât în cazul martorilor care s-au aventurat în interiorul acestor tărâmuri subterane, experienţele şi relatările lor nu au nimic fictiv. Adesea, realitatea depăşeşte cu mult imaginaţia! Inginerul constructor Phil Schneider afirmă: „Există multe zvonuri că pe teritoriul SUA s-ar afla numeroase tuneluri militare secrete. Dacă zvonurile sunt adevărate, atunci aceste tuneluri au fost excavate cu maşini precum cele din imaginile de mai jos (sursă: U. S. Department of Energy). Majoritatea săpăturilor sunt făcute sub directa supervizare a armatei, toate informaţiile fiind strict secrete. Foşti angajaţi ai acestor complexe au evitat ani de-a rândul să povestească despre aceste construcţii subterane masive, aflate în locaţii cum ar fi: Zona 51 (situată la 90 km de Las Vegas, Nevada), Northrop facility din Antelope Valley, California (se zvoneşte că ar fi 42 de niveluri), precum şi complexul din Lockheed, aproape de Edwards, California. «Bugetul negru» înghite în prezent minim 1,25 miliarde de $ pe an. Cel puţin această sumă este folosită pentru aşa-zisele «programe negre», cum ar fi acelea de construire de baze subterane militare. În prezent există 129 de baze militare subterane pe teritoriul SUA. Acestea au fost construite zi şi noapte, fără întrerupere, încă de la începutul anului 1940. Unele au fost construite chiar mai devreme. Aceste baze sunt, practic, nişte oraşe subterane mari, între care circulă trenuri de mare viteză. Ele funcţionează pe principiul levitaţiei magnetice, care dezvoltă viteze de până la 2 Mach. Mai multe cărţi au fost scrise despre această activitate… În medie, adâncimea unei astfel de baze este de peste 1,6 km, acestea fiind practic adevărate oraşe subterane. Toate ocupă un spaţiu între 4,3 şi 6,8 km3. Utilajele pentru forat sunt cu laser, ele pot face un tunel de peste 11 km într-o singură zi. Am fost implicat în construirea unei anexe la baza subterană militară de la Dulce, care este probabil cea mai adâncă bază. Se extinde subteran pe mai multe niveluri şi are peste 4 km adâncime. Am ajutat la construirea a cel puţin 13 baze militare subterane în SUA.“ Dr. Bill Deagle, decembrie 2006, conferinţa de la Granada Forum: „... ei folosesc maşini de făcut tuneluri încă din anii '90, care pot fora printr-un teren cu rocă dură, câţiva zeci de km pe zi, care pot sfărâma rocile cu o energie laser mare, al cărei impact pulverizează roca în nanoparticule, astfel încât nu rămâne moloz în urmă. Astfel, se formează un înveliş exterior precum cel vulcanic, iar spaţiul din interior este folosit de trenurile superrapide, care călătoresc cu viteze de până la 2 Mach, între aceste oraşe subterane foarte bine organizate. Există 132 de baze în SUA, la o medie de 8,6 - 11,6 km3 în volum şi o adâncime de 2,4 - 7,2 km. Acestea sunt construite la depărtare de zonele geotectonice, dar tocmai din cauza lor vor apărea o mulţime de alte zone geotectonice. De ce se grăbesc ei să facă acest lucru? Pentru că ştiu că va veni o catastrofă. Şi de unde provin toţi aceşti bani? Nu provin de la „Bugetul negru“ propriu. Provin din vânzarea ilegală a drogurilor. În SUA există, în urma unor estimări ale conservatorilor, un sfert de miliard până la o jumătate de miliard de dolari proveniţi din vânzarea de droguri pe teritoriul SUA, bani care merg direct în aceste bugete subterane, din care 90-95% merg către DUMB (Deep Underground Millitary Bases – Baze militare subterane la mare adâncime).“ Următoarele pasaje au fost extrase din cartea „Underground Bases and Tunnels“ de Richard Sauder, Ph. D.: „Utilajul pentru forări la adâncime, numit Nuclear Subterrene, a fost proiectat la Los Alamos National Laboratory, din New Mexico. Un număr de brevete şi câteva documente tehnice federale au fost depuse pe aceasta temă de către oamenii de ştiinţă la Los Alamos, dar apoi toate acestea au dispărut fără urmă. Acest utilaj bazat pe energie nucleară înaintează topind solul şi roca din calea lui, vitrificând solul şi lăsând în urmă un tunel solid, neted, ca de sticlă. Căldura este furnizată de un reactor nuclear compact, care recirculă un fluid, format din litiu lichid, de la miezul reactorului până la suprafaţa de contact, unde acesta topeşte roca. În procesul de topire a rocii, litiul îşi pierde o parte din căldură. Apoi, acesta este trimis înapoi, de-a lungul exteriorului maşinii, pentru a ajuta la răcirea rocii vitrificate, în timp ce maşina înaintează. Litiul răcit este introdus înapoi în reactor şi ciclul se repetă. În acest mod, Nuclear Subterrene pătrunde prin rocă, la o temperatură de 2.000 grade Fahrenheit (1.100 Celsius), croindu-şi drum în adâncime. Primul brevet pentru utilaje de tip Nuclear Subterrenes a fost patentat de către Comisia pentru Energie Atomică din SUA în 1972. Ulterior, în mod foarte semnificativ, Comisia pentru Energie Atomică din SUA şi Administraţa pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Energetică din Statele Unite au interzis aceste brevete. Nuclear Subterrene are un avantaj considerabil faţă de TMS-urile mecanice, deoarece ele nu lasă în urmă niciun fel de moloz, care ar fi trebuit eliminat cu cărucioare, trenuri, camioane etc. Acest lucru simplifică foarte mult construcţia de tuneluri. Dacă există Nuclear Subterrene acum, atunci prezenţa lor, cât şi tunelurile pe care le fac, ar fi foarte greu de observat, din simplul motiv că nu ar exista urme sau resturi, aşa cum se petrece cu dispozitivele convenţionale pentru construcţia de tuneluri. În 1972, brevetul dispozitivului afirma limpede acest lucru. Rezumatul explicativ consemna: «... resturile pot fi eliminate sub formă de rocă topită, atât pentru consolidarea tunelului, cât şi prin împrăştiere în fisurile apărute în rocile din jur. Burghiul de topire al rocilor are o formă care, datorită presiunii de propulsie suficient de mari, poate să producă crăpături în rocile situate radial faţă de burghiu, datorită presiunii hidrostatice ce se formează în rocile topite înaintea burghiului. Toată topitura nefolosită la consolidarea tunelului este forţată să pătrundă în crăpături, unde aceasta rămâne cristalizată.» «…O astfel de consolidare (vitroasă) elimină, în majoritatea cazurilor, costisitoarea şi dificila problemă a eliminării resturilor şi, în acelaşi timp, are avantajul producerii unei carcase protectoare pentru tunel.» (U. S. Patent No. 3.693.731 din data de 26 septembrie, 1972) Astfel, avem o maşină de realizat tuneluri care nu lasă resturi şi produce o căptuşeală protectoare vitroasă care îmbracă tunelul în urma sa. Trei ani mai târziu a fost depus un alt brevet, pentru o maşină de săpat tuneluri mari în rocă moale sau umedă, argiloasă sau în sol cu bolovani, care separă simultan miezul tunelului de topitura termică, formând o căptuşeală de sprijin prin separarea materiei topite de pereţii escavaţi şi detaşând materia din faţa tunelului cu ajutorul unui mecanism în care căldura necesară topirii şi materialele pentru căptuşeală sunt prelucrate de un reactor nuclear compact. Practic, după solidificare apare un zid vitros care  căptuşeşte în mod uniform tunelul. Acest brevet din 1975 specifică în continuare că echipamentul este destinat escavării de tuneluri de 12 metri în diametru sau chiar mai mult. Resturile din săpătură, pe care utilajul de escavare le preia în timp ce înaintează, ajung să formeze partea interioară a peretelui tunelului. Deci, într-un limbaj mai simplu, acest echipament va croi un tunel având o suprafaţă perfect cilindrică. Din resturile topite de rocă şi sol, utilajul de escavat tuneluri va realiza o căptuşeală solidă, vitroasă. În acelaşi timp, acest echipament de făcut tuneluri va măcina o parte din roca şi solul desprinse din scobitura topită şi o va transporta în partea din spate a utilajului, pentru eliminare cu ajutorul cărucioarelor, amestecătoarelor de moloz etc. Un al treilea brevet a fost trimis către Administraţia pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Energetică din Statele Unite (United States Energy Research and Development Administration) cu doar 21 de zile după cel precedent, în 27 mai 1975, pentru un utilaj asemănător cu cel patentat la 6 mai 1975. Poate că unii dintre cititori au auzit acelaşi zvon pe care l-am auzit şi eu, care circulă ca un vârtej în literatura OZN şi în cea neoficială: poveşti despre tuneluri secrete sau tuneluri vitroase escavate cu ajutorul unor utilaje cu laser. Nu ştiu dacă aceste lucruri sunt adevărate. Dacă sunt, atunci poate că acele tuneluri vitroase sunt făcute de către acele Nuclear Subterrene, descrise în aceste brevete. Un cititor atent va observa că toate aceste brevete au fost obţinute de către agenţii ale guvernului SUA. În plus, toţi, mai puţin unul dintre inventatori sunt din Los Alamos, New Mexico. Desigur, însuşi Laboratorul Los Alamos este subiectul unor zvonuri despre existenţa încăperilor şi a tunelurilor subterane, despre micii cenuşii şi multe alte fenomene sub acoperire ce se desfăşoară acolo.“ Sursa: http://www.info.po9t.com/ Baze subterane clandestine şi o mulţime de răpiri extraterestre Lumea bazelor subterane secrete (a căror existenţă nu este recunoscută de guvern, aşa cum a fost cazul, până nu de mult, cu Zona 51 – Area 51) ţine de domeniul militar, la care accesul este strict reglementat şi despre care nu avem decât informaţii fragmentare. Secretul militar şi teroarea prin care aceste secrete sunt menţinute fac ca sursele să fie de cele mai multe ori anonime şi din această cauză datele care ajung la public par a fi mai degrabă poveşti decât mărturii reale, iar conţinutul relatărilor este adesea neobişnuit. Cercetători serioşi, precum Richard Sauder, au urmărit cu un anumit succes să scoată în evidenţă unele date concrete, care nu pot fi trecute cu vederea, ca, de exemplu, listele cu anumite baze militare secrete, istoricul tehnologiilor folosite pentru construirea bazelor sau raţiunile oficiale care i-au determinat pe capii militari să lanseze asemenea programe aparent utopice. Atunci când căutăm să aflăm ceea ce se petrece cu adevărat în interiorul bazelor, discursul pasionaţilor de această temă are însă, aproape întotdeauna, conotaţii fantastice, trimiţând în mod direct la ufologie şi la răpirile extraterestre. Medicul Helmut Lammer, autor al unor cercetări în domeniul foarte specific al răpirilor realizate de militari în colaborare cu aşa-zişi extratereştri, subliniază în mod clar în cartea sa „Milabs: Controlul militar asupra minţii şi răpirile extraterestre“ legătura dintre aceste două subiecte: „este foarte interesant de constatat că aproape toate persoanele care au fost victime ale răpirilor „Milabs“ (răpiri înscenate realizate de militari în colaborare cu aşa-zişi extratereştri) relatează că au fost transportate înăuntrul unor baze subterane secrete. Cercetările făcute de dr. Richard Sauder au arătat că aproape fiecare agenţie federală şi fiecare instituţie militară din Statele Unite are propriile sale baze subterane în toate ţările. Unele dintre acestea sunt într-atât de secrete, încât nu se află de existenţa lor decât prin zvonuri. Alte ţări au construit în timpul războiului rece complexe subterane enorme. O vilă de la ţară din Essex, în Anglia, servea drept bază militară pentru guvernul britanic şi pentru comandamentul militar în cazul unui atac nuclear. Iar în spatele faţadei blindate anti-explozie care proteja vila se găsea intrarea într-un imens şi neobişnuit labirint format din diverse amplasamente care fuseseră săpate foarte adânc sub versantul unei coline, protejat de ziduri de beton groase de treizeci de picioare. Complexul fusese construit în cel mai mare secret de către contractanţi care nu aveau nici cea mai vagă idee despre ceea ce construiau sau despre scopul în care avea să fie folosită baza. Mai mult de 600 de persoane-cheie, inclusiv primul ministru, aveau dreptul de a locui acolo [...]. Trecând în revistă studiul realizat de dr. Thomas Bullard privind aşa-zisele răpiri extraterestre, am descoperit că relatările aparent suprarealiste ale unor sejururi în astfel de stranii complexe subterane reprezintă un element recurent în respectivele evenimente.“ Dr. Bullard a stabilit un scenariu foarte specific şi care este aproape identic în cazul tuturor mărturiilor, ceea ce este semnificativ şi poate indica, din păcate, şi înscenarea răpirilor sau fabricarea într-un scop subversiv a acestora: – faza pregătitoare: entităţile extraterestre plasează persoana răpită într-un mediu protejat, în vederea realizării călătoriei; – călătoria: se efectuează un tranzit cât se poate de concret către „lumea de dincolo“; – subteranele: victima răpirii este dusă în subteran; – peisaj: victima răpirii vede lumea extraterestră din afară; – muzeu: victima răpirii efectuează un fel de excursie în aceste universuri, excursie care include „vizitarea“ unui fel de muzeu sau de grădină zoologică. Pentru a ne face o idee mai clară despre lumea descrisă de aceste victime, iată relatarea făcută de victima unei aşa-zise răpiri, relatare scoasă în evidenţă în cadrul cercetărilor realizate de dr. Lammer. Este vorba despre răpirea lui Evelyn, o femeie de naţionalitate americană: „Îmi amintesc că am fost răpită şi dusă pe un splendid vas auriu care a fost amplasat în interiorul versantului unui munte, într-o enormă cavernă subterană. Spre marea mea surprindere, în acea sală imensă, erau reunite fiinţe umane în uniformă militară, fiecare purtând pe spate o mitralieră. Apoi am mers în şir indian, împreună cu alte persoane, către un fel de «uşă energetică», de care am trecut şi care mi s-a părut că ne-a afectat compoziţia atomică. Mi-am spus în minte: «iată că militarii dispun de o tehnologie extraterestră».“ Lammer şi-a continuat studiul, remarcând un alt fapt care i s-a părut cam ciudat: „este important de remarcat că anumite persoane care au trecut prin experienţa răpirii au ulterior flash-back-uri conştiente în care văd extratereştri şi personal militar uman laolaltă. În schimb, în cursul regresiilor hipnotice, nu îşi mai amintesc decât de personalul militar“. Tocmai pentru că tematica bazelor subterane este un fel de leit-motiv într-o bună parte din relatări, conţinutul descrierilor trebuie considerat cu o mare atenţie. În cea mai mare parte a cazurilor, în conformitate chiar cu mărturiile specialiştilor în „răpiri extraterestre“, dar şi cu cele ale victimelor, acestea din urmă afirmă că au fost supuse injectării cu droguri sau că au fost victimele unor tehnologii capabile să modifice percepţia şi emoţiile. După mărturia lui Steven M. Greer, aceste cazuri sunt înscenări foarte bine puse la punct de către echipe speciale din serviciile de securitate subordonate grupării malefice a aşa-zişilor Iluminaţi, care urmăresc crearea unui curent de opinie negativ faţă de civilizaţiile extraterestre benefice care urmăresc să ajute umanitatea. Mărturia lui Milton William Cooper Răposatul Milton William Cooper, fost ofiţer de informaţii, este unul dintre primii martori militari care au făcut publică existenţa unui program de subjugare a umanităţii în cadrul unui complot orchestrat la nivel înalt. Chiar dacă scrierile sale au stârnit râsul (naiv sau răuvoitor) a numeroşi jurnalişti, nu este mai puţin adevărat faptul că unele documente şi descrierea pe care o face modului de funcţionare a anumitor instituţii şi grupuri militare clandestine sunt cât se poate de detaliate şi de pertinente. Toate documentele strânse de Cooper pot fi consultate în cartea sa testament, „Behold a Pale Horse“. În ceea ce priveşte bazele subterane, Cooper afirmă că a avut posibilitatea de a consulta anumite documente referitoare la baza de la Dulce, documente care i-au fost puse la dispoziţie de un agent CIA care lucra acolo: „dosarul cuprinde 25 de fotografii alb-negru, un film fără text şi o serie de documente privind datele tehnice relative la bazele care sunt în proprietatea guvernului american. Această bază este în continuare operaţională. Se crede că mai există încă patru astfel de baze în SUA, iar una dintre acestea este la câţiva kilometri spre sud-est de Groom Lake, în Nevada... Anumite documente pretind să dezvăluie obiectivele extratereştrilor şi felul în care folosesc animalele sau oamenii pe care îi răpesc.“ Cooper susţinea existenţa unei multitudini de baze şi de reţele de coridoare subterane deja existente, la care se adaugă multe altele, a căror construire progresează cu fiecare zi. Scrieri precum „Călătorie spre centrul Pământului“ şi legende precum cele ale kobolzilor, păzitori ai metalelor preţioase, oricât de fictive ar putea să pară, nu sunt totuşi complet lipsite de un sâmbure de adevăr, căci este cât se poate de adevărat că oraşe întregi au fost construite sub pământ acum foarte mult timp. Cooper susţine aici teza conform căreia umanitatea a fost creată, în diverse scopuri, de către rase extraterestre aflate uneori în conflict unele cu altele şi care îşi continuă cercetările şi astăzi. El mai spune că unele dintre aceste rase ar trăi în continuare în oraşe şi în baze care sunt uneori interconectate cu bazele militare umane. Bazele subterane ultrasecrete despre care a făcut unele dezvăluiri Branton Un ultim exemplu de autor care a scris în detaliu despre bazele subterane şi despre tematica complotului extraterestru este Branton, alias Bruce Alan Walton, care se prezintă ca fiind o victimă a răpirilor şi a manipulărilor realizate de un grup militar clandestin şi de către extratereştri. El a scris numeroase lucrări şi o întreagă literatură virtuală (Dosarele Branton, Documentele de la Dulce etc.), precum „Cartea despre Dulce“ („The Dulce Book“) care nu se referă decât la baza subterană din New Mexico (http//www.title14.com/ufo/dulce/). Explicaţiile date de el sunt foarte detaliate, conforme cu relatările altor martori, însă, încă o dată, niciun document concret nu este adus în sprijinul acestor afirmaţii. Pentru ca cititorul să îşi poată face o idee mai clară despre informaţiile culese de Branton, iată câteva extrase dintr-unul din interviurile pe care le-a dat: „Am auzit că s-a început construirea bazei de la Dulce între 1937 şi 1938. De-a lungul anilor, baza a fost extinsă de către corpul de ingineri de geniu al armatei terestre, ultimele lucrări fiind realizate între 1965 şi 1966, cu scopul de a se realiza legătura între bază şi un sit subteran mai vechi, situat la Page, în Arizona (la mai multe sute de kilometri distanţă). Cele patru colţuri ale bazei se numesc PERICA. Marea majoritate a triburilor indiene care trăiesc în zonă ştiu de existenţa acestei baze, putând chiar să descrie în detaliu formele de viaţă străină provenind din subteran şi care locuiesc în regiune. Referirile cu privire la Dulce privesc în special nivelurile superioare ale bazei şi nu pe cele inferioare, care sunt mult mai numeroase şi care sunt compuse din grote de mari dimensiuni şi din caverne naturale, dar şi dintr-un vechi sistem de tuneluri. Acest sistem este luminat cu pentoxid de fosfor, o substanţă pe care micii cenuşii o evită şi a cărei origine nu este cunoscută. De fapt, anumite surse ne-au informat că unele dintre părţile instalaţiilor care compun NORAD (sistemul de apărare al Americii de Nord), din Colorado, au fost construite pe amplasamentele sistemului de caverne preexistent, ceea ce confirmă faptul că Ray Palmer şi Richard Shaver aveau dreptate când afirmau că, începând de la mijlocul anilor ’40, guvernul a făcut cercetări pentru a găsi vechile reţele de tuneluri, cu scopul de a le transforma şi folosi în scopurile sale. După anumiţi muncitori pensionaţi care au participat la aceste lucrări, în anii ’60, pentru săpăturile realizate în anumite părţi ale sistemului s-a folosit explozibil nuclear. Există şi secţiuni compuse din tuneluri speciale pentru circulaţia navetelor şi pentru sistemul de transport. Aceste secţiuni au fost realizate de către specialişti dispunând de o tehnologie extrem de avansată cu ajutorul căreia se pot construi tuneluri ale căror pereţi sunt foarte netezi. Aceşti pereţi seamănă cu sticla fumurie sau sunt de culoare neagră... Odată cu planurile de la Rand Corporation, aceste tuneluri au fost continuu extinse. Grotele şi cavernele de la Dulce rivalizează cu cele de la Carlsbad, care sunt celebre prin aceea că sunt considerate de către specialiştii speologi a fi printre cele mai mari din lume... Conform anumitor surse, se pare că baza de la Dulce este înconjurată din toate părţile de baze extraterestre. Se pare că Mount Archuleta, care aparent este nucleul central al întregului sistem subteran, nu este de fapt decât o secţiune din complexul care, după unii autori, este de talia Manhattan-ului! Una dintre sursele mele mi-a spus că există spaţii subterane care se află la mai multe sute de picioare sub oraşul Dulce şi care fac parte din primul etaj al complexului!... În ciuda nivelului ridicat de securizare şi de acreditare pe care îl atinsese în cadrul acestor proiecte secrete, Thomas Castello, una dintre surse, nu cunoştea decât o parte din mega-complexul care se situează sub această zonă. Oricare ar fi activităţile din această zonă, se pare că Dulce se află într-o zonă de intersecţie de importanţă majoră, în care totodată se desfăşoară activităţi însemnate ale extratereştrilor. Această zonă se întinde până la baza de la Los Alamos. Unii spun că această regiune cuprinsă între Dulce şi zona muntoasă de la Los Alamos şi Santa Fe National Forest pare să fie un adevărat cuib al forţelor reptiliene şi al micilor cenuşii în America de Nord, cu toate că mai există numeroase alte baze de-a lungul reţelei de subterane care se întinde pe distanţa dintre Dulce şi Zona 51 din Nevada... În ceea ce priveşte reţeaua subterană de tuneluri pentru navete, aceasta funcţionează peste tot în lume ca o reţea imensă de autostrăzi subterane. Aceste autostrăzi subterane dispun de electricitate şi de motoare electrice pentru transport, care este realizat cu ajutorul unui fel de camioane şi de navete electrice. Dar mai există şi un alt fel de transport, mai rapid, pentru aprovizionare şi pentru pasageri. Această reţea mondială se numeşte «Sub-Global System». Există zone de control la intrarea în fiecare stat. Această reţea este compusă din tuneluri prin care circulă navete care pot atinge viteze incredibile şi care folosesc un sistem de propulsie bazat pe levitaţie magnetică (mag-lev). În Statele Unite, fiecare stat în parte are propria sa intrare în acest sistem. Există, de asemenea, şi sisteme de acces mai complexe pentru intrarea în bazele militare. În cea mai mare parte, intrările în acest sistem sunt camuflate prin activităţile industriei miniere şi ale carierelor. La Wyoming, de exemplu, aproape de Brooks Lake, există un drum care duce direct la un sistem subteran. Acest drum nu mai este funcţional, dar poate fi oricând repus în folosinţă prin mobilizarea unui buget minim.“ În restul acestei expuneri destul de lungi, Branton descrie şi alte instalaţii subterane din SUA şi din lume, cu un lux impresionant de amănunte, care îl lasă pe cititor într-o stare de perplexitate şi de uimire. Pentru cei care doresc să afle mai multe, discuţia în limba engleză poate fi descărcată de la site-ul: http//www.crowdedskies.com/dulce_papers4.htm Material preluat din broşura Cel de-al treilea secret de la Fatima dezvăluit Citiţi aici continuarea acestui articol. Citiţi şi: Agenda OZN a guvernului din umbră - programul secret referitor la OZN-uri Cercuri ale puterii în spatele secretului OZN yogaesoteric 23 noiembrie 2009

DEZVĂLUIRILE CUTREMURĂTOARE ale unui microbiolog referitoare la viruşii artificiali

MĂRTURIA ZGUDUITOARE A UNUI MICROBIOLOG CARE A FOST ŢINUT PRIZONIER ÎN FAIMOASA ZONĂ 51 

un articol de Gregorian Bivolaru

Senatorul Hatch, preşedintele comitetului pentru relaţii externe al Senatului american, a răspuns unor întrebări referitoare la întrevederea pe care a acordat-o doctorului Dan Burisch, cu privire la viruşii artificiali (care urmează să fie utilizaţi pentru a fi contaminaţi cu ei pe ascuns sute de milioane de oameni), contactele secrete cu extratereştrii şi tratatul ultrasecret TAU-IX.

Un comunicat de presă din 22 aprilie 2004: „Doctorul în microbiologie Dan Burisch ţinut prizonier în faimoasa Zonă 51, care a vorbit public despre anumite operaţiuni secrete şi care şi-a exprimat chiar dorinţa de a depune o mărturie publică, este pe cale să obţină imunitatea şi să apară în faţa Congresului, aşa cum el a cerut.”

Graţie ajutorului unei persoane de contact din interiorul Zonei Harry Dschaak şi Sterling Allan au putut să-l întâlnească pe dr. Burisch pe 5 aprilie 2004. Ei au traversat apoi Statele Unite pentru a prezenta situaţia sa mai multor membri ai Congresului, pe 19 aprilie 2004.

Conform unui raport anterior, referitor la dorinţa sa de a depune mărturie în schimbul imunităţii, Dr. Burisch a afirmat că, dacă i se acordă imunitate, va răspunde cât se poate de sincer la toate întrebările dacă va fi citat să apară în faţa Congresului. Dschaak şi Allan au apelat îndeosebi la senatorul Orrin Hatch (Utah) datorită funcţiei sale de preşedinte al Comisiei judiciare. De asemenea, ei au avut întâlniri cu echipele de senatori din Idaho, Utah şi Nevada, unde locuiesc Dschaak, Allan şi respectiv dr. Burisch.

Probleme ultrasecrete de securitate care sunt deja pe punctul de a fi dezvăluite

Un membru al echipei senatorului Hatch, care s-a întâlnit cu Dschaak şi Allan pentru a afla mai multe despre acest subiect, a declarat că această problemă va fi probabil de resortul Comitetului Special pentru Securitate (Select Committee on Security). În ciuda unui orar încărcat, senatorul Hatch a avut amabilitatea de a fi prezent pentru scurt timp în sala de conferinţe unde a avut loc reuniunea.

Colaboratorul senatorului i-a prevenit pe Dschaak şi Allan că există mii de probleme care aşteaptă deja o audienţă în faţa Congresului. Allan i-a răspuns însă că acest caz cu totul aparte al dr. Burisch îi priveşte într-un mod cu totul deosebit pe mii de oameni din întreaga lume şi că ar fi încântat să depună o petiţie care să poată ajuta la demonstrarea rolului pe care îl joacă în acest caz uluitor dr. Burisch. Această petiţie a lui Allan le oferă oamenilor posibilitatea de a-şi exprima dorinţa ca dr. Burisch să fie citat cât mai repede pentru ca să apară în faţa Congresului.

Mărturia doctorului Burisch

Depoziţia lui Burisch ar fi oferit probe indubitabile cu privire la crearea unui virus mortal care urmează să fie răspândit pe ascuns pentru a infecta sute de milioane de oameni şi la existenţa unei secvenţe genetice care serveşte drept semnătură (ceea ce ar dovedi că virusul respectiv a fost creat de om şi provine dintr-un laborator). Acest virus cumplit este asemănător cu virusurile HIV şi SARS, care provin, în opinia unor cercetători cum ar fi Leonard Horowitz, din anumite laboratoare unde ele au fost create la ordinul şi cu finanţarea francmasonilor.

Mărturia ar cuprinde, de asemenea, un raport ce acoperă o perioadă de un an, în cursul căreia, conform afirmaţiilor lui Burisch, a fost desemnat să studieze un extraterestru – care s-a oferit voluntar pentru un anume schimb – în locaţia ultrasecretă S4 a Zonei 51, la nord de Las Vegas (Nevada).

Dr. Burisch poate, de asemenea, să depună mărturie că a auzit că în locaţia S4 au fost şi sunt ţinuţi în continuare prizonieri subiecţi umani, împotriva voinţei lor, ei fiind trataţi în acel loc asemeni unor şobolani de laborator. În plus, el mai afirmă că a văzut anumite porţi stelare secrete în funcţiune prin intermediul cărora se poate călători în timp (atât în trecut cât şi în viitor). Probele respective trebuie cu toate acestea să fie clarificate.

Dr. Burisch mai declară că este la curent cu anumite cercetări care sunt realizate în vederea extragerii unor componente genetice ale unor grave maladii extraterestre, cu scopul de a le introduce în anumiţi vectori microbieni care pot avea ca ţintă fiinţele umane care urmează să fie contaminate în masă pe această planetă. În opinia lui Dschaak, aceasta presupune declanşarea în mod intenţionat şi criminal a unei epidemii, asemănătoare aceleia de holeră, împotriva căreia nu a fost dezvoltată nici o imunitate la fiinţele umane.

Aceşti viruşi mortali urmează să fie răspândiţi în mase mari de oameni pentru a reduce populaţia planetei noastre la numai 1 miliard de oameni. Partea cea mai importantă a mărturiei sale este poate informaţia pe care el o are cu privire la un presupus tratat ultrasecret supranumit Tau-IX, care deja a fost încheiat de anumite facţiuni extraterestre şi un grup internaţional secret de oameni foarte puternici, rasişti şi elitişti, care sunt FRANCMASONII.

În cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, această puternică organizaţie ocultă planetară ar fi utilizat puţinele informaţii tehnologice secrete extraterestre care le-au fost disponibile pentru a exercita astfel un control din ce în ce mai mare asupra locuitorilor planetei Pământ, atât în domeniul politic cât şi în acela al energiei, al tehnologiei, al educaţiei şi al sănătăţii.

Membrii de la vârful acestei puternice organizaţii oculte planetare, care sunt FRANCMASONII, păstrează cu foarte multă grijă aceste tehnologii ultrasecrete (care implică printre altele anumite modalităţi de influenţare şi control ce se exercită în mod insidios la nivel psiho-mental, în masă, prin intermediul computerelor, al televiziunii, radioului şi al INTERNETULUI) care sunt ţinute departe de ochii publicului, folosindu-le în acelaşi timp doar ei în scopuri malefice. Tratatul amintit mai sus le oferă extratereştrilor autorizaţia de a răpi fiinţe umane în vederea unor experienţe cumplite.

Puncte de vedere asupra cazului Burisch

Jurnalista de investigaţii Linda Moulton Howe, în reportajul său din 19 aprilie 2004 cu privire la cazul Dan Burisch, a oferit anumite probe care îl desemnează pe preşedintele american Harry Truman ca fiind cele care de comun acord cu conducătorii FRANCMASONERIEI mondiale din AMERICA a luat hotărârea păstrării secretului ABSOLUT asupra acestor fapte. Păstrarea secretului avea totodată ca scop protejarea publicului în raport cu această situaţie foarte gravă, care dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus în viziunea sa la o stare de isterie şi la o panică generală. De atunci începând, politica oficială a guvernului american a fost aceea de a nega cu vehemenţă orice implicare sau informaţie cu privire la existenţa extratereştrilor precum şi la colaborarea cu ei.
Howe susţine că deşi este bine ca anumite informaţii să rămână secrete din motive de securitate naţională, datorită implicaţiilor lor militare, lumea întreagă ar trebui cel puţin să fie pusă la curent cu existenţa unor relaţii între extratereştri şi Terra.

Un alt cercetător, Michael E. Salla a publicat recent un reportaj despre dr. Burisch şi a obţinut o întrevedere cu acesta pe 16 aprilie 2004. El susţine că există mai multe rase extraterestre care au vizitat Terra sau care chiar locuiesc aici, şi el chiar dorea să ştie dacă dr. Burisch a fost contactat de mai mult de o specie extraterestră. Acesta a răspuns însă că nu a văzut decât o singură rasă, şi anume un membru al Micilor Cenuşii pe nume J-rod. Conform afirmaţiilor sale, în zona 51 au fost trei membri ai aceleaşi specii: doi masculi şi o femelă. Aceasta a fost autorizată să se întoarcă de unde a venit, iar masculii au murit.

Un grup de cercetare care este prezidat de Robert Wood se interesează deja în prezent de un important document secret conform căruia ar fi avut loc anumite discuţii între un important şef de Stat şi dr. Burisch.

Chiar dacă dr. Burisch este la ora actuală ţinut prizonier sub o strictă supraveghere, unii dintre superiorii săi sunt de acord ca el să facă unele dezvăluiri. Întotdeauna au avut loc întrevederi secrete. Allan este de părere că responsabilii vor facilita accesul la dr. Burisch atunci când citaţia de a apărea în faţa Congresului va sosi.

În opinia lui Stephen Greer, responsabil cu Disclosure Project (vezi în această direcţie uluitoarea sa carte „Révélations”), blindajul cel gros al secretului începe să se fisureze în AMERICA, deoarece deja au început să se manifeste în mod spontan mii de martori. Printre ei se află importanţi membri ai guvernului,  ai armatei, ai CIA şi ai FBI. Dr. Greer vede cazul Burisch ca pe o „vitrină” pentru toţi oamenii de ştiinţă şi agenţii care deja sunt implicaţi în toate aspectele criminale ale acestei „kleptocraţii”, cum o numeşte el. El afirmă că mai ales această elită francmasonică ce conduce la ora actuală întreaga lume nu doreşte ca faptele să fie dezvăluite deoarece, în viziunea lor, tehnologiile avantajoase pe care ei le păstrează secrete şi le folosesc numai în rău ar ajunge la îndemâna tuturor, ei şi-ar pierde în scurt timp după aceea puterea.

„Dacă oamenii ar şti ceea ce ştiu şi folosesc în rău FRANCMASONII, atunci fiecare casă ar putea avea propriul său generator de energie liberă, sau altfel spus gratuită. De asemenea, problema foametei în lume precum şi multe probleme grave de sănătate ar putea fi rezolvate în zece ani”, declară el.

Pe lângă anumiţi anchetatori, a manifestat un interes susţinut pentru afacerea Burisch şi o echipă de cercetători amatori voluntari, care deja au obţinut o cantitate considerabilă de informaţii care sunt considerate SECRETE direct de la sursă. Forumul lor de pe Internet a fost recent victima unor mesaje false care au împiedicat primirea celor bune. Francmasonilor se pare că nu le place că aceşti oameni încep să afle ceea ce numai ei ştiu deocamdată.

Speculaţii cu privire la cercetările de o uriaşă importanţă ale doctorului Burisch

Dschaak consideră că motivul pentru care dr. Burisch este protejat împotriva oricărei tentative de a fi asasinat din partea FRANCMASONILOR, în ciuda dezvăluirilor sale incendiare trecute şi viitoare (care conduc în mod obişnuit la moartea celui care le face) este acela că el lucrează la anumite tehnologii ultrasecrete pe care doar el le cunoaşte şi le poate dezvolta. Dr. Burisch vrea însă să se asigure că acestea vor fi utilizate în scopuri paşnice şi nu pentru continuarea opresiunii ori pentru perpetuarea crimelor pe această planetă. Proiectul său („proiectul Lotus”) vizează să descopere în curând o aşa-numită „particulă Ganesh” care poate vindeca în mod rapid şi eficace toate celulele şi chiar ţesuturile afectate în cazul unor boli care sunt considerate incurabile; este vorba de un remediu universal, un gen de „izvor al tinereţii”.

Allan este de părere că, dacă ar putea, elita francmasonică ce conduce lumea şi care la ora actuală urmăreşte numai scopuri diabolice (împreună cu unele grupuri diabolice de extratereştri cu care ei deja colaborează) – şi-ar inocula această particulă PANACEU a vieţii şi ar extermina apoi fără milă, cu mult sânge-rece 5-6 miliarde de fiinţe umane care nu sunt imunizate împotriva maladiei mortale pe care ei au produs-o de curând.

Conform afirmaţiilor lui Dschaak, „doctorul Burisch are termen până pe 15 martie 2005 pentru a le prezenta celor care îl ţin prizonier note scrise care să descrie în detaliu tehnologia sa referitoare la producerea acestei particule PANACEU care este numită „PARTICULA GANESH” . Aceştia îşi vor prezenta atunci la rândul lor raportul unui grup de importanţi FRANCMASONI din umbră care întreţine relaţii strânse cu o facţiune rău-voitoare de extratereştri”.

Persoanele care îl ţin închis pe dr. Burisch sunt foşti membri ai „comitetului Majorităţii” pe care Dan îi supranumeşte „Maji”. Prin urmare, aşa după cum Allan şi Dschaak i-au explicat colaboratorului senatorului Hatch, intervalul de timp în care dr. Burisch va putea să apară în faţa Congresului este foarte scurt.

Mulţi dintre cei care s-au interesat foarte atent de secretul teribil al acestui caz al extratereştrilor malefici supranumiţi MICII CENUŞII ştiu că zilele pământenilor sunt numărate dacă nu se fac cât mai repede dezvăluirile. Dr. Greer compară în mod semnificativ această situaţie cu decolarea unui avion: „atingi astfel un punct critic în care fie îţi iei zborul, fie dacă nu imediat după aceea te zdrobeşti de pistă”.

Dr. Burisch a făcut deja numeroase dezvăluiri uluitoare. Sunt disponibile chiar unele interviuri filmate cu el, cum ar fi interviul de 68 de minute care a fost acordat lui Bill Hamilton pe 18 septembrie 2002. Un alt interviu filmat, mai profesional, realizat de un fost cameraman de ştiri al canalului Fox va fi difuzat în curând.

Dar există şi unele dezvăluiri zguduitoare pe care dr. Burisch nu vrea să le facă înainte ca să aibă imunitatea. El este de părere că îşi va putea justifica participarea la aceste proiecte, dar se teme că alţii se vor grăbi să îl judece şi să îl acuze de crime de război. Până când va fi protejat de aceste acuzaţii, el nu doreşte să dezvăluie anumite fapte zguduitoare pe care le cunoaşte. În plus, el vrea să respecte jurământul pe care l-a depus. O înfăţişare în faţa Congresului i-ar oferi protecţia juridică pentru a putea vorbi liber, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna.

Dr. Burisch nu se teme de moarte, fiind împăcat cu sine însuşi. Dschaak l-a văzut acum multă vreme înfruntând ideea unei morţi premature. Avem deja o adevărată mină de informaţii cu mărturiile pe care le-a făcut. El doreşte şi s-ar părea că o să aibă posibilitatea de a încredinţa tuturor cunoştinţele sale.

yogaesoteric                                                                                                                                                                noiembrie 2004

 

 

 

 

Itinerariul straniu al unui copil ce a fost inclus într-un «Program Secret Negru» (Black Program) (I)

 

Interviurile de mai jos au apărut de curând în faimoasa revistă a mediilor underground „NOVA POLICE”. Dat fiind faptul că această publicaţie difuzează materiale de un anumit gen, în care se fac felurite dezvăluiri atât despre politica secretă a aşa-zişilor „iluminaţi”, cât şi despre planurile satanice ale acestora referitoare la „NOUA ORDINE MONDIALĂ”, ea nu are copyright şi tocmai de aceea este încurajată în permanenţă libera difuzare (gratuită) a informaţiilor ce sunt incluse periodic în această publicaţie extrem de valoroasă, care nu este niciodată difuzată prin reţeaua internet. Specificăm că această publicaţie este organul de informare al celulei-mamă a unei grupări secrete care a apărut în SUA şi care este cunoscută sub numele de W.O.R.C. (World Order Research Center). Celula-mamă W.O.R.C. este coordonată de un ofiţer în rezervă care a făcut parte din U.S. Navy. Aşa cum am amintit mai sus, organul de difuzare al lui W.O.R.C. este revista elaborată în secret „NOVA POLICE”.

 

Dată fiind valoarea evidentă a acestor dezvăluiri, este chiar foarte bine să copiaţi acest interviu exploziv şi îl transmiteţi neîntârziat tuturor acelora care sunt interesaţi de astfel de informaţii şi care sunt capabili să le înţeleagă. Chiar dacă la prima vedere multe dintre aceste informaţii par a fi incredibile, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere ideea pe care am expus-o de curând într-un aforism pe care îl includem aici: „Nu numai că Macrocosmosul ni se arată ca fiind cu mult mai ciudat şi mai misterios decât suntem noi, oamenii, capabili să ne imaginăm – chiar şi atunci când deja suntem înzestraţi cu o imaginaţie creatoare ce este cu totul ieşită din comun –, dar în multe situaţii Macrocosmosul se vădeşte ca fiind chiar cu mult mai straniu şi mai misterios decât apare el atât în viziunea marilor iniţiaţi, cât şi (atunci când este privit) din punctul de vedere al marilor înţelepţi.”

profesor yoga Gregorian Bivolaru

Am avut de curând ocazia să îl întâlnim pe unul dintre copiii ce au fost incluşi într-un Program Secret Negru (Black Program) care, după cum veţi putea observa, a avut o evoluţie pe cât de dificilă, pe atât de extraordinară. Astăzi, tocmai pentru că a venit timpul să ne asumăm anumite riscuri în ceea ce privește credibilitatea, mai ales că este vorba despre dezvăluirea unor aspecte uluitoare, care ne pot fi de un real folos în avansarea pe drumul cunoaşterii şi al explorării posibilităţilor adeseori nebănuite ale fiinţei umane, am insistat ca el să îndrăznească să ni se confeseze. Ferindu-se să dezvăluie aspecte legate de anumite proiecte secrete aflate în derulare, în care este încă angajat, acest om a acceptat să ne vorbească, pentru a ne ajuta să înţelegem care este de fapt realitatea ce ne este ocultată cu grijă, precum şi care sunt mizele puse în joc, mize care de cele mai multe ori sunt ascunse fiinţelor umane obişnuite. Mai mult decât nişte revelaţii detaliate, aceste confesiuni reprezintă totodată o atenţionare a cititorilor care sunt avizaţi şi care sunt pregătiţi să înţeleagă dezvăluirile ce ne sunt făcute.

Menţionăm încă de la început că în cadrul acestor confesiuni nu vor fi date informaţii precise, iar datele oferite nu vor fi exacte şi nu vor fi menţionate locurile în care se petrec toate aceste. Dorim ca în felul acesta să păstrăm anonimatul interlocutorului pentru a-i asigura securitatea, mai ales că această persoană este încă şi acum chemată să răspundă la apelul superiorilor săi, pentru a colabora în cadrul unor astfel de proiecte ce se desfăşoară în secret.

Reporter (R): Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să răspundeţi în premieră la întrebările noastre.

Copilul Programelor Secrete Negre (CPSN): Din respect pentru toţi aceia care vor citi aceste confesiuni, ţin să mărturisesc încă de la început că voi răspunde sincer, fără să depăşesc totuşi anumite limite ce se impun. Miza noastră fiind păstrarea secretului, subliniez că nu vreau să fac rău nimănui, şi cu atât mai puţin mie însumi. Intenţionez doar să-i informez pe aceia care sunt capabili să înţeleagă şi să creadă.

R: Ne puteţi spune cine sunteţi?

CPSN: Sunt un vechi agent PSI şi totodată sunt militar cu gradul de colonel. În prezent activez în cadrul unei structuri neconvenţionale speciale ce este integrată într-un program secret foarte avansat. Fiind încă parţial în activitate, subliniez că nu pot oferi detalii cu privire la conţinutul acestui program şi nici referitor la obiectivele sale.

R: Vă rugăm să ne spuneți cum aţi fost recrutat şi care sunt, la modul general, persoanele care lucrează în cadrul unor astfel de programe secrete? De unde provin ele?

CPSN: Astfel de persoane provin cel mai adesea din familii foarte sărace sau sunt orfane. Ele sunt luate pentru a fi formate încă de la o vârstă foarte fragedă (de la 3 până la 5 ani) şi ulterior sunt integrate în diverse programe secrete de cercetare, dar în 99% din cazuri este vorba despre anumite programe foarte secrete, a căror existenţă este întotdeauna negată în întregime de oficialităţi. Factorii decizionali acţionează în aşa fel încât orice persoană care îndrăzneşte vreodată să vorbească despre astfel de aspecte, care sunt cât se poate de reale, ajunge să fie considerată de ceilalţi dezechilibrată psihic sau paranoică. Tatăl meu natural era de origine americană și lucra în cadrul unei astfel de agenţii ultrasecrete foarte mari. În ceea ce o priveşte pe mama mea naturală, ea era de origine siciliană, și deoarece nu a putut să continue relația cu tatăl meu, nu a avut altă opţiune decât aceea de a mă abandona într-un orfelinat.

R: Vă rugăm să ne spuneţi ce doresc de fapt aceste persoane?

CPSN: Aceşti copii? Ei nici măcar nu ştiu ce se petrece şi de aceea nici nu vor nimic. Ei sunt în prealabil selecţionaţi, apoi sunt supuşi la unele teste, în urma cărora li se descoperă cu exactitate toate aptitudinile, în funcție de care sunt incluşi în astfel de programe secrete, care ulterior vor face din ei fiinţe umane ce sunt total diferite de celelalte, din anumite puncte de vedere.

R: Dar ce vor de fapt mentorii acestor copii?

CPSN: Aceasta ar putea fi de fapt adevărata problemă, căci ar trebui să putem defini cu precizie cine sunt de fapt aceşti mentori, care sunt intenţiile lor şi care sunt obiectivele sinistre la care ţintesc ei.

Ceea ce pot să vă mărturisesc este că după ce sunt selectați, aceşti copii sunt crescuţi în locuri confidenţiale, iar unii dintre ei trăiesc în familiile aşa zişilor „iluminaţi”. Acesta a fost cazul meu. Nu este deloc uşor atunci când trebuie să urmezi o educaţie foarte strictă, fiind obligat să asimilezi felurite cunoştinţe, fără să poți înţelege de la bun început pentru ce faci toate acestea.

Vă pot spune că nu este deloc uşor să fii menţinut într-o astfel de stare, fiind condiţionat să nu divulgi niciodată regulile dure în care sunt crescuţi şi instruiţi astfel de copii. Practic, acești copii nu au o copilărie normală, fiindu-le interzis cu desăvârșire să se joace cu copiii de vârsta lor.

Aş putea să mai adaug că în astfel de cazuri nu există decât foarte rar contacte cu exteriorul. Totul este atunci într-un mod riguros organizat, planificat şi condus, pentru a nu exista nicio altă preocupare cotidiană decât aceea de a deveni ceea ce ni s-a cerut să fim şi pentru care eram zilnic programaţi. Vă mărturisesc că mi-au trebuit ani de zile pentru a reuşi să înţeleg tot ceea ce s-a petrecut. A trebuit să trec peste anumite limite pentru a ajunge să înţeleg ce înseamnă în realitate aşa-numita programare MK sau alte procese de acest gen, ce sunt incluse în cadrul acelei formări… În general, am constatat că în marea lor majoritate, acești copii sunt atent programați şi pregătiți pentru a interveni la un moment dat atunci când sunt trimiși în misiune (de exemplu, un lunetist care primește ordin să asasineze un personaj important care deranjează) sau eventual să îndeplinească funcţii care vor rămâne totdeauna în umbră, ei fiind de fapt cei care trag sforile din culise, în situaţii în care este evident pentru fiinţele umane inteligente şi pline de bun-simţ că, în realitate, în spatele desfăşurării anumitor evenimente se ascunde cineva.

R: Cine sunteţi în aceste condiţii dvs.?

CPSN: Aş putea spune că sunt doar un individ care până la vârsta de 3 ani a fost într-un orfelinat, după care a fost crescut într-o familie a aşa zişilor „iluminaţi” şi căruia i s-a dat o anumită educaţie referitoare la multe aspecte pe care în acea vreme nu prea le înţelegea. În acelaşi timp, îmi amintesc că am fost obiectul a nenumărate teste, fiind inclus în programe de tip MK şi destinat să devin cineva care urma apoi să meargă într-o lume diferită, o lume secretă, ce este întotdeauna ocultată pentru marea majoritatea a oamenilor, o lume care face ca atunci când ieşi din ea (dacă vei mai putea vreodată să ieşi din ea) să te simţi complet singur, căci tot ceea ce trăieşti în acea lume ciudată nu poate fi în niciun caz povestit, pentru că dacă îndrăzneşti să faci aceasta, îţi rişti atât propria viaţă, cât şi pe cea a familiei şi a prietenilor. Având în vedere aceste aspecte, trebuie întotdeauna să fim cât se poate de prudenţi şi de subtili în tot ceea ce urmărim să spunem despre acea lume. Anumite teste secrete, care apoi au devenit de-a lungul timpului o veritabilă activitate pentru care am fost formaţi, aveau drept principal obiectiv de a face din noi nişte agenţi secreţi PSI. Unele dintre aceste teste constau în aceea că eram închis sub pământ (la o adâncime de peste 150 m) în nişte camere care nu aveau decât o uşă metalică şi nimic altceva. În acele camere nu exista niciun alt mijloc de comunicare, puteam eventual urla din toate puterile, dar cu toate acestea nimeni nu putea să ne audă şi nici nu era cu putinţă să pătrundă vreodată acolo. Scopul principal al acestor teste era să ne înveţe să căutăm şi apoi să descoperim, pe o cale paranormală, informaţii despre ceea ce se afla în exteriorul acelei camere, uneori chiar în exteriorul acelui edificiu şi apoi ajungeam treptat să devenim complet autonomi, reuşind astfel să devenim capabili să vedem cât se poate de precis într-un anumit punct ce ne era indicat ca ţintă şi care în anumite situaţii se putea afla chiar pe un alt continent.

Treptat, prin intermediul acestui antrenament dur şi intensiv, deveneam, uneori chiar fără voia noastră, spioni psihici înzestraţi cu puteri paranormale redutabile. Educaţia noastră, ce viza trezirea acestor capacităţi paranormale, era apoi împinsă la extrem, din aproape în aproape. În felul acesta, chiar şi atunci când eram aşezaţi la masă cu alte persoane obişnuite şi dădeam impresia că citim cu atenţie un ziar (sau cel puţin ne prefăceam că citim cu atenţie acel ziar) ne foloseam puterile paranormale ce se treziseră în noi pentru a căuta şi pentru a identifica anumite informaţii precise despre ceva anume care se afla fie într-o altă ţară, fie pe un alt continent. Mai precis, aş putea spune că în felul acesta, ne-am dezvoltat capacitatea ce ne permitea să părem nişte fiinţe umane obișnuite, care „se pierd în mulţime”, dar în acelaşi timp eram capabili să ne proiectăm psihic în altă parte, pentru a obţine în felul acesta anumite informaţii, care ne erau cerute. În cadrul acestui antrenament secret am învăţat, printre altele, să avem percepţia completă a două locaţii în acelaşi timp, stăpânind totodată cât se poate de bine prezenţa noastră simultană în fiecare loc. Atunci puteam să fim conştienţi de ambianţa fizică în care ne aflam şi totodată ne proiectam psihic într-o altă locaţie care se afla la mii de kilometri de locul în care noi ne aflam fizic cu trupul. Până la urmă, această perfectă bilocație a devenit modul nostru obişnuit de existenţă.

R: Consideraţi că trezirea acestei capacităţi paranormale a fost pentru dumneavoastră o şansă extraordinară sau o nefericire?

CPSN: Aş putea să vă spun că această situaţie ne permite să ne bucurăm de anumite avantaje. Spre exemplu, datorită trezirii depline a unor astfel de capacităţi paranormale, era cu uşurinţă posibil să pătrundem fără a da nimănui de bănuit în anumite locuri şi instituţii strict secrete, în anumite şcoli, urcând în felul acesta rapid treptele ierarhice în cadrul anumitor programe ultrasecrete în care eram incluşi.

La modul general vorbind, cam aşa s-au petrecut lucrurile în cazul meu. Totuşi, la vârsta de 18 ani am simţit imboldul să îi caut pe părinţii mei naturali şi, dat fiind faptul că am întâmpinat unele dificultăţi, toate acestea m-au determinat să urmez o școală de detectivi particulari. În acea perioadă, vă mărturisesc că nu doream să mă folosesc de această instruire paranormală decât pentru a avea acces la anumite informaţii ce existau în dosarul meu. Dar până la urmă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură atunci când am efectuat ceea ce se numea „cele trei zile de selecţie” pentru a fi recrutat în armată.

După ce am trecut cu bine testul acelor trei zile de selecţie, am fost primit de către un colonel care mi-a propus o întâlnire cu un general. Acesta m-a orientat către o şcoală militară, ce urma să-mi deschidă porţile pentru a fi după aceea angajat în cadrul anumitor servicii secrete. Am avut în felul acesta oportunitatea să fiu admis în cadrul unei şcoli de tip neconvenţional. Diploma de detectiv particular a fost ulterior ştearsă din evidenţe de către armată, care a eliminat în felul acesta urma acestei mici „abateri” din viaţa mea, după cum s-a exprimat la un moment dat generalul care m-a angajat.

Am urmat apoi, sub o altă identitate, o instruire cu totul aparte în cadrul unui serviciu special, după ce m-am format ca pilot de vânătoare pe avioane de tip Mirage 3 şi Mirage 2000. Am plecat apoi în misiune, tot sub o identitate diferită, înainte de a mă integra undeva în Statele Unite, într-una din şcolile secrete de la Air Force, în care se formează piloți pentru nişte aparate de zbor neconvenţionale. Acestea sunt construite pe baza unor tehnologii foarte avansate, păstrarea secretului absolut fiind obligatorie atât în ceea ce priveşte existența lor, cât și în ce priveşte tehnologia utilizată pentru fabricarea lor și programele ultrasecrete în care sunt folosite.

Am rămas apoi mai mulţi ani într-un anume loc, foarte retras, din această lume, în compania unor fiinţe extraterestre ce sunt structurate într-un mod pe care l-aş putea defini succint ca non-uman şi care trăiesc totuşi împreună cu noi, oamenii, pe planeta Pământ. Vă spun drept că, până când nu am ajuns față în față cu acele creaturi extraterestre, nu am crezut nicio clipă că ele există şi tocmai de aceea, până în ultimul moment, existenţa unor astfel de creaturi extraterestre mi se părea a fi neverosimilă. Trebuie să ştiţi că astfel de fiinţe extraterestre lucrează de mai mulţi ani împreună cu noi, oamenii, folosind unele tehnologii sofisticate, pentru care calificativul de „tehnologii avansate” este insuficient ca să le descrie. În acea perioadă făceam parte dintr-o structură ultrasecretă, care oficial nici nu există, şi lucram alături de nişte ființe extraterestre care sunt structurate cu totul altfel decât noi, oamenii. Pot să vă spun că era pentru prima dată când aflam şi auzeam despre existenţa lor, ba mai mult, le întâlneam în fiecare zi în cadrul activităţilor mele secrete.

 

R: Ne puteţi spune în ce consta activitatea dumneavoastră pe atunci, precum şi ce activităţi realizau aceste ființe extraterestre pe care le-am putea numi „diferite”?

CPSN: Pe atunci, munca mea consta în a calcula de fiecare dată elementele anumitor manevre ce trebuiau realizate prompt, cu o mare rapiditate. Aceste manevre erau executate în timpul zborurilor de antrenament, punând în felul acesta la grea încercare anumite tehnologii de vârf ce existau şi care îmi fuseseră încredinţate spre testare. Altfel spus, trebuia să împing la extrem limita tuturor capacităţilor unor astfel de aparate sofisticate de zbor. Trebuia să analizez fiecare aspect al caracteristicilor acelor aparate şi apoi trebuia să fac astfel încât aparatelor să le fie aduse toate îmbunătăţirile necesare. În cadrul personalului ce activa acolo se aflau unii participanţi ce erau în realitate diferiţi de noi, chiar dacă la înfăţişarea exterioară ei se asemănau întru totul cu noi. Acele făpturi aveau o structură non-umană. Multe dintre activităţile lor ţineau de domeniul materialelor ce erau folosite pentru construcţia acelor aparate sau erau în legătură cu sistemele de comunicare ce se aflau la bordul lor. În astfel de cazuri era în mod evident vorba despre ceva cu totul ieşit din comun, dar nu voi putea oferi mai multe detalii despre aceste lucruri.

 

Pot să vă spun că aceste făpturi non-umane nu păreau să aibă aceleaşi origini ca şi noi. Acolo unde mă aflam, mai multe rase extraterestre lucrau împreună. Unii erau mari de statură, alţii erau mai mici. Înălţimile lor puteau chiar să varieze de la aproximativ 1,20 m până la 2,40 m, în medie. Aşa cum i-am cunoscut acolo, nu păreau să fie agresivi. Am observat un alt amănunt interesant: se putea spune că toţi erau înzestraţi cu telepatie. Se înţelegeau între ei chiar foarte bine, fără să vorbească. În momentul în care mă adresam unuia din ei, acela mă făcea să înţeleg că ştia deja ce gândeam şi ce vroiam. În cadrul unor astfel de echipe totul decurgea într-un mod cât se poate de organizat, toate activităţile se desfăşurau cu mult calm, în linişte, iar acele făpturi nu uitau niciodată ce aveau de făcut. Unele dintre aceste făpturi erau un fel de clone, nişte aşa-zişi roboţi vii, şi trebuie să recunosc că îmi era dificil să le deosebesc de fiinţele umane, cu toate că multe dintre aceste făpturi păreau că sunt complet lipsite de sentimente. Cu alte cuvinte, aş putea spune că acele făpturi ce erau roboţi vii nu aveau niciun fel de simţământ.

 

Articol preluat din Caietul Taberei Spirituale Yoghine de Vacanţă Costineşti 2011, vol. 3

 

Citiți aici continuarea acestui articol

Citiţi şi:

MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA

Elitele mondiale ale francmasoneriei îşi pregătesc oraşe şi buncăre subterane ultrasecrete pentru a scăpa de evenimentele catastrofale din 2012 (II)

DEZVĂLUIRILE CUTREMURĂTOARE ale unui microbiolog referitoare la viruşii artificiali

yogaesoteric
12 ianuarie 2012

 

 

 

 

 

 

 

Documentare  de Top

Mărturii zguduitoare privind dârele morţii [chemtrails] care apar pe cer în urma unor avioane (spre a răspândi pe ascuns boli, suferinţă şi moarte)

de George Preda

Vă oferim un prim articol dintr-o serie de articole prin care dorim să vă punem la curent cu un fapt extrem de îngrijorător şi, totodată, incontestabil. Tot mai multe avioane care zboară chiar şi la mică altitudine lasă în urma lor  dâre ale morţii [chemtrails, dâre alcătuite din substanţe chimice, care nu au nicio legătură cu carburantul sau sistemul de propulsie al avioanelor]. În acest mod, sunt răspândite pe ascuns anumite substanţe care provoacă bolile, epidemiile, suferinţa şi moartea. Acest articol cuprinde o mărturie cutremurătoare a unui mecanic care a văzut echipamentul tehnic folosit pentru dispersarea unor substanţe toxice şi mărturia unui funcţionar superior al unei companii aeriene, care a avut acces la documentele unui proiect guvernamental secret prin care se realizează această dispersare a unor substanţe în atmosferă.

În ultimii ani, clinicile medicale şi sălile de urgenţă ale spitalelor sunt mereu înţesate, de multe ori umplute la dublul capacităţii lor, de oameni suferind de boli al căror nume până acum câţiva ani nici nu exista. De ani de zile există bănuiala că starea proastă a sănătăţii oamenilor, simptomele noi, maladiile nou apărute, greu de explicat de lumea medicală, ar avea drept cauză dârele anormale pe care din ce în ce mai multe avioane în zbor le lasă în urma lor. Autorităţile, însă, nu par să se îngrijească de un astfel de detaliu … care pare banal!

La început, doar extrem de puţine avioane lăsau în urma lor astfel de dâre. Astăzi, au devenit extrem de numeroase, brăzdând cerul în cruciş, în paralel şi chiar în formă de „S“ sau de cercuri. Privim pe furiş cerul şi atunci când zărim aceste dâre, ni se pare normal ca un avion care trece să lase în spatele lui urme care se întind de la un capăt la altul al orizontului. Ele se lărgesc continuu, amestecându-se cu alte dâre, ajungând să formeze un adevărat nor, care acoperă cerul ore în şir.

Nu este oare legitim, în acest caz, să ne întrebăm dacă aceste dâre nu sunt cumva una dintre cauzele problemelor de sănătate care ne lovesc de câţiva ani încoace? Dăm ca exemplu valul de bronhiolite care afectează din ce în ce mai mulţi nou-născuţii, în fiecare an. În urmă cu două decenii, acest cuvânt nici măcar nu exista în dicţionar! Alte probleme care au apărut sunt: recrudescenţa astmului, leziuni ale căilor respiratorii, leziuni pulmonare, dureri în gât ciudate, angine care dispar la fel de pe neaşteptate cum apar, gripe care nu sunt cu adevărat gripe, maladii ale ochilor, ale pielii şi organelor interne... Lista este lungă, şi fiecare dintre aceste afecţiuni poate degenera şi duce la moarte.

Analizele efectelor chemtrail-urilor, adevărate dâre ale morţii, sunt dintre cele mai neliniştitoare. Soluţia oficială care ni se oferă: vaccinuri noi şi antibiotice super-tehnologizate, în condiţiile în care s-a demonstrat că supraconsumul de vaccinuri şi de antibiotice de tot felul nu a făcut decât să reducă iremediabil capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la atacuri subite.

Explicaţia cu care, iniţial, responsabilii civili şi militari ai forţelor aeriene i-au liniştit pe observatori, a fost aceea că ar fi vorba doar de dâre de condensare. La întrebarea de ce aceste urme nu existau cu mai mulţi ani în urmă răspunsul a fost că atunci avioanele nu zburau atât de sus încât să permită formarea acestor dâre. În anumite cazuri, aceste dâre, au spus ei, pot rezulta ca urmare a aruncării restului de carburant, în vederea unei posibile aterizări forţate. Cu toate acestea, înmulţirea acestor dâre (nu toate avioanele care zboară riscă să se prăbuşească, din câte se ştie...) şi aspectul lor face să fie ridicol şi inadmisibil acest gen de justificare... În urma amplitudinii pe care fenomenul a luat-o şi în lipsa unor explicaţii plauzibile, soluţia pe care autorităţile au găsit-o a fost să îl transforme în „legendă urbană”, împiedicând orice studiu ştiinţific serios. Folosindu-se de tragicele atentate din 11 septembrie 2001, au îngropat definitiv chestiunea. Ca urmare a aşa-zisei ameninţări internaţionale a terorismului, a fost impusă, sau cel puţin se urmăreşte să fie impusă, obligativitatea sprijinului şi încrederii absolute faţă de guverne. Chestiunea dârelor morţii [chemtrails] a ajuns, deci, să facă parte rapid dintre subiectele pe care mass-media le evită cu orice preţ... Dezbaterea a continuat însă pe internet.

Autorităţile militare şi guvernamentale iau în derâdere aceste afirmaţii ca fiind conspiraţioniste sau le denunţă drept zvonuri lipsite de fundament. S-a mers chiar până la a vorbi de propagandă teroristă antiguvernamentală, pentru a închide, o dată pentru totdeauna, gura celor băgăreţi.

Ar trebui, cu toate acestea, să se realizeze o anchetă serioasă şi independentă şi să se dispună realizarea unor analize la laboratoare controlate de servicii neguvernamentale, dacă mai există aşa ceva... Deşi sunt destul de mulţi cei care au observat acest fenomen alarmant, numărul celor care au întreprins o campanie activă pentru informarea populaţiei este foarte mic. Agenţiile guvernamentale contează pe apatia oamenilor şi, de fapt, ele au ajutat din plin la crearea acestei stări de conştiinţă, începând din anii 1950, prin fluorizare, aspartam şi drogurile vândute pe stradă.

Este binecunoscut faptul că guvernele anumitor ţări experimentează tehnologii noi asupra populaţiei lor de zeci de ani. Există rapoarte care au fost făcute publice care o dovedesc. Pentru a opri acest genocid tăcut trebuie trezit spiritul oamenilor şi mass-media cu privire la acest flagel invizibil care ne copleşeşte de câţiva ani! Dacă un procentaj atât de mic de oameni este preocupat de acest fenomen, conducătorii acestor agenţii au motiv să creadă, analizând situaţia, că se găsesc deasupra oricărei bănuieli şi că nu există nimic de care să se teamă.

Dâre de condensare sau dâre ale morţii?

Dârele de condensare [contrails]

De la apariţia avioanelor cu reacţie, ne-am obişnuit să vedem pe cer dâre albe în urma lor, atunci când trec pe deasupra noastră, la mare altitudine. Aceste dâre albe – în engleză contrails, [dâre de condensare] – depind în special de doi factori: umiditatea ambiantă şi temperatura, foarte scăzută la acea altitudine. Ele pot să fie alcătuite din fine picături de apă condensate sau din cristale de gheaţă şi de zăpadă.

Aceste dâre pot să apară la altitudine joasă, aproape de nivelul solului, doar în zone cu un climat extrem de rece (Antarctica, Arctica) şi constituie un serios handicap pentru circulaţia aeriană. La altitudine, aceste condiţii se manifestă regulat începând de la 9000 de metri. Dârele pot rămâne vizibile mai multe minute înainte de a fi dispersate de vânt, gradat, până când dispar complet. Aceste dâre de condensare, nefiind formate decât din molecule de apă, sunt aproape inofensive, mai ales prin comparaţie cu poluarea pe care o singură turbină de avion o generează, datorită arderii carburanţilor şi ai altor agenţi chimici. Dârele de condensare [contrails], fiind compuse din vapori de apă, se disipă după o scurtă perioadă de timp. Conform meteorologului Thomas Schlattes de la Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică a Statelor Unite, ele nu se pot forma decât la temperaturi de - 60°C şi mai mult, la niveluri de umiditate relativă de 70% şi la altitudini foarte mari.

Ca incident separat şi distinct în ansamblul acestor evenimente, norii se pot forma dacă temperatura, umiditatea relativă şi condiţiile de vaporizare sunt favorabile dezvoltării lor. Dacă vedem pe cer dâre de condensare [contrails] – considerate aşa după aspectul lor – care se transformă în „nori“ , putem concluziona că nu sunt alcătuite din vapori de apă şi deci este vorba de altceva!

Timpul prevăzut pentru disiparea dârelor de condensare [contrails] este relativ scurt, două minute sau mai puţin. Aceasta presupune că dâra respectivă este alcătuită în special din vapori de apă, cel puţin conform definiţiei sale clasice (condensation trail sau dâră de condensare). Nivelul de disipare a dârelor de condensare [contrails] depinde mult de mărimea particulelor cristalelor de gheaţă şi de cantitatea de raze solare. Dependenţa de umiditatea relativă nu este evidentă. Un nor care se formează în urma trecerii unui avion, atunci când se produce aceasta, depinde în principal de temperatura, de umiditatea relativă, de tipul şi de mărimea particulelor (nucleelor) de aerosol care sunt introduse.

Formarea şi disiparea dârelor normale de condensare [contrails] şi formarea de nori trebuie să fie recunoscute ca fiind două procese fizice separate care rezultă ca urmare a unor condiţii diferite şi variabile în cele două cazuri.

Dâre ale morţii [chemtrails]

De la mijlocul anilor 1990 încoace, în SUA a început să fie observată înmulţirea unor dâre de un tip nou. Ele apar la altitudine mai joasă decât cea a dârelor de condensare [contrails], uneori chiar aproape de nivelul solului, pot să fie albe sau colorate şi se estompează foarte lent, lăsând să treneze o ceaţă în care pot fi detectate diverse particule sau filamente. Uneori, ele formează nori longitudinali care se taie brusc, lăsând un gol în respectiva dâră. Apoi norii par a se forma din nou pentru a se termina la câţiva kilometri mai departe. Sau, dimpotrivă, dâra taie cerul de la un capăt la altul al orizontului. Aceşti nori nu sunt întotdeauna situaţi la mare altitudine, după cum pretind autorităţile militare sau cele ale controlului aerian. Foarte adesea, îi putem sesiza la înălţimi cuprinse între 1000 şi 5000 metri, dar şi mai sus de 9000 de metri, care este altitudinea culoarelor de zbor ale avioanelor comerciale.

În unii dintre aceşti nori putem discerne curcubeie sau o culoare portocalie. Alţii sunt pătaţi de mase mai închise în interior, sau tivite cu negru. Aceste mici dâre se expansionează destul de rapid (în funcţie de viteza vântului) şi produc pene fine sau plase în evantai. Spre deosebire de dârele de condensare [contrails], dârele morţii [chemtrails] sunt adesea scindate, cu un gol sau o întrerupere în traseu, ca şi cum ar fi fost schimbat rezervorul din care au fost pulverizate.

Fapt important: cei care au observat aceste fenomene nu sunt cârcotaşi profesionişti sau ufologi de salon. Ei sunt mai degrabă pasionaţi de aviaţie, medici, oameni de ştiinţă, poliţişti, jurnalişti integri... şi oameni cărora aceste împrăştieri le provoacă iritaţii oculare sau bronhice, alergii şi oboseală. Ei aparţin tuturor claselor societăţii. Plecând de la criterii de sănătate publică, s-a creat o reţea de observatori ai dârelor morţii [chemtrails], care este extrem de activă pe internet.

Scrisoarea unui mecanic de aviaţie

Vă oferim în continuare o scrisoare extrem de interesantă, care a fost publicată pe site-ul lui Clifford Carnicom, apoi afişată pe site-ul lui Jeff Rense (ambele site-uri sunt dedicate acestui subiect legat de crimele realizate prin intermediul „dârelor morţii” [chemtrails]), scrisă de un mecanic de aviaţie. Chiar dacă unii pot obiecta că provenienţa acestei misive este incertă, ea coincide cu multe alte mărturii, inclusiv cu scrisoarea unui director al unei linii aeriene, ca răspuns la declaraţiile mecanicului anonim.

Chemtrail-uri. Un mecanic de aviaţie s-a împiedicat de adevăr?

„Din motive pe care le veţi înţelege pe măsură ce veţi citi ceea ce urmează, nu-mi pot divulga identitatea. Sunt un mecanic de aviaţie şi lucrez pentru o linie aeriană importantă. Muncesc într-o bază de întreţinere situată într-un mare aeroport şi hazardul a vrut să descopăr ceea ce nu-mi era vizibil destinat.

Mai întâi, trebuie să vă explic în două cuvinte cum funcţionează ierarhia în lumea mecanicilor din domeniul aeronautic. Acest lucru este important pentru înţelegerea relatării mele şi pentru cauza căreia îi consacraţi o mare parte din energia voastră. Mecanicii de aviaţie îşi doresc să lucreze în trei domenii: avionica, motoarele şi comenzile de zbor. Se consideră că mecanicii care lucrează pe aceste sisteme au atins cele mai înalte grade ale scării ierarhice. Vin apoi mecanicii care lucrează la sistemele hidraulice şi aparatele de climatizare. Următorii sunt cei ataşaţi sistemelor subalterne.

În sfârşit, pe treapta cea mai de jos a acestei scări, se găsesc mecanicii care lucrează la sistemele de golire a fluidelor. Niciun mecanic nu vrea să lucreze la pompe, rezervoare şi sistemul de conducte care servesc la înmagazinarea deşeurilor toaletelor din avioane. Totuşi, în fiecare aeroport unde am lucrat eu, există întotdeauna doi sau trei mecanici care se oferă voluntari pentru acest serviciu, oricare ar fi aeroportul. Ceilalţi mecanici sunt foarte fericiţi să-i lase să facă aceasta. Nimeni nu acordă cu adevărat atenţie acestor oameni şi niciun mecanic serios nu are o legătură veritabilă cu aceşti mecanici de zona a doua. De fapt, nu m-am aplecat niciodată cu adevărat asupra acestui aspect, până foarte de curând.

Majoritatea companiilor aeriene au acorduri de servicii reciproce cu celelalte companii care utilizează acelaşi aeroport. Aceasta înseamnă că dacă o companie are o problemă tehnică, de ea se va ocupa unul dintre mecanicii noştri. În schimb, dacă unul dintre avioanele noastre este în dificultate acolo unde îşi are baza de întreţinere o altă companie aeriană, avionul nostru va fi reparat de ei.

Într-o zi, acum aproximativ o lună, am fost chemat la bază pentru a lucra la avionul unei alte companii. În momentul în care m-a chemat, controlorul nu ştia care era problema şi nu putea să-mi dea niciun detaliu. Atunci când am sosit la faţa locului, am descoperit că pana se situa la nivelul înmagazinării deşeurilor. Nu existau alte soluţii: trebuia să mă strecor în interiorul carlingii pentru a rezolva problema. Pătrunzând în compartiment, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Avionul avea mai multe rezervoare, pompe şi tuburi decât erau menţionate în caietul de sarcini.

La început, am presupus că sistemul fusese modificat. Nu mai lucrasem pe un aparat de acest tip de mai bine de zece ani. Urmărind să găsesc problema, am realizat rapid că tubajul şi rezervoarele suplimentare nu erau legate la sistemul de evacuare... Tocmai descoperisem acest lucru, când un alt mecanic de la compania mea a apărut subit. Era tocmai unul dintre mecanicii care lucrau în mod obişnuit pe aceste sisteme. I-am predat lucrul cu mare plăcere. Plecând, l-am întrebat despre acea echipare suplimentară. El mi-a răspuns: Vezi-ţi de treaba ta şi lasă-mă să mă îngrijesc de a mea!

A doua zi, lucram la calculatorul firmei ca să văd un plan de cablaj. Pentru că tot eram acolo, am decis să fac o cercetare cu privire la echipamentul suplimentar pe care îl găsisem în avion. Spre marea mea surpriză, manualele nu făceau nicio referire la echipamentul pe care îl văzusem în ajun. Am căutat în dosarele producătorului şi nu am găsit nimic nici acolo. Curiozitatea mea era atinsă în punctul sensibil: eram cu adevărat hotărât să descopăr natura acestui echipament.

Săptămâna următoare am primit trei dintre avioanele noastre, în hangarul principal, pentru inspecţia periodică. În timpul acestor inspecţii, în jurul avionului forfotesc peste tot o mulţime de mecanici. Tocmai îmi terminasem treaba şi am decis să mă duc să văd sistemul de evacuare pe unul dintre aparate. Cu toţi mecanicii din jur, eram sigur că nu avea să mă observe nimeni. Spre marea mea surpriză, avionul pe care am ales să-l inspectez avea şi el acel tip de echipare suplimentară!

Am început să urmez sistemul conductelor, pompelor şi rezervoarelor. Am descoperit ceea ce părea a fi unitatea de comandă a respectivului sistem. Era o cutie de comandă standard folosită în aviaţie, dar fără cea mai mică inscripţionare. Puteam urma firele de la cutia de comandă la pompe şi la valve, dar niciun alt circuit de comandă nu era conectat la această unitate. Singurele fire care erau racordate la această unitate erau legate la sistemul operaţional al comenzilor avionului.

Sistemul avea un rezervor mare şi două mai mici. Era dificil de văzut datorită îngustimii compartimentului, dar mi s-a părut că rezervorul mare ar fi putut cuprinde 200 litri. Rezervoarele erau legate la o supapă de golire şi de umplere care trecea prin fuzelaj, chiar în spatele supapei de golire a sistemului fluidelor uzate. Căutând unde ducea acest racord sub avion, am văzut că era ascuns în spatele unui fals panou, sub un alt panou care, la rândul lui, ajungea la sistemul canalului de golire. Am început să urmăresc tubajul pompelor. Aceste tuburi conduceau la o reţea de conducte mai mici care se terminau în marginile din spate ale aripilor şi ale stabilizatoarelor orizontale ale avionului.

Dacă priviţi cu atenţie aripile unui avion mare veţi vedea un mănunchi de fire, aproximativ de grosimea unui deget, care iese din marginea din spate a aripii. Acestea sunt tije de descărcare statice. Ele sunt folosite pentru a disipa sarcina de electricitate statică care se acumulează pe un avion în zbor. Am descoperit că acele conducte duceau la una din trei dintre aceste tije de descărcare electrostatică. Iar aceste false tije de descărcare electrostatică fuseseră găurite ca pentru a lăsa să scape un produs oarecare prin ele.

Trecuse o vreme de când eram cocoţat pe aripă. Dintr-o dată, unul dintre supraveghetori mi-a ordonat să părăsesc hangarul. El mi-a spus după aceea că treaba mea era terminată şi că nu eram autorizat să fac ore suplimentare. Cele două zile care au urmat au fost foarte încărcate şi nu am găsit niciun minut liber pentru a-mi continua mica anchetă. Două zile după descoperirea mea, am fost chemat să înlocuiesc un detector de temperatură pentru un motor de avion care se pregătea să decoleze. Am terminat lucrul şi m-am întors la hârţogărie.

Aproximativ 30 minute mai târziu, am fost convocat de directorul general. Atunci când am intrat în biroul său, mă aşteptau acolo reprezentantul sindicatului nostru şi alte două persoane, pe care nu le cunoşteam. Directorul mi-a spus că a fost descoperită o problemă serioasă. Eram suspendat pentru o greşeală gravă. Mi-a spus că scrisesem intrări false în raportul meu de lucru în legătură cu detectorul de temperatură pe care tocmai îl instalasem cu câteva ore înainte. Eram consternat şi am început să protestez. Am spus că era ridicol şi că făcusem cât se poate de conştiincios acea treabă. Reprezentantul sindicatului s-a interpus. El a recomandat să aruncăm un ochi la avion, pentru a lămuri situaţia. Atunci eu am întrebat cine erau ceilalţi doi oameni. Directorul general mi-a indicat că erau inspectori de securitate ai companiei aeriene, dar că nu erau obligaţi să-mi dea numele lor.

Ne-am înapoiat deci la avion, care ar fi trebuit deja să decoleze, dar care era încă garat la rampa noastră de întreţinere. Am deschis capota motorului şi reprezentantul sindicatului a scos detectorul de temperatură. A verificat numărul de serie şi a constatat că era piesa veche. Atunci ne-am dus la magazia de piese şi reprezentantul sindicatelor a verificat raportul meu. De pe o etajeră, el a luat o cutie sigilată. A deschis-o şi a scos un detector de temperatură având acelaşi număr de serie cu cel pe care îl instalasem. Imediat, el mi-a spus că sunt suspendat pentru o săptămână fără salariu.

M-am odihnit acasă în prima zi a suspendării mele, întrebându-mă ce s-a petrecut. Seara, am primit un apel telefonic. Vocea mi-a spus: „Acum ştii ce păţesc mecanicii care îşi bagă nasul acolo unde nu au nimic de făcut. Data viitoare când o să te amesteci să lucrezi la sisteme care nu te privesc, o să-ţi pierzi slujba! Cum mă simt generos astăzi, cred că o să te poţi întoarce la treabă curând.“ CLIC. Am făcut imediat apropierea între ceea ce tocmai se produsese şi faptul că descoperisem acel tubaj misterios.

În dimineaţa următoare am fost chemat de directorul general. El mi-a spus că datorită excelenţei dosarului meu suspendarea fusese redusă la o zi. Trebuia deci să mă reapuc imediat de treabă. Singurul lucru la care mă puteam gândi era: Ce încercau „ei” să ascundă şi cine sunt aceşti EI?

Revenirea la treabă a fost ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Niciunul dintre ceilalţi mecanici nu a amintit de suspendarea care îmi fusese dată. Reprezentantul sindical mi-a spus de altfel că era inutil să vorbesc despre aceasta. Dar în noaptea aceea am căutat pe internet pentru a urmări să găsesc răspunsuri. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici, dar am găsit site-ul vostru. Atunci situaţia a devenit din ce în ce mai clară. A doua zi dimineaţă la serviciu, în interiorul dulapului meu, care era încuiat, am găsit o notă tipărită. Ea spunea: „Curiozitatea a ucis pisica. Nu te uita pe site-urile internet care nu te privesc.” Mi-am spus: „Ia te uită! EI mă observă.”

Nu ştiu ce produse pulverizează ei prin intermediul acelor sisteme ciudate, dar pot să vă certific că o fac. Îmi imaginez că utilizează camioanele cisternă pentru a încărca acele rezervoare. E vorba de camioanele care golesc deşeurile rezervoarelor de vidanjare a toaletelor. În mod obişnuit, aeroporturile încredinţează unor sub-contractori acest gen de lucru şi nimeni nu se apropie de aceste camioane. Cine ar vrea să urmărească un camion umplut de fecale? Golind rezervoarele fluidelor uzate, aceşti oameni umplu rezervoarele sistemului jicloarelor de vaporizare.

Cunoscând planurile de zbor ale avioanelor, ei programează probabil unitatea de comandă cu scopul ca ea să înceapă să pulverizeze o anumită cantitate din respectivul produs după un anumit timp, îndată ce avionul a atins o anumită altitudine sau atunci când el se găseşte deasupra anumitor zone locuite. Ciocul jicloarelor (elemente al carburatorului sub forma unor tuburi cu unul sau mai multe orificii prin care se pulverizează în carburator debitul de combustibil necesar) falselor tije electrostatice este atât de mic încât nimeni din avion nu ar putea remarca acest lucru.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi,

un cetăţean căruia îi pasă.“

Răspunsul unui funcţionar superior al unei linii aeriene, postat pe site-ul lui Clifford Carnicom

„Domnule Carnicom,
Citind scrisoarea pe care aţi primit-o de la mecanicul anonim, m-am simţit obligat să-i răspund. Şi eu muncesc pentru o linie aeriană, cu toate că la un nivel ierarhic superior. Nu voi numi linia aeriană, nici oraşul în care mă aflu, nici postul pe care îl ocup, din motive evidente de securitate. Aş vrea să pot documenta tot ceea ce sunt pe punctul să vă dezvălui. Dar este practic imposibil să o fac, întrucât aceasta ar putea în cele din urmă să antreneze consecinţe fatale pentru mine.

Elementele conţinute în scrisoarea mecanicului anonim mi se par autentice. În SUA există companii aeriene care au participat la un proiect numit Project Cloverleaf [Proiectul Frunza de treflă], timp de câţiva ani. Unii îşi amintesc că au primit consemne în această direcţie în 1998. Personal, am fost avizat în 1999. Cei câţiva funcţionari ai liniilor aeriene care au primit instrucţiunile în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf au fost supuşi cu toţii unor controale de securitate severe cu privire la antecedentele lor personale şi, chiar înainte să putem primi aceste instrucţiuni, am fost puternic presaţi să semnăm un acord de ne-divulgare, care declară în esenţă că, dacă spunem ceea ce ştim, indiferent cui, riscăm închisoarea.

În biroul nostru, aproximativ douăzeci de funcţionari am primit aceste instrucţiuni, care ne-au fost date de doi funcţionari oficiali din cadrul unui organism guvernamental. Nu au revelat care. Au spus că guvernul avea să remunereze linia noastră aeriană şi, de asemenea, şi altele, cu scopul de a pulveriza anumite produse chimice speciale prin intermediul avioanelor comerciale.

Atunci când au fost întrebaţi care erau aceste produse chimice, unde şi de ce urma să le pulverizăm, ei ne-au indicat că informaţia ne-ar fi oferită dacă ar fi nevoie... Au precizat că noi nu aveam de ce să aflăm mai mult în această direcţie. Şi au continuat atunci să afirme că acele produse chimice erau inofensive. În cele din urmă, au concluzionat că programul era de o asemenea importanţă, încât el trebuia să fie finalizat cu orice preţ.

Atunci când noi i-am întrebat de ce nu desemnau numai avioanele lor militare pentru a pulveriza aceste produse chimice, ei au declarat că nu există suficiente avioane militare disponibile pentru a elibera aceste produse chimice pe o scară atât de mare. Acesta este motivul pentru care proiectul Cloverleaf a fost lansat, pentru a permite unor linii aeriene comerciale să ajute la răspândirea acestor produse chimice în atmosferă. Apoi, cineva a întrebat de ce tot acest secret... Reprezentanţii guvernului au declarat atunci că dacă marele public ar şti că avioanele care zboară deasupra capetelor lor împrăştie produse chimice în aer, grupurile de ecologişti ar cere încetarea pulverizării.

Cineva a pus unuia dintre oamenii guvernului întrebarea următoare: Dacă produsele chimice sunt inofensive, de ce să nu se facă publică natura lor şi motivul pentru care le pulverizăm? El a părut derutat de această întrebare şi a răspuns pe un ton autoritar că publicul nu are nevoie să ştie ce se petrece, dar că acest program a fost conceput numai pentru binele său. El a declarat de asemenea că noi trebuie să păstrăm tăcerea şi să nu mai punem întrebări în această direcţie. După care, şedinţa de informare a fost încheiată.

În biroul nostru, toate documentele în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf sunt păstrate în seifuri. Nimeni nu are dreptul să scoată aceste documente. Foarte puţini funcţionari au acces la ele şi ei nu vorbesc niciodată despre conţinutul lor.

Domnule Carnicom, eu nu sunt deloc imbecil. Ştiu că se petrece ceva şi sunt sincer înspăimântat. Mă simt foarte vinovat că ştiu de existenţa acestei operaţiuni, dar sunt obligat să tac. Sunt tulburat ştiind că firma pentru care muncesc ar putea fi pe cale să-i otrăvească pe americani. Sper că această scrisoare va deschide ochii anumitor persoane asupra a ceea ce se produce, în acest moment, pe cerul nostru. Vă repet că aş vrea să pot să vă ofer o informaţie documentată, dar înţelegeţi de ce trebuie să păstrez anonimatul absolut.

Mulţumesc.“

Vă recomandăm să vizitaţi site-urile www.rense.com şi www.carnicom.com pentru informaţii de ultimă oră despre acest subiect extrem de interesant, despre care vom continua să vă oferim diverse articole.

Citiţi şi:

Armele electromagnetice şi drepturile omului (I)

Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti

yogaesoteric

Un film pe care vi-l recomand: The Way Back

Supravietuitor si dupa moarte: Slawomir Rawicz

Exista printre noi oameni facuti sa supravietuiasca in orice conditii, nascuti sa invinga toate greutatile vietii si sa traiasca, chiar si atunci cand intreaga lume pare a fi impotriva lor. In cazul celor mai puternici, cum e si polonezul Slawomir Rawicz, spiritul de supravietuitor invinge si dupa moarte.

Slawomir Rawicz (1915-2004) s-a nascut in Warsovia, fiind fiul unui latifundiar si a unei rusoaiece extrem de frumoase. Asa se face ca, inca de copil, a invatat limba rusa la perfectie. A studiat arhitectura si, in 1937, a devenit voluntar in rezervele armatei poloneze, ca ofiter cadet. In 1939, s-a casatorit cu prima lui sotie, Vera, care a murit in timpul razboiului.

Datele recent declasificate din Rusia arata ca, in 1939, cand Germania si Uniunea Sovietica au invins Polonia, Rawicz s-a intors acasa, unde NKVD-ul l-a arestat pe data de 19 noiembrie 1939.

A fost dus la Minsk, unde a fost interogat brutal, de acolo prin Harkov, ajunge la inchisoarea Lubianka, din Moscova, unde a fost torturat pentru a marturisi ca ar fi fost spion.

Intr-un proces care a durat trei ore, el si multi altii au fost condamnati, in masa, la 25 de ani de munca grea, intr-un lagar din Siberia arctica.

Drumul, cu trenul si pe jos, a durat peste o luna, pana au ajuns, langa Irkutsk,

la vreo doua sute de kilometri sub cercul arctic, la lagarul de munca Gulag 303.

In timpul unui crunt viscol Siberian, in iarna anului 1941, a reusit sa fuga din

lagar, insotit de doi polonezi, un ceh, un lituanian, un letonian si un inginer american, cunoscut numai ca "Mister Smith", care lucrase la construirea metroului din Moscova.

Dupa putin timp, acest grup de fugari a dat peste o tanara poloneza, Kristina, care i-a insotit, murind insa, dupa putin timp, muscata de un sarpe.

Dupa 11 luni, numai patru dintre ei au atins frontiera Indiei, unde au fost internati intr-un spital din Calcutta.

Dupa peste 6.000 de kilometri facuti pe jos, odata ajunsi in India, in martie 1942, si afland de razboi, majoritatea au plecat in Anglia, ca sa lupte contra nazistilor.

Rawicz a devenit pilot in Fortele Aeriene Poloneze Libere, din Anglia, supravietuind razboiul.

Incercand sa afle cine a fost acest inginer american, cunoscut numai ca

"Mister Smith", a facut diverse cereri la autoritatile engleze si americane si chiar la Crucea Rosie, dar Rawicz n-a aflat niciodata cine fusese, sau daca mai traia.

Dupa razboi, Slawomir Rawicz s-a stabilit in Anglia, la Sandiacre, langa Nottingham, s-a recasatorit si a lucrat ca arhitect.

In 1951, a publicat "The Long Walk" (Marele Drum Pe Jos), in care povesteste evadarea din lagarul Siberian. A murit pe data de 5 aprilie 2004.

Cazul acestui supravietuitor n-ar fi fost in stare sa mai creeze niciun fel de interes public, daca nu s-ar fi intamplat ca, imediat dupa moartea lui, sa apara niste impostori, cu fel de fel de revendicari, una mai exagerata ca alta, privind cartea si viata lui Slawomir Rawicz, in final avand pretentii la milioane de lire sterline.

Acest lucru a declansat un val de cercetari in arhivele devenite publice, in Anglia, Rusia, SUA si Polonia.

Polonezul Leh Jelewski sustine ca Rawicz i-a "furat" idea cartii, ca el fusese cel

ce a scapat din Gulagul 303, dar punand totul in perspectiva cronologica, acest Jelewski ar fi avut varsta de 15 ani in 1941.

Arhivele sovitice, insa, confirma existenta unor adolescenti condamnati la munca silnica in Siberia. Mai mult, acest tanar a fost eliberat din detentie si a fost inrolat in Armata Rosie, in decembrie 1941, cazand prizonier la nemti si, dupa razboi, stabilindu-se in Anglia.

Se pare ca l-a cunoscut bine pe Slawomir Rawicz. Procesul, judecat in 2005 nu i-a dat castig de cauza. Rawicz a supravietuit!

Un alt impostor, fostul ofiter sovietic Ghenadi M. Zaiatzev, a reclamat ca, de

fapt, el fusese gardian la Gulag 303 si a fugit impreuna cu Rawicz spre India, ajungand acolo in martie 1942, dar fiind un bun patriot, s-a intors in URSS, unde a devenit pilot.

Marturia capitanului Rupert Mayne, un ofiter in serviciul militar britanic de informatii, a adus o lumina noua asupra lucrurilor consumate cu atatia ani in urma.

Acesta a declarat ca in martie si aprilie 1942, a interogat patru persoane emaciate de foame, intr-o conditie fizica deplorabila, care sustineau ca au scapat dintr-un lagar de munca silnica din Siberia.

Aceste patru persoane erau toate blonde, iar Zaiatzev era brunet, usor grizonat. Rawicz a supravietuit din nou!

Si enigma acelui inginer american, "Mister Smith", a fost elucidata cu ocazia acestor

procese, pe baza documentelor obtinute de la Moscova, din care reiese ca era originar din Ohio, numele lui fiind Benjamin Smith Kellog. (Murise in 1950, intr-un accident de automobil, in California.)

Profitand de confuzie, un alt impostor, John J. Smith, a reclamat 50% din dreptul de autor, ca fiind un participant direct la procesul creativ. In final, s-a ales cu doi ani de inchisoare pentru frauda. Rawicz a mai supravietuit odata!

La ora cand Rawicz a scris cartea sa, ideea proprietatii intelectuale era doar o

problema de bun simt. In 2005, insa, lucrurile stateau altfel...

(Preluat de pe ziare.com)

Publicat de Ciprian Voicila la 00:55

China si pericolul din “umbra” – APA

Lasă un comentariu Mergi la comentarii.

Aceasta ecuatie a apei este omisa cu desavarsire din imaginea de front tot mai glorioasa pictata acestui mare imperiu in crestere – China. Marturisesc ca pana recent nici eu nu am luat asta in calcul insa situatia din interiorul Chinei nu este deloc roz. Desi China astazi este o forta incontestabila, tinand Statele Unite in spinare si raspandindu-se in lume precum o caracatita, vedem cum prezenta sa se extinde si in Europa. Multa lume a speculat pe motivele pentru care China doreste sa ajute nenumarate tari cu bani ca alternativa la FMI si Banca Mondiala. Bine, sa nu credem acum ca e vorba cu adevarat de vreun ajutor, fiecare isi urmareste interesul propriu. Spania este una dintre ele, insa oamenii informati nu sunt incantati de alternativa, deoarece ar deveni subjugati unui imperiu care nu are un renume bun in ceea ce priveste tratamentul aplicat “sclavilor sai”, vedeti cazul african, dar ajunge si daca va uitati la propriul popor. Altii au facut referiri ca de fapt China urmareste resursele tarilor pe care le imprumuta deoarece mizeaza pe faptul ca acestea nu isi vor plati datoriile si vor fi nevoite in schimb sa-si dea aurul, argintul, petrolul si ce mai au ei ca resurse. Dar putini s-au gandit la apa.

Vizionand Conspiratia Apei cu Jesse Ventura mi s-a deschis apetitul sa caut putin in acest sens. Si desi aceasta teorie nu este foarte accesibila la o prima vedere, daca stii ce cauti gasesti o gramada de informatii utile, chiar foarte multe.

Noi stim cu totii cum a ajuns azi China o putere mondiala de necontestat. A stiut sa faca jocurile in asa fel incat sa mute aproape toata productia marilor companii din lume in tara sa facand orice forma de competitie una futila datorita preturilor bune. Locuitorii Chinei au devenit astfel sclavi de plantatie, platiti mizer pentru toate marcile din lume care apoi isi puteau vinde marfa cu adaosuri de sute de procente. In tot acest timp economia a crescut constant, insa traiul chinezului de rand a ramas acelasi, desi s-a imbunatatit intr-adevar infrastructura, s-au construit orase intregi care au beneficiat deplin de boom-ul imobiliar, si chiar in exces deoarece astazi sunt nenumarate orase fantoma care zac de-a lungul tarii nelocuite de nimeni. O cautare iscusita pe google map le poate releva in toata splendoarea lor (vezi aici cateva). Ele nu s-au vandut, dar nici pretul nu a scazut. Cat despre industria infloritoare China a ajuns sa fie o alegere obligatorie pentru orice mare companie multinationala care dorea sa reziste pe piata. Daca ne gandim mai bine o astfel de exploatare in masa a unei zone precum a fost China nu poate fi una sanatoasa pentru terenul sau. E greu de imaginat ce zone uriase ocupa astazi constructiile acestor conglomerate si toate acele companii care folosesc la greu de ani buni resursele Chinei.

Iar problema apei nu e chiar noua. Daca ne gandim putin mai in spate ne putem aminti de scandalurile marete pe care le-au avut companiile Coca Cola, Intel dar lista e lunga cu localnicii. Aceste companii au lasat zonele in care au exploatat fara apa, iar oamenii au ajuns sa nu mai aiba deloc apa in puturi. Batalia e lunga, dar ganditi-va la toate acele fabrici si uzine care exista acum acolo. In plus orice companie mare chiar daca nu are specific in exploatarea apei foloseste totusi aceasta resursa in cantitati uriase, iar ele se cumuleaza. Daca intri insa in interiorul tarii realitatea chineza este cu totul alta decat cea prezentata la televizor. Nenumarate testimoniale atesta lupta zilnica pentru apa.

Astfel deconspirarea faptului ca americanii isi dau apa la propriu chinezilor cu transporturile maritime de la Marile Lacuri devine tot mai motivata din punct de vedere al Chinei. Si atunci de ce nu s-ar urmari acelasi lucru si in Europa. Nu exclud ca ei vaneaza si metale pretioase si petrol, insa la apa nu prea s-a gandit nimeni. Dar gandind la rece la cat de mult s-a intins China in ultimii ani o nevoie acuta de apa pentru mentinerea standardelor actuale, ca sa nu mai vorbim de cresteri, devine aproape o certitudine.

Materialele gasite pe acest subiect sunt foarte multe, nu am sa le enumar pe toate, ar fi imposibil, dar cautati-le singuri. Ele releva inceputurile problemei si stadiul actual. E o poveste acuta dar lasata in derizoriu. Insa ea poate afecta la modul cel mai serios toate previziunile macro-economice marete pentru aceasta tara. Sunt voci care spun ca apa s-ar putea termina cu totul in China, nu doar diminua cantitativ. Ganditi-va la un astfel de scenariu pentru o tara cat un continent.

Am sa traduc putin dintr-un articol care este destul de concis pe acest subiect.

• China are probleme serioase cu apa datorita unui uz excesiv si a poluarii, dar si a faptului ca foarte multi oameni locuiesc in zone ce nu au prea multa apa (si multe din aceste orase fantoma sunt in aceste zone – probabil pe modelul Dubai sau Las Vegas, daca tot sunt buni chinezii la copiat). Se estimeaza ca in fiecare an China consuma  40 de miliarde metri cubi de apa. In alte cuvinte China foloseste anual aceasta cantitate – de 5 la 7 ori mai mare decat cantitatea folosita in California de Sud – mai mult decat isi poate permite ca resurse proprii. Cele mai mari lipsuri de apa sunt in partea de nord.

• China suporta 20 % din populatia lumii, insa cu doar 7 % din procentul existent de apa. Tara are cam aceeasi cantitate de apa precum Canada insa de 40 de ori mai multi oameni. Zona de nord care are cele mai mari probleme si unde jumatate din populatia tarii consuma 15 % din totalul de apa al tarii.  Apa accesibila pentru fiecare persoana este 1/4 din media globala, dar acest raport e asteptat sa scada la 1/5 odata cu cresterea populatie (as spune mai degraba odata cu cresterea exploatarilor sau mentinerea acestora).

• Lipsa apei afecteaza aproximativ pierderea unor recolte anuale de 39 de miliarde de dolari, o scadere in productia industriala si o viziune stagnanta economica. Aceasta lipsa a cauzat inchideri temporare pentru companii, apa sarata infiltrata in puturi si apa tot mai murdara. Disputele intre cei din aval si cei din amonte s-au intetit.

• Unii vad lipsa apei ca fiind problema numarul 1 a Chinei pe termen lung si spun ca daca nu se solutioneaza problema din nord intreaga tara s-ar putea duce pe “apele sambetei”. Banca Mondiala (nu ca ar fi ea o sursa credibila, dar poate de data asta) atentioneaza ca lipsa apei poate aduce consecinte catastrofice pentru generatiile urmatoare. Situatia e atat de serioasa incat zone intinse odata cunoscute ca fiind fertile si roditoare s-au transformat in praf si pulbere, iar apa potabila este adusa de catre armata in containere, recolta este stropita de fermieri cu mana, iar acestia aduna fiecare strop de apa in containere de plastic cand da sa ploua. Dupa unele estimari in fiecare an 400.000 de mii de oameni se muta in alte parti din cauza apei.

• Li Xiaoqiang de la Yellow River Conservancu Commision a explicat: “ Toata lumea vrea mai multa apa, barajele vor apa pentru electricitate, industriile pentru a creste productia, fermierii pentru irigatii, iar orasele pentru traiul zilnic … Noi estimam ca anumite provincii si regiuni sa experimenteze lipsuri majore de apa in perioadele de folosinta maxima.”

• Oamenii de stiinta spun ca in decursul anului 2010 China ar putea avea deja un minus de 1 miliard de metri cubi doar pentru nevoile industriale si cele zilnice de trai (probabil acest minus se recupereaza din State). Iar in timp de seceta lipsurile pot ajunge la proportii catastrofale. Pana in 2030 acest minus anual s-ar putea ridica la 3 miliarde de metri cubi (poate din Europa ?).

Sursa: Facts and details (veti gasi si nenumarate referinte la finalul articolului)

In orice caz acesta este un subiect foarte sensibil, care afecteaza intreaga Terra, nu degeaba tot mai multi denumesc apa ca fiind resursa numarul 1 a lumii. Am luat-o de buna, dar in curand ea ne poate afecta intreaga existenta. Intre timp marile companii au avut grija sa acapareze monopuluri pe apa si cu asta pot dispune de viata oamenilor cum vor ei. Doar si comunistii aveau in vedere metoda cu apa: “Apa este esenţială pentru supravieţuirea omului. În cazul unor revolte foarte greu de contracarat, controlul asupra reţelelor de apă oferea posibilitatea declanşării unor acţiuni diversionist-teroriste cu efect catastrofal asupra insurgenţilor…” Cine are posibilitatea sa devina independent macar cu aceasta resursa, este un om norocos. Dar sa nu uitam ca si ai nostrii au vrut sa taxeze apa din fantana.

Sursa : theworld-we-live-in.blogspot.com

Petrolierul UNIREA – a doua mare pierdere a Flotei Comerciale Române!

By oana nuta · 2 februarie 2012 · 15 comentarii

Arc peste timp ·

,,(…) am efectuat o amplă documentare, şi nu o anchetă. Totuşi, completând investigaţia din anul 1991, în urma obţinerii unor noi date, informaţii şi documente, a declaraţiilor unor martori, specialişti în domeniu, supravieţuitori, am avut surpriza să descoperim multe elemente, care, analizate, comparate, prelucrate, ne-au dus la alte concluzii decât cele ale expertizei efectuate la data accidentului şi cuprinsă într-un document oficial. Nu ne-am propus niciun moment să punem la îndoială profesionalismul şi buna credinţă a specialiştilor care au anchetat, au redactat şi au semnat actul oficial despre acest caz şi nici nu ne dorim ca redarea concluziilor noastre, în contradicţie cu cele oficiale, să ducă la apariţia unor polemici în acest sens. Noi credem că adevărul despre acest accident nu a fost spus în întregime sau a fost demonstrate parţial şi intenţionat deformat, metoda utilizată fiind omisiunea (…)” – Constantin Cumpănă şi Andrei-Dorian Cumpănă, autori ai cărţii-document ,,CATASTROFA NAVEI UNIREA – cel mai mare accident naval mondial din anul 1982”.

Produsă în condiţii misterioase şi din cauze necunoscute, catastrofa maritimă a tancului UNIREA a rămas consemnată în istorie ca ,,cea mai mare pierdere navală mondială din anul 1982.”

Petrolierul UNIREA a fost a doua navă de acest tip, construită după INDEPENDENŢA, având zonă de navigaţie nelimitată şi o capacitate de 163.867 tdw (viteză de 16 noduri; autonomie de 18.000 Mm).

Supertancul UNIREA a fost lansat la apă în 7 august 1978, fiind predat către NAVROM Constanţa la data de 30 octombrie 1978. Ieşirea în probe de mare s-a făcut la 9 octombrie 1979. UNIREA a intrat în exploatare la data de 17 noiembrie 1979. Prima călătorie s-a efectuat între 23 noiembrie – 5 decembrie 1979. Nava a fost comandată de către căpitanul de cursă lungă Mircea Munteanu, cel care a preluat-o de la constructor.

13 octombrie 1982. Ora 03.00. Nava UNIREA a părăsit portul Constanţa, în bună stare de navigare, cu echipaj complet. Era cel de-al 45-lea voiaj, la comandă aflându-se căpitanul de cursă lungă Mihail Moraru, numit în funcţie în seara zilei de 12 octombrie 1982.

13 octombrie 1982. Ora 09.15. Supertancul se afla în plin marş, la 40 Km S-S-E de Cap Caliacra. Toate funcţionau normal. Explozia s-a produs în dreptul tancului 3 babord. A fost atât de puternică, încât a aruncat în aer bucăţi din corpul navei, pulverizând toate geamurile de la comanda acesteia. Comandantul a ordonat stoparea motorului principal. Deşi şeful-mecanic a declanşat instalaţia de stins incendii cu apă şi spumă, jetul de apă nu a depăşit 5 metri, din  cauza afectării grave a tubulaturii principale. Comandantul Mihail Moraru a ordonat acţionarea cheiei automate radio de transmitere a semnalului S.O.S.

În ajutorul marinarilor au venit navele ,,Motru”, ,,Tg. Bujor”, ,,Căciulata”, ,,Topliţa”, ,,Mărăşeşti”, ,,Voinicul”, ,,Grădiştea” şi ,,Gostinul”- R.S.R.; ,,Perun”, ,,Rusalka”, ,,Icar”, ,,Europa” şi ,,Kiten” – R.P.  Bulgaria; ,,Ianghi Iuli” şi ,,Gordelivi” – U.R.S.S., precum şi elicoptere ale R.S.R. şi R.P. Bulgaria.

13 octombrie 1982. Ora 09.35. Pupa navei s-a înclinat brusc la babord, până la cca. 8-9 grade. Analizând situaţia creată, comandantul Mihail Moraru a ordonat lansarea bărcilor de salvare, pentru evacuarea echipajului. De asemenea, au fost lansate şi plutele de salvare de la pupa navei.

13 octombrie 1982. Ora 10.20. Înclinarea părţii dinspre pupa babord era de 10 grade, partea dinspre prova bandându-se la babord. Incendiul pe navă se extindea.

13 octombrie 1982. Ora 10.25. Din cauza pericolului iminent de rupere a navei, comandantul a ordonat evacuarea ultimilor oameni rămaşi la bord. Ultimul care a abandonat nava a fost Mihail Moraru, care a sărit de la pupa petrolierului.

Pe timpul evacuării personalului au fost date dispărute două persoane: marinarul Gabriel Georgescu, reperat de un elicopter bulgăresc abia la ora 14.48. A fost recuperat la ora 17.20 de nava ,,Tg. Bujor”; ospătara Elena Ganţă a decedat, după ce, în timp ce cobora pe scara de salvare a navei, a căzut în apa rece şi agitată a mării, corpul ei fiind găsit şi recuperat pe data de 21 octombrie 1982.

13 octombrie 1982. Ora 12.30. Exploziile din dreptul tancului 2 au dus la dispariţia catargului din prova navei. Corpul navei a început să se afunde în apa mării.

14 octombrie 1982. Ora 15.30. Echipa de specialişti români ajunsă la faţa locului a urcat pe UNIREA, cu intenţia de a realiza un plan de salvare a navei. S-a constatat că există mişcări de balans neregulate, în contratimp. Profilele metalice de rezistenţă ale navei se rupeau.

14 octombrie 1982. Ora 19.35. Petrolierul s-a bandat  brusc la babord şi s-a rupt în două, de la mijloc. Jumătatea din pupa s-a scufundat treptat, dispărând în adâncurile mării la ora 20.30.

15 octombrie 1982. Ora 00.35. Cealaltă jumătate a navei a fost înghiţită de apă.

Supertancului UNIREA şi-a găsit sfârşitul în apele Mării Negre, la o adâncime de cca. 1.400 metri.

Mihail Moraru, comandantul navei UNIREA: ,,(…) Ne-a părăsit cu greu, trupul ei uriaş dispărând lin în adâncurile întunecoase şi reci ale mării… Era o imagine grandioasă şi sinistră, în acelaşi timp… Am simţit că şi ea regreta despărţirea de mine şi de minunatul ei echipaj şi că nu a reuşit să ne ducă la destinaţie… Ultimul ei port va fi Marea Neagră, dar pe fundul nisipos din abisul mării. Adio! (…)”.

În raportul de expertiză tehnică prezentat la data de 30 noiembrie 1982, comisia de anchetă a concluzionat că pierderea petrolierului UNIREA a fost cauzată de: ,,explozia de origine necunoscută; incendiul în zona exploziei; inundarea tancurilor babord, urmată de inundarea tancurilor din zona centrală; şocul puternic al exploziei din zona tancului 2 central; frângerea navei în zona centrală; ruperea şi desprinderea copletă a navei în final; scufundarea celor două părţi ale navei prin pierderea treptată a flotabilităţii lor; condiţiile hidrometeorologice nefavorabile, care au îngreunat operaţiunile de salvare şi au împiedicat o cercetare cu scafandrii autonomi a părţii avariate a navei”.

Lipsa unor informaţii certe şi lămuritoare despre cauzele şi împrejurările producerii catastrofei navei UNIREA a dat naştere multor întrebări fireşti, care, neprimind răspunsuri lămuritoare şi în timp util, au dus la apariţia unor zvonuri: „nava s-a abătut din drum şi, intrând  într-un raion maritim în care au avut/ aveau loc aplicaţii militare, s-a lovit de o mină plutitoare; nava se afla pe drumul său şi s-a lovit de o mină plutitoare, rătăcită în timpul unor aplicaţii militare recente, sau de o mină amplasată submarin în timpul celui de-al doilea război mondial, dar desprinsă şi ieşită la suprafaţă; nava a fost torpilată de un submarin rămas neidentificat; nava a fost minată de un comando necunoscut de scafandri autonomi etc“.

Autorii cărții neagă aceste ipoteze: „Sunt greu de acceptat, pentru că unele sunt absurde, iar altele chiar ridicole, dar, se ştie foarte bine, zvonurile sunt cel mai vechi mijloc de informare din lume şi, pentru a circula, nu au nevoie de adevăr. Logica lor nu este cea a raţiunii. Este suficient ca o informaţie sau mai multe să se transmită din om în om pentru ca zvonul să se răspândească, după o logică proprie, ca o epidemie“.

În urma analizei unor documente și mărturii, Constantin și Andrei Cumpănă rămân cu convingerea că „ADEVĂRUL despre acest accident nu a fost spus în întregime sau, mai corect, a fost <demonstrat> parţial şi intenţionat deformat, metoda utilizată fiind omisiunea“, ei susținând că această catastrofă a fost rezultatul exploatării defectuoase a navei în timpul existenței acesteia, dar și a unui cumul de erori umane, „pentru că Dumnezeu nu greşeşte, Natura este indiferentă, iar Tehnica a fost făcută şi este exploatată de mâna omului!“…

Oana NUŢĂ

TRAGEDIA NAVEI „SADU“

By oana nuta · 7 ianuarie 2012 · 9 comentarii

Eroii neamului ·

La data de 2 decembrie 1988 a avut loc una dintre marile catastrofe navale maritime româneşti, tragedie  în care a fost implicat cargoul „Sadu“ (pavilion: România, IMO: 7642089, indicativ: YQSC, comandant: căpitan de lungă cursă Sergiu-Lucian Grigorescu, 4.737 tdw., echipaj: 28 membri, constructor: 1976 – Şantierul Naval Brăila), care  s-a scufundat în rada exterioară a portului Constanţa, la o adâncime de circa 18 – 24 metri, lovindu-se de stabilopozii Digului de Nord.

În dimineaţa zilei de 1 decembrie, cargoul a plecat din portul Galaţi, în balast, cu destinaţia portul Constanţa, în rada căruia a sosit şi a ancorat (în careul A, destinat navelor de transport mărfuri generale) în seara aceleiaşi zile.

Nava avea un echipaj compus din 22 membri dintre cei 28 incluşi, pentru că şase dintre aceştia (Petre Moise – şef de echipaj, Gabriel Mihalcea – ofiţer R.T.G., Gheorghe Pitorac – timonier, Tudor Zisu – marinar, Vasile Burcea – motorist, Gheorghe Cîmpeanu – brutar) au fost radiaţi încă de la plecarea din Constanţa spre Galaţi.

Ancorarea s-a efectuat cu ancora din bordul babord, cu 100 metri de lanţ, la adâncimea fundului de circa 20 metri sub chilă. Locul de ancorare a fost ales de comandantul navei, fără să fie comunicat Căpităniei Portului Constanţa, dar a fost consemnat în jurnalul de bord al navei.

Începând cu dimineaţa zilei de 2 decembrie, starea vremii s-a înrăutăţit, intensitatea vântului ajungând la forţa 5 – 6 şi valuri de 4 – 5 metri, ceea ce l-a determinat pe comandantul navei să solicite (ora 11:20) aprobarea schimbării punctului de ancorare la adăpostul digului de Nord, în partea de Sud a acestuia.

La ora 11:30 s-a primit aprobarea pentru intrarea în port şi s-au luat măsuri de pregătire a navei pentru această manevră.

La ora 12:30 s-a constatat că poziţia navei s-a schimbat, fiind cu pupa apropiată la o distanţă de circa 200 metri de Digul de Nord. În această situaţie critică, comandantul a ordonat pornirea maşinii „foarte încet înainte“ şi cârma „banda stânga“, dar motorul principal nu a pornit. A fost lansată şi ancora din tribord, timp în care s-a reuşit pornirea motorului. Au mai fost efectuate diferite încercări de îndepărtare a navei de dig, s-a ridicat ancora din babord şi s-a constatat că nici ancora din tribord nu menţinea nava într-o poziţie sigură, motiv pentru care şi aceasta a fost virată.

La ora 13:15, nava s-a izbit de stabilopozii digului, abia acum fiind transmis primul mesaj de pericol.

Loviturile repetate şi violente cu digul au provocat şapte găuri de apă în magaziile de marfă şi compartimentul maşină ale navei, precum şi inundarea acestora.

Nava s-a scufundat în intervalul 13:15 – 16:02, timp în care membrii echipajului, adunaţi pe puntea etalon, au făcut eforturi disperate să se salveze. Pe măsură ce nava se scufunda, oamenii au sărit în apă, dar 11 au murit înecaţi sau izbiţi de stabilopozii digului, iar patru au fost daţi dispăruţi şi nu au mai fost găsiţi niciodată. Numai şapte marinari au reuşit să se salveze.

După scufundarea navei şi examinarea ei de către scafandri, s-a constatat că epava este culcată pe partea tribord, fiind afundată circa 2 – 3 metri în mâl, cu prova în imediata apropiere a digului şi pupa la circa 60 – 70 metri de dig; de asemenea, elicea avea toate palele rupte şi îndoite, cârma era deformată, cauza fiind impactul cu stabilopozii digului.

Conform rezoluţiei Procuraturii Judeţene Constanţa – Secţia Maritimă şi Fluvială (15 mai 1989), după examinarea probelor administrate în timpul cercetărilor, s-a concluzionat că accidentul s-a produs din cauza organizării necorespunzătoare a serviciului de cart, lipsa de control din partea comandantului privind poziţia navei şi menţinerea punctului de ancoraj, lipsa de control a serviciilor de cart, neluarea măsurilor adecvate de punere a navei în siguranţă şi neluarea unor decizii clare şi precise din partea comandantului, nepregătirea motorului principal şi nemenţinerea acestuia în stare de funcţionare, în funcţie de condiţiile hidro-meteorologice, avizarea cu întârziere a situaţiei de pericol a navei şi solicitarea în ultimul moment a mijloacelor de salvare, când aceasta se lovea deja de stabilopozi.

Vinovaţi de producerea catastrofei au fost găsiţi răspunzători Lucian-Sergiu Grigorescu – comandantul navei, Aurel Toma – şef-mecanic, şi Dănuţ-Petruş Rotaru – ofiţer de cart. Întrucât toţi aceştia au decedat în timpul catastrofei, s-a dispus încetarea urmăririi penale.

„Recurs la tragedia navei «Sadu»

2 decembrie 1988 este data fatidică la care cargoul «Sadu» s-a scufundat aproape de capul Digului de Nord al Portului Constanţa, sub ochii responsabililor din port. Voiajul de rutină de la Galaţi la Constanţa al navei «Sadu» s-a transformat într-un naufragiu, care a rămas ca o pată neagră în istoria portului Constanţa.

Atunci au pierit 15 dintre cei 22 de membri ai echipajului. Astfel de voiajuri erau numite plimbări şi nu erau tocmai o plăcere pentru personalul navigant. Banii erau puţini, pentru că echipajul nu primea diurnă de străinătate şi munca era una de rutină. Pe navele care făceau astfel de voiajuri erau îmbarcaţi marinarii care aveau suspendat avizul de navigabilitate de către organele de Securitate şi alţi angajaţi ai «Navrom», care, din fel de fel de motive, nu doreau să mai plece cu lunile pe mare.

În continuare vom face o trecere în revistă a momentelor voiajului, a naufragiului şi a acţiunilor de salvare a echipajului de pe «Sadu». Documentele întocmite după acest sinistru au fost ţinute la secret. De curând am reuşit să găsim martori oculari care au povestit despre acest naufragiu din istoria recentă a portului.

Motonava «Sadu», de 4.737 tdw, a fost construită în Şantierul Naval Brăila în anul 1976 şi a aparţinut fostei I.E.F.M. NAVROM Constanţa, Secţia I.

În ultimul voiaj, cargoul «Sadu», a încărcat în portul Constanţa 3.025 tone cărbune cocsificabil, care trebuia descărcat la Galaţi. Trebuie făcută precizarea că nava «Sadu», era scoasă din exploatarea normală şi nu efectua voiajuri internaţionale, fiind programată să intre în reparaţii capitale după voiajul de la Galaţi. Conducerea Secţiei I a hotărât că până la intrarea în Şantierul Naval, nava să execute transporturi cu mărfuri solide şi vrac, pe relaţia Constanţa – Galaţi.

Nava a părăsit portul Constanţa la data de 26 noiembrie 1988, orele 20.00, şi a ajuns la destinaţie la data de 27 noiembrie 1988, orele 19.00.

Pentru că avea actele de navigaţie expirate, specialiştii de la R.N.R. – filiala Galaţi au inspectat nava la Galaţi la data de 30 noiembrie 1988. Atunci s-a certificat inspecţia ocazională, după care s-a permis vasului să efectueze un singur voiaj de la Galaţi la Constanţa, pentru efectuarea reparaţiilor.

Din conţinutul Certificatului de navigabilitate nr. 03/ 2/ 1646 din 29.11.1988, precum şi din declaraţiile inspectorilor R.N.R., inginerii Constantin Pencu Constantin şi Aurel Puf, date în faţa procurorilor, după sinistru, precum şi din declaraţiile membrilor echipajului care au supravieţuit, rezultă, cu certitudine, că nava, din punct de vedere tehnic, era corespunzătoare pentru efectuarea călătoriei Galaţi – Constanţa.

Din Galaţi spre Constanţa, nava a plecat în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1988, cu un echipaj format din 22 de membri, dintre cei 28 incluşi în lista de echipaj. Erau radiaţi ofiţerul radiotelegrafist Gabriel Mihalcea, şeful de echipaj Petre Moise, timonierul Gheorghe Pitorac, marinarul Tudor Zisu, motoristul Vasile Burcea şi brutarul Gheorghe Cîmpeanu.

Ofiţerul R.T.G., şeful de echipaj şi timonierul în mod obligatoriu trebuiau să fie la bord pe timpul efectuării călătoriei, ca făcând parte din personalul normat pentru siguranţa navei. Cu toate acestea, absenţa lor nu afecta siguranţa navigaţiei într-un voiaj făcut în apropierea coastei.

Ceasul rău

«Sadu» a sosit în rada portului Constanţa în ziua de 1 decembrie 1988, ora 22.30, şi a ancorat în careul A, destinat navelor de transport mărfuri generale. Locul a fost ales de comandantul navei, fără să anunţe Căpitănia Portului Constanţa despre coordonatele punctului de ancorare, sarcină ce-i revenea in conformitate cu Regulamentul Serviciului la bordul navelor maritime civile.

Ofiţerul care era în cart, Mihail Gâdei, a determinat punctul de ancoraj la aproximativ o milă marină (1.852 m) de Digul de Nord. Noaptea a trecut fără niciun fel de incident. Vântul a avut o intensitate moderată, iar marea a fost de până la gradul trei.

Pe 2 decembrie, de dimineaţă, vremea s-a înrăutăţit. Dimineaţa, de serviciu pe comandă în cartul 8 – 12, era tot ofiţerul Mihail Gâdei, cel care a consemnat în registru punctul de ancorare cu o seară înainte. Pe serviciul său, acesta a stabilit că punctul navei se menţinea.

În jurul orelor 11.15, comandantul a solicitat şi i s-a aprobat schimbarea punctului de ancorare la adăpostul digului de Nord, în partea de Sud a acestuia.

La 12.00, Mihail Gâdei a predat serviciul lui Mihail Rotaru. Timonierul din cartul 12.00-16.00, Dumitru Simion este citat într-o expertiză făcută în dosarul penal întocmit după sinistru. El spunea că la ora 12.30, privind digul prin geamul din tribord a observat capul digului la circa 100 metri şi l-a informat pe ofiţerul de cart Dănuţ Rotaru. Vizibilitatea era oricum redusă. Nu se ştie ce a făcut Dănuţ Rotaru de la preluarea serviciului. Din relatări şi expertiza făcută ulterior schimbarea poziţiei s-a produs în această perioadă de timp. Furtuna s-a înteţit, ancora a grapat şi nava a ajuns în apropierea digului.

În urma verificării efectuate, ofiţerul de cart s-a convins că ancora derapează, iar nava s-a apropiat periculos de dig şi l-a informat pe comandant. Nava a cerut ajutor prin căpitanul secund prin radiotelefon, anunţând Secţia I Flotă şi Pilotajul.

Ajutorul a fost cerut când «Sadu» era în situaţia iminentă de a se lovi de dig, aproximativ ora 13.00.

Către orele 12.50-13.00, căpitanul secund Sorin Roibu a urcat şi el pe comandă, constatând că nava se afla la o distanţă de 80 – 100 metri în vântul digului.

În aceeaşi expertiză, el afirmă că a dat comanda, prin telegraf, ca maşina să fie foarte încet înainte şi a comandat cârma bandă stânga, în scopul îndepărtării pupei navei de dig şi eliminării riscului de impact cu digul. Din afirmaţiile făcute, rezultă că echipajul de la maşină nu a răspuns la comenzi şi că din compartimentul maşini s-a transmis că mai sunt necesare circa 10 minute pentru a se putea lansa motorul principal. Întârzierea se explică prin timpul necesar motorului principal deschiderii valvulelor de aer pentru lansarea pornirii pompelor de alimentare cu carburant.

Comandantul Sergiu Grigorescu, care era şi el pe puntea de comandă, neavând motorul în stare de funcţionare, a ordonat fundarisirea (lansarea pe fund) ancorei din tribord. După fundarisirea ancorei, s-a reuşit lansarea motorului principal. Comandantul a ordonat virarea ancorei din babord, ordin care a fost executat, ancora fiind virată la nară.

În continuare, comandantul a încercat evitarea apropierii de dig, în mod deosebit a pupei, prin răsturnări (lansări) succesive ale motorului principal, înainte şi înapoi, cu manevra corespunzătoare a cârmei. În acest timp, s-a ordonat de către comandant şi virarea ancorei din tribord. Cu vântul şi valul din tribord nava a ajuns sa fie împinsă de vânt spre dig.

Inevitabilul s-a produs. La scurt timp a început să fie izbită, sub acţiunea vântului şi valului, de stabilopozii digului.

Pe timpul manevrelor cu maşina, se raportează din compartimentul maşini că motorul principal nu mai poate fi folosit, întrucât elicea s-a blocat în urma lovirii de stabilopozi. Totodată, se constata blocarea cârmei din aceeaşi cauză.

Specialiştii au apreciat că, dacă s-ar fi dat comanda «toată viteza înainte», chiar înainte de a fi ridicată ancora, chiar dacă aceasta ar fi fost pierdută, nava ar fi reuşit să iasă din zona periculoasă. Fără guvernare şi propulsie, nava nu mai putea fi salvată, decât dacă se reuşea un remorcaj.

După lovituri repetate în dig, nava a început să se încline treptat spre la babord, până a ajuns la un unghi de circa 45 grade. Compartimentul maşini şi magazia trei au început să ia apă. Prin soneria de alarmă s-a dat semnalul de abandon, la care echipajul a ieşit pe punte, adunându-se iniţial în pupa tribord. Ofiţerul de cart Mihail Gâdei a afirmat că la darea semnalului de abandon a încercat să lase la apă barca din tribord, dar nu a reuşit din cauza canarisirii mari a navei, de circa 35 grade.

Odată cu pătrunderea apei în compartimentele navei, prin deplasarea centrului de greutate, aceasta a revenit în poziţia dreaptă şi mult apupată, degajându-se de stabilopozi. Ajunsă în aceasta ipostază, nava a început să se afunde vizibil.

Din ordinul comandantului, echipajul s-a adunat în întregime la puntea etalon, cea mai de sus punte. Când şi această punte a început să fie inundată, comandantul a ordonat ca «fiecare sa se salveze cum poate».

O parte din echipaj a părăsit nava, sărind spre dig. Alţii au fost luaţi de valuri şi curent şi deviaţi spre capul digului. Cum apa era foarte rece, aceştia au făcut şoc termic şi au decedat. În continuare, nava a început să se încline la tribord şi să se apupeze rapid, scufundându-se total în circa 10 – 15 minute.

Acţiuni de salvare

Imediat după ce s-a aflat despre situaţia navei, s-au luat primele măsuri. Pe dig au fost trimise mai multe maşini de pompieri şi autosalvări, care au ajuns în jurul orei 14.00.

La faţa locului au fost şi responsabilii din conducerea portului. ClC Cornel Idu, şeful Căpităniei, şi şeful Departamentului Transporturi Navale, contraamiral Gheorghe Anghelescu, au asistat la dezastru.

S-a încercat să se ajungă cu scările de pe maşinile de pompieri într-o poziţie din care să fie salvaţi membrii echipajului, dar vântul puternic a făcut imposibilă o astfel de manevră, pentru că ar fi rupt scările sau ar fi răsturnat maşinile de pompieri. Nava fiind doar la câţiva metri de mal, cu sprijinul pompierilor, membrii echipajului au improvizat un funicular din parâmă, cu scopul de a se salva. Au fost trimise la mal doar câteva din documentele navei.

Oricum, manevra era anevoioasă din cauza condiţiilor meteo şi a poziţiei vasului. Toate acţiunile de salvare a navei şi echipajului au fost tardive şi ineficiente.

Către orele 13.30, remorcherul «Orion», care aparţinea «Petromar», se apropia de port. În urma dispoziţiilor primite de la autorităţile portuare, a luat drum de apropiere de «Sadu», cu scopul de a da asistenţă.

«Orion» s-a plasat în vântul navei «Sadu» şi s-au împuşcat consecutiv şase bandule, dintre care numai una a ajuns la nava «Sadu», dar nu s-a reuşit legarea unei parâme cu care nava să fie remorcată.

Către orele 15.20, din cauză că apropierea de zona digului punea în pericol remorcherul, s-a dispus ca «Orion» să părăsească zona.

Remorcherul «Viteazul», nava salvator a Grupului de Intervenţie şi Salvare Navală, a ieşit din port către orele 13.35, în scopul acordării de asistenţă navei «Sadu».

Din relatările supravieţuitorilor de la navă, remorcherul «Viteazul» nu a avut niciun fel de intervenţie pentru salvare din aceleaşi motive ca şi «Orion».

Au murit sub ochii autorităţilor

Martorii oculari de la uscat au stabilit că «Sadu» s-a scufundat în jurul orelor 16.03, la aproximativ 500 metri de capul de Sud al digului. Echipajul a stat pe puntea etalon până când apa le-a ajuns la picioare. Toţi au sperat ca nava să se aşeze pe fund şi o parte din suprastructură să rămână la suprafaţă.

În ultimul moment, marinarii s-au aruncat în valuri. Şapte norocoşi au fost duşi de valuri pe stabilopozi, de unde au fost recuperaţi de pompieri. Doi dintre navigatori au avut şansa să fie apucaţi de echipamentul de salvare şi traşi din mare de soldaţii aflaţi printre stabilopozi. Alţii, care au fost în contratimp cu valurile, au fost zdrobiţi de dig sub privirile celor prezenţi pe mal.

Plini de păcura care a bufnit la suprafaţă din tancurile navei, 15 dintre membrii echipajului nu s-au putut salva. Unii au fost traşi la fund de curenţii care s-au format în urma scufundării navei. Patru dintre membrii echipajului au fost daţi dispăruţi, printre aceştia se numără şi ofiţerul Dănuţ Rotaru.

Au fost chemate în ajutor şi două elicoptere. Intervenţia acestora a fost tardivă şi ineficientă.

Recuperarea naufragiaţilor

După scufundarea motonavei, au participat la acţiunile de căutare 17 remorchere şi nave tehnice de la «Petromar».

Pe 2 decembrie 1988, la ora 14.45, s-a dat alarma la Divizionul 145 Scafandri de luptă. Comandantul de atunci, cpt. lt. Mihai Cornel, a convocat pe toţi ofiţerii scafandri şi comandanţii de nave de intervenţie cu scafandri. S-a stabilit nava care se preta să intervină pe acea vreme («S.R.S. 575») şi o echipă formată din opt scafandri, un ofiţer, un maistru militar şi şase militari în termen scafandri.

În 20 de minute, nava a plecat fără să cunoască prea multe elemente. Când «S.R.S. 575» s-a apropiat de «Sadu» era aproape ora 16.00. «Sadu» s-a scufundat fără ca scafandrii să poată interveni în vreun fel.

Unul dintre aceştia povesteşte că după sinistru, într-un haos de nedescris, toate navele au început să caute supravieţuitori la lumina proiectoarelor.

Când una dintre cele 17 nave descoperea un naufragiat, neavând posibilităţi de a-l recupera la bord, era chemată prin radio nava de scafandri. Valurile erau de peste cinci metri, vizibilitatea era foarte mică, nu se putea lăsa barca de intervenţie cu scafandri la apă şi singura soluţie găsită de scafandri era ca unul dintre ei să-şi rişte viaţa, să sară în mare si să lege naufragiatul cu o parâmă. Apoi, cei de la bord îl trăgeau aproape de navă. La recuperare ridicau 4 – 5 marinari, iar scafandrul care a intrat în apă, urca la bord dacă mai reuşea să se apropie de navă fără să-l lovească corpul navei la ruliu sau tangaj. Singurul care a intrat în apă a fost ofiţerul.

Operaţiunea de salvare s-a terminat dimineaţa. Toti marinarii recuperaţi din apă, de pe nava «Sadu» au fost morţi. Nu se mai putea face nimic. La unul singur s-a găsit asupra lui buletinul de identitate. Era şeful mecanic, Toma Aurel. Ceasul electronic îi stătuse la ora 17.02.

Comandantul de Divizion i-a găsit în buletin două bancnote de o sută de lei, s-a uitat la bani, s-a uitat la cadavru şi cu lacrimi în ochi i-a dat unui militar în termen scafandru, spunându-i: «Ia-i mă tu, că el nu mai are ce face cu ei»“.

• • •

Declaraţiile unor martori şi supravieţuitori

Cristian Darie, căpitan secund pe nava „Orion“: „(…) Para metalică a primei bandule trase de mine a fost deviată de vântul foarte puternic şi a trecut peste prova lui «Sadu», ajungând pe dig, unde se strânseseră deja câţiva oameni. Aceştia au preluat bandula şi au deplasat-o până în dreptul cargoului. Am aşteptat ca echipajul acestuia să lege cablul de remorcaj, dar, când am început să recuperăm, am constatat că nu legaseră nimic. Eram intrigaţi.

(…) Au încercat să pornească motorul principal, fiindcă am văzut ieşind fum pe coş, dar au renunţat. Între timp le-am trimis alte bandule, una în pupa, una în prova, una chiar pe covertă. «Sadu» se bandase către dig destul de mult.

Era ora 13:35 – 13:40. Valurile foarte mari îl izbeau serios de stabilopozi. Cred că avea mai multe spărturi prin care lua apă…

După examinarea corpului epavei «Sadu» de către scafandri, aceştia au localizat şapte găuri de apă în corpul navei şi una în suprastructură, în bordul babord. Una dintre găuri se află în dreptul compartimentului maşini şi are un diametru de patru metri!, prin care a putut pătrunde foarte multă apă, într-un timp scurt. O altă gaură de apă, lungă de 10 metri, este situată tot în babord, la cinci metri sub puntea principală.

Echipajul era în pupa şi în prova, unde au reuşit, de altfel, să lege un cablu de remorcaj, dar cam în aceleaşi momente am auzit prin RTF pe contraamiralul Anghelescu dispunând să se renunţe la remorcă, fiind oricum prea târziu… Chiar dacă am fi reuşit să o scoatem de acolo, nava «Sadu» tot s-ar fi scufundat!

Au dezlegat bandula, ne-au făcut semne că renunţă la această metodă. Când şi când auzeam în RTF frânturi de discuţii între persoanele implicate în operaţiunile de salvare.

Un schimb de replici mi-a atras atenţia în mod deosebit. Căpitanul-şef al portului Contanţa, Cornel Idu, vorbea cu dl. contraamiral Anghelescu despre şansele de salvare a cargoului avariat. Fostul ministru adjunct al Transporturilor i-a răspuns cu fermitate: «Să nu se părăsească nava! Cu orice sacrificu să se salveze nava!». (…)“.

Constantin Craiu, şef de echipaj pe nava „Orion“: „Confirm spusele domnului căpitan Darie. În RTF am auzit apoi pe dl. Cornel Idu, adresându-se către nava «Sadu»: «Comandante, comandante, mă auzi? Oare poţi să mă auzi?…». Avea o voce foarte emoţionată, cred că aproape plângea. De pe «Sadu» nu a răspuns nimeni. (…)“.

Dumitru Petrea, comandantul navei „Orion“: „Chiar aşa a ordonat dl. Anghelescu: «Să nu se părăsească nava! Cu orice preţ să se salveze nava!». Am crezut că am halucinaţii, dar erau atâţia în apropiere… Am recuperat ancora şi ne-am plasat între diguri, în dreptul navei «Sadu», pentru că tot în RTF mai auzisem una: dl. Anghelescu solicitase să se ia legătura cu un general din Bucureşti, pentru ca acela să dispună trimiterea unor elicoptere de la Tuzla, pentru sprijinirea operaţiunilor de salvare. Până la venirea celor două elicoptere a trecut cam o jumătate de oră. Au efectuat câteva ture pe deasupra lui «Sadu», apoi au plecat“.

Paul Feticu, ofiţer punte: „Pe 2 decembrie 1988 mă aflam în dana 34 «Petromar». Eram dispecer naval de serviciu. Unul dintre cele două elicoptere de la Tuzla a aterizat la noi. Am discutat cu pilotul. «Noi am încercat să-i ajutăm cumva, dar avem scările prea scurte şi din cauza catargelor şi antenelor de pe navă n-am putut face nimic» – mi-a explicat el. Dacă mai punem la socoteală şi vântul… (…)“.

Cristian Darie, căpitan secund pe nava „Orion“: „Pe dig era animaţie mare. Civili, militari, maşini mici şi mari, oficialităţi etc. Valurile loveau cargoul cu furie, adâncindu-i rănile, grăbindu-i previzibilul sfârşit. Tancurile de combustibil îi fuseseră sparte, astfel că o peliculă groasă de păcură se întinsese pe mari suprafeţe, purtată de un curent paralel cu digul.

La un moment dat am auzit în RTF că «Sadu» începe să se îndrepte. Ştiam cu toţii că ăsta e începutul sfârşitului! Ni se părea incredibil că 22 de oameni încă mai aştepatu pe hârbul gata să fie înghiţit în adâncuri.

Ce mai aşteptau? (…) După 10 – 15 minute, «Sadu» a început să se bandeze spre larg. Echipajul era adunat undeva, în spatele comenzii. N-am văzut în viaţa mea un echipaj atât de disciplinat, într-un asemenea moment plin de dramatism.

Era ora 15:59 când nava s-a bandat pe pupa-tribord şi s-a scufundat pe aceeaşi poziţie cam în 30 de secunde. Oamenii au fost angrenaţi în acel vălmăşag de ape şi păcură, de lăzi, lemne, bocaporţi, butoaie şi câte şi mai câte, printre ancorele catargelor şi antenelor de pe comandă. Am trăit cu toţii momente cumplite!

Fiindcă aveau cu toţii vestele de salvare prevăzute cu becuri, am început să-i localizăm, apropiindu-ne pe cât posibil mai mult. De câteva ori am fost în pericol s-o păţim şi noi.

(…) S-au întors elicopterele. Unul dintre ele a lăsat o scară cu un fel de scaun la capăt spre un om din apă. Nu a reuşit nimic. Au plecat“.

Artur Sahaghian, motorist stagiar, supravieţuitor, 21 ani: „(…) Tocmai coboram, mulţumit că-mi terminasem treaba, când «Sadu» s-a izbit prima oară de stabilopozii digului. În primele momente nu am înţeles ce se întâmplă. (…) După mai multe încercări de a se porni motorul principal, s-a renunţat la această idee, fiindcă se întâmplase ceva cu axul elicei.

Izbiturile se simţeau destul de puternic, după fiecare val. Era o mişcare ciclică. S-a dat alarma prin sonerie. Am alergat cu toţii în cabine, unde ne-am pus vestele de salvare, apoi am ieşit pe punte. Era frig.

Sub combinezonul de lucru nu aveam pe mine decât un maieu, aşa că am coborât să-mi iau o flanelă şi fesul de lână. Când am revenit, unii ziceau că ne scufundăm, alţii că nu încă. În orice caz, eram lipiţi de stabilopozi.

De aici proveneau bufniturile. Pe mal începuseră să se adune curioşii. Le-am aruncat bandule, apoi parâme. Fiind cel mai tânăr de pe navă, nu prea ştiam ce să fac, dar aşteptam ordine. Au apărut pe dig şi câteva maşini, agitaţia a crescut, deşi pe «Sadu» n-am remarcat să fi intrat cineva în panică.

Era ora 13:30. Nava se bandase către mal. Umblând de colo, colo, m-am oprit lângă Negeatin Suliman şi Oprescu Ion. Discutau că ar fi bine s-o luăm către dig, pe parâme. A intervenit un altul, zicând că e şi tovarăşul contraamiral Anghelescu de faţă şi e riscant. (…).

La un moment dat, comandantul Sergiu Grigorescu a ordonat să ne adunăm la pupa, pe puntea tribord, cea dinspre larg. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că nu aveam actele la mine. Am coborât în navă să le iau. Din cauza înclinaţiei mari, deplasarea prin interior a fost foarte anevoioasă. Toate lucrurile din cabină căzuseră peste uşă, blocând-o. A trebuit s-o sparg cu picioarele…

La înapoiere, am aruncat o privire în sala maşini. Era un spectacol apocaliptic. Diesel-generatoarele încă funcţionau, ici şi colo plezneau ţevi, izbucneau jeturi de ulei, de motorină, şuierau aburi. Am urcat în grabă scările.

Cam la nivelul careului echipajului, apa năvălea peste balustradă şi a spart uşa de la castel. (…) Ne-am întrebat, fireşte, ce este de făcut, nava fiind oricum pierdută. «Deocamdată stăm aici» – a zis unul, «aşa i-a transmis tov. Anghelescu comandantului». Şi am stat. Cam de la 14:20 la 15:15 am stat pe punte absolut degeaba, fumând şi discutând. Unii se închinau, câţiva începuseră să plângă.

Cam în jurul orei 15:15 – 15:20, «Sadu» a început să se îndrepte şi să se afunde puţin. (…) Contraamiralul Anghelescu se agita pe dig. Avea o staţie de radio-emisie pe umăr. Prin porta-voce striga să salvăm nava, să dăm încă o parâmă la mal şi să tragem cu vinciul, pentru a scoate pupa spre larg, sau să legăm şi mai bine nava de stabilopozi, să nu se ducă la fund!!! Bineînţeles, nimeni nu mai asculta idioţeniile lui… În acele momente de relativă acalmie am fi putut ieşi cu toţii la mal, pe mănunchiul de parâme de la pupa. Valurile mai clătinau tare doar prova, care era mai înălţată. «Sadu» se afunda uşor, uşor…

(…) Comandantul Sergiu Grigorescu, destul de calm, cu voce fermă, a ordonat ca fiecare, după cum crede de cuviinţă, să încerce să se salveze. Unii au început să se dezbrace, pentru a înota mai lejer…

Nava se bandase spre tribord când am pus piciorul pe balustrada punţii. Am apucat să trec cu un picior dincolo, când m-a luat apa. (…) Un val m-a propulsat către dig. În impactul cu pietrele nu am păţit nimic, dar, ieşind deasupra, am nimerit în păcură. Începuseră să mă cam usture ochii. Din vapor nu se mai vedea decât foarte puţin din provă. După o nouă încercare de a ajunge la stabilopozi, l-am auzit pe căpitanul Roibu, strigând că a ieşit deasupra o plută de salvare. Am pornit cu toţii către ea, dar, deşi înotam destul de repede, distanţa până la ea rămânea aproape aceeaşi. Ne-am dat curând seama că ea era purtată de un curent paralel cu digul şi am renunţat. Ne depărtaserăm cam la cincizeci de metri de dig. Am pornit spre uscat.

L-am întâlnit pe motoristul Marian Nicola, care era suit pe nişte lemne. Mi-a zis că se odihneşte puţin, apoi vede el ce face. «Hai aici, la barcă !» – mi-a strigat strungarul Ion Oprescu, şi abia atunci am zărit una dintre bărcile noastre, care plutea cu fundul în sus. M-am prins cu mâna de axul elicei şi am pus piciorul drept în «ţine-te bine», parâma din jurul bordului. Cu un ultim efort m-am căţărat deasupra. Un val a izbit barca de stânci, a înălţat-o pe dig, iar când apa s-a retras, m-am trezit atârnând cu capul în jos, cu picioarele în «ţine-te bine». Cu destulă greutate am reuşit să-mi dau drumul în apă, dar un val m-a izbit între stabilopozi. Am rămas prins între doi colţi de beton, cu vesta de salvare înfăşurată peste faţă. Cu mâna dreaptă mă ţineam de piatra îngheţată, conştient că nu voi putea rezista prea mult. Am strigat după ajutor şi, spre norocul meu, am fost auzit de doi militari, care mi-au întins o centură.

Pe dig, lângă maşina «Salvării», m-am reîntâlnit cu căpitanul Roibu, care se urcase singur pe stabilopozi, şi cu Ion Oprescu, pe care valurile îl aruncaseră într-o firidă subterană a digului, aproape de coronament. Ne-au dus la spitalul din port, ne-au spălat, ne-au dat primul ajutor“.

Sorin Roibu, căpitan secund, supravieţuitor, 34 ani: „(…) În momentul când am revenit în comandă, am sesizat că toată lumea urcă la acest nivel. La un moment dat am văzut că nava revine la poziţia aproape normală, pe chilă dreaptă, redresându-se. Capacele de la magazia 3 aveau tendinţa să se ridice, probabil de la presiunea apei care pătrunsese, şi nava a început să se scufunde, pupa ieşind uşor în afară. Tot echipajul s-a urcat pe puntea etalon.

Când apa a ajuns la nivelul punţii de comandă, comandantul a ordonat să sărim în apă. Apa a ajuns la nivelul punţii etalon şi toată lumea a sărit în apă.

Am fost printre ultimii dintre cei care au sărit şi nu cred că a mai rămas cineva agăţat. În apă fiind, am înotat până la stabilopozi, unde, cu ajutorul celor de la mal, am fost scos din apă şi transportat la spital. (…)“.

Dumitru Simion, timonier, supravieţuitor, 27 ani: „(…) În momentul inundării punţii bărcilor, comandantul a dat ordin să urce toţi pe puntea etalon, a făcut apelul, constatând că eram toţi prezenţi, şi ne-a spus că fim cât mai lejeri, fără bagaje, însă nu ştiu cine a dat comanda de a sări în apă.

Nava a fost abandonată de echipaj în momentul când apa inundase deja puntea etalon. Reţin că oamenii au sărit în apă spre dig.

(…) Eu am fost tras dintre stabilopozi de militarii de pe dig. Nu au fost la bordul navei decât membrii echipajului, toţi fiind calmi, fără momente de panică. (…)“.

* * *

„Un accident naval despre care nu s-a scris niciodată

(…) ceea ce s-a întâmplat cu nava «Sadu» şi echipajul său de 22 de marinari este poate unic în istoria navigaţiei maritime. Vasul s-a scufundat, este adevărat, în condiţii de furtună, dar asta s-a întâmplat ziua, în amiaza mare, şi la numai câţiva metri de digul portului Constanţa, sub privirile a zeci de oameni, care puteau dialoga cu cei de pe puntea superioară a navei, dar erau neputincioşi în faţa catastrofei, a dezastrului.

(…) dintre cei 22 de marinari, 11 s-au înecat, iar 4 au fost daţi dispăruţi, ei nefiind găsiţi nici până astăzi. Şi aceasta, sub ochii organelor locale de partid şi de Stat, care dădeau, care mai de care, indicaţii preţioase de pe ţărmul pe care se aflau în siguranţă.

Şi încă un amănunt: organele de Securitate locale au dispus, printr-un ordin pe care l-am găsit în dosarul întocmit de Procuratura locală, ca înmormântarea marinarilor de pe «Sadu» să aibe loc la ore şi în zile diferite, de parcă ei n-ar fi pierit toţi odată, pentru ca să se preîntâmpine o posibilă şi temută manifestaţie a constănţenilor.

Cu toate acestea, în ziua de 5 decembrie 1988, o coloană nesfârşită de maşini, claxonând puternic a jale mare, a traversat întreg oraşul. Staţionând un moment în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid, în semn de protest şi revoltă faţă de neputinţa «salvatorilor» şi, desigur, şi faţă de multe, foarte multe alte nemulţumiri ale marinarilor români“. ( Constantin Ismaileanu – ,,Cuget Liber”, 30 ian. 1990)

* * *

Colectivul de anchetă al Primului-ministru al Guvernului, condus de Procurorul General al României, Nicolae Popovici, a propus:

- avertizarea severă în faţa Biroului executiv al Consiliului de Miniştri a şefului Departamentului Transporturilor Navale – Gheorghe Anghelescu;

- destituirea din funcţie a directorului Întreprinderii de Exploatare a Flotei Maritime Constanţa – Tănase Croitoru şi a şefului Grupului de Salvare – Dinu Bădescu;

- atenţionarea severă în faţa Biroului Executiv al Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor a comandantului unic al Portului Constanţa – Teofil Pop şi a căpitanului-şef al Căpităniei Portului Constanţa – Cornel Idu.

De asemena, conducerea Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, împreună cu cea a departamentului, urma să acţioneze pe lângă asiguratorul extern în vederea încasării sumei de circa 2,5 milioane dolari, sumă ce reprezenta valoarea de asigurare pentru navă şi echipaj.

Au murit 15 marinari: Sergiu-Lucian Grigorescu, 45 ani – comandant, Aurel Toma, 39 ani – şef-mecanic, Adrian Preda, 25 ani – şef-timonier, Vasile-Cristian Ceauşu, 26 ani – of. electrician, Pavel Şerban, 37 ani – lemnar bord, Laurenţiu Şeuleanu, 20 ani – marinar, Dănuţ-Traian Helici, 27 ani – ofiţer mecanic (dispărut), Iorgu-Sergiu State, 31 ani – ofiţer mecanic (dispărut), Nicola Marian, 22 ani – of. mecanic stagiar, Rotaru Dănuţ-Petruş, 32 ani – ofiţer maritim (dispărut), Nicolae Bocai, 33 ani – şef-mecanic (dispărut), Ştefan Gheorghiu, 40 ani – marinar, Marius Gîrbă, 24 ani – electrician bord, Negeatin Suliman, 30 ani – motorist, Nicola Vasile, 35 ani – bucătar.

Supravieţuitori: Sabin-Sorin Roibu, 34 ani – căpitan secund, Mihail Gîdei, 24 ani – ofiţer punte, Dumitru Simion, 27 ani – timonier, Valeriu Pantelimon, 43 ani – aj. of. mecanic, Artur Sahaghian, 21 ani – motorist stagiar, Cetin Gani, 22 ani – motorist, Ion Oprescu, 51 ani – strungar bord.

Constantin CUMPĂNĂ

Note: Din volumul „Amintiri despre o flotă pierdută – Voiaje neterminate“, Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, Constanţa, Editura „Telegraf Advertising“.

La realizarea acestui material au fost folosite texte si fotografii din volumul „Dosarele secrete ale dictaturii. Cazul «Sadu»“, Sorin Roşca, Marian Moise, 2008, Constanţa: Editura „Ex Ponto“ Constanţa.

Cele mai faimoase săbii din lume

Trimite pe email

Nicu Pârlog | 25.03.2011 | 22 Comentarii

+ zoom Cele mai faimoase săbii din lume Galerie foto (11)

Dintre toate armele albe, sabia a fost fără îndoială cea mai preţuită şi onorată unealtă a morţii. Timp de milenii, sintagma ”Să mori în luptă de sabie” a fost modalitatea preferată de încheiere a socotelilor lumeşti pentru generaţii întregi de războinici din toate colţurile lumii, deoarece se considera că este de departe, cea mai onorantă şi de dorit moarte.

De-a lungul istoriei, personaje de legendă, generali şi războinici desăvîrşiţi, cuceritori de imperii şi lideri militari, cu toţii au folosit săbii de excepţie, multe dintre ele având nume proprii şi o personalitate asemănătoare celui care o mînuia pe câmpul de luptă.

Există o întreagă secţiune a istoriei specializată pe inventarierea şi cercetatea acestor nobile arme.

Să cunoaştem deci, o parte dintre cele mai respectate, temute şi nu în ultmul rînd căutate săbii.

Priviţi-le cu respectul şi teama cuvenită, sunt arme fără pereche care au curmat, unele dintre ele, mii de vieţi omeneşti, şi pe al căror tăiş s-au scurs, cumulat, adevărate râuri de sănge...

Generalul Tomoyuki Yamashita

Tomoyuki Yamashita nu a fost un samurai aşa cum probabil v-aţi aşteptat, ci unul dintre cei mai temuţi generali japonezi din Armata Imperială Japoneză pe perioada celui de al doilea Război Mondial. A devenit cu adevărat de temut în timpul acestei sângeroase conflagraţii mondiale, când a cucerit coloniile britanice din Malaezia şi Singapore, meritându-şi astfel titlul de "Tigrul din Malaya". La sfârşitul războiului, generalul Yamashita a fost judecat pentru crime de război aflate în legătură cu aşa numitul "Masacru din Manila", precum şi cu alte atrocităţi care au avut loc în Filipine şi Singapore. A fost un proces extrem de controversat, care a culminat cu condamnarea la moarte a generalului Tomoyuki Yamashita. Cazul său a schimbat din temelii legislaţia americană cu privire la responsabilitatea comandanţilor militari în privinţa crimelor de război, adoptîndu-se astfel legea cunoscută sub termenul de Yamashita Standard.

Sabia

În perioada carierei sale militare, generalul Yamashita a avut o sabie personală a cărei lamă a fost făurită de celebrul maestru fierar, specializat în producerea de katane de mare calitate, Fujiwara Kanegana, sabia fiind forjată între anii 1640-1689. Sabia a avut mănerul schimbat undeva la începutul secolului XX. Generalul şi-a predat sabia, alături de trupele sale, pe data de 2 septembrie 1945. Arma a fost preluată de generalul american MacArthur, şi depusă ulterior în Muzeul Academiei Militare de la West Point, unde a rămas până în zilele noastre. Sabia este doar una dintre multitudinea de piese asemănătoare confiscate de americani din Japonia la sfârşitul războiului.

Generalul Jose de San Martin

Jose de San Martin a fost un celebru militar de carieră argentinian, care a trăit între anii 1778-1850. Pentru popoarele sud-americane, este şi astări onorat ca mare erou, deoarece a fost cel mai important conducător al proaspetelor natiuni din extremitatea sudică a continentului sud-american, în lupta acestora de independenţă contra Spaniei. Din aceste motive, generalul, cu toate că este argentinian după naştere, este şi în prezent cel mai important erou naţional din Peru. Sub conducerea lui San Martin, peruanii şi-au declarat independenţa pe data de 28 iulie 1821. În Argentina, Ordinul Generalului Eliberator San Martin, este cea mai înaltă decoraţie a acestei ţări.

Sabia

Una dintre cele mai preţioase comori ale generalului revoluţionar, consta într-o sabie de cavalerie cu lama curbată pe care acesta a cumpărat-o din Londra. Generalul a fost atras în principal de curbatura lamei, atribut care sporea considerabil manevrabilitatea şi eficienţa sabiei pe câmpul de luptă. Din acest motiv, el a ordonat ca toţi cavaleriştii din subordinea sa să fie înarmaţi cu săbii similare, extrem de importante în cadrul unui atac în şarjă. Sabia a rămas în posesia generalului pe tot parscursul vieţii sale, ajungând ulterior în panoplia Generalului Republicii Argentina, Don Juan Manuel de Rosas.

În testamentul său, generalul San Martin se referea la sabie ca fiind: " Sabia care m-a întovărăşit de-a lungul tumultuosului Razboi de Independenţă al Americii de Sud". În anul 1896, arma a fost trimisă Muzeului Naţional de Istorie din Buenos Aires, unde poate fi admirată şi astăzi. În anul 1960, sabia a fost furată de două ori, motiv pentru care oficialii muzeului o păstrează într-o casetă special construită.

Sabia celor 7 lame

Dinastia Paek-je a stăpânit pe vremuri un mic regat cu acelaşi nume, situat undeca ăn sud-vestul Coreei de Sud din prezent. La apogeul puterii sale, adică în secolul 4 după Hristos, regatul Paek-je controla propriile colonii din China şi stăpânea vestul Peninsulei Coreene. Paek-je a fost unul dintre cele trei mari regate medievale coreene, alături de Koguryo şi Silla. În anul 372, regele Geunchogo din Paek-je a plătit tribut dinastiei nipone Jin, şi se crede că aceştia au ordonat făurirea unei săbii cu 7 lame drept semn de consideraţie la adresa regelui coreean. Arma are o lamă principală cu lungimea de 74, 9, de care sunt ataşate alte 6 lame de dimensiuni mai mici. Sabia a fost creata cu scop pur ceremonial, nefiind deloc practică într-o luptă adevărată.

În anul 1870, un preot shintoist a descoperit două inscripţii pe sabia cu 7 lame.

Una dintre ele dicta: "La amiaza celei de a şaisprezecea zi din cea de-a opta lună a erei Taiwa, această sabie a fost făurită din oţel călit de o sută de ori. Sabia poate ucide o sută de soldaţi duşmani. Cu onoare pentru politicosul rege-duce.

Sabia este păstrată în prezent în altarul Isonokami din pefectura Nara, Japonia.

William Wallace

William Wallace a fost probabil cel mai celebru personaj istoric din Scoţia. La origini a fost un nobil cavaler scoţian care a trăit între anii 1272-1305. Este faimos pentru organizarea rezistenţei militare a clanurilor scoţiene în faţa regatului englez, pe durata Războaielor Scoţiene de Independenţă din secolele 13-14. Pe întreaga perioadă a vieţii sale, Wallace a fost numit Gardian şi Ocrotitor al Scoţiei. A condus numeroase corpuri de infanterie care s-au angajat cu succes în lupte corp la corp cu trupele de călăreţi englezi. Cea mai preţuită armă a acestor dârji războinici era, evident, spada de dimensiuni cât mai mari. În anul 1305, eroul William Wallace a fost capturat la ordinele regelui Edward I al Angliei, fiind acuzat de trădare şi suferind o moarte cumplită. Astăzi, William Wallace este cel mai important erou şi patriot socţian. Sabia sa este printre cele mai faimoase şi apreciate din lume.

Sabia

Arma pesonală a lui William Wallace era o spadă imensă de tip Claymore. Astăzi poate fi admirată în incinta Monumentului Naţional din Stirling, Scoţia. Singură, doar teaca sabiei are lungimea de 134 centimetri, şi cântăreşte aproape 3 kilograme. Se crede că sabia a fost folosită de Wallace în bătăliile de la Stirling Bridge (1297) şi Flakirk (1298). Mânerul sabiei se termină într-o contragreutate de fier cu forma unei cepe, mânerul propriu-zis fiind acoperit de benzi succesive de piele brună tăbăcită.

După execuţia lui William Wallace, Sir John de Menteith, guvernator al castelului Dumbarton, a fost cel care a primit sabia temutului rebel scoţian. În anul 1505, regele James IV al Scoşiei a plătit suma de 26 de şilingi pentru ca sabia să fie împachetată în mătăsuri scumpe. Se spune că sabia a trecut prin multe modificări deoarece englezii nu s-au împăcat deloc cu faptul că teaca şi centura originală a sabiei lui Wallace au fost confecţionate din...pielea jupuită şi uscată a lui Hugh Cressingham, un mare comandant militar englez şi rival personal al faimosului scoţian...

Tizona

Cid-ul a fost cel mai important erou popular din eposul spaniol. A fost un personaj istoric real care s-a născut se pare, în anul 1040, în apropiere de Vivar, un orăşel de lângă Burgos, capitala regatului Castiliei. Pe parcursul vieţii sale, El Cid a avut numeroase succese militare şi diplomatice. A fost numit conducător suprem al armatei de către regele Alfonso IV, fiind fără doar şi poate, asul din mânecă al regelui în campaniile sale militare împotriva maurilor. A fost un priceput strateg militar şi de asemenea, un temut spadasin.

Cid-ul a folosit numeroase săbii pe parcursul vieţii sale, dar cele mai apreciate au fost armele "botezate" Colada şi Tizona. Tizona a fost sabia favorită a Cid-ului în confruntările sale cu maurii. Arma este considerată şi în prezent unul dintre cele mai importante artefacte istorice deţinute în patrimoniul spaniol. Tizona a fost făurită în Cordoba, dintr-un oţel de Damasc cu puritate deosebită. Are lungimea de 103 cm, şi cântăreşte 1,1 kg. Este împodobită cu două inscripţii, una care face referire la data la care a fost realizată, undeva în anul 1002, iar cealaltă inscripţie redă rugăciunea catolică Ave Maria. Tizona poate fi admirată în Museo de Burgos, din opraşul cu acelaşi nume.

Sabia lui Napoleon Bonaparte

În anul 1799, corsicanul Napoleon Bonaparte adevenit conducătorul militar şi politic "de facto" al Franţei, în urma unei lovituri de stat. Cinci ani mai tîrziu, senatul francez îl porclama împărat. O astfel de personalitate complexă şi fascinantă a avut bineânţeles sabia sa favorită. Napoleon Bonaparte purta întotdeauna pe câmpurile de bătălie un pistol şi o sabie. Era un pasionat al armelor, colecţia sa particulară cuprinzănd arme de o mare viarietare, de la pumnale până la piese de artilerie. Armele sale erau piese de calitate deosebită, alcătuite din cele mai bune materiale ale vremii. În vara anului 2007, o sabie încrustată în aur care a aparţinut faimosului om de stat francez, a fost vândută la o licitaţie din Franţa pentru suma fabuloasă de 6,4 milioane $. Sabia a trecut de botezul războiului, fiind folosită personal de Bonaparte în decursul mai multor bătălii. În anul 1800, Napoleon i-a făcut-o cadou fratelui său cu ocazia nunţii acestuia. Sabia trecut ulterior din generaţie în generaţie, nepărăsind familia Bonaparte. În anul 1978, arma a fost declarată comoară naţională a Franţei, iar cumpărătorul ei din anul 2007 nu a dorit să-şi dezvăluie identitatea.

Sabia Milei

Această unealtă a Morţii cu nume bizar, este o faimoasă sabie care a aparţinut lui Edward the Confessor, unul dintre ultimii regi anglo-saxoni al Angliei, înainte de cucerirea normandă din anul 1066. Regele Edward the Confessor a domnit între anii 1042-1066, imediat după moartea sa normanzii poposind aici conduşi de celebrul William Cuceritorul.

Sabia Milei are lama ruptă, în anul 1236, arma a fost denumită Curtana şi a fost folosită doar cu ocazia ceremoniilor de la curte. În vremurile străvechi, era un privilegiu pentru orice rege să ajungă să o mânuiască. Povestea legată de episodul ruperii spadei este necunoscută, dar conform miturilor medievale, vîrful spadei a fost rupt de către un înger care a vrut astfel să împiedice o crimă.

Sabia Milei face astăzi parte dintre Bijuteriile Coroanei Regatului Unit, şi este una dintre cele 5 săbii folosite în ceremonialurile de încoronare al regilor britanici. Arma este printre putinele care au scăpat furiei lui Oliver Cromwel, celebru pentru ordinele sale de a se topi toate artefactele străvechi, în căutarea oricărei fărâme de aur şi alte metale preţioase...

Zulfiqar

Este cea mai veche şi mai preţuită sabie a Islamului. Istoric vorbind, a aparţinut lui Ali, nimeni altul decăt vărul şi ginerele profetului Muhammad. Ali a condus primul Califat Islamic, între anii 656-661. Pe baza unor dovezi istorice, Muhammad însuşi i-a înmânat-o pe Zulfiqar lui Ali la încheierea bătăliei de la Uhud, Profetul fiind impresioant de puterea şi credinţa de care a făcut dovadă Ali.

Zulfiqar este un simbol ardent al religiei Islamului, fiind admirată şi în prezent de milioane de credincioşi.

Tehnic vorbind, Zulfiqar este un Scimitar, adică o sabie tipică Asiei de sud-vest, acest gen de săbii cu lama lungă şi curbată fiind foarte des întâlnite in regiune pe perioada medievală.

Se pare că Ali a folosit-o pe Zulfiqar la asediul oraşului Mecca. Există puţine imagini ale sabiei, unele dintre ele prezentând-o cu o lamă bifurcată şi două vârfuri, în timp ce altele o prezintă sub o formă clasică de Scimitar. Comform celor 12 imami şiiţi, arma se află în prezent în posesia Imamului Muhammad al-Mahdi. Sabia sfîntă a Islamului face parte din celebra colecţie Al-Jafr.

Al-Jafr, o carte mistică a şiiţilor de pretutindeni, este compusă din două cufere din piele care conţin cele mai importante artefacte musulmane păstrate din perioada de inceput a Islamului, multe dintre acestea aparţinând Profetului Muhammad şi ginerelui său Ali. Colecţia a fost transmisă din generaţie în generaţie, fiecare Imam primind-o de la predecesorul său. Conţinutul cărţii Al-Jafr este cu adevărat impresionant, dar nu este expus publicului. O secţiune a uriaşei cărţi împărţită în mai multe sertare conţine legi islamice, directive şi manuale de tactică militară, precum şi un sac unde este depozitată armura şi armele Profetului, Zulfiqar este considerată printre cele mai preţioase artefacte depozitate în Al-Jafr.

Honjo Masamune

Fierarul Masamune este considerat printre cei mai buni făuritori de săbii din Japonia, ceea ce il transformă imediat într-unul dintre cei mai mari meşteri de acest gen care au trăit vreodată în această lume. Nu se cunoaşte cu exactitate perioada istorică în care a trăit, dar se crede că a lucrat ce fierar imperial undeva între anii 1288-1328. Armele create de Masamune au dobândit un statut legendar peste secole. În special săbiile tip katana şi wakizashi ieşite din mâinile maestrului Masamune au o reputaţie inegalabilă pe baza calităţii şi eleganţei acestor unelte ale Morţii. Maestrul se semna rar pe săbiile făurite, prin urmare este foarte dificil de datat şi identificat armele care i-au aparţinut.

Cea mai faimoasă dintre katanele sale, a fost cea numită Honjo Masamune. Sabia este extrem de importantă pentru patrimoniul nipon, deoarece acest obiect care a atins perfecţiunea, a reprezentat shogunatul în timpul perioadei Edo. Sabia a fost înmânată de la shogun la shogun timp de generaţii. În anul 1939, a fost declarată comoară naţională a Japoniei, dar a rămas în castelul Kii aparţinând familiei Tokugawa. Ultimul posesor al katanei Hionjo Masamune a fost Tokugawa Iemasa. Acesta a înmănat-o împreună cu alte 14 săbii de mare valoare, secţiei de poliţie din Mejiro, undeva în luna decembrie a anului 1945. La scurt timp, în luna ianuarie a anului imediat următor, secţia de poliţie din Mejiro a înmânat sabia sergentului american Coldy Bimore. De atunci sabia Honjo Masamune a disparut fără urmă, iar locul unde se află în prezent este necunoscut. Honjo Masamune este unul dintre cele mai importante şi mai preţioase artefacte istorice care au dispărut la sfărşitul celei de-a doua Conflagraţii Mondiale. Valoarea sa este practic inestimabilă, şi se speculează că la ora acuală aparţine unui important miliardar nipon care nu-şi dezvăluie identitatea.

Joyeuse

Carol cel Mare sau Charlemagne, fost probabil cel mai important rege francez din istorie. S-a născut în anul 742, fiind considerat unul dintre cei mai admirabili lideri militari de pe Bătrânul Continent. A devenit rege al francilor în anul 782, iar în anul 800 a devenit Împărat peste ce mai rămăsese din Imperiul Roman de vest. În perioada Sfîntului Imperiu Roman, a fost cunoscut şi sub titulatura de Charles I, fiind de fapt fondatorul acestui imperiu. În perioada domniei sale, a reuşit extinderea fără precedent a regatului francilor, tranformându-l într-un adevărat imperiu care cuprindea o mare parte din Europa centrală şi de vest. Charlemagne este considerat drept fondatorul monarhiilor franceze şi germane, precum şi părintele Europei occientale.

Sabia sa personală se numeşte Joyeuse, fiind privită ca un adevărat obiect de cult în rândul majorităţii ordinelor cavalereşti medievale. Astăzi există două săbii care se revendică a fi celebra Joyeuse. Una este păstrată la Weltliche Schatzkammer din Viena, iar cealaltă se află la Muzeul din Louvre. Lama sabiei din Louvre se pare că este confecţionată parţial din lama originală a sabiei lui Charlemagne. Sabia aeste făurită din părţi distincte ansamblate în secole diferite. Mânerul sabiei indică o dată de fabricaţie care coincide totuşi cu perioada în care a domnit Charlemagne.

Joyeuse a apărut în numeroase legende şi documente istorice. Cronica Bulfinch susţine că monarhul suprem al francilor s-ar fi folosit de Joyeuse pentru a-l decapita pe comandantul sarazin Corsuble, la fel ca şi pe prietenul său bun, Ogier Danezul.

După moartea lui Charlemagne, sabia sa ar fi fost păstrată în Basilica Saint Denis, fiind dusă mai apoi la Louvre, unde a fost folosită în cadrul ceremoniilor de încoronare a regilor francezi.

Tag-uri: cele mai faimoase | sabii | top | iatagan | sabie

Roninii - Samuraii ratacitori

Trimite pe email

Nicu Parlog | 04.07.2008 | 11 Comentarii

+ zoom Roninii - Samuraii ratacitori Galerie foto (1)

Nimic nu a perturbat mai mult ceremoniile rigide si curgerea unei zile obisnuite din Japonia feudala decat existenta acestor briganzi luptatori care, de multe ori, alegeau viata de aventurier liber si temut de toti membrii castelor japoneze. Proscrisi, onorati, blestemati, temuti, ridiculizati, neintelesi, adorati, cazuti in uitare…samuraii vagabonzi ai Japoniei au fost in mod paradoxal cei mai mari maestri de arme ai stravechilor arte martiale din Tara Soarelui Rasare.

In mod explicabil sau nu, depinde aici de interpretarea fiecaruia, istoria si aparitia roninilor in istoria japoneza este trecuta deseori sub tacere chiar de catre ilustrii istorici japonezi. Parca se doreste nestirbirea aureolei de tara opaca si perfecta, de imperiu cu origini divine si cu destin maret al Japoniei, de catre existenta unor samurai care si-au permis sa sfideze tot ce insemna rigoare, cutume si obiceiuri ale timpului. Adevarati rebeli din voia sortii, roninii erau cu adevarat liberi…liberi in toata puterea acestui cuvant. Totusi, orice moneda are un revers. La urma urmei, inclusiv japonezii traiesc intr-o lume a dualitatii, si astfel au fost nevoiti sa accepte valorile si virtutile unor samurai care au fost, de fapt, vagabonzii care umileau in lupta insasi pe maestrii de arme ai shogunilor. De fapt, tot ce a insemnat progres in cunostintele de lupta si in evolutia scolilor de arte martiale japoneze, faimoasele Ryu, a fost adus de libertatea creatoare si de mentalul nonconformist al acestor samurai fara stapan.

Insasi sintagma “Samurai fara stapan” era una nu doar peiorativa, ci o blasfemie in toata puterea cuvantului, in Japonia acelor vremuri…Rigidul sistem social japonez se temea prea mult de neinregimentarea unor luptatori atat de redutabili dar, in acelasi timp, se folosea de serviciile lor…Politica a fost duplicitara in orice parte a lumii si in orice perioada istorica. Fara indoiala, au existat si excese ale acestora. Au fost, spre exemplu, ronini care au devenit hoti, talhari de drumul mare, ori care s-au asociat in bande care terorizau tinuturi intregi …

Oricum, Japonia feudala era terenul propice pentru dezvoltarea unor astfel de fenomene sociale extreme, in care samuraii vagabonzi erau actorii principali. Nu trebuie uitat ca in ciuda unificarii statale si a sistemului strict de guvernare shogunala, in toate provinciile imperiului japonez erau neincetate lupte interne intre nobilii locali. Fenomenul in sine a favorizat anarhia si violenta de la care acesti Razboinici-Golani, dupa cum i-a denumit un istoric nipon, nu s-au dezis niciodata.

Libertate din varf de sabie

Conform acceptiunii japoneze, un ronin era un samurai fara stapan sau suzeran din perioda feudala a Japoniei (1185-1868). Fenomenul se intampla, cel mai adesea, datorita ruinarii financiare a stapanului sau a mortii acestuia pe campul de lupta. Totusi, un samurai devenea ronin si daca pierdea favorurile sau cadea in dizgratia seniorului sau. Termenul de Ronin insemna intr-o traducere apoximativa : “Om care incalca regulile”. Inainte de secolul al X-lea, acest nume era dat taranilor care, pentru a evita impozitele foarte grele, isi paraseau pamanturile si se stabileau in regiunile inca neluate in stapanire de templele budiste sau de nobilii de la curtea imperiala. Termenul a aparut in timpul epocilor Nara si Heian. In scurt timp a fost folosit si la adresa samurailor care-si pierdusera stapanii.

Conform Bushido Soshinonshu (nimeni altul decat faimosul Cod al Samurailor, ale carui percepte acestia trebuiau sa le respecte cu sfintenie), orice samurai care si-a pierdut stapanul trebuia sa-si faca seppuku - sinuciderea rituala, si astfel sa paraseasca cu onoare acesta existenta…Bineinteles ca povestea conform carora toti samurai ardeau de nerabdare sa se sinucida de dragul stapanului nu este decat un mit popular, de altfel insusit perfect de catre occidentali dupa cel de–al doilea Razboi Mondial. Adevarul este ca multi samurai au ales viata pribeaga si libera in loc sa-si ia viata de dragul unui stapan de care, de multe ori, nu-i legau decat banii. In timpul epocii Edo (1603-1868), numarul roninilor a crescut, in mare parte, datorita sistemului social rigid si al legilor dure ale shogunatelor. In aceasta perioada, denumirea de ronin a fost data tuturor razbonicilor Bushi si samurailor care nu mai depindeau direct de senior. Confiscarea pamanturilor marilor seniori de catre shogunul Iemitsu Tokugawa a dus la cresterea numarului roninilor.

Soarta razboinicului – Calea hoinarului

Totusi, in timpul perioadelor Kamakura si Muromachi, atunci cand nobilimea japoneza detinea pamanturile, ronin era si samuraiul care-si pierdea pamantul datorita masinatiunilor si intrigilor nobiliare. In acele vremuri, multe lupte interne au avut loc in intregul arhipelag nipon intre nobili sau cetele de razboinici pribegi. Atunci, multi astfel de samurai someri s-au asociat in grupuri care jefuiau satele, percepeau taxe de protectie si chiar isi permiteau sa atace curtile nobiliare. Mai multi razboinici s-au distins atunci, iar unii dintre ei si-au castigat chiar titulatura de Daimyo - Mare Nobil…

Spre exemplu, Saito Dosan s-a nascut intr-o familie de comercianti, categorie sociala careia ii era interzis portul armelor. Totusi, micul Saito si-a dorit de copil sa devina samurai. Cum nu avea ascendenta necesara, a fugit de acasa si a intrat in anturajul unei bande de ronini. Cu timpul a invatat artele martiale iar talentul sau de luptator i-a permis sa ajunga un Daimyo. Un alt exemplu este cel al roninului Todo Takatora care a servit pentru inceput sub zece seniori pentru a-i abandona si a deveni un ronin. In memoriile sale scrie ca “Libertatea si calea armelor sunt doi copii care nu trebuie despartiti unul de altul”

Momentul hotarator in existenta acestor samurai atipici a fost cel al marii batalii de la Sekigahara. La sfarsitul acestei lupte, multi nobili si-au pierdut pamanturile, in consecinta un mare numar de samurai au devenit ronini. Circa 100 000 de ronini si-au unit fortele cu armatele generalului Toyotomi Hideyori si au luptat in ceea ce a ramas in istorie sub numele de Asediul de la Osaka. In anii de pace care au urmat, armatele personale ale stapanilor de pamanturi au fost desfiintate. Multi ronini in lipsa exercitiului functiunii, au devenit tarani si au inceput sa practice agricultura. Unii dintre ei, cum a fost roninul Yamada Nagasaga, au devenit mercenari in afara coastelor Japoniei. Cu toate acestea, cei mai multi dintre ei traiau in saracie, ca niste razboinici de ale caror servicii nu mai avea nevoie nimeni. Pacificarea Japoniei a dus intr-un mod trist la decaderea celor mai teribili samurai…

Multi ronini au devenit atunci instructori de arte martiale pentru marele public al Japoniei, care nu beneficiase in trecut de dreptul de a invata artele de lupta. Altii au ales indeletniciri demne de onoarea lor de samurai: garda de corp (Yojimbo) sau aparatori ai satelor de tarani agricultori. Unii s-au facut talhari care atacau orice le iesea in cale, devenind spaima familiilor bogate japoneze. Trupele shogunale au fost adesea obligate sa lupte impotriva lor si, de multe ori, erau infrante de catre mult mai experimentatii samurai ratacitori.

Maestrii celebri ai arteler martiale nipone

Datorita experientei si priceperii lor neegalate in toate artele martiale, numerosi ronini au fondat unele dintre cele mai redutabile Ryu, scoli de arte martiale. Oameni aspri si foarte bine antrenati, acesti samurai atipici intruchipau de fapt, in mod paradoxal, toate valorile din Codul Bushido, fara a trece in extremele absurde ale acestui cod…Virtuti si idealuri precum libertatea personala, non-atasamentul, onoarea si curajul, erau intruchipate, de fapt, de catre acesti razboinici renegati si uitati de o societate japoneza care isi pierdea incet indentitatea si valorile sub influenta crescanda a coruptiei si a civilizatiei occidentale.

Acestia erau cei care personificau omul drept, razboinicul vertical in fata mortii sau a tentatiilor si desertaciunilor vietii. Unii ronini au dus de fapt la maximum aceste concepte demne de viata, acestia erau cu adevarat oameni independenti care isi alegeau propriul drum in viata, dand socoteala doar propriei constiinte si Divinitatii.Ca si pregatire de lupta, roninii erau niste autodidacti naturali. Departe de tipicul si regulile limitatoare ale scolilor de lupta traditionale, roninii si-au dezvoltat propriile stiluri de lupta, influentate strict de pragmatism, eficienta in lupta si transpunerea meditatiei Zen in practica martiala. In confruntatile cu maestrii oficiali de sabie, roninii invingeau fara drept de apel pe acesti luptatori domesticiti de viata buna si confortabila de la curtile nobililor.

Cel mai cunoscut si indragit samurai al Japoniei a fost nimeni altul decat roninul Myamoto Musashi. Acesta a fost, de fapt, cel mai mare spadasin din intreaga istorie a Tarii Soarelui Rasare sau, cum considera unii istorici, a intregii umanitati. Fiu de samurai, Musashi ramane orfan la o varsta frageda si ajunge ronin. Autodidact al sabiei, el avea sa fondeze o scoala de Ken-Jutsu denumita Niten Ichi Ryu, una dintre cele mai renumite scoli de acest gen.

Eroii cele mai iubite epopei a Japoniei, celebra Chushingura sau Legenda celor 47 de samurai din Ako, aminteste vitejia si sacrificiul acestor samurai deveniti ronini care s-au sacrificat in memoria seniorului lor. Ecoul lasat in memoria colectiva a niponilor de catre faptele de arme ale samurailor ratacitori mai rasuna si in prezent in ciuda tehnologizarii galopante a societatii japoneze actuale.

Ronin Facts

• La fel ca orice samurai, roninul avea dreptul sa poarte cele doua sabii caracteristice razboinicilor niponi

• Mii de productii moderne japoneze din domeniile cinematografiei, teatrului si desenelor animate au ca subiect viata roninilor.

• In timpul perioadei Edo, roninii erau prezentati in nuvelele japoneze drept garzi de corp, mercenari, si comercianti de umbrele.

• Celebrele capodopere ale regizorului Akira Kurosava, “Cei sapte samurai” si “Yojimbo” portretizeaza fidel rolul roninului in societatea japoneza.

• Printre cei mai mari admiratori ai roninilor s-a numarat ilustru autor Jorge Luis Borges care a scris de altfel o nuvela in amintirea celor 47 de ronini din Ako.

Foto: Shutterstock

Citeste aici si alte articole despre razboinicii japonezi:

Adevarul despre ultimul samurai

Kyudo - calea din zborul sagetii

Tag-uri: ronin | samurai | japonia | seppuku | Musashi | sabie | akiro kurosawa | caste | razboinici | vagabond | aventurier | rebel | shogun

Oimeakon – Capitala Zeului Ger

Nicu Pârlog | 

+ zoom Oimeakon – Capitala Zeului Ger Galerie foto (5)

În imensitatea glacială a Siberiei există o vale unde domnesc, de milenii, cele mai crâncene geruri din toată emisfera nordică. Cu toate acestea, tot aici găsim o micuţă localitate permanent locuită. Acolo trăiesc oameni pentru care gerurile de la noi semnifică o frumoasă zi de primăvară cu toate atributele ei. Bine aţi venit în Oimeakon, aici unde îngheaţă chiar şi gândurile!

Viaţa la -71,2 grade Celsius

În inima puţin cunoscutei Republici Iakuţia (sau Saha) din Federaţia Rusă, pe malul râului Indigirka, la înălţimea de 740 m şi la 30 kilometri nord-vest de autostrada care leagă Tomtor de Kolyma, rezistă încă localitatea Oimeakon, locul unde a fost stabilit oficial polul frigului din emisfera nordică. Căci, în această vale uitată de timp din Siberia, nu doar că s-a înregistrat cea mai scăzută temperatura din emisfera boreală, dar temperaturile medii de aici sunt mereu cu mult mai scăzute chiar decât cele înregistrate la Polul Nord.

Pe data de 26 ianuarie 1926, mercurul termometrelor de aici a înregistrat valoarea de -71,2 grade Celsius, record negativ absolut în emisfera nordică.

Doar în inima Antarcticii s-au înregistrat temperaturi mai scăzute. În urma fenomenului de încălzire globală, pe data de 28 iulie 2010, temperatura record de vară în Oimeakon s-a ridicat până la +34 grade Celsius.

Verile sunt relativ călduroase, dar foarte scurte.

Adevăratele încercări apar odată cu venirea iernii, moment în care, în ciuda tendinţei de încălzire a climei planetei, gerurile din Oimeakon continuă să strângă localitatea într-o platoşă cumplită, cu toate că nu mai sunt la fel de aspre ca în trecut.

Clima din valea dintre Oimeakon şi Tomtor este neaşteptat de uscată, în ciuda gerului total. Aici temperaturile se menţin sub 0 grade timp de 7-8 luni pe an. Evaporarea apei este posibilă doar în scurta perioadă a verii.

Gerul nostru cel de toate zilele

Temperatura medie pe timpul iernii este de -51 grade Celsius. În lunile ianuarie şi februarie, mercurul termometrelor se plimbă între minus 55 şi minus 57 grade Celsius.

În lunile ianuarie şi februarie din anul 2006, a fost înregistrată cea mai rece iarnă din ultimii 30 de ani. Atunci, în decursul mai multor nopţi, gerul a "muşcat" din Oimeakon cu valoarea de -67,7 grade Celsius, temperatură la care fiinţa omenească nu poate respira decât cu ajutorul aparaturii speciale, altfel plămânii îngheaţă în circa 5 minute, dacă omul este expus acestui ger de-a dreptul insuportabil.

Cu toate acestea, oamenii s-au adaptat şi ştiu cum să contracareze puterea gerului extrem. Atunci când acesta depăşeşte -60 de grade, nimeni nu se aventurează afară.

Pământul de aici este complet îngheţat chiar şi pe timpul verii, stratul de permafrost nefiind învins nici în ziua când s-au înregistrat +34 grade la amiază.

Iniţial un loc de popas pentru crescătorii nomazi de reni din etnia Saha, care ajungeau aici doar pe perioada scurtei veri din Iakuţia, Oimeakon a devenit, în cele din urmă, o aşezare permanentă.

Cei care au hotărât asta au fost sovieticii care, în anul 1930, au stabilit aici locuinţe permanente în încercarea lor de a sedentariza şi lega de pământ populaţiile locale nomade de crescători de reni, vânători şi pescari. Pentru a realiza acest deziderat, sovieticii au trebuit să ridice de la zero o aşezare complet nouă, unde locuinţele şi dependinţele să fie construite în funcţie de clima extremă şi să poată oferi condiţii propice atunci când temperatura se menţine la -50 de grade timp de luni de zile, plus viscolul care mai scade şi el temperatura...

Oamenii de aici trăiesc în case încălzite exclusiv cu sobe pe cărbuni.

Temperaturile cumplite nu permit transportul gazelor, iar focul cu lemne ar încălzi o cameră doar până a valoarea de -1,2 grade, chiar dacă soba este alimentată permanent cu lemne pe tot parcursul zilei şi nopţii.

Experienţa a dovedit că cel mai bun material de construcţie în aceste condiţii climatice, este lemnul de zadă daurică (Larix gmelinii), un conifer asemănător cu zada noastră, care atinge înălţimi cuprinse între 10-30 metri şi diametru maxim de 1 metru.

Doar grajdurile vitelor şi cailor sunt încălzite cu sobe cu lemne. Şi asta doar pe timpul iernii. Ziua, animalele sunt lăsate afară, pentru ca organismul lor să fie mereu obişnuit cu gerurile. Experienţe triste au arătat că, daca vitele erau ţinute o săptămână doar în grajduri şi erau eliberate apoi, mureau aproape instantaneu la confruntarea cu gerul ucigaş.

Ca o măsură suplimentară de apărare, caii şi vitele de aici au o blană atipică, groasă, deasă şi lungă, care le conferă aspectul unor animale sălbatice din evuri îndepărtate, fiind de la distanţă mai asemănători cu caii sălbatici şi zimbrii decât cu animalele domestice. Conform spuselor localnicilor, clima din centrul, vestul şi estul Iakuţiei este mult mai suportabilă decât cea din valea râului Indigirka, ceea ce le permite iakuţilor, evencilor şi evenilor să evite valea Oimeakonului şi să trăiască în părţile amintite, unde în ultimele veri s-a dezvoltat o agricultură specifică zonei.

Atunci când tehnologia capitulează

Oimeakon adăposteşte o populaţie de circa 520 de suflete, care trăiesc zile şi nopţi cu adevărat speciale, nu doar din cauza temperaturilor deja legendare, dar şi datorită raportului dintre lumină şi întuneric de aici.

Spre exemplu, ziua are doar 3 ore de lumină în luna decembrie, dar 21 de asemenea ore pe zi în perioada iunie-iulie.

Orăşelul beneficiază de toate clădirile şi instituţiile unei localităţi obişnuite. În ciuda condiţiilor aproape imposibile, aici există o creşă, grădiniţă, şcoală, spital, săli de sport şi chiar o casă de cultură (Dom Kulturîi, în limba rusă) mai mereu plină de oameni.

Chiar şi iarna, şcolile îşi încep activitatea la ora 8 jumătate dimineaţa, iar copii sunt transportaţi cu autobuze special echipate cu sobe. Spitalul şi unităţile administrative îşi încep activitatea la ora 9 dimineaţa, aproape la fel ca în orice alt orăşel din lume.

Conform declaraţiilor localnicilor, aceştia poartă iarna haine din blănuri de ren, iar căciulile duble sunt confecţionate obligatoriu din blănuri de vulpi polare.

Ghetele, bocancii şi alte tipuri moderne de încălţăminte de iarnă sunt total ineficiente, purtarea lor o perioadă mai mare de timp ducând la degerături. Singurele încălţări care protejează de gerul proverbial sunt tot cele cusute integral din blana de ren. Fără echipamentul conceput de localnicii din Oimeakon, un om obişnuit îngheaţă de viu în mai puţin de 30 de minute, atunci când temperatura a trecut de bariera celor -50 de grade.

"Turişti străini din toată lumea vin aici, deoarece Oimeakon-ul este celebru peste tot. Toate hainele lor de ultimă oră, realizate de firme de prestigiu şi garantate la temperaturi extreme, nu sunt bune de nimic, odată ajunşi aici. Fapt realizat de turişti pe propria lor piele. Chiar hainele de producţie japoneză, echipate cu dispozitive de încălzire electrică, sunt ineficiente, deoarece gerul de aici le distruge bateriile foarte repede. Toţi turiştii ajunşi la noi îşi abandonează în decursul primei zile proprii bocanci, hanorace, pantaloni şi şosete, pentru a se echipa doar cu hainele din blănuri produse de noi", declară într-un interviu Nikolai N. Krivoşapkin, un şofer de 50 de ani, care s-a născut şi a trăit neîntrerupt în Oimeakon.

Conform opiniei geologilor şi meteorologilor, persistenţa gerul extrem de aici are o singură explicaţie: orăşelul este situat într-o vale expusă curenţilor arctici, iar masele de aer extrem de rece rămân cumva blocate aici datorită particularităţilor reliefului şi circulaţiei specifice a curenţilor.

Cu sau fără explicaţiile specialiştilor, Oimeakon rămâne capitala oficială a gerului şi un loc care merită vizitat dacă se iveşte ocazia. Folclorul localnicilor care au păstrat legături cu turiştii care s-au aventurat aici păstrează o maximă umoristică revelatoare: "Pentru orice străin care a ajuns în Oimeakon, iernile de acasă nu mai sunt deloc ameninţătoare, după ce turistul a primit iniţierea supremă în domeniu din partea Zeului Ger!"

Tag-uri: oimeakon | siberia | saha | ger | temperatura | clima | gheata

Punctele extreme ale Terrei – Polii inaccesibilităţii

Trimite pe email

Marius Comper | 29.12.2011 | 6 Comentarii

+ zoom Punctele extreme ale Terrei – Polii inaccesibilităţii Galerie foto (12)

Cei doi poli geografici ai planetei – nord şi sud – au cucerit imaginaţia popoarelor din lumea întreagă, iar experienţele exploratorilor care i-au atins pentru prima dată au rămas în imaginarul colectiv ca recorduri ale omului în lupta cu extremele planetei.

Polii geografici ai planetei nu reprezintă, însă, locurile cele mai greu accesibile de pe glob. Veritabilele puncte extreme ale Terrei sunt reprezentate de polii inaccesibilităţii, adică locurile situate la cea mai mare distanţă posibilă de ocean. Puţini exploratori au reuşit să cucerească aceste redute ale planetei Pământ, iar numele lor sunt prea puţin ştiute.

Polul nordic al inaccesibilităţii, de necucerit?

Termenul de "pol al inaccesibilităţii" a fost folosit pentru prima dată de Vilhjalmur Stefansson în 1920 pentru a distinge Polul Nord de punctul cel mai dificil de atins din Arctica. Cu timpul, termenul a ajuns să se refere la punctul de pe fiecare continent situat la cea mai mare distanţă de ţărm. Dintre acestea se disting Polul Nordic şi Polul Sudic al Inaccesibilităţii, veritabile extreme de necucerit ale planetei.

Polul Nordic al Inaccesibilităţii se găseşte la 661 kilometri distanţă de Polul Nord, într-un punct situat pe calota glaciară. Deoarece aceasta se află într-o continuă mişcare în Oceanul Arctic, nicio structură permanentă nu poate fi construită în preajma Polului Nordic al Inaccesibilităţii.

Conform unor relatări, prima persoană despre care se ştia că a parcurs drumul până la acest punct extrem al planetei a fost Sir Wally Herbert. Recent, unele măsurători mai exacte ale poziţiei Polului arată că Herbert nu a reuşit să ajungă chiar până la Polul Inaccesibilităţii în 1968, astfel că în 2006 exploratorul Jim McNeill a avut şansa să devină primul om care să cucerească acest punct. Din nefericire, şi tentativa acestuia a eşuat, astfel că Polul Nordic al Inaccesibilităţii rămâne şi astăzi necucerit.

McNeill nu a renunţat la visul de a deveni primul om care atinge acest punct, anunţând că va lansa o nouă expediţie în februarie 2012. "Va fi o călătorie de-a lungul a 80 de zile, pe o distanţă de aproape 1.300 de kilometri. Vom înfrunta temperaturi extreme, urşi polari care vor dori să ne mănânce şi un ocean ce va încerca să ne înghită, dar, când vom reuşi, vom stabili o premieră mondială care va marca un moment important pentru comunitatea ştiinţifică", descrie acesta expediţia polară.

Polul sudic al inaccesibilităţii, infernul alb

Situat la 878 kilometri de Polul Sud şi la 5.631 km de cel mai îndepărtat oraş (Cape Town), la o altitudine de 3.800 de metri şi cu o temperatură medie anuală de -58,2°C, Polul Sudic al Inaccesibilităţii este considerat de mulţi punctul de pe glob cel mai inaccesibil oamenilor.

Primii paşi spre cucerirea acestui punct extrem au fost făcuţi în 1957, când a fost inspectat din aer de un avion IL-12, în cadrul celei de-a treia Expediţii Antarctice Sovietice. Zborul de recunoaştere a avut rolul de a ajuta la stabilirea celei mai bune rute pentru explorarea terestră ce urma să aibă loc.

Expediţia sovietică a pornit de la staţia de coastă Mirny la jumătatea lunii decembrie a anului 1957, cei 32 de membri ai grupului având la dispoziţie 10 tractoare şenilate, special adaptate pentru condiţiile antarctice. Pe 17 ianuarie 1958, toţi membrii expediţiei au ajuns la Staţia Komsomolskaya, iar de aici alte 8 tractoare şenilate au continuat drumul spre Polul Inaccesibilităţii începând cu data de 3 februarie.

O săptămână mai târziu, după ce au parcurs alţi 540 de kilometri, exploratorii au pus bazele unei noi staţii, Sovestkaya. Aici au rămas peste iarnă 4 membri ai grupului.

În septembrie 1958, un nou grup de vehicule şenilate a plecat dinspre staţia Mirny, ajungând la staţia Sovestkaya pe 29 noiembrie, după o călătorie de 1.400 kilometri. De aici, o echipă compusă din 17 oameni, condusă de Evgheni Tolstikov, a pornit la bordul tractoarelor 'Pingvin' spre Polul Inaccesibilităţii. Cei 17 au plecat de la bază pe 3 decembrie, iar după 2.100 kilometri au cucerit Polul Sudic al Inaccesibilităţii pe 14 decembrie 1958. Exploratorii sovietici au ridicat steagul URSS şi au lansat rachete de semnalizare în aer pentru a sărbători reuşita.

După aceea, exploratorii sovietici au pus bazele unei mici staţii de cercetare, Polyus Nedostupnosti, însă aceasta nu a funcţionat nici măcar o lună.

Staţia era amplasată într-o clădire ce putea găzdui 4 persoane, o staţie radio şi o staţie electrică. Între 14 şi 26 decembrie 1958, personalul staţiei de cercetare a efectuat măsurători meteorologice, gravimetrice şi geomagnetice.

După nici două săptămâni, cercetătorii s-au văzut nevoiţi să se declare învinşi de condiţiile extreme, abandonând staţia. Conducătorii proiectului ştiinţific au considerat că Polul Sudic al Inaccesibilităţii se află la o distanţă prea mare de celelalte staţii de cercetare pentru a putea permite desfăşurarea de activităţi permanente în condiţii de siguranţă. Astfel, staţia a fost abandonată, stabilindu-se ca aceasta să fie folosită doar temporar, în cadrul unor vizite ulterioare.

Sovieticii au revenit la Polul Sudic al Inaccesibilităţii o singură dată, în 1967, însă amprenta lor dăinuieşte până astăzi. Cei ce cuceresc Polul Sudic al Inaccesibilităţii sunt întâmpinaţi de un bust ce-l înfăţişează pe Vladimir Lenin, statuia fiind orientată cu faţa spre Moscova.

Echipa N2i stabileşte un nou record mondial

Pe 4 decembrie 2006, echipa N2i (formată din Henry Cookson, Rupert Longsdon, Rory Sweet şi Paul Landry) a plecat în expediţie cu scopul de a stabili un nou record: să devină primii oameni care ating Polul Sudic al Inaccesibilităţii fără utilizarea mijloacelor mecanice. Dacă expediţiile sovietice s-au folosit de camioane şenilate (de fapt, veritabile tancuri) pentru a cuceri acest punct, cei patru temerari au decis să folosească doar de forţa proprie şi de vânturile puternice din această regiune, utilizate pentru propulsie cu ajutorul unui zmeu (tehnica se numeşte kite skiing).

Cei patru cutezători au ajuns la staţia sovietică pe data de 20 ianuarie 2007, după 49 de zile şi 1.700 de kilometri parcurşi, timp în care au fost nevoiţi să transporte sănii cântărind 120 kilograme.

Atunci când au ajuns la destinaţie, cei patru au descoperit că baraca în care funcţionase staţia de cercetare sovietică era complet acoperită de zăpadă, fiind vizibil doar bustul lui Lenin, situat pe acoperişul acesteia.

Cum a trăit echipa de exploratori momentul în care a descoperit bustul lui Lenin după şapte săptămâni de călătorii prin vânturile puternice şi temperaturile extreme? "Am observat un punct negru la orizont, iar pe măsură ce ne apropiam, silueta unui bust începea să se contureze - pur şi simplu nu ne vedea să credem ce vedeam", au relatat membrii echipajului în jurnalul de călătorie. "Eram atât de epuizaţi încât am decis să instalăm cortul sub privirea severă a lui Lenin", au adăugat exploratorii.

După ce au atins acest punct extrem, exploratorii au sărbătorit cu câte un scotch şi o porţie de pui cu curry. Apoi au fost recuperaţi de la Polul Sudic al Inaccesibilităţii cu ajutorul unui avion DC-3 care a efectuat o călătorie de 3.500 kilometri dus-întors pentru această misiune.

Efortul exploratorilor nu a rămas fără ecou: aceştia au fost înscrişi în Cartea Recordurilor Guinness ca primii care au reuşit să atingă Polul Sudic al Inaccesibilităţii fără ajutor mecanic.

2005 - un nou record la Polul Sudic al Inaccesibilităţii

În 2005, British Antarctic Survey (BAS) a actualizat poziţia Polului Sudic al Inaccesibilităţii, noile măsurători ale instituţiei stabilind că acesta se situează la 55,04 de grade longitudine estică şi 82,53 grade latitudine sudică. De asemenea, BAS a stabilit şi o a doua poziţie a Polului Sud al Inaccesibilităţii, pentru aceasta fiind luate în calcul şi banchizele ce înconjoară Antarctica, nu doar continentul propriu-zis.

În acelaşi an, pe 11 decembrie, Expediţia Transantarctică Spaniolă a reuşit să atingă pentru prima dată acest pol al inacessibilităţii. După cucerirea acestui punct extrem, echipa formată din Ramón Larramendi, Juan Manuel Viu şi Ignacio Oficialdegui a continuat până la cel de-al doilea pol al inaccesibilităţii sudice anunţat de British Antarctic Survey. Cei trei au atins acest punct după alte trei zile, pe 14 decembrie.

Expediţia spaniolă avea să se termine după parcurgerea a 4.500 de kilometri şi după stabilirea unui nou record mondial: cel pentru cea mai rapidă călătorie polară reuşită fără ajutoare mecanice. Astfel, cu ajutorul schiurilor trase de zmeie, cei trei au parcurs, în medie, 90 de kilometri pe zi. Cea mai lungă distanţă parcursă într-o zi a fost de 311 kilometri.

Polul Eurasiatic al Inaccesibilităţii

Dincolo de polii nordici şi sudici ai inaccesibilităţi, cel mai cunoscut "pol al inaccesibilităţii" este Polul Eurasiatic al Inaccesibilităţii. Acesta se află în Asia Centrală, în provincia chineză Xianjiang, la o distanţă de 2.510 km (în linie dreaptă) de cel mai apropiat ocean.

Satul Bulin din deşertul Gurbantünggüt este aşezarea omenească cea mai apropiată de Polul Eurasiatic al Inaccesibilităţii. Anul acesta, şapte localnici din sat au avut ocazia, graţie unei campanii publicitare, să vadă pentru prima dată în viaţa lor marea. Aceştia au călătorit 7.500 de kilometri până la plaja Haitangwan, iar experienţa lor este surprinsă în clipul de mai jos:

Polul Oceanic al Inaccesibilităţii

Acest pol desemnează acel loc din ocean care se găseşte la cea mai mare distanţă de pământ. Geografii au identificat acest punct în Oceanul Pacific de Sud, la 2.688 kilometri de ţărm.

Polul Oceanic al Inaccesibilităţii a primit şi supranumele de "punctul Nemo", aluzie la celebrul căpitan din romanele lui Jules Verne.

La fel ca Polul Nordic al Inaccesibilităţii, nici polul oceanic nu a fost atins de vreun om până acum.

Aşadar, epoca exploratorilor deschizători de drumuri nu s-a încheiat - provocarea rămâne valabilă!

Tag-uri: terra | extrem | polii inaccesibilităţii | polul inaccesibilităţii | exploratori

 

Polul Nord magnetic migreaza cu viteza inspre Rusia

+ zoom Galerie foto (1)

Sunt sanse mari ca in scurt timp busolele clasice sa isi piarda orice utilitate, din pricina unei masive deplasari a polului nord magnetic inspre teritoriul Rusiei.

Polul Nord Magnetic (NMP) este acel punct de pe suprafata Pamantului unde campul magnetic al planetei este directionat drept in jos, spre sol. Exploratorul scotian James Clark Ross a localizat pentru prima oara NMP in 1831 in Peninsula Boothia, nordul Canadei de Astazi, proclamandu-l, prin implantarea unui steag, drept teritoriu al Marii Britanii.

Dar polul nord magnetic oscileaza de la an la an, pe masura ce procesele geofizice ale Terrei sufera transformari. Vreme de peste 150 de ani de la prima masuratoare a lui Ross, miscarea NMP s-a pastrat graduala, in general cu mai putin de 15 km pe an. Apoi, insa, in anii '90, a castigat simtitor in viteza, orientandu-se spre nord-nord-vest, in Oceanul Arctic, cu peste 55 km anual. Daca isi va mentine ritmul, in aproximativ o decada va depasi polul nord si va ajunge in dreptul Siberiei.

O posibila explicatie a fenomenului, adusa in scena de Arnaud Chulliat, de la Institutul de Fizica a Pamantului din Paris, vizeaza existenta unor vartejuri subterane de magma, care se manifesta sub zona arctica. Aceste eruptii ar putea genera zone de intensa activitate magnetica, avand capacitatea sa determine accelerarea subita a polului nord magnetic. Iar noi masuratori de camp magnetic indica cresteri dramatice in zona Noilor Insule Siberiene, ce par sa completeze raspunsul la chestiune.

Desi plauzibila, momentan explicatia nu a fost demonstrata practic. De aceea, cercetatorii au de gand sa se concentreze pe acest caz, indeosebi prin scanarea regiunii urmarite cu ajutorul satelitilor. Asa cum este de asteptat, o transformare geofizica de asemenea magnitudine nu ramane fara ecou asupra bunului mers al lucrurilor. Prin urmare, Aeroportul International Tampa din Florida, SUA, si-a inchis pista principala pana in data de 13 ianurie, pentru a restabili indicatorii numerici de la fiecare capat al acesteia, in incercarea de a se adapta noi amplasari a NMP.

Sursa: ScientificAmerican

Descopera lumea in care traiesti:

• Calatorie in Egipt - Aswan

• Calatorie in Egipt - Valea Regilor

• Cu Trenul Albastru pe intinderile Africii

Tag-uri: deplasarea polului nord magnetic | inversarea polilor magnetici | activitati geofizice | transformari in miezul Pamantului

DRAMA DE LA DOURONNE, O CRIMA POLITICA?!

Evaluare utilizator: / 18
Cel mai slabCel mai bun 

Anchetă necenzurată

Scris de Thomas CSINTA

Marţi, 31 Ianuarie 2012 14:29

NOTA : Masacrul de la Douronne (Auriol) este unul dintre cele mai macabre si cunoscute crime politice din intrega istorie a Frantei, comis de catre un Comando special SAC (Serviciul de Actiune Civica), creat cu scopul de a-l sustine in lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle, dupa revenirea sa la putere in 1958. Seful Comandoului, Lionel Collard, fost parasutist in Legiunea Straina, presupus ca ar fi executatat misiunea, inculpat si condamnat in 1985 la inchisoare pe viata, este singurul in masura care ar putea sa (ne) raspunda la aceasta intrebare, avand in vedere ca ceilalti doi superiori ai sai, Pierre Debizet, seful national al SAC si Jean-Joseph Maria, adjunctul sefului local SAC Marsila, implicati in acest dosar, au decedat in 1996. Din informatiile pe care le detin din mediul carceral francez, de la cei care l-au cunoscut, dupa eliberarea lui, Lionel Collard traieste in Romania ! Cu trei decenii in urma, la putin timp dupa castigarea alegerilor prezidentiale pe 10 mai 1981 de catre François Mitterrand (26 octombrie 1916 - 8 ianuarie 1996), care astfel devine cel de-al 21-lea Presedinte (socialist) al Republicii Franceze, in contextul unei extreme ″pranoia anticomunista″, pe 18 iulie, are loc un masacru odios, o crima macabra de anvergura, in aparenta politica (unul dintre cele mai celebre din intreaga istorie a criminalitatii politice franceze, vezi si Dosarul Erignac : http://dossiers-criminels.blogspot.com/2010/12/affaire-erignac.html), comis cu o rara cruzime, in care Jacques Massié, Seful local al SAC (Serviciul de Actiune Civica) din Marsilia, este asasinat cu membrii familiei sale pe proprietatea sa de la Douronne (Regiunea urbana a Marsiliei, Departamentul Bouches du Rhône, sudul Frantei), pentru ca era banuit ca ar putea trada interesele organizatiei in favoarea (profitul) puterii politice de ″stanga″, care pentru prima oara si singura data pana in prezent, s-a instalat la Palatul Elysée (timp de doua mandate prezidentiale : 1981-1988, 1988-1995), in timpul celei de a V-a Republici Franceze ″instaurat″ pe 4 octombrie 1958 de catre legendarul erou al Republicii, Charles de Gaulle, al carui Presedinte a si fost intre 1959-1969. PREAMBUL La alegerile prezidentiale din 10 mai 1981, François Mitterrand (PS-Partidul Socialist), isi ia revansa fata de rivalul sau Valéry Giscard d’Estaing (UDF-Union pour la Démocratie Française, centru-dreapta) cu o majoritate de 51,76 % din voturi, devenind astfel din 21 mai 1981 cel de-al patrulea Presedinte, al celei de-a V- a Republici franceze (care succede Republicii a IV-a, instaurat in 1946), dupa Charles de Gaulle, Georges Pompidou si Valéry Giscard d‘Estaing, care l-a infrant pe acesta ″la limita″ cu 50,81% din voturi in 1974. (A se vedea si articolul :http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16737:cele-sapte-lpacate-capitaler-ale-unui-presedinte-de-stat-francez&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7) Insa, o analiza chiar si sumara (o ″radiografie″ !) a celei de-a V-a Republici, pune in evidenta faptul ca ″devierea″ electoratului francez de la ″dreapta″ catre ″stanga″ nu s-a produs brusc, ci in trepte si in timp si nu fara manifestatii si proteste populare de mare anvergura, care erau pe cale sa o destabilizeze, cel putin, partial. Astfel, Generalul Charles de Gaulle (22 noiembrie 1890 - 9 noiembrie 1970), succesor al lui René Coty (Republica a IV-a), al 18-lea Presedinte al Frantei intre 9 ianuarie 1959 - 28 aprilie 1969 (ales pe 21 decembrie 1958), ″instigatorul″ celei de-a V-a Republici franceze, seful ″Frantei Libere″, care rezista Regimului de la Vichy (condus de catre Maresalul Philippe Petain, intre 10 iulie 1940 - 20 august 1944, in timpul ocupatiei naziste), fostul Presedinte al Guvernului Provizoriu intre 1944-1946, ultimul fost Presedinte al Consiliului de Ministrii intre 1958-1959, singurul distins cu titlul de ″Grand Maître de l’Ordre de la Libération″, apartinea partidului politic RPF (Rassemblement du Peuple Français), cunoscut si ca Partidul Gaulle-ist, un partid de dreapta inspirata din Rezistenta franceza (din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial), pe care l-a fondat pe 14 aprilie 1947 (si al carui Presedinte a fost pana la disparitia ei pe 13 septembrie 1955). Devenit UNR (Union pour la Nouvelle République) pe 1 octombrie 1958 (pana in 1968) pentru a-l sustine in revenirea lui la putere, el devine UDR (Union pour la Défense de la République) intre 1968-1971, schimbandu-si numele in Union pour les Democrates Français, intre 1971-1976, pentru ca ulterior, din 1976, sa devina RPR (Rassemblement Pour la République), fondator pe 21 septembrie 2002 al UMP (Union pour la Majorité Présidentielle, ulterior, Union pour un Mouvment Populaire), pentru a-l sustine pe Jacques Chirac la alegerile prezidentiale din 2002 Georges Pompidou (5 iulie 1911 – 2 aprilie 1974), al doilea Presedinte al Republicii a V-a si al 19-lea al Frantei, ales pe 15 iunie 1969 (in exercitiu din 20 iunie) cu un procent de 58,21% din voturi, ramas in functia suprema al statului pana la decesul sau, fost Prim-Ministru al Generalului De Gaulle intre 14 aprilie 1962 – 10 iulie 1986 (un record de durata pe atunci !), fost Presedinte al Bancii Rothschild, a apartinut tot Partidului Gaulle-ist in formele sale UNR si UDR (sensibil mai putin gaulle-iste, decat RPF, in varianta sa ″originala″, de pe vremea ″domniei″ Generalului !), cu o ″usoara″ deviere catre centru. VGE-Valéry Giscard d’Estaing (nacut pe 2 februarie 1926), al treilea Presedinte al celei de-a V-a Republici si cel de-al 20-lea al Frantei, ales pe 19 mai 1974 (in exercitiu intre 27 mai 1974 – 21 mai 1981) cu 50,81% din voturi fata de candidatul Partidului socialist, François Mitterrand, Membru al Consiliului Constitutional din 21 mai 1981 (la putin timp dupa infrangerea lui de catre François Mitterrand si la data inceperii mandatulului prezidential al acestuia), Titularul Fotoliului n° 16 al Academiei Franceze din 11 decembrie 2003, ″Parintele″ Constitutiei Europene, a fost Presedinte intre 1988-1996 al Partidului UDF (Union pour la Démocratie Française, fondator al Partidului MoDem - Mouvement Démocratique, in 2007). Un partid de centru-dreapta, fondat pe 1 februarie 1978 (pentru a-l sutine pe VGE in alegerile din 1981), de inspiratie democrat-crestina si laica. In concluzie, de-a lungul acestori mandate prezidentiale (inepand cu instaurareara Guvernului Provizoriu din 1944, prezidat de catre Charles de Gaulle), asitam, clar, la o ″migratie″ ale convingerilor politice in randul populatiei franceze de la ″dreapta″ (inspirata din Rezistenta), trecand prin centru-dreapta, spre ″stanga″, pana cand in 1981, François Mitterrand devine primul Presedinte socialist al Frantei! In ceea ce priveste Seviciul de Actiune Civica (SAC), el era un organism ″independent″ de Partidul Gaulle-ist, un fel de Politie paralela, in legalitate intre 1960-1981, creat dupa intoarcerea lui De Gaulle la putere in 1958, de catre o ″garda de fideli″ si devotati ″inconditional″ (sine qua non) gaulle-ismului, (sub forma unei asociatii conform legii specifice ONG-urilor din 1901) in serviciul Generalului Charles de Gaulle si apoi in serviciul ″succesiunilor″ gaulle-iste, considerat si ca o ″Politie paralela″! Conceput si organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca ″obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez in lupta contra comunismumlui. Insa, datorita epuratiilor efectuate in particular in anii 1968-1969, dar in general pana in 1981, numerosi membri ai SAC-ului (conform unor informatii furnizate de catre François Audigier), au fost tarati in fata tribunalelor, acuzati si condamnati pentru : vatamari voluntare corporale grave, port ilegal de arma, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals si uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, santaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de incredere, atentate, furturi si comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori in banda organizata, degradare de bunuri materiale si vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj si tot felul de talharii! Multi dintre membri sai spre sfarsitul existentei sale figureaza chiar si in fisierele talhariei la "drumul mare" ("Le grand banditism"), precum si in cele ale organizatiilor de exrema dreapta. La inceputul anilor 1980, datorita unor conflicte de interese (dar si lupta pentru putere !), care apar intre membrii si conducatorii locali, respectiv, departamentali, in cadrul SAC-ului, Pierre Debizet (vezi fotografia alaturata), unul dintre fondatorii si seful organizatiei este alertat de fidelii sai si incearca sa ia niste masuri drastice pentru a putea tine sub control situatia. Insa, este deja prea tarziu, pentru ca in 1981 la Marsilia are loc celebra drama de la Auriol, o crima aparent politica, care ar fi fost comisa de catre menbrii ai SAC-ului departamental Bouche du Rhône. In lupta pentru putere, Inspectorul de Politie Jacques Massié responabilul local al SAC-ului este asasinat cu bestialitate, in noaptea de 18 catre 19 iulie la Douronne-Auriol (regiunea urbana a Marsiliei) de catre membri ai acestuia cu intreaga sa familie : sotia sa, Marie-Dominique cu parintii ei Maurice si Emanuelle Jaqueme si baietelul lor Alexandre, precum si cumnatul lui, Georges Ferrarini (sotul lui Marina Massié sora lui Jacques), cadavrele lor fiind ingropate intr-o zona dezafectata ! (Cum credem ca s-ar fi procedat si cu Agnès Le Roux ! A se vedea si articolul legat de disparitia ei misterioasa, in care n-ar fi fost exclusa interventia SAC-ului : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17213:cine-a-ucis-o-pe-agnes-le-roux-o-noua-pista-dupa-30-de-ani&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7). Deghizat in asasinat politic, comandidat de catre adjunctul sau la SAC, Jean-Joseph Maria, Comando-ul ar fi fost condus de catre Lionel Collard, fost parasutist in Legiunea Straina, avand alaturi si alti patru fideli lui Maria : invatatorul, Jean-Bruno Finochietti (vezi fotografia lui cu cei doi copii ai sai) si functionarii de la Posta, Ange Poletti, Didier Campana si Jean-Francois Massoni. Desi, conform planului diabolic conceput (care ar fi fost conceput de catre SAC !) nu trebuia executat decat Jacques Massié, restul familiei a fost si a lichidata, in stil barbar, mafiot (gen Al Capone !), pentru a nu lasa martori in urma ! Maria si Collard, arestati si condamnati la inchisoare pe viata, au negat intotdeauna implicarea lor in acest masacru ! Restul Comandoului, cei care au executat ″contractul″ politic au fost condamnati la pedepse lungi de inchisoare, dar astazi sunt liberi. In ceea ce il priveste pe Inspectorul de Politie Jacques Massié, ulterior s-a aflat ca ar fi fost implicat intr-o serie de activitati ilegale (mai mult decat dubioase !), printre care si delapidari importante, respectiv, deturnari de fonduri, care il dezonorau atat ca politist cat si ca responsabil departamental al SAC-ului local! APROFUNDAREA DOSARULUI Printre membri initiatori al SAC in 1959 se disting Jacques Koch-Foccart (31 august 1913-19 martie 1997), Secretarul general la Palatul Elysée al afacerilor africane si malgase intre 1960-1974, adevaratul sau patron si confident al Generalui ; Pierre Debizet (20 decembrie 1922–11 mai 1996), un erou al Rezitentei franceze in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un vetren al ″Frantei Libere″ (ramura Libération du Nord si BCRA-Biroul Central de Informatii si Actiune) ; Christian Fouchet (17 noiembrie 1911-11 august 1974), erou al ″Frantei Libere″, fost Ambasador in Danemarca intre 1958-1962, fost Presedinte al Comitetului de studiu al Proiectului de uniune politica a CEE (Comunitate Economica Europeana-Franta, Germania, Italia, Benelux) intre 1961-1962 ; Charles Pasqua (nascut pe 18 aprilie 1927), fondator al RPF Alpes Maritimes (Sudul Frantei) in 1947, cofondator RPR in 1976, fost Ministru de Interne al Frantei in perioada 20 martie 1986-10 mai 1988, respectiv, 29 martie 1993-11 mai 1995 si prietenul sau Étienne Leandri (1915-1995), cunoscut si sub numele de ″Le Pépé″, ″Le vieux Monsieur″, ″Le petit Monsieur″, ex-colaborator notoriu al Gestapo-ului, reconvertit ulterior in traficul de droguri, protejat de catre CIA pentru activitatile sale anti-comuniste ! Oficial, SAC-ul a fost infiintat pe 4 ianuarie in 1960, data inregistrarii lui la Prefectura Parisului cu scopul de a-l sustine inconditional pe Generalul De Gaulle si ideologia gaulle-ista ! In principiu, el recruta militanti gaulle-isti dar si ″altii″ (borfasi ordinari ai epocii !), care puteau servi gaulle-ismului pentru simplul motiv ca ei ar fi servit Rezistenta franceza intre 1940-1944, cum ar fi Joseph Brahim Attia (10 iunie 1918-22 iunie 1972), fost membru al celebrei organizatii criminale pariziene ″Des Tractions Avant″, specializat in spargeri si jafuri armate in zona Place Pigalle, in perioada 1940-1960, ex-patron al localului ″Gavroche″ la Paris (Strada Joseph de Maistre) ; François Marcantoni (28 mai 1920-17 august 2010), corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut si sub numele de ″Monsieur François″ sau ″Commandant″, oficial, girant de cabaret si vanzator de tablouri, in realitate insa, un gangster specializat in furturi cu violenta, bracaje (jafuri armate) si santaj, considerat implicat in uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie si Alain Delon, al carui prieten se considera, ca de-altfel si al lui Jean-Paul Belmondo, var al influentului Om politic francez (corsican) si inalt functionar al Statului, Jean-Charles Marchiani, fost si ofiter in cadrul DGSE (Diretia Generala a Securitatii Externe) si Christian David (supranumit ″Le Beau Serge″), o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, ″membru asociat″ la French Connexion, implicat in asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, si foarte probabil al Omului politic marocan Mehdi Ben Barka, in asasinarea lui JFK in noiembrie 1963, recrutat de catre Antoine Guérini (1902-1967, corsican de origine, specializat in prostitutie si proxenetism, la Marsilia, in perioada 1940-1965), in contul mafiei americane (Carlos Marcello, nascut Calogero Minacore in Tunisia, din parinti sicilieni stabiliti la New Orleans in Luisiana, proprietar de sala de jocuri, cunoscut pentru spargeri armate de banci si trafic de stupefiante ; Santo Trafficante Jr., fabricant de tigari, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat in trafic de droguri si extorcare de fonduri, la Tampa in Florida si Salvatore Giancana, cunoscut si sub numele "Momo", "Mooney", "Sam the Cigar" sau "Sammy", din parinti sicilieni stabiliti la Chicago in Illinois, membru al bandei de raufacatori Forty-Two Gang inca din tinerete, implicat ulterior intr-o sereie de asasinate de drept comun si politice). Desi existau o serie de "amanunte" care puneau in evidenta clara faptul ca David ar fi fost in contact cu Jack Leon Rubenstein (Ruby) prin intermediul lui Guérini si cu "tripletul" mafiot : Marcello-Trafficante-Giancana, care la randul lui l-a executat pe Lee Harvey Osvald, principalul suspect in asasinarea lui JFK, Comisiei Waren, insarcinata cu ancheta, i-au scapat aceste "amanunte" (voit sau nu !), motiv pentru care David a fost disculpat in acest dosar ! In timpul razboiului de independenta al Algeriei, multi membri SAC favorabili Algeriei franceze, demisioneaza in bloc ! In particular, Pierre Debizet isi lasa locul de sef al SAC-ului, lui Paul Comti, un bodyguard al Generalului. Odata cu demisia celor fideli ai lui De Gaulle si al miscarii gaulle-iste, SAC-ul incepe sa recruteze indivizi din ce in ce mai putin seriosi, (mai mult chiar dubiosi, cu antecedente penale grave !), iar "incidentele", la inceput politice, iar ulterior chiar si de drept comun (care nu mai reprezentau miscarea gaulle-ista, ideologia gaulle-ismului !) incep sa succede in lant. Astfel, in 1965, SAC-ul este banuit ca ar fi participat la rapirea si sechestrarea sefului opozitiei marocane Mehdi Ben Barka. De-altfel, Jaqueline Hémard si Ali Bourequat, membri ai Retelei Voltaire acuzau SAC-ul ca ar fi fost finantat si de catre traficul de stupefiante din Maroc. In perioada mai-iunie 1968, in timpul marilor revolte poulare spontane in Franta, precum si al marilor manifestatii de natura culturala, sociala si politica contra societatii traditionale, a capitalismului si a imperialismului, contra gaulle-ismului aflat la putere, membri ai SAC-ului deghizati in angajati ai serviciilor SMUR (Serviciul Mobil de Urgenta si Reanimare, ″importat″ sub numele de SMURD in Romania de catre Raed Arafat), respectiv, SAMU (Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenta), ataca manifestantii pe care îi imbarca in ambulante si îi zdrobesc in bataie in localurile QG (cartierul lor gneral !) din strada Solférino, preparand simultan si o contra-manifestatie in favoarea lui De Gaulle. Este tot SAC-ul care dupa alegerile din 1968 a lichidat din caminele de tineret (Maisons des Jeunes) diverse asociatii (organizatii de tineret de stanga) cum au fost cele Maoiste sau Katangaiste, care faceau propaganda comunista. Ulterior, SAC-ul (cu contributia lui Foccart !) a creat grupul "l’UNI" contra "subversiunilor de stanga" in mediul universitar. Pe de alta parte, Debizet, a ajutat sindicatul studentilor in toate demersurile pe care acesta l-a facut pe langa guvern pentru ameliorarea conditiilor socio-economice ai studentilor si pentru revalorizarea lor pe plan social. In in mai 1968, cu ocazia manifestatiilor fara precedent din istoria Frantei moderne, Foccart aduce inapoi pe Debizet in fruntea SAC-ului. El decide inlocuirea cartii de membru al SAC-ului, care semana mai mult cu un "Police Card" si solicita noilor aderenti (dar si celor vechi, teoretic !) extrase din cazierul lor judiciar. Asta insa nu impiedica SAC-ul sa lupte ferm, cu mijloace mai mult sau mai putin legale (dar si ilegale !) contra comunismului. In anii 70, Patrice Chairoff publica in Libération un plan detaliat al SAC-ului, atribuit lui Gérard Kappé, din Marsilia, un om de incredere si fidel lui Charles Pasqua, privind distribuirea locurilor in stadioane ai sustinatorilor partidelor de stanga cu scopul de a-i putea "supraveghea" pe acestia si eventul sa-i provoace "la nevoie" sub un pretext sau altul, int-un timp cand conflictul dintre partidele de orientare de dreapa si de stanga isi atinge apogeul ! In repetate randuri se produc incidente sangeroase soldate cu victime ! Rolul principal, dar necunoscut al SAC-ului, in realitate, era supravegherea Partidului Gaulle-ist, precum si ale intereselor sale siocial-politice ! Conform noului model de recrutare, Responsabilul departamental (judet in Romania) al SAC-ului trebuie sa fie membru al comitetului UNR (Union pour la Nouvelle République), apoi UDR (Union pour la Démocratie et la République) si in sfarsit RPR (Rassemblement pour la République), care ulterior intra in coalitia de dreapta UMP (Union pour la Majorité Présidentielle). Prin aceasta "filiera" in general, Jacques Foccart este informat direct de catre sefii departamentali ai SAC-ului, care transmite lui Debizet toate informatiile despre unii "posibili alesi ai natiunii" compromisi dar si "incomozi" ai opozitiei care vor fi indepartati de la candidaturile lor chiar inainte ca justitia se se autosesiseze. Din documentele furnizate de catre Daniele Ganser si publicate inca in 2005, reiese ca si Jacques Chirac ar fi fost presedinte de drept al Sac-ului in 1975! Avand in vedere scandalul national legat de SAC, de degradarea imaginii sale in cadrul societatii civile, dupa castigarea alegerilor prezidentiale de care Mitterrand, in mai 1981, o comisie parlamentara (majoritar de stanga) solicita dizolvarea SAC-ului. Astfel, ordonanta de urgenta a scoaterii in afara legii a SAC-ului ajunge in Parlament, iar in 1982 este votata lichidarea lui definitiva ca organizatie (miscare) gaulle-ista! Insa, imediat dupa dizolvarea lui apar si "succesorii" lui cum se intampla in general ! Cum "Ursul isi schimba parul dar naravul ba", noul Ministru de Interne de atunci Charles Pasqua infinteaza SDL-ul (Solidarité et Défense des Libertés) care intruneste membri ai RPR, UDF si vechii gaulle-isti de la SAC, insa si unele miscari "foarte" de dreapa (vezi "extrema dreapta"), cum ar fi PFN (Parti des Forces Nouvelles). Acest prim nou "descendent" al SAC-ului n-a prea avut o existenta "fericita"! In urma atentatului din strada Marbœuf la Paris 1982 comis de catre Carlos in cadrul celui de-al doilea val de atentate syro-iraniene, comise asupra lui Béchir Gemayel (personalitate politica libaneza) si a Ambasadei Franceze la Beyrouth, Liceului Carnot, Ambasadei Israelului, Bulevard St Michel, Pub St Germain, Capitole Paris-Toulouse si Strada Rosiers, miscarea Pasqua a organizat o manifestatie la care militantii CNIP (Centre National des Indépendantes et Paysans) si PFN se "disting" din pacate in rau, ceea ce conduce rapid si la "dizolvarea " DDL-ului. Trebuie sa mentionam si faptul putin cunoscut ca Charles Pasqua a fost exclus din SAC la ordnul lui Jacques Foccart la inceputul anului 1969 pentru ca a incercat sa preia controlul cu ocazia evenimentelor din mai 1968. O alta organizatie gaulle-ista cunoscuta, descendenta al SAC-ului, era MIL (Mouvement Initiative et Liberté) al carui sediu se afla la Levallois-Perret (aria metropolitana pariziana) si care utiliza pe afise ca simbol "Crucea Lorraine", a avut ca presedinte intre 1981-1986 pe Jacques Rougeot. "Descendenta" tot al SAC-ului, fondata de Michel Debizet dupa alegerile prezidentiale din 1981, chiar inainte de dizolvarea lui, structura era creata pe "scheletul" solid al "UNI" pentru a permite celor mai vechi membri, intrati ulterior in viata profesionala sa fie "aproape" de mediul universitar. In sfarsit, "Le Sachet", creat din fonduri oculte ale statului ("La caisse noire" de l’état !), apare si el ca o miscare gaulle-ista, inlocuindu-l in secret SAC-ul, cu concursul a catorva politisti de elita, gaulle-isti convinsi, mari patrioti, fideli generalului si gaulle-ismului, el insa nu a rezitat in timp, fiind lichidat la putin timp dupa infintarea lui. Pe scurt, in acest context social-istoric si politic, in jurul orei 09H20, in dimineata zilei de 19 iulie 1981, un vecin care lucra in apropiere remarca fumul gros si nergru emanat de catre cosul (de fum) al casei lui Jacques Massié, Inspector stagiar de Politie (fost brigadier, subofiter), membru al RPR, Presedinte local (regional) al SAC Marsilia (Bouches du Rhône), care datorita retelei gaulle-iste reuseste sa integrezae Scoala de Politie pentru Inspectori de la Cannes-Ecluse in Departamentul Seine Maritimes (Regiunea urbana pariziana). Ceva mai tarziu, in jurul orei 10h10, soseste la Bastide (Ansamblu compact de reuniuni de locuinte pe un teren agricol privat, vezi fotografia alaturata) de la Douronne (Auriol), a lui Jacques Massié, sora ei Marina, pentru sarbatorirea unei aniversari (onomastici), careia vecinul îi aduce la cunostinta faptul ca in seara zilei precedente, pe 18 iulie a luat ceva foc in casa. Nevazand nicio masina in curte, Marina si vecinul cred ca ei s-ar fi putut duce la Spital pentru ingrijiri medicale, insa imediat dupa ce intra in casa, ei constata o dezordine de nedescris : mobila sparta, dulapuri desfacute, biroul lui Massié complet dezmembrat, urme de incendii, pete de sange si disparitia familiei Massié, compusa din sase persoane : Jacques Massié si sotia sa Marie-Dominique, respectiv, baietelul lor in varsta de sapte ani, Alexandre, precum si a parintilor sotiei: Jules si Emmanuelle Jacquèmes, cu sotul ei, Jo (Jacques Georges Ferrarini). La sugestia vecinului, Marina Massié se adreseaza Brigadei de Jandarmerie din Marsilia, care cu membri ai PJ (Politia Judicciara) Marsilia se deplaseaza la fata locului si constata imediat ca incendiul nu este accidental (el fiind chiar in ″derulare″, cum lumanari au fost amplasate in mai multe zone usor inflamabile ale casei, pentru ca imobilul sa ia foc !). La etaj, anchetatorii gasesc masca de chirurg a lui Finochietti, funii de diferite dimensiuni (cu care au fost legati si strangulati membrii familiei), haine patate cu sange, precum si un pet cu apa gazoasa cu amprente digitale vizibile pe el. In exterior, ei gasesc masina socrilor lui Jacques Massié, la cca 300m de imobil, cu niste mocasini in portbagaj, cu diverse obiecte imprastiate in jurul lor (un ghiul, o pereche de ochelari, o bricheta, etc.) ca si cum cineva ar fi pierdut aceste obiecte, incercand sa fuga. Putin mai departe, pe trotuar, unde se termina "pista", era vizibila o balta de sange. Imediat, anchetatorii ajung la concluzia ca acest eveniment, iesit din comun, ar fi legat de persana lui Jacques Massié, cu atat mai mult cu cat el, ar fi scapat dintr-o tentativa de asasinat in luna aprilie. Fiind intotdeauna inarmat (chiar si in timpul liber, ceea ce denota o oarecare grija pentru persoana sa !) si notandu-si toate conversatiile, atat cele cu cei din SAC cat si cele avute cu colegii de serviciu, intr-o zi el spunea sorei sale (confirmat de-altfel si de catre alti membrii ai SAC in cadrul anchetei): "Pe chel, pe invatator si pe omul cu urechea taiata nu-i mai pot stapanii (controla) ". Cum dupa atentatul esuat asupra sa, Jacques Massié a depus la Politie o lista ai aderantilor SAC local (Marsilia), anchetatorii identifica, relativ cu usurinta pe cei trei : invatatorul (considerat model !) din cartierul Malpassé (Marsilia, 13e), cu calitati pedagogice deosebite, care locuia pe strada Republicii, Jean-Bruno Finochietti ; un fost legionar-pasutist (fost angajat in Legiunea Straina), Lionel Collard, omul cu urechea taiata, sef de echipa intr-o uzina la Marsilia si un sef de intreprendere familiala de constructii, Jean-Joseph Maria, chelul, despre care lumea stia ca ar fi fost Colonel in Armata franceza (dar care nu a fost decat un simplu soldat intr-o garnizoana la Nancy, nord-estul Frantei, Departamentul Meurthe et Moselle, Regiunea Lorena, traversat de catre Meurthe si un canal care uneste fluviile Rhin si Mense, la cca 100km de fontiera Germana si Benelux), care ar fi participat la un Comandou SAC compus din cinci asasini. Desi sunt arestati si supusi unor interogatorii repetate, semnificativ de lungi care vor dura 41 de ore (din cele 48 autorizate), ei neaga orice implicare a lor in masacru, insa, faptul ca PJ (Politia Judiciara) Marsilia, care efectua ancheta, identifica amprentele invatatorului "model" pe petul de apa gazoasa, la locul masacrului, acesta cedeaza sub influenta presiunii (psihice) la care este supus, incepe sa planga si trece la marturisire ! El indica politistilor complicii sai fara sa dezvaluie numele lor (numindu-i cu primele litere din alfabet : A, B, C, D, executantii, care au participat alaturi de el si cu Z cel care a comanditat asasinatul), precum si locul unde se afla cadavrul lui Massié, refuzand insa sa-i insoteasca ! Maria si Collard, neaga totul in bloc si nu colaboreaza cu anchetatorii. La proces insa, aproape accidental, Finochietti il identifica pe Collard cu litera A, ca fiind seful Comandoului, care la randul lui i-a facut pe magistrati sa inteleaga ca oricum, Massié era cazut in dizgratie si ca zilele lui erau numarate, fara insa sa precizeze nici de ce si nici cine urma sa-l lichideze ! In continuare, studiind cu atentie lista aderantilor SAC a lui Massié, anchetatorii interpeleaza alte 12 persoane printre care îi identifica si pe ceilalti trei participanti (care vor si recunoaste faptele lor !), functionari la Posta, sindicalisti, apartinand la CGT (http://cufr-prpagrandesecolesfranaises.blogspot.com/2012/01/les-grandes-organisations-syndicales.html): Didier Campana, un pasionat de motociclete, cu studii pe psihologie, Ange Poletti si Jean-François Massoni necunoscuti autoritatilor politienesti si judiciare (fara cazier juridic, ceea ce este si o conditie necesara pentru ocuparea unui post de functionar), ultimul indicand si locul unde cadavrele restului familiei pot fi gasite, fara sa vrea nici el sa se deplaseze la fata locului. In aceasi zi, in ziua descoperii macelului, conform indicatiilor lui Finochietti, este gasit si corpul lui Jacques Massié, ucis cu arma alba, abandonat intr-o zona dezafectata pe colina Petit Galibier (Departamentul Var) in Alpii francezi, intre Cerces (est) si Masivul Arves (vest), in valea Guisane. Pe 30 iulie, conform declaratiilor lui Massoni sunt gasite si cadavrele celorlalte persoane, in fundul unei mine dezafectate la Luc, in centrul Departamentului Var, la nord-est de Toulon, pe axa centrala Nisa-Marsilia. Derularea evenimentelor, ne permite sa facem o idee destul de clara despre SAC, precum si modul in care acesta isi desfasura activitatea criminala. Deja, in aprilie 1981, Massié a prevenit Politia ca Jean-Joseph Maria, adjunctul sau la SAC, considerat unul dintre fidelii sai si Lionel Collard, fost parasutist legionar, ar fi la originea unor focuri de arme trase asupra masinii sale pe la inceputul lunii, iar sotia lui Marie-Dominique a solicitat directorului scolii unde invata Alexandre, intensificarea vigilentei. Datorita absentelor repetate le sedintele si reuniunile SAC, se pare ca Jean-Joseph Maria, adjunctul lui Massié, care isi dorea sa ajunga seful SAC-ului din Marsilia, il ″banuieste″ (dupa parerea mea, vrea sa implementeze ideea membrilor SAC) pe acesta de tradare si malversatie (alianta cu socialistii dupa castigarea alegerilor prezidentiale, in mai, de catre Mitterrand), motiv pentru care concepe planul diabolic de rapire si sechestare, iar ulterior, de asasinare a lui Massié, pentru recuperarea documentelor secrete SAC aflate la proprietatea acestuia de la Auriol. Planul macabru este pus in aplicare in jurul orei 15h10 pe 18 iulie 1981 si va dura ore in sir (pana la ora 19h20) timp in care, Comandoul patrunde in imobilul locuit de familia Massié, iar Marie-Dominique, sotia, fiul ei, Alexandre, in varsta de 7 ani, tatal si mama ei, cu cumnatul lui Massié, sunt brutalizati si torturati cu violenta, apoi legati de maini si picioare si sechestrati la primul etaj al casei, lasati in "custodia" (grija !) invatatorului cu "chip de inger", Finochietti (se pare cel mai las dintre ei !), tatal model, a doi copii, pe care desi il implora  Marie-Dominique: "Ne vor ucide pe toti, salveaza macar copilul", din pacate, "ingerul pazitor", n-o asculta. Pentru ca SAC-ul "gaulle-ist" solicita acest sacrificiu ! Iar daca il solicita, inseamna ca exista un motiv intemeiat. Si in acest caz, ordinul (lui Jean-Joseph Maria, adjunctul "fidel" a lui Massié) se executa si nu se discuta! Pentru ca Jacques Massié este un tradator, deci trebuie pedepsit ! Cu moartea ! Insa, ghinion. Din nefericire, cel cautat nu era acasa ! Mentionam aici ca "ingerul pazitor" Finochietti, l-ar fi putut lasa pe Alexandre sa scape (sa fuga), pentru ca in spatele lui (asa cum rezulta din analiza detaliata al spatiului) exista un geam intredeschis prin care exista si posibilitatea de a parasi neobservat imobilul, cu o iesire in curtea exterioara. "Ingerul pazitor" a mai comis insa, inca o gresala ! Care i-ar fi fost fatala. In ciuda faptului ca purta o masca de chirurg pentru a nu fi recunoscut, el nu si-a dat seama ca Marie - Dominique Massié, avea sa-l descopere, ceea ce nici nu i-a fost foarte dificil, pentru ca el facea in particular, cursuri cu Alexandre ! Astfel, esecul este total : cinci prizonieri, pe cand ei se asteptau ca in imobil sa nu fie decat Massié, care era absent ! In plus, Finochietti a fost si recunoscut ! Motiv pentru care, in jurul orei 17h45, Lionel Collard, seful "misiunii" politice ia decizia de a-i ucide pe toti! Astfel, este el cel care îi strangueaza pe toti la baza scarii cu o coarda, dupa ce vor cobori la parter, in bucatarie ! Alexandre ramane ultimul. Finochietti il strange in brate, iar Poletti il loveste de mai multe ori cu un vatrai. Dar Alexandre rezista in ciuda ranilor grave. Atunci, invatatorul model, îi infige un cutut de bucatarie ininima, ca sa nu mai sufere ! Collard si Massoni sunt cei care vor scoate cadavrele din imobil si le vor transporta in mina abandonata la Luc. Finochietti, Poletti si Campana raman in casa pana la sosirea lui Massié acasa, in jurul orei 02h40, si Finochietti il ucide cu mai multe lovituri de pumnal (ajutat de Poletti si Campana), inainte sa incerce sa fuga de acasa, cand isi da seama de capcana care i-a fost pregatita. Cadavrul lui a fost dus si abandonat de cei trei intr-o padure, aproape de Auriol, pe colina Petit Galibier. Sub juramant, la proces in fata Juriului Popular Bouches du Rhône (Marsilia), in mai 1985, Finochietti declara in fata instantei, ca i-ar fi spus lui Massié inainte sa-l ucida : "niciodata n-ai sa stii ceea ce s-a intamplat cu ai tai", la care el ar fi raspuns : "de ce tocmai tu ? " Atat el, cat si Poletti, Campana si Massoni, au pledat "vinovat " in fata instantei judecatoresti. Finochietti si Campana au fost condamnati la douzeci de ani de recluziune criminala, iar Massoni, la cinsprezece ani de recluziune criminala. Jean-Joseph Maria, cel care a premeditat si conceput asasinatul lui Massié, Lionel Collard si Ange Poletti ("colaboratorul" lor fidel), care au organizat-o, au fost condamnati la inchisoare pe viata, cu toate ca atat Maria cat si Collard au dezmintit participarea lor la acest masacru ! Astazi sunt toti liberi ! Intr-un alt dosar, Pierre Debizet, seful national al SAC, considerat ca un instigator al masacrului, inculpat pentru omucidere voluntara si sechestare de persoane, incarcerat timp de sase saptamani, este achitat in apel, de catre Parchetul de pe langa TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Paris, in 1984, iar incepand din 1986 devine delegatul general al MIL. El a murit pe 11 mai 1996, ca si Maria de-altfel, de cancer. Poletti si Massoni traiesc in Corsica, iar Campana in regiunea urbana a Marsiliei. La 56 de ani, Jean-Bruno Finochietti, a fost incarcerat timp de 13 ani (din cei 20 la care a fost condamnat), fiind eliberat pe 23 iulie 1994. Dupa ce s-a recasatorit, a trait o perioada in Italia si apoi in Bielorusia. Astazi traieste din picturile pe care le vinde. Si in sfarsit, Lionel Collard, din informatiile pe care detin din mediul carceral francez, de la fostii mei studenti "institutionalizati" cu care am lucrat in penitenciarele franceze, el traieste in Romania ! Ca urmare, a acestui masacru, Comisia Parlamentara numita de catre Mitterrand, formata numai din parlamentari de stanga, cum cei de dreapta au refuzat participarea lor, hotareste disolutia definitiva a SAC-ului pe 3 august 1982. In 2006, la varsta de 64 de ani, Marina Massié a scris o carte despre masacrul de la Douronne (Auriol), intitulata : "La vie d'une rescapée" (Viata unui supravietuitoare), aparuta la Éditions France Europe. In 2007, dupa 26 de ani de la eveniment, Marina Massié l-a intalnit pe Jean-Bruno Finochietti pe strada ! Chiar daca ea nu-l poate ierta niciodata (ceea ce pare evident, pentru ca in masacru, ea si-a pierdut fratele, sotul si nepotul !), el a acceptat sa dialogheze cu ea in localurile jurnalului "La Provence" din Marsilia. Acesta i-a marturist, printre altele, ca viata lui este un calvar datorita cosmarurilor pe care le traieste din cauza mustrarilor profunde de constiinta, pentru tot ceea ce a facut. Ca il are in fata ochilor inca privirea nedumerita a lui Alexandre si îl aude in urechi inca rezonand glasul lui Jacques Massié : "De ce tocmai tu ?" COMENTARIUL AUTORULUI Intr-un climat daunator de "periculoasa mitomanie", aparent, Jacques Massié, inspector stagiar de politie, seful local al SAC Marsilia, ar fi fost in conflict cu ierarhia sa. Acuzat de tradare si de malversatiuni, el ar fi vrut sa transmita documente secrete ale SAC (privind activitatea sa criminala !), noii puteri politice de stanga proaspat instalata la Palatul Elysée. Din acest motiv, SAC-ul ia decizia de a-l lichida ! Un "simplu" asasinat (!), care insa, din pacate, se transforma intr-un masacru : asasinarea lui, precum si a familiei acestuia. In ciuda faptului ca toti cei implicati (direct sau indirect) in masacrul de Douronne au fost judecati si condamnati, nu numai cei care au recunoscut faptele: Finochietti, Poletti Campana si Massoni, dar si ceilalti doi care au negat tot timpul implicarea lor in masacru (chiar si in timpul detentiei lor) : Maria si Collard, Curtea Populara Bouches du Rhône, in timpul procesului din 1985 nu a reusit sa clarifice, daca masacrul de la Auriol a fost sau nu o crima politica ! Cu alte cuvinte, el a fost comanditat sau nu de catre adjunctul lui Massié, Maria in contul SAC-ului local din Marsilia, cu acordul si sprijinul lui Debizet ! Pentru ca prin achitarea lui Pierre Debizet, in 1984, implicarea SAC-ului national, evident, a fost exclusa ! Asasinii au vorbit putin si au pastrat secretul chiar pana si astazi, cand fapta este deja prescrisa ! In plus, nu s-a lamurit nici daca "misiunea" ar fi fost prevazuta de la inceput ca un masacru (al intregii familii !) sau numai sub forma unui "simplu" asasinat (a lui Jacques Massié). In cadrul investigatiilor pe care le-am facut in acest dosar (studiind zeci si zeci de documente ale epocii), dupa trei decenii de la evenniment am incercat sa raspundem la niste intrebari pe care le-am pus independent de decizia justitiei, precum si de rezultatele obtinute de catre anchetatorii insarcinati cu acest dosar. Primul element care dupa parerea noastra ar trebui lamurit este daca Debizet a fost achitat pe buna dreptate sau procesul sau ar fi fost "traficat", nu atat in interesul sau personal, cat in cel al gaulle-ismului, imaginea caruia trebuia salvata cu orice pret ! Mentionam ca daca acest lucru astazi, in Franta deceniului doi al secolului XXI, practic nu ar fi posibil, in contextul social-politic cu trei decenii in urma, el nu ar fi fost deloc socant, avand in vedere tensiunile sociale aparute in randul populatiei civile (atat pe plan politic cat si economic), precum si lupta partidelor politice pentru putere. Studiind profilul politic si militar, precum si personalitatea lui Debizet, am putea fi aproape siguri ca el era un gaulle-ist convins, un om drept, cu o coloana vertebrala solida si ca, in principiu, nu ar fi putut comandita asasinarea lui Jacques Massié ! Cu atat mai mult, a familiei sale ! Insa, in 2010 (la numai patru ani de la moartea lui !), descoperirea unui "nou element" poate puna la indoiala acest lucru. Este vorba de asasinarea lui Pierre Goldman (1944-1979, vezi fotografia alaturata), fratele vitreg al celebrului autor-compozitor-interpret francez, Jean-Jacques Goldman (producator de muzica de varietati si pop rock), din parinti polonezi de origine evreiasca, cu tatal Alter Mojsze Goldman (1909-1988), angajat in Rezistenta franceza la Lyon in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Scriitor si jurnalist, el se angajeaza devreme si cu fermitate in politica extremei stangi, in timpul studentiei fiind responsabil cu Serviciul de Ordine al UEC (Uniunea Studentilor Comunisti) la Sorbona, ceea ce sigur nu a fost pe placul SAC-ului, motiv pentru care el ar fi fost asasinat, "in ziua mare", la Paris (in Piata Abbé Georges Hénocque, in 13e) de catre un Comando compus din membrii sai, pe 20 septembrie 1979, fara ca autorii sa fi fost "descoperiti". Reconvertit si devenind membru cu "drepturi depline" al Crimei Organizate (marele banditism francez), dupa ce revine din Venezuela in 1969 (unde petrece un an in trupele de gherila), Pierre Goldman, comite trei bracaje (jafuri armate) in Paris 13e, la farmacia (Farmachi) din strada Ernest-et-Henri-Rousselle, la o Casa de Moda (Vog) si la o Agentie CAF (Casa de Alocatii Familiale), inainte sa fie "identificat" de catre martori oculari, in bracajul sangeros pe 19 decembrie 1969 la farmacia Delaunay, in care doi farmacisti (femei) sunt ucisi (iar un client si un politist, Gérard Quinet, sunt raniti grav), de pe Bulevardul Richard Lenoir (aflata in vecinatatea resedintei mele, la Paris si patronul caruia il cunosc !). Arestat, Pierre Goldman, neaga participarea sa la bracajul de la farmacia Delaunay, recunoscand insa, primele trei comise anterior ! Curtea cu Jurati (Juriul Popular) de la Paris, nu tine insa cont de declaritiile lui si il condamna in 1974 la inchisoare pe viata, pe cand inca ghilotina facea ravagii in Franta ! (Vezi si articolele autorului legate de abolirea pedepsei capitale in Franta : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=19377:ghilotina-o-masina-qumanaq-si-qdemocraticaq-de-ucis-&catid=11:cultura&Itemid=15; http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=19348:pedeapsa-capitala-&catid=8:justitie&Itemid=12; http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=23501:rolul-pozitiv-al-pedepselor-lungi-de-inchisoare&catid=8:justitie&Itemid=12; http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17543:qpadurea-spanzuratilorq&catid=4:anchete&Itemid=9)! Sustinut de catre "miscarea de stanga", in plina "afirmare" si expansiune pe scena politica franceza (batalia pentru Elysée intre centristul VGE si socialistul Mitterrand, din care primul castiga la limita !), precum si de catre personalitati marcante ale intelectualitatii si ale artei "de stanga" franceze : Jean-Paul Sartre (21 iunie 1905-15 aprilie 1980, filosof existentialist, scriitor si jurnalist francez, Premiul Nobel 1964), Simone de Beauvoir (9 ianuarie 1908-14 aprilie 1986, eseista, scriitoare, reprezentanta de frunte al existentialismului si feminismului francez, Premiul Goncourt 1954), Simone Signoret (Kaminker, 25 martie 1925-30 septembrie 1985, celebra actrita si scriitoare franceza de origine evreiasca, Premiul Oscar 1960, Premiul César 1978), Maxim Le Forestier (nascut pe 10 februarie 1949, celebru autor-compozitor-interpret francez, care îi consacra si un cantec : "Viata unui om"), la al doilea proces al sau (dupa anularea primului), in fata Juriului Popular Somme din Amiens (Picardie) in 1976, aparat de catre celebri avocati de prestigiu Georges Kiejman (Paris) si Emille Pollack (Marsilia), el este recunoscut nevinovat in jaful armat din 19 decembrie 1969 din Bluevardul Richard Lenoir, iar pentru cele pe care le-a recunoscut, va fi condamnat la 12 ani de recluziune criminala, fiind eliberat dupa cateva luni, avand in vedere incarcerarea lui in arest preventiv, precum si gratiile (acordate de catre JAP-Judecatorul responsabil cu executia pedepselor) de care a beneficiat in timpul acestei detentii. In inchisoare, Pierre Goldman scrie doua carti autobiografice de mare succes : "Souvenirs obscurs d'un juif polonais né en France" (Amintiri obscure ale unui polonez evreu nascut in Franta) care se va vinde in peste 60.000 de exemplare (din care, avocatul lui, Arnaud Lyon-Caen ofera chiar si un exemplar fiecarui membru al juriului, inainte de procesul de revizuire), respectiv "L'ordinaire Mésaventure d'Archibald Rapoport" (Intamplarea ordinara neplacuta - Patania lui d'Archibald Rapoport), care atrag simpatia unei parti a opiniei publice. Dupa eliberarea sa in 1977, colaboreaza la cateva cotidiene importante : "Les Temps", "Modernes" si "Libération", ceea ce insa va fi de scurta durata, pentru ca joi, pe 20 septembrie 1979 este ucis cu patru gloante (identificate in corpul lui), nu departe de domiciliul lui la Paris (13e) de catre un Comando format din trei asasini, care comunicau intre ei, in spaniola, conform martorilor. Asasinantul este revendicat la AFP (Agentia Franceza de Presa) de catre o organizatie de extrema dreapta : "Honneur de la Police" (Onoarea Politiei), afiliata la Grupos Antiterroristas de Liberación (GAL), organizatie para-politieneasca si para-militara spaniola, activa intre 1983-1987, avand ca obiectiv lupta contra militantilor separatisti din Tara Basca ETA (Euskadi Ta Askatasuna). La inmormantarea lui in celebrul cimitir parizian "Père Lachaise" au participat peste 27.000 de persoane, printre care numeroase personalitati ale intelectualitatii stangi, sotia lui (cu care s-a casatorit in inchisoare!), dand nastere fiului lor Manuel, numai la cateva ore dupa asasinarea lui. Privind aceasta executie, mai mute ipoteze au fost avansate de catre anchetatori, fiind vorba, fie de catre o organizatie politieneasca de extrema dreapta nemultumita de achitarea lui, fie de catre serviciile secrete franceze, carora leaderii de extrema stanga nu le erau pe plac sau, in sfarsit, fie de catre GAL pentru ca Goldman ar fi avut relatii stranse cu ETA. In aprilie 2006, celebrul comisar Lucien Aimé Blanc (care a participat la capturarea si executia "Inamicului public n°1" al Frantei, Jacques Mesrine, figura legendara al marelui banditism francez (a se vedea si articolul: http://dossiers-criminels.blogspot.com/2011/01/affaire-mesrine.html) afirma ca este, un colaborator al RG (Serviciul de Informatii Generale), "indic"-ul (informatorul) lui, Jean-Pierre Maïone, cel care l-ar fi ucis pe Pierre Goldman, cu borfasi marsilieni ai GAL, care i-ar fi marturit acest lucru mult mai tarziu ! La finele anului 2009, un individ numit Gustavo ("soldat politic contra marxismului") l-a contactat pe jurnalistul de investigatie Michel Despratx, care a urmarit de aproape ancheta si i-a marturisit ca el ar fi facut parte din acel Comando, alaturi de unul care lucra pentru DST (Departamentul Securitatii Teritoriului, Contraspionaj), si celalat pentru RG (Informatii Generale), care lupta contra "subversiunilor de stanga". Faptul ca individul afirma cu certitudine ca misiunea ar fi fost comanditata si supervizata de catre forul suprem (national) al SAC, el nefacand altceva decat sa execute un "contract" politic, Pierre Debizet pare a fi responsabil si de acest asasinat! Gustavo mai mentiona si ca :"Seful Comandoului (cel de la DST) le-a spus ca Debizet considera scandalos faptul ca Goldman a fost achitat. Sub nicio forma acest individ nu trebuie sa imbatraneasca linistit", iar dupa executarea "contractului", le-a declarat : "Eu am revendicat actiunea, la nivelul cel mai inalt se stie ca sunt eu. Voi nu aveti niciun amestec" ! Michel Despratx, pe 29 ianuarie 2010, la ora 23h05, in cadrul unui film documentar (emisiunea "Spécial Investigation") intitulat : "Cum l-am ucis pe Pierre Goldman", pe celebrul canal privat de televiziune Canal+, a facut publica aceasta marturisire. In interviul lor, atat Directorul General al Politiei, Robert Panraud, cat si Ministrul de Interne, Christian Bonnet, au afirmat ca ei nu aveau nicio cunostinta de acest "contract" politic pe care l-ar fi comanditat SAC-ul! Chiar daca pentru multi acest film este extrem de convingator si vinovatia lui Debizet pentru ei este indiscutabila, revizionandu-l de nenumarate ori, eu nu impartasesc aceasta parere. Eu nu sunt convins ca Debizet ar fi fost la curent cu acest contract al SAC executat in 1979 in Dosarul Goldman, cum nici cu masacrul comis in Dosarul Massié (pe care l-am putut studia in cele mai mici detalii !) executat in 1981, in care de-altfel el a si fost achitat in 1984. Cu atat mai mult cu cat, cele doua asasinate au avut loc in conditii complet diferite, iar metodele utilizate de catre asasini erau si ele diferite. Daca Goldman a fost executat in stil mafiot, gen Al Capone (in plina zi, in fata unori martori, cu arma de razboi, metoda utilizata de catre grupari extremiste sau de catre retele de raufacatori specializate in jafuri armate care activeaza in cadrul marelui banditism, cu scop demonstrativ, pentru a inspira frica si teroare, a se vedea si articolul : http://dossiers-criminels.blogspot.com/2012/01/laffaire-pierre-michel.html), Massié (precum si familia lui) a fost executat printr-o metoda clasica specifica SAC-ului (in spatele "scenei" sau mai exact "departe de mumea dezlantuita", pe asuns, dupa rapire, sechestrare, prin : strangulare, injunghiere, bataie, tortura, metode utilizate ca catre structurile paramilitare), avand in vedere rolul lui, cel putin, neficial, de "Politie paralela" in sprijinul gaulle-ismului (A se vedea si : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17213:cine-a-ucis-o-pe-agnes-le-roux-o-noua-pista-dupa-30-de-ani&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7) In concluzie, responsabilitatea lui Debizet in masacrul de la Auriol, dupa parerea mea, poate fi cel putin pusa la indoiala. Ceea ce este conforma cu decizia justitiei in 1984. In sfarsit, daca Debizet nu era la curent cu contractul executat de catre Comandoul format din : Collard, Finochietii, Poletti, Campana si Massoni, ceea ce n-ar fi fost exclus, ar fi fost posibil ca instigatorul acestui masacru sa fi fost numai Jean-Joseph Maria, adjunctul lui Massié la SAC local Marsilia, care vroia cu orice pret sa-l elimine pe acesta, pentru a putea prelua conducerea organizatiei locale ! O serie de documente si marturii mi-au permis sa deduc ca intre Massié si Maria exista o rivalitate profunda, ceea ce de fapt, ar fi putut fi cheia problemei ! Amandoi erau carieristi dar se si complaceau in avantajele (in natura !) pe care functia le punea la dispozitie ! Absolvind Scoala de Inspectori de Politie (in regiunea pariziana), Massié, de la gradul de brigadier (subofiter) a fost avansat la cel de inspector (ofiter), ceea ce îi consoilida si mai mult postul lui de sef al SAC-ului local Marsilia, cu toate ca avea si promisiuni ca va fi (poate) mutat la Paris. Maria, fostul "Colonel" (de-fapt un simplu soldat intr-o garnizoana din Nancy), sef al unei intreprinderi familiale, mai in varsta si mult mai versat, avea promisiuni si el (conform unor documente pe care le-am descoperit !) ca il va putea inlocui pe Massié, care, mai mult ca sigur, va fi transferat la Paris. Numai ca Massié, la SAC Marsilia era seful local suprem ! Si era bagat in tot felul de afaceri, mai mult sau mai putin dubioase, in regiune, care îi aducea un profit considerabil (cel putin de 10 ori mai mult decat salariul sau de inspector) si n-avea de gand sa se mute nici din regiune si nici din "Bastida" sa de la Douronne. In primul rand pentru ca urmasul sau in functia de sef, Maria, ar fi descoperit delapidarile si deturnarile de fonduri in care era implicat si l-ar fi santajat, iar in al doilea rand, pentru ca Massié, "rural" din sudul Frantei cum era, era si adept al principiului : "decat codos la oras, mai bine in statul tau fruntas !" Cel putin asa reiese din corespondenta lui cu apropiatii, precum si din notile lui personale ! Desi, nu este o certitudine ca n-ar fi reusit sa integreze cu succes si structurile (mafiotice ?!) mai inalte ale SAC-ului la Paris si nici ca nu s-ar fi putut imbogatii si mai mult pe acolo, avand in vedere ca avea mult mai multe posibilitati de a se face remarcat, Massié, in ciuda unei posibile oferte pe care ar fi avut, a hotarat sa ramana, acasa, la Marsilia. Fiind si Inspector de Politie, faptul ca nimeni niciodata nu-l va mai putea muta de acolo fara acordul lui, era o certitudine, atat pentru el, cat si pentru Debizet ! In aceasta situatie, lui Maria nu i-a mai ramas decat o singura solutie ! Sa-l lichideze (din invidie si pentru a se razbuna pe el, pe succesul lui, pe familia lui, pe casnicia lui care parea reusita!) sub acoperirea unui contract politic al SAC-ului ! Din documentele pe care le-am putut studia (cu concursul autoritatilor locale si pentru care le multumim si pe aceasta cale !), nu exista niciunul care sa confirme ca Debizet era la curent cu proiectul lui Maria. Mentionez aici si faptul ca Debizet, dupa demisia lui in 1960 (pentru ca s-a opus politici de autodeterminare a Algeriei a lui De Gaulle !), a fot adus inapoi la conducerea SAC-ului (in calitate de Secretarul sau general), de catre Jacques Foccart (distins in 1995 de catre Jacques Chirac cu Medalia "Grand Officier de l’Ordre de la Légion d’Honneur"), odata cu evenimentele din 1968, intocmai pentru a controla fardelegile comise de catre membri acestuia si pentru a pune capat abuzurilor in care acestia au fost implicati. Este el, Maria, cel care i-a convins pe subalternii sai : Finochietti, Poletti, Campana si Massoni (in calitatea lui de adjunctul lui Massié), ca banuindu-l pe acesta de tradare (colaborare cu comunistii !), Debizet i-ar fi dat mana libera sa-l lichideze! Fara ca el sa fi vorbit in prealibil despre acest "contract" politic cu Debizet. Cu atat mai putin cu acesta sa-i fi dat acordul. Pentru mine aceasta pista para a fi cea reala ! In plus, deghizat in asasinat politic (in care ar fi fost implicat SAC-ul!), pepepsele pronuntate de Juriul Popular (care a fost puternic influentat de contextul social-politic al timpului !), contra celor care au executat, efectiv, misiunea, au fost mult prea blande! Pe de-o parte, avand in vedere recenta abolire a Pesepsei Capitale, de catre Mitterrand (prin intermediul Ministrului de Justitie, numit cu acest scop, Robert Badinter, marele umanist si avocat abolitionist, profesor de drept, care a aparat, benevol, zeci de condamnati la moarte care asteptau pe culoarele mortii sa fie executati), iar pe de-alta parte, pentru ca imaginea marelui De Gaulle (si al gaulle-ismului) era inca vie in mintea unei minoritati semnificative (importante chiar !) a societatii civile. Inainte de abolirea pedepsei capitale, pentru acte criminale, mai putin grave sau asemanatoare, pedeapsa cu moartea si inchisoarea pe viata, era considerate "clasice". (A se vedea si articolele autorului pe aceasta tematica : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=27273:eliberarea-celui-mai-vechi-deinut-din-europa&catid=8:justitie&Itemid=12; http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=24602:renasterea-lui-seznec&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7; http://dossiers-criminels.blogspot.com/2011/01/affaire-dils.html; http://dossiers-criminels.blogspot.com/2010/12/affaire-ranucci.html) Mai sunt doar cateva amannunte. Daca Jean-Joseph Maria a planificat masacrul de la inceput sau, a fost "obligat", ulterior, fortat de imprejurari, sa-l puna in aplicare, pentru ca Finochietti, in ciuda faptului ca purta o masca de chirurg, a fost recunoscut de catre Marie-Dominique, sotia lui Massié. Intrebarea nu este gratuita, pentru ca daca Comandoul nu dorea lichidarea intregii familii, putea sa verifice, daca Massié era sau nu acasa ! In cazul in care nu era (cum s-a si intamplat!) puteau sa-l astepte (asa cum au si facut!) la urcare catre "Bastida" de la Douronne cand se intorcea acasa, si l-ar fi putut asasina, fara dificultati, inainte sa ajunga in casa ! Mai mult, puteau sa si dispara fara sa fi fost vazuti. Iar, ulterior, chiar daca ar fi fost identificati, rezultatul ar fi fost identic: arestarea lor, dar poate, cu pedepse ceva mai "blande" (mai putin severe). Cel putin pentru executanti! Si in sfarsit, daca Collard cunostea sau nu, adevarul. Sau chiar si el a fost o "victima" a lui Maria. Cum Maria a murit in 1996, singurul care ne-ar putea lamuri, ar fi numai el. Iar din fericire sau nu, el traieste in Romania. Ar trebui sa-l gasim pentru a cunoaste adevarul ! NOTA Misterul in acest dosar ramane complet (total!), chiar daca justitia, practic, si-a facut "datoria" ! Chiar si dupa treizeci de ani de la eveniment ! Astfel incat, pe 11 iulie cand Marina Massié l-a intalnit pe strada pe Jean-Bruno Finochietti (la mai putin de 2km de la locuinta ei !) la Marsilia, era convinsa ca nu este el asasinul lui Jacques, fratele ei, precum si al nepotului ei, Alexandre, care ar fi trebuit sa implineasca 37 de ani. Apoi s-au revazut din nou pe 20 iulie. In sfarsit, au acceptat in localulurile Jurnalului "La Provence", la Marsilia, un dialog "face to face" ! Iar realitatea a fost cruda : Finochietti recunoaste ca el a fost cel care, practic, i-a asasinat pe amandoi, dandu-le lovitura de gratie, "din mila", pentru a le scurta suferinta ! Si numai dupa 13 ani efectuati din cei 20 la care a fost condamnat, el a fost eliberat, cum a afectuat jumatate din pedeapsa si JAP-ul (Judecatorul Responsabil cu executia pedepselor) a considerat ca Finochietti este "vindecat " si poate reintegra sociertatea civila ! El a acceptat sa adere la SAC pentru ca sotia sa a fost agresata la Merlan (langa Béthenville, nordul Frantei). El a fost si singurul dintre toti care a avut remuscari. Cata generozita ! Si asta pentru ca el nu se considera un monstru. Si in plus, el adora copii ! Doar si el este tatal a doi copii pe care îi adora. A acceptat cu resemnare ura Marinei, insa a precizat ca putem la fel de bine trai cu ea, ca de-altfel si cu dragostea. Cata filosofie ! Tot el sustinea ca nu s-au dus la Massié pentru a-i masacra familia, ci numai pentru a-l interoga despre unele documente ale SAC, cum el era considerat un posibil tradator. "Totul a avut loc noaptea si in grup, ceea ce este diferit !" Collard spunea ca sunt la mijloc interese ale statului si "exista atat de mult fantasm si mitomanie in jurul personajelor". In realitate, putin conteaza ceea ce credea Finochietti (sau ce i s-a spus !), pentru ca las si manipulat cum era de catre Collard si Maria, chiar daca planul lor ar fi fost masacrul familiei Massié, Finochietti, tot nu ar fi aflat in timp util. Chiar mai mult. Daca Marina Massié, astazi in varsta de 67 de ani, s-ar fi dus acasa la ei pe 18 iulie 1981 seara (si nu pe 19 dimineata !), ar fi fost si ea ucisa cu ceilalti membri ai familiei. Chiar daca astazi ea traieste, i-a pierdut insa pe toti pe care i-a iubit : pe Jacky (Jacaues), fratele ei, pe Jo (Georges Ferrarini, sotul ei) si pe nepotul ei, Alexandre. In plus, in 1991 a murit si baiatul ei : Gilles. Iata de ce, intr-adevar, ea se poate considera cu siguranta, o supravietuitoare in acest masacru ! In sfarsit, am gasit si pe cineva care l-a intalnit si chiar l-a si cunoscut, ulterior, pe Finochietti, dupa eliberarea lui, care il descrie in felul urmator: " (…..). L-am cunoscut pe Dl. Finochietti in cadrul activitatii mele profesionale. (….). Tot timpul cat am fost in preajma lui, nu am avut cunostinta de trecutul sau, dar, am aflat ulterior, cine era, citind ziarele din arhiva! Din punctual meu de vedere este un barbat "charmant" (fermecator !), politicos, generos si foarte carismatic. Sincer, eu cred ca el a fost implicat in aceasta intamplare (mascrul de la Auriol), fara vointa lui (…). Nu pot spune ca ceea ce a facut este pardonabil, vreau doar sa precizez faptul ca este un om umil, discret si sunt convins ca el nu mai traieste dupa acest eveniment, ci doar…supravietuieste. (…)…fiinta umana, deseori, poate sa-si piarda controlul…. ! (Mimi Alex) In ceea ce il priveste pe Jean-Joseph Maria, comanditarul masacrului, desigur, Comandoul, nu numai ca a lichidat familia Massié, dar i-a recuperat si o valiza a lui Jacky pastrata de catre acesta intr-un loc secret in "Bastida" sa de la Douronne. Nu vom stii niciodata ceea ce continea, din pacate! Collard, care traieste in Romania, poate ar fi singurul care ne-ar putea lamuri! Thomas CSINTA, Jurnalist de Investigatii Criminale, Atasat de Presa, Paris (Politia Capitalei, Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omului-Natiunile Unite, Ziarul ″Necenzurat″)

DIN CULISELE ATACULUI ÎMPOTRIVA LIBIEI (I)

Evaluare utilizator: / 1
Cel mai slabCel mai bun 

Anchetă necenzurată

Scris de Teodor FILIP

Luni, 21 Martie 2011 18:58

OPERAŢIUNEA „ODYSSEY DAWN” ŞI INTERESELE MARILOR PUTERI Prin posturile de televiziune asist, ca foarte mulţi cetăţeni, la două evenimente la nivel planetar, care vor avea urmări deosebite pentru umanitate. Cutremurul din Japonia de 9 grade pe scara Richter urmat de alte sute  cutremure între 5,5 şi 7 pe aceeaşi scară…un tsunami de 10 metri, exploziile nucleare cu răspândirea de material radioactiv au dat înapoi Ţara Soarelui Răsare cu zeci de ani. Poporul japonez oferă lumii o lecţie de curaj, demnitate şi hotărâre. În nici un caz de resemnare. Sentimentul de amărăciune şi neputinţă care m-a cuprins este o povară greu de dus. Şi…pe 19 martie, la ora 18.45, aflu siderat că a început operaţiunea „Odyssey Dawn”, când Franţa, Marea Britanie, SUA au pornit atacul asupra Libiei, din aer şi de pe mare, pentru a impune decizia ONU de instituire a zonei de interdicţie ariană asupra acestei ţări. Ulterior li s-au adăugat şi avioane canadiene, sosite la o bază aeriană din Italia. Coaliţie internaţională acţionează în baza mandatului dat de rezoluţia 1979 a Consiliului de Securitate al ONU Toate aceste atacuri mă sperie şi mă fac să mă întreb: până unde va merge coaliţia internaţională? Scopul declarat este perfid: „Să-l oprim pe Gaddafi să omoare cetăţeni libieni”. Oare aşa o fi? Manifestaţiile libienilor împotriva tiranului Gaddafi au început pe date de 15 februarie, iar armata a încercat să o oprească în forţă aproape imediat.  Comunitatea internaţională a avut nevoie de ceva mai mult de o lună pentru a reacţiona! A avut loc un veritabil dans diplomatic pe o sârmă subţire în care declaraţiile făcute azi erau retractate a doua zi. Abia când trupele fidele lui Gaddafi atacau ultimul bastion al insurgenţilor – mulţi dintre ei mercenari străini -, oraşul Benghazi, la presiunea Franţei şi Marii Britanii a fost votată rezoluţia 1979, după care a început atacul din aer şi de pe mare. Este interesant următorul aspect, pe care analiştii şi formatorii de opinie care s-au înghesuit pe sticla televizoarelor nu l-au scos în evidenţă: decât după mai bine de o zi: NATO nu şi-a stabilit încă poziţia. Şi multe ţări membre sunt împotriva acestei intervenţii. Dacă Gaddafi ar fi reuşit să recucerească Benghazi nu ştiu pe unde scoteau occidentalii cămaşa. Nicolas Sarkozy (nume real Miklos Pal Istvan Sarkozy de Nady Bocsa – francez de origine maghiară evreiască) are un scop precis: să şteargă imaginea nefavorabilă care s-a abătut asupra oficililoir francezi. Finanţarea campaniei sale electorale de către familia Gaddafi nu a dat bine. Apoi, Michelle Alliot Marie, fostul ministru de externe, propunea voalat sprijinul Parisului pentru ca dictatorul Ben Ali să stăpânească manifestaţiile împotriva regimului său. Sarkozy l-a primit la palatul Elysee pe Mustafa Abdal Jalil, fost ministru al Justiţiei, devenit şeful politic al insurgenţilor şi a recunoscut Comitetul Naţional de Tranziţie din Benghazi drept singurul interlocutor din Libia. Ceea ce înseamnă amestecul în treburile interne ale unui stat independent şi suveran. Din acel moment, care a suprins toţi partenerii europeni, prin preşedintele său, Franţa a devenit cel mai aprig susţinător al opoiziţiei din Libia. Şi prim-ministrul britani, David Cameron, are tot interesul ca ţara sa să atace Libia. A fost aspru criticat pentru vizita pe care a efectuat-o în februarie în Egipt şi Kuweit, chiar pe timpul manifestaţiilor antiguvernamentale din ţările respective. A fost însoţit de reprezentanţii marilor trusturi producătoare de armament. Ceea ce demonstrează că Marea Britanie a înarmat trupele ce acţionau împtriva manifestanţilor. Se teme că acest aspect va ieşi la iveală. Mulţi se întreabă de ce Germania stă de-o parte. Nu mulţi cunosc că, după Al Doilea Război Mondial, Germania este foarte reticientă în a-şi trimite militarii pe teatre de război din exterior. Orice iniţiativă militară trebuie să aibă şi avizul Parlamentului. Este adevărat că militari germani sunt prezenţi în Afganistan. Dar această iniţiativă este foarte criticată la Berlin. În 2010, preşedintele Horst a declart că „angajamentul militar german în Afganistan urmăreşte protejarea intereselor comerciale”, fapt pentru care a trebuit să demisioneze. În altă ordine de idei, la vară în Germania vor avea loc alegeri regionale, iar coaliţia condusă de Angela Merkel nu stă pe roze. Această coaliţie mai are un scop ascuns, pe care nimeni nu-l aminteşte. Între 9-12 iunie 2011 va avea loc întâlnirea Grupului Bilderberg, în staţiunea elveţiană St. Moritz. Ziaristul Jim Tucker scrie: „Se speră ca invadarea Libiei va fi finalizată până în acel termen ca America să poată declanşa războiul împotriva Iranului.” Dar să vedem cine este personalitatea împotriva căreia s-au coalizat cele mai mari puteri ale lumii contemporane. CUM SE ÎNTOCMEŞTE FIŞA UNEI PERSONALITĂŢI POLITICE „Omul cel mai periculos din lume”. astfel l-a denumit preşedintele Ronald Reagan pe preşedintele Jamahiriei Arabe Libiene Populare Socialiste, Mu’ Ammar Gaddafi (sau Mihammar), iar pe data de 9 aprilie 1986, l-a descris ca un „câine turbat al Orientului Mijlociu”. De-a lungul anilor, alţi şefi de state l-au caracterizat în fel şi chip: -    „Un criminal vicios, sută la sută bolnav şi obsedat de un demon” (preşedintele Sadat al Egiptului); -    „Are o dublă personalitate – amândouă rele” (preşedintele Numeiry al Sudanului. Era considerat inamicul numărul unu al Occidentului în general, şi al Statelor Unite, în special. M-am hotărât să prezint cititorilor fişa acestei personalităţi politice, deoarece un fapt este incontestabil: a sprijinit terorismul internaţional. Dar să vedem cum s-a ajuns aici. Şi deoarece voi prezenta fapte şi întâmplări pe care cititorii le vor considera fabulaţţii, ţin să precizez: toate sunt rodul studierii documentelor unor servicii secrete, al fişei întocmite de CIA, a unor materiale ale unor scriitori care s-au documentat ani de zile, a mărturiilor persoanelor care au stat alături de el. Şi nu în ultimul rând, a discuţiilor păurtate cu persoane care au stat în Libia ani de zile şi a observaţiilor pe care le-am făcut pe timpul îndeplinirii misiunilor pentru asigurarea securităţii acestuia pe timpul vizitelor efectuate în România. Pe parcursul a zeci de ani, serviciiole secrete – atât occidentale, cât şi din ţările de sub influenţa Uniunii Sovietice – au întocmit mii de rapoarte despre tânărul căpitan Mu’ Ammar Abumenair el Gaddafi, care la vârsta de 27 de ani, la 1 septembrie 1969, cu ajutorul a 11 ofiţeri tineri, l-a înlăturat pe regele Idris, şi a preluat puterea în Libia. Spre exemplu, când doreşte, preşedintele american cere mapa cuprinzând rezultatele studiilor făcute asupra oricărei personalităţi politice din lume. Respectiv un dosar cu coperte albe, marcate cu ştampila bleu-pal, al CIA, şi un sigiliu CONFIDENŢIAL, intitulat „Studiu asupra personalităţii şi comportamentului politic…” şi urmează numele persoanei. Acest studiu face parte dintr-un program strict secret întreprins de CIA, începând cu sfârşitul anilor ’50. Pentru a pătrunde în detaliile cele mai intime ale personalităţii şi caracterului unui număr de lideri internaţionali,a folosit tehnicile de cercetare în psihiatrie cele mai perfecţionate. Fiecare lider este prevăzut cu câteva certitudini ale reacţiie sale în caz de criză. Castro, Nasser, Sadat, Mubarak, Charles de Gaulle, Idi Amin, Hruşciov, Brejnev, Ceauşescu ş.a., toţi au fost puşi sub microscoapele de disecţie ale CIA. Câteve dintre elementele profilurilor şi intimităţilor lui Castro şi Hruşciov au adus un ajutor decisiv lui Kennedy pentru conducerea negocierilor cu cei doi conducători în timpul „crizei rachetelor”. Fiecare profil este rodul unui efort financiar şi tehnic considerabil. Tot ceea ce priveşte subiectul respectiv a fost examinat: ce a influenţat viaţa sa, care au fost şocurile majore pe care le-a suferit, cum a făcut faţă şi dacă a folosit anumite mecanisme de apărare caracteristice. Agenţii au străbătut întreaga lume pentru a determina un singur fapt precis, explorând o singură faţadă a unei personalităţi. Alţi agenţi i-au căutat pe foştii camarazi de arme doar pentru a afla dacă personalitatea respectivă şi-a procurat sau nu plăceri sexuale cu mâna, dacă bea, dacă alimentle pe care le consumă sunt picante sau nu, dacă merge la biserică, cum reacţionmează în timpul stresului. Îi plac băieţii? Fetele? Şi unii şi altele? Îşi cunoaşte mărimea sexului? Are tendinţe sadice? Şi câte şi mai câte. Iar studiul privind personalitatea lui Gaddafi, demonstra că „este tot atât de şiret ca vulpea deşetului şi de două ori mai periculos.” RAPORTUL PRIVIND PERSONALITATEA PREŞEDINTELUI LIBIEI Raportul întocmit de agenţii CIA, privind personalitatea lui Gaddafi nu îl scuteşte de nici un amănunt. Filele raportului înfăţişează feţele vieţii acestuia: copilăria lui singuratică şi aspră din deşert, unde însoţea turmele tatălui său, traumatismul brutal ce i-a fost cauzat prin îndepărtarea sa din cortul familiei, pentru a fi trimis la şcoală; cum a fost dispreţuit de colegii săi, beduinii, care-l ignorau şi-l umileau pentru că era sărac, atât de sărac încât trebuia să doarmă pe pîmânt, într-o moschee şi să meargă 20 de kilometri pe jos, în fiecare vineri, pentru a se înapoia la cortul părinţilor săi. Prin investigaţiile întreprinse, CIA a regăsit clegii lui de cameră de la şcoala militară, unde ambiţiile sale politice au început să încolţească. Descrierea pe care aceştia au făcut-o lui Gaddafi adolescentul, nu avea nimic comun cu imaginea tradiţională a tânărului oriental, fericit şi petrecăreţ. Din contra, era portretul unui puritan sălbatic, care a făcut legământ de castitate până în ziua în care va reuşi să-l înlăture pe regele Idris. Era un tânăr care respingea alcoolul şi ţigările şi-şi implora colegii să-i urmeze exemplul. Raportul decsrie lovitura de stat – minuţios pregătită – ce l-a plasat la 1 septembrie 1969, la vârsta de numai 27 de ani, în fruntea unei ţări ce încasa două miliarde de dolari pe an din resursele petroliere. Aminteşte numele de cod ales de el pentru lovitura de stat „El Kuds” – Ierusalim. În acelaşi timp, raportul subliniază concepoţia extremistă a lumii musulmane, întoarcerea la legea Coranului, care taie mâna hoţilor, ucide cu pietre femeile adultere, condamnă beţivii la biciuire. Precizia măsurilor luate de Gaddafi după preluarea puterii: transformarea tuturor bisericilor în moschei; decretele care interziceau învăţământul în limba engleză şi ordonând ca toate documentele oficiale să fie redactate în limba arabă; punerea în afara legii a bordelurilor şi cunsumului de alcool; cum a condus cu revolverul în mână descinderile poliţiei ce aveau să închidă barurile de noapte din Tripoli, descinderile în casele particulare pentru a căuta alcool. Raportul analizează obiceiurile sale stranii: retragerile singuratice în deşert, exploziile sale de furie, cursele sale din sat, galopând pe un armăsar pur sânge, cu mantia albă fluturând în vânt. Gaddafi avea şi are un fix. Garda sa personală să fie formată din femei. Din doi în doi ani ele se schimbă. Sunt selecţionate dintre cele mai fanatice femei din nenumăratele triburi de beduini şi din localităţile Libiei. Înainte de a fi selectate în garda personală, urmează un program deosebit de dur, fiind supuse nenumăratelor teste. Şi sunt luptătoare desăvârşite din toate punctele de vedere. Le-am văzut la treabă şi m-au impresionat. Cele mai îngrijorătoare pasaje din raport sunt cele referitoare la lunga listă a actelor teroriste finanţate de preşedintele Libiei. Unele dintre ele concepute chiar de el. În concluzia raportului se subliniază că americanii sunt în faţa unui om extrem de periculos, un om însetat de răzbunare. Răzbunare pentru el personal, pentru poporul său, răzbunare pentru toţi arabii. Să vedem cum s-a ajuns la această situaţie. OBSESIA PREŞEDINTELUI RONALD REAGAN Teebuie să precizez un lucru: pe parcursul celor souă mandate, preşedintele Ronald Reagan şi-a dezvoltat o obsesia care îl va însoţi permanent: „teroristul colonel Mu’Ammar Gaddafi.” Mai ales când a luat cunoştinţă de documentul pe care îl prezint mai jos: „AGENŢIA CENTRALĂ DE INVESTIGAŢII Clasificare: SECRET Obiectul: sinteza eforturilor întreprinse de preşeşdintele Republicii Arabe Libiene pentru dotarea Libiei cu industria nucleară. 1972 – vara – Negocieri cu Washingtonul pentru cumpărarea unui reactor cu apă uşoară de 600 megawaţi. Veto din partea guvernului american. Sfârşitul anului 1972 – începerea lucrărilor de construire a unei Cetăţi a Ştiinţelor, la sud de Tripoli. Ademenirea unui inginer tunisian, care lucra la laboratoarele atomice din Saclay (Franţa), pentru a conduce programul libian poreclit „SEIF AL ISLAM” – SABIA ISLAMULUI. 1974 – Anexarea unui teritoriu la graniţa cu Ciadul, foarte bogat în zăcăminte de uraniu. Permis de cercetare acordat unor prospectori argentinieni; construirea unei uztine de prelucrare a minereurilor de uraniu. 1975 – Acord secret cu Pakistanul în vederea cumpărării de plutoniu. 1976 – februarie – Cumpărarea din Franţa, a unui reactor cu apă uşoară de 600 megawaţi. 1976 – aprilie – Tentativă de angajare a cinci fizicieni nucleari europeni de calificare internaţională. 1976 – decembrie – Achiziţionarea unui procent de 10% din capitalul Fiat. 1978 – Negocieri cu URSS pentru cumpărarea unui reactor de 400 megawaţi. 1979 – ianuarie – Intrarea în funcţiune a reactorului francez sub controlul AIEA” (Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, organism ONU, cu sediul la Viena, însărcinat cu inspectarea şi controlul instalaţiilor nucleare în ţările care au semnat Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, pentru a se asigura că materialele fisionabbile nu sunt deturnate în scopuri militare – nota T.F.). Concluzia acestui raport: „În ciuda eforturilor îndârjite ale colonelului Gaddafi pentru a crea în Libia o industrie nucleară, nimic nu ne permite să afrmăm prezenţa în Libia, la ora actuală, de materiale fisionabile în scopuri militare.” Pe faţă, conflictul între cei doi preşedinţi a început în anul 1986, când Gaddafi a anunţat că apele teritoriale ale Libiei în regiunea Golfului Sidra se vor extinde dincolo de limita recunoscută internaţional, de 12 mile. El a trasat chiar „o linie a morţii”, care în unele regiuni se afla la 150 mile de coasta libiană. Acest lucru l-a înfuriat pe mălaiul-mare american care a ordonat de câteva ori, avioanelor americane să depăşească „linia morţii”. Avioanele de luptă libiene au ripostat. La începutul lunii martie 1986, nave ale flotei a VI-a a Statelor Unite au execuat, în zonă, operaţiunea-exerciţiu numită „Focul preeriei.” Semnificativ este următorul fapt: în ordinul remis comandantului flotei privind acest exerciţiu, erau specificate şi următoarele: „Dacă este o singură victimă americană, vei bombarda cu acordul preşedintelui, cinci ţinte militare…Dacă Gaddafi iniţiază acţiuni agresive, din nou, după ce aveţi aprobarea preşedintelui, veţi bombarda teritoriul libian pe uscat, lovind instalaţii de pompare a petrolului şi alte ţinte economice.” Intenţiile belicoase ale americanilor erau clare. Între 23-26 martie a avut loc exerciţiul naval, în timpul căruia americanii l-au provocat, pur şi simplu pe Gaddafi. Bilanţul: peste 200 de libieni, majoritatea civili, au fost ucişi. Gaddafi a răspuns în stilul său caracteristic. Pe data de 6 aprilie, în clubul de noapte La Belle Disco, în Berlinul occidental, explozia unei bombe a provocat moartea unui soldat american şi a unei turcoaice. CIA l-a informat pe preşedinte că responsabilă de acest act terorist se face „incontestabil” Libia. Foto: shenkfamily.com

DIN CULISELE ATACULUI ÎMPOTRIVA LIBIEI (II)

Evaluare utilizator: / 4
Cel mai slabCel mai bun 

Anchetă necenzurată

Scris de Teodor FILIP

Marţi, 22 Martie 2011 18:40

ÎNCERCĂRI DE ÎNLĂTURARE A PREŞEDINTELUI LIBIEI Preşedintele Ronald Reagan a hotărât să-l înlăture, chiar fizic, pe preşedintele Gaddafi. Pentru a-şi atinge scopul, a încălcat toate legile dreptului internaţional. Alături de aliatul său credincios, Marea Britania, a lovit aerian Libia, fără nici un avaertisment, în încecarea de a-l asasina pe Gaddafi. În primele ore ale zilei de 15 aprilie 1986, peste treizeci de bombardiere ale forţelor aeriene şi maritime, unele decolate de pe aeroporturile militare din Marea Britanie, au lansat un atac aerian asupra oraşelor Tripoli şi Benghazi. Deşi ţinta era una singură – Gaddafi -, su fost bombardate două oraşe: 41 de civili libieni au fost ucişi, 226 răniţi şi zeci de clădiri distruse. Printre altele a fost lovită în plin şi clădirea ambasadei Franţei din Tripoli. Intenţie clară sau eroare? Franţa refuzase să pemită unui avion F-111, care decolase din Anglia, să survoleze spaţiul aerian francez, şi încă de la început, consultată fiind a refuzat să participe la această operaţiune. A mai fost lovită şi clădirea în care locuia Gaddafi împreună cu familia, situată în incinta cazărmii Babel-Aziziya. Soţia şi unul din copiii săi adoptivi au fost răniţi. De atunci, ura lui Gaddafi împotriva Statelor Unite ale Americii în special, şi a lumii occidentale în general, a crescut. Ulterior, preşedintele Reagan a spus, pe postul naţional de televiziune, că acţiunea pe care o ordonase a constituit, de fapt, o reacţie de „apărare” la actul terorist din Berlinul occidental! „Astăzi – a spus el din Biroul Oval – am făcut ceea ce trebuia să facem. Dacă va fi nevoie, o vom face din nou.” Dar întregul bombardament nu a fost decât un pariu prezidenţial pe viaţa liderului libian. Zeci de diplomaţi din mai multe state şi-au pus semnăturile pe „Cartea de amintiri”, aşezată într-o cameră de la intrarea în cazarmă în care fusese locuinţa prezidenţială, condamnând bombardamentul barbar al americanilor. Dar iată şi declaraţia lui Gaddafi în urma acestui bombardament: „Ne aşteptam la atacul din dimineaţa aceea, dar nu mă aşteptam să fie îndreptată împotriva domiciuliului meu, asupra familiei mele, asupra copiilor mei. De fapt, a fost neaşteptat, de aceea eram acasă cu familia mea, crezând că atacul va avea loc asupra obiectivelor militare. Eram pregătiţi, dar am fost surprinşi că atacul s-a executat asupra dormitorului meu, asupra dormitoarelor copiilor mei.” Interesant este că numeroşi prieteni l-au prevenit pe Gaddafi cu privire la un posibil bombardament din partea americanilor. Saudiţii, spre exemplu, au încercat să-i convingă pe americani să renunţe la bombardament. Când au văzut că rugămintea lor nu are nici un efect, l-au înştiinţat pe liderul libian. Apoi, în urma bombardamentului l-au rugat să nu întreprindă acţiuni în ţările europene (acţiuni teroriste asupra obiectivelor americane). Au motivat aceasta prin faptul că, atunci alianţa europenilor cu Statele Unite, împotriva Libiei se va întări. Gaddafi i-a ascultat, contramandând atacurile asupra Cretei şi Siciliei. S-a rezumat doar la atacul asupra staţiei de recunoaştere a Flotei a VI-a de la Lampedusa. A mai fost anunţat şi de centrala de trafic aerian de la Luqa (Malta), care l-a avertizat despre pătrunderea avioanelor F-111 în spaţiul aerian libian. Însă, trebuie subliniat că toate rapoartele CIA-ului înaintate preşedintelui Ronald Reagan se încheiau cu invariabila concluzie că „singurul mod în care Gaddafi poate fi scos de la conducere este asasinarea lui.” În acest sens a întocmit mai multe scenarii: „Moartea lui Gaddafi”, „Răpirea preşedintelui”, „Lupul zburător”  ş.a., după care au fost făcute chiar filme. Atât scenariile, cât şi casetele video au fost aprobate de preşedintele american. Comploturile CIA  s-au succedat, însă fără rezultate. Toate aceste scenarii, precum şi copii de pe casetele video intraseră în posesia colonelului Gaddafi. În cartea lui Bob Woodward, „Vălul: Războaiele secrete ale CIA-ului, 1981-1987” există o uluitoare confirmare despre gama largă de conspiraţii pe care preşedintele Reagan şi cele două administraţii de la Casa Albă le-au ţesut împotriva Libiei, în general şi colonelului Gaddafi, în special. În această carte se prezintă obsesia patologică a lui Reagan pentru preşedintele libian, toate acţiunile de dezinformare a opiniei publice şi jocurile murdare ale preşedintelui american. Sunt date chiar nume de cod ale unor acţiuni întreprinse împotriva liderului libian: Transafirul, Laleaua, Vălul. Toate acestea erau cunoscute şi de Gaddafi, care în mai multe convorbiri cu reporteri şi scriitori din întreaga lume, le-a adus la cunoştinţa acestora. Concluzia este de-a dreptul stupefiantă: de-a lung ul celor două mandate ale preşedintelui Reagan, Casa Albă, CIA şi Departamenmtul de Stat fuseseră penetrate. Toate acestea, precum şi atitudinea americanilor din ultimii ani, l-au îndârjit pe preşedintele Mu’Ammar Gaddafi. Mai ales că şi presa americană l-a prezentat mereu ca terorist. GADDAFI - „SPĂLAT” CU PETROL… Trebuie menţionat şi următorul aspect: în 1970 Gaddafi a închis bazele militare americane şi britanice şi a naţionalizat propietăţile comunităţilor evreieşti şi italiene. A devenit un oponent aprig al Israelului şi a încercat să unească ţările arabe sub flamura Profetului. Toate acestea l-au făcut dişmanul Israelului şi al Occidentului. Însă a oferit câteve surprize. În 1999, Gaddafi a denunţat terorismul şi a încecrat să se apropie de Occident, ceea ce i-a reuşit. Pentru noua sa poziţie, sancţiunile ONU care l-au izolat politic din 1990 au fost suspendate, iar în septembrie 2003 au fost anulate. A fost ca un fel de recompensă pentru că Libia şi-a anunţat responsabilitatea pentru atacul Locberbie. Drept urmare, mulţi lideri occidentali l-au vizitat oficial,iar el a făcut prima sa călătorie în aprilie 2004 la Bruxelles. După 15 ani de izolare.În iunie 2006 Washingtonul l-a şters de pe lista ţărilor care sponsorizează terorismul, iar în ianuarie 2008 a primit un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. SUA şi Libia au semnat un acord bilateral în august 2008, guivernul american primind în octombrie acelaşi an suma de 1,5 miliarde dolari de la Libia.În mai 1010 Libia a fost aleastă membră al Consiliului ONU pentru Dreptutile Omului, ceea ce a stârnit nemulţumirea multor lideri politic. Toate acestea denotă că politica se joacă murdar. Când Washingtonului şi ţărilor occidentale le convine, un lider politic chiardacă este dictator, chiar dacă a spijinit terorismul, este „iertat”. „Este dictator, dar dictatorul nostru”, se poate concluziona. Libia este membră a Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), deţinând cele mai mari rezerve petroliere din Africa. Exporturile de petrol sunt vândute în Italia, Germania, Spania şi SUA. Ţara se află pe locul 18 între cele cu rezerve de ţiţei demne de luat în seamă. Petrolul libian, de calitate foarte bună, este preferat pentru uşurinţa cu care se rafinează. Este motivul pentru care unii analişti au spus că Gaddafi ar fi fost obligat să se apropiede Occident, ca să pună economia ţării pe picioare după ani de sancţiuni. Ceea ce este fals! Occidentul şi Statele Unite abia au aşteptat ca liderul libian să facă perimul pas, pentru a-l „îmbrăţişa” cu cea mai mare căldură. „Banii sunt ochiul dracului”, spunea la un moment dat preşedintele Libiei, adăugând: „Cu bani ne apărăm ţara”. Iar Occidentul nu a avut nimic să-l încurajeze pe liderul libian să menţină „direcţia”. „Vreau să-l asigur pe colonelul Gaddafi că nu avem o agendă ascunsă şi că Marea Britanie şi Statele Unite acţionează cu bună credinţă şi cu bunăvoinţă”, a declarat Tony Blair în timpul vizitei sale în Libia. Iar Condoleezza Rice (pe timpul vizitei era ministru de Externe al SUA) a spus că atitudinea de acum a Vestului „e o recunboaştere a angajamentului Libiei de a renunţa la terorism” şi o consecinţă „a excelentei cooperări” în războiul contra terorirsmului!!! Răspunsul libienilor a fost tranşant: „Nu e nici o răsplată. Politica nu ştie cuvântul răsplată, ştie doar de interese, relaţii şi calculşe”, a precizat mi istrul de Externe, Abdel Rahman Shalgran. Preşedintele Gaddafi a mai oferit o surpriză. El a acceptat inspecţiile AIEA, a recunoscut existenţa unui program propriu de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, iar fiul său a recunoscut cumpărarea centrifugelor nucleare din Pakistan. Între Tripoli şi marile cancelarii occidenatale a avut loc o forfotă discretă a agenţilor secreţi care au analizat performanţele libiene şi instalaţiile ascunse în deşertul maghrebian. Fragmente ale programului libian au devenit publice, aşa cum a devenit publică şi explicaţia pentru episodul transportului de rachete nord-coreene interceptate de spanioli în Golful Persic chiar înaintea războiului din Irak. Capturate de către comando-urile speciale, Scud-urile nord coreene au fost lăsate să ajungă în Yemen la intervenţia Statelor Unite, gest care a provocat animozitate, la vremea respectivă, între Madrid şi Washington. Numai că Yemenul nu era destinatarul tarnsportului – care conţinea, alături de cele 15 rachete Scud, şi 85 de containere cu substanţe necesare producerii de arme chimice - , era doar intermediar pentru Libia. Statele Unite au permis derularea livrării respective pentru a nu submina eforturile Libiei de a obţine – prin negocieri secrete – plecarea liderului irakian Saddam Hussein de la putere. Astfel Libia şi-a asigurat ştergerea de pe „lista neagră”. Cele de mai sus sunt doar cîteva aspecte ale politicii murdare promovate de Marile Puteri.    NOUL DUBAI AL LUMII RAS DE PE SUPRAFAŢA PĂMÂNTULUI Începând din 2005 Gaddafi şi guvernul libian s-au folosit de sumele uriaşe obţinute din vânzarea petrolului pentru a-şi reclădi ţara, afectată mai bine de 30 de ani de sancţiuni internaţionale şi izolată pe plan extern. În plină criză mondială, în Benghazi, al doilea oraş al Libiei, după capitala Tripoli, deşi înconjurat de marele deşert saharian, au apărut mii de blocuri. Iar în Tripoli şi-au făcut loc zgârie-norii. Într-un ritm frenetic s-au construit spitale, şcoli, nfrastructura a fost modernizată ş.a. Toate aceste construcţii şi lucrări în valoare de zeci de miliarde de dolari au reprezentat semnul că Libia a ales calea creşterii economicve susţinute. „Libia chiar încearcă să devină un nou Dubai”, a declarat Carlos Caceres, reprezentant în Libia a AECOM, gigantul american în domeniul construcţiilor, care deţine un proiect în valoare de…80 de miliarde de dolari. Guvernul libian intenţiona să cheltuiască peste 500 de miliarde de dolari până în 2018 pentru a investi în proiecte asemînătoare. Comapnia turcă EMSAS a terminat în noiembrie 2010 un luxos complex în Tripoli: 2.000 de apartamente, un spital ultramodern, un mall gigant şi un uriaş patinoar. Până în martie 2011, firma turcească, TAV International, avea în plan să finalizeze reamenajarea Aeroportului Internaţional din Tripoli, cu două noi terminale. Libia aloca pentru finanţarea învăţământului de stat 38% din bugetul naţional! În acest sens, companiile americane Marlton şi New Jersey’s Hill International, aveau contracte în valoare de 8 miliarde de dolari pentru construirea a 25 de noi universităţi. Toate aceste proiecte au devenit de domeniul trecutului. Oraşul Benghazi aproape că este ras de pe suprafaţa pământului, iar în Tripoli au început bombardamentele coaliţiei internaţionale. PIERDERILE ROMÂNIEI În anul 1973 Gaddafi i-a propus preşedintelui Ceauşescu să dea României 6 miliarde tone de petrol, numai să rupă relaţiile cu Israelul. Nicolae Ceauşescu nu a acceptat oferta. După vizita întreprinsă de Nicolae Ceauşescu în Liba, Siria, Irak şi Libia, a avut loc o extindere foarte mare a relaţiilor dintre România şi Libia. Românii au construit miii de apartamente şi case, spitale, şcoli, şosele şi o autostradă, chiar şi un port pescăresc în Libia. Toate acestea erau plătite cu petrol. În urma discuţiilor dintre Ştefan Andrei, fost ministru de Externe al României între 1978 şi 1985 şi ministrul Ali Triki, la ONU, România a primit spre prospectare o cuprafaţă de 25.000 km pătraţi în Sahara. După ce s-a primit licenţa de exploatare, în urma prospectărilor, specialiştii români au descoperit în zona respectivă rezerve de 72 milioane tone petrol. Potrivit înţelegerii, 15% din petrol revenea gratis României – pentru că l-a descoperit, iar la restul rezervei avea prioritate. Statul român a investit enorm pentru construirea instalaţiilor petroliere necesare. Însă după evenimentele din decembrie 1989, noii guvernanţi au vândut drepturile asupra petrolului respectiv unei firme spaniole, care a plătit doar două tranşe din totalul de 200 milioane dolari. După privatizarea Rompetrolului am pierdut totul. Unde s-au dus comisioanele? Dar banii? La 1 martie 2011, datorile Libiei către România erau de 45.568.327 dolari şi 22.930.147 dinari libieni. ATACUL ASUPRA LIBIEI –  CONSPIRAŢIE A ELITEI MONDIALE? Ştirile privind intervenţia coaliţiei internaţionale împotriva Libiei se precipită. Analizând la rece, timp de două nopţi, venimentele, am să vă prezint o motivaţie ascunsă a Ocultei Mondiale. Nu am nicio stimă faţă de Gaddafi, care a ordonat armatei să tragă asupra populaţiei paşnice. Doresc să atrag atenţia că în spatele atacului asupra Libiei se ascunde o imensă conspiraţie. În articolul anterior am precizat care a fost motivaţia preşedintelui francez Sarkozy. De fapt, el a devenit o marionetă în spatele Elitei Mondiale. Rezoluţia ONU din 17 martie care autoriza folosirea forţei împotriva lui Gaddafi şi a guvernului său, a fost adoptată suspect de repede. Negocierile între statele membre ale Consiliului de Securitate al ONU au durat circa două săptămâni. A fost o operaţiune-fulger încheiată în spatele uşilor închise. Probabil au fost exercitate presiuni şi chiar ameninţări. Vă aduceţi aminte că pentru aprobarea atacului asupra Irakului au fost necesare luni bune de negocieri? Elita Mondială a făcut o mişcare foarte inteligentă: ambiţioasul Sarkozy a fost împins în faţă, iar Statele Unite retrase, deoarece lumea le consideră „jandarmul mondial”. Deşi Casa Albă a fost presată penztru a sancţiona dur atitudine lui Gaddafi, preşedintele Barack Obama a fost foarte prudent în a-l critica. Nu i-a cerut nici măcar să părăsească ţara cum a procedat aproape imperativ cu preşedintele Egiptului, Hosni Mubarak. America nu este cea mai mare apărătoare a democraţiei în lume? Washingtonul nu luptă pentru respectarea drepturilor omului? De ce face „discriminare” Problema este că preşedintele american are legături indirecte cu Gaddafi. Un singur exemplu în acest sens. De 23 de ani, reverendul Jeremiah Wright este sfătuitorul spiritual al lui Obama. Gaddafi a finanţat şi sprijinit organitaţia Naţiunea Islamică, al cărui lider – Louis Farrakhan – are legături strânse cu preşedintele Obama. Nu vi se pare curios că Liga Arabă a aprobat bombardamentul Libiei? Ceea ce dovedeşte progresele Elitei care s-a instalat şi în ţările arabe. S-a creat un moment foarte favorabil pentru a se realiza militarizarea completă a întregului Orient Mihlociu. Urmăriţi principalele canale de televiziune din lume, mass-media scrisă, dar şi site-urile de pe internet. Veţi constata că majortatea aprobă atacul asupra Libiei. Însă…atenţie la ştirile aparent nevinovate. Este foarte posibil ca în spatele lor să se afle evenimente importante. În timp ce lumea urmăreşte cu sufletul la gură evenimentele din Libia, cei aflaţi în spatele puterii vor desfăşura acţiuni fără importanţă, la prima vedere. Înlăturarea lui Gaddafi este preludiul pentru înlăturarea unui alt „rău” : preşedintele Iranului Ahmadinajad. Concluzia: Libia – preludiul pentru noul război? Doamne fereşte!

„BRITELITE” – ÎNCHISOAREA-FANTOMĂ DIN CENTRUL BUCUREŞTIULUI

Evaluare utilizator: / 2
Cel mai slabCel mai bun 

Dezvăluiri

Scris de Teodor FILIP

Sâmbătă, 11 Februarie 2012 11:52

Fără să ne dăm seama, într-o zi am putea să trecem liniştiţi pe lângă o adevărată ţintă vie a terorismului fără frontiere: o închisoare a CIA aflată, într-o locaţie neştiută, în plin centru al capitalei României. Asta dacă ar fi să dăm crezare scandalului centrelor de detenţie secrete ale ale închisorilor CIA, care pune din nou România pe harta răului, de data aceasta cu nume, locuri şi fapte. Potrivit AP, mai mulţi prizonieri Al-Qaida, între care organizatorul atentatelor din 11 septembrie, ar fi fost aduşi, în 2003, în Bucureşti, la o aşa-zisă locaţie “Britelite” - închisoarea CIA de pe teritoriul României. “ring” a stat de vorbă cu mai mulţi foşti sau actuali oficiali şi analişti care fie dau vina pe diverse servicii secrete, din Vest sau din Est, fie, cum este cazul generalului Talpeş, fost şef al spionajului românesc, pe… ”filiera elveţiană a dezinformării”. Probabil că o reacţie oficială fermă ar pune punct acestui joc “de-a alba-neagra” cu închisorile CIA pe teritoriul României. Povestea zborurilor secrete România a fost indicată ca fiind una dintre ţările care ar fi găzduit închisori CIA încă din 2005, în momentul dezvăluirii programului închisorilor secrete ale agenţiei americane, fapt negat sistematic de autorităţile de la Bucureşti. Mai întâi, au fost avioanele-închisori. Pe urmă, presupusa închisoare secretă din baza Kogălniceanu. Ulterior, un important raportor special al Consiliului Europei, senatorul elveţian Dick Marty, a dezvaluit, în iunie 2007, că în Polonia şi România ar fi existat centre de detenţie ale CIA, între 2003 şi 2005, cu acordul preşedinţilor celor două ţări. Au venit anul trecut, în august, aşa-zisele dezvăluiri ale unui fost agent CIA care dădea primele detalii în legătură cu un posibil loc al închisorii secrete: în Bucureşti, pe o stradă foarte populată, în zona unei clădiri recent renovate. Şi, în fine, zilele acestea, agenţia Associated Press dă numele (probabil de cod) al locaţiei din Bucureşti (“Britelite”) şi numele teroriştilor-şefi care ar fi fost aduşi acolo. Toate aceste informaţii explozive au o mare problemă: lipsa de probe. Aşadar, cineva vrea cu tot dinadinsul să ne pună pe harta Răului sau ceva ni se ascunde şi devenim, fără să ne dăm seama, ţinte vii în calea terorismului internaţional?! Ruta/rutele terorii Potrivit AP, citat de Hotnews, zborul de transfer al deţinutilor ar fi inclus închisorile CIA din Afganistan, Polonia, România, Maroc şi Guantanamo Bay. Zborul secret ar fi inceput în Kabul, de unde CIA l-a luat pe Mustafa al-Hawsawi din închisoarea Salt Pit. Avionul-închisoare ar fi zburat apoi la Szymany (Polonia), unde agenţii CIA l-au luat pe Khalid Sheikh Mohammed, pe care l-au dus la închisoarea “Britelite” din Bucureşti. Următoarea oprire ar fi fost în Rabat (Maroc). În fine, la 23 septembrie 2003, un avion Boeing 737, nemarcat, ar fi decolat din Maroc şi, la 24 septembrie 2003, aparatul ar fi aterizat la Guantanamo Bay. La bordul avionului se aflau cel puţin patru dintre cei mai importanţi prizonieri Al-Qaida: Abu Zubaydah, Abu Zubaydah, Ramzi Binalshibh şi Mustafa al-Hawsawi. În noiembrie 2003, Curtea Supremă americană ar fi decis să ia în considerare dacă deţinuţii de la Guantanamo pot da statul american în judecată şi, îngrijoraţi de ce ar putea povesti aceştia despre ”tacticile de interogare” ale CIA, cei din Administraţia de la Washington au hotărât să-i ducă pe prizonieri înapoi în închisorile din străinătate. România, ţintă colaterală Iată cum comentează analistul de politică externă Bogdan Chirieac acest scandal internaţional cu repetiţie. “Eu cred că este un război între serviciile de informaţii din SUA şi din ţările europene. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, când a izbucnit prima dată acest scandal, este de amintit că era un conflict între CIA şi Administraţia Bush, fiindcă un înalt oficial al administraţiei deconspirase identitatea unui agent secret care era, de fapt, soţia unui distins ambasador american aflat la post peste hotare. De acolo a pornit totul. Acum, eu cred că noi suntem în situaţia în care România şi alte state, bune aliate ale SUA, sunt un fel de victime colaterale. Nu văd alt motiv pentru care s-ar vehicula numele României într-un astfel de context care nici măcar nu este lipsit de pericol pentru că nu este un fapt pozitiv, nici măcar pentru un stat ca România să fie în vizorul fundamentaliştilor islamici pe motivul că, pe teritoriul său, s-ar presupune că sunt deţinute persoane care fac parte din conducerea Al-Qaida. Mai degrabă cred că este un fapt strict mediatic care nu are legătură cu realitatea, dar pentru care România trebuie să-şi ia măsuri care costă. Dacă mai ţineţi minte, la vremea respectivă, reprezentanţii presei internaţionale au fost invitaţi în România şi nu au găsit nimic. (…) În mod evident suntem victime colaterale într-un război care nu este al nostru. E adevărat că suntem aliaţi, suntem membrii NATO, însă nu cred că pe teritoriul României pot fi deţinute persoane ani de zile fără a fi judecate. Pentru că aici este toată problema, întrucât s-ar încălca principiile fundamentale ale Tratatului de la Copenhaga”, spune analistul Bogdan Chiriac. “O reacţie oficială, absolut necesară!” Ce e de făcut? “O reacţie oficială fermă de la cel mai înalt nivel este absolut necesară. Eu n-am auzit de «Britelite», dar, pe de altă parte, dacă există indicată o astfel de locaţie, ar trebui duşi din nou ziariştii la locaţia respectivă să vadă cu ochii lor despre ea este vorba”, mai comentează Chiriac. “Nu vine de la prieteni ai americanilor” Oficial, justiţia română nu a auzit de aşa ceva. Pe surse, chiar avem confirmarea că procurorii nu au înregistrat un dosar care să aibă legătură cu închisorile secrete. Pe de altă parte, rând pe rând, serviciile noastre secrete de spionaj şi contraspionaj, respectiv SIE şi SRI, precum şi MApN, prin miniştrii care au condus în perioada respectivă instituţia, au anunţat că nu deţin sau nu au obţinut date şi informaţii privind subiectul existenţei unui centru de detenţie CIA în Bucureşti, adăugând că, în cazul în care astfel de închisori ar fi existat, subiectul s-ar fi aflat în ziare. Iată ce ne-a declarat, în acest sens, fostul ministru liberal al apărării Teodor Atanasiu. “Eu, personal, nu am auzit niciodată de aşa ceva, dacă exista, obligatoriu trebuia să fiu informat (…) Informaţia nu vine în niciun caz de la nişte prieteni ai americanilor pentru că americanii ar fi primii care ar trebui să lămurească această problemă dacă ar fi adevărată”, spune fostul ministru. Generalul Talpeş şi… ”Filiera franceză” Un interesant punct de vedere are generalul Ioan Talpeş care aruncă pisica în… curtea elveţienilor. “Eu am considerat-o de la început o provocare atunci când am văzut şi unde a fost aruncată, adică pe o filieră elveţiană”, spune generalul Talpeş, care argumentează cu exemple concrete, începând din 1933, continuând cu anul 1989 şi cu anii 1995-1996, când diverse scandaluri, pe “filieră franceză”, au pus România pe hartă. Întrebat dacă se poate vorbi despre o filieră elveţiană a dezinformării, fostul şef al spionajului răspunde cu diplomaţie: “Nu neapărat de o filieră elveţiană, ci de o filieră care utilizează Elveţia în astfel de cazuri”. Foto: Adevarul Sursă: http://mdn.md

« Macelarul din Sarthe » !

Evaluare utilizator: / 78
Cel mai slabCel mai bun 

Anchetă necenzurată

Scris de Thomas CSINTA

Vineri, 25 Martie 2011 18:40

In ciuda lipsei unor probe materiale solide, fiabile si convingatoare, Dany Leprince, cunoscut si sub numele de « Macelarul din Sarthe », este inculpat in 1994 (pe atunci in varsta de 37 de ani) pentru un cvadruplu asasinat comis cu o rara cruzime la Thorigné sur-Dué (Pays de la Loire, Sarthe, Franta) si condamnat pe 16 decembrie 1997 de catre Juriul Popular Sarthe la Le Mans (Capitala Departamentului Sarthe), la recluziune criminala pe viata, cu o perioada de siguranta de 22 de ani. Este vorba de Christian si Brigitte Leprince, fratele lui si sotia sa, preum si Sandra, respectiv, Audrey Leprince, cei doi copii ai lor. Evenimentul a fost (si este inca !) considerat ca unul dintre cele mai tragice din intreaga istorie criminala a Frantei, care a indoliat cea de a V-a Republica si a bulversat profund, atat institutiile statului implicate in ancheta cat si opinia publica franceza! Dupa 16 ani de la acest tragic eveniment, anul trecut, in iulie 2010, procesul lui Dany Leprince din 16 decembrie 1997, este considerat de catre justitia franceza unul dintre posibilele (cele mai grave !) erori judiciare din toate timpurile, care compromite pe de-o parte atat competenta Brigazii de Jandarmerie Le Mans, respectiv, al magistratului (Judecatorului de Instructie) care a instruit dosarul cat si expertiza medicala (efectuata de carte patru medici-psihiatrii care au examinat pe cei implicati, intr-un fel sau altul, direct sau indirect in acest dosar), pe de alta parte ! Este Roland Agret (a se vedea si articolul « Un simbol al erorilor judiciare »: http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=19207:un-simbol-al-erorilor-judiciare--&catid=8:justitie&Itemid=12 » ; http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=1204»), el insusi fost condamnat pe nedrept la 15 ani de recluziune criminala in 1970, iar ulterior, reabilitat de catre justitie in 1985, care prin intermediul organizatiei pe care o conduce « Action Justice » a facut o cotraancheta privata in acest dosar, contribuind astfel la o posibila revizuire al procesului lui Dany Leprince. Este tot el care a contribuit si la revizuirea procesului lui Patrick Dils in 2001, un alt fost condamnat pe nedrept la crecluziune criminala pe viata in 1989 pentru o dubla crima comisa in 1987, care a efectuat deja 15 ani de detentie din pedeapsa sa pana la achitarea lui si reabilitarea sa definitiva in 2002. (A se vedea si articolul : http://dossiers-criminels.blogspot.com/2011/01/affaire-dils.html ») Astfel, dupa 16 ani de detentie, Dany Leprince va deveni foarte probabil, unul dintre putinii presupusi criminali, recunoscuti oficial de catre Justitia franceza (numai sase cazuri din 1945 !) ca victima a unei grave erori judiciare, de ceea ce nu au putut beneficia (din pacate !), cel putin pana in prezent, in ciuda unor insistente si demersuri sustinute (gen munca de Sisif) pe langa autoritatile judiciare (Comisia de Revizuire ale Proceselor Penale, Curtea de Casatie, etc.) nici Christian Ranucci, condamnat la moarte si ghilotinat in 1976 pentru o crima pe care ar fi comis-o in 1974 (a se vedea si articolul autorului: http://dossiers-criminels.blogspot.com/2010/12/affaire-ranucci.html),  nici Omar Haddad in 2002, condamnat la 18 ani de recluziune criminala pentru o crima presups-comisia in 1991, gratiat in 1996 si eliberat din inchisoare in 1998 (a se veda si articolul autorului: http://dossiers-criminels.blogspot.com/2011/03/affaire-ommar-raddad.html (http://dossiers-criminels.blogspot.com/2010/12/affaire-ranucci.html ») si ceva mai recent, in 2006, nici Guillaume Seznec, condamnat in 1924 la inchisoare pe viata, gratiat in 1946, dupa 24 de ani de munca silnica, care moare in 1953 lovit de o camionta al carui sofer paraseste locul accidentului (a se vedea si articolele autorului legat de aceasta ancheta : http://investigatie-jurnalistica.blogspot.com/2009/03/reabilitarea-respinsa-lui-seznec.html; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/326_15_31_mai_2007.pdf). Si nici altii, mai putin mediatizati, deci mai putin cunoscuti publicului: Dominici, Weber sau Villemin. In ceea ce il priveste pe Maurice Agnelet, cererea lui este in asteptare (ca de-altfel si a lui Christian Ranucci), in urma unui adrese facute Comisiei de Revizuire de catre autorul acestui articol in 2008 (a se vedea si articolul autorului:http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17213:cine-a-ucis-o-pe-agnes-le-roux-o-noua-pista-dupa-30-de-ani&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7) Pentru recunoasterea acestei posibile grave erori judiciare, a avut loc pe 19 februarie 2011, o adunare generala la Ceton (Departamentul Orne, regiunea Basse Normandie) care l-a sprijinit pe Dany Leprince, pe 17 martie 2011, in fata Comisiei de Revizuire ale Proceselor Penale a Curtii de Casatie pentru anularea procesului sau din 16 decembrie 1997, in care el a fost condamnat pe nedrept la inchisoare pe viata ! (http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17489:revizuirea-pedepselor-in-procedura-juridica-penala-corectionala-si-criminala&catid=8:justitie&Itemid=12 ») PREAMBUL Masacrul (macelul) de la Thorigné sur-Dué (Departamentul Sarthe, regiunea Pays de la Loire), al carui dosar l-am urmarit de aproape (de-a lungul timpului), este pe de o parte, unul dintre cele mai celebre si sinistre (macabre) dosare criminale franceze, iar pe de alta parte, unul dintre cele mai confuze, prost instruite, cu numeroase lacune, practic lipsit de probe materiale, care au permis totusi unui Juriu Popular (format din trei magistrati si noua jurati alesi la intamplare de pe listele electorale), condamnarea unui nevinovat la inchisoare pe viata ! Luni, pe 5 septembrie 1994, jandarmii de Brigada de Jandarmerie Le Mans (Sarthe) descopera la Thorigné-sur-Dué, la domiciliul lor conjugal, pe Christian Leprince, sotia sa Brigitte, prcum si cele doua fetite ale lor Sandra si Audrey, mutilati si asasinati cu bestialiatitate. Cea de-a treia fetita a lor, cea mai mica, Solène, un bebelus, fiind gasita, din fericire in viata, in camera ei ! Dany Leprince, fratele lui Christian, care locuia intr-un pavilion (imobil gen vila fara etaj) vecin, fiind acuzat de catre sotia sa, Martine, precum si de fiica lor cea mare, Célia, ca ar fi autorul acestui masacru, este arestat de catre jandarmi si supus unui interogatoriu la sediul Brigazii de Jandarmerie la Le Mans. Dupa 46 de ore de arest (« garde à vue » in localurile Jandarmeriei), in ciuda nevinovatiei sale, Dany Leprince, epuizat, marturiseste asasinarea cu sange rece al fratelui sau Christian, (negand insa celelalte crime !), pentru ca ulterior, inainte sa fie deferit justitiei (unui Judecator de Instructie-Magistrat responsabil cu instruirea dosarelor penale), sa revina asupa depozitia sa si sa « nege in bloc » toate declaratiile sale care il incriminau, afirmand (cu convingere !) ca sotia sa minte si vinovatul ar fi ea, care cu complicitatea cuiva (a unui necunoscut, probabil, amant !) ar fi comis acest masacru, facand presiuni psihologice asupra Céliei pentru a-l identifica pe el ca ucigas! Incarcerat in arest preventiv inca din 9 septembrie 1994 dupa ce a fost deferit justitiei, marti, pe 16 decembrie 1997, in ciuda schimbarii depozitiei sale, in ciuda lipsei din dosar al unor probe materiale concrete, Dany Leprince este condamnat, conform art.132-23 al CPF (Codul Penal Francez), dupa o deliberare al Juriului Popular care nu a durat decat 03h20, la pedeapsa maxima prevazuta de lege, adica, la recluziune criminala (inchisoare) pe viata, cu o perioada de siguranta de 22 de ani (inainte de care el nu poate solicita eliberarea sa conditionata sub contol judiciar), precum si interzicerea pentru o perioada de zece ani ale tuturor drepturilor sale civice, civile si familiale. Sustinandu-si nevinovatia, sprijinit si de catre o serie de organizatii neguvernamentale care au luat fiinta intocmai pentru a-l sustine (Comitetul de Sprijin a lui Dany, Grupul Renée Leprince, Asociatia « Prietenii lui Dany ») dar in special de catre « Action Justice » (avand ca obiectiv sprijinul acordat celor condamnati pe nedrept) a lui Roland Agret, care iî consacra cu Jurnalistul Nicolas Poincaré si o carte (« Condamné à tort. L'affaire Leprince - Condamnat pe nedrept. Dosarul Leprince » Éditions Michel Lafon, 261 pagini-ISBN 978-2-7499-0800-7), in sfarsit, pe 20 martie 2006, dupa aproape 12 ani de la inculparea si incarcerarea lui Dany, Comisia de Revizuire ale Proceselor a ordonat un « complement de ancheta » (« informatie suplimentara ») in dosaul lui pentru o eventuala revizuire al procesului sau (solicitat din 31 octombrie 2005), contra avizului nefavorabil al Parchetului! Astfel, pe 1 iulie  2010, Comisia de Revizuire ale Proceselor Penale sesiseaza Curtea de Casatie, avand ca Presedinte pe Yves Baudelot, care ordona suspendarea pedepsei executate de catre Dany Leprince si punerea sa in libertate provizorie incepand cu 8 iulie 2010. (A se vedea si articolul autorului pe aceasta tematica: http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17489:revizuirea-pedepselor-in-procedura-juridica-penala-corectionala-si-criminala&catid=8:justitie&Itemid=12 ») APROFUNDAREA DOSARULUI Luni, la orele 09h15, in dimineata zilei de 5 septembrie 1994 la Thorigné-sur-Dué, colegii (si salariatii !) lui Christian Leprince de la intreprinderea de reparatii auto (de caroserie) din localitate se deplaseaza la domiciliul acestuia pentru ca absenta lui de la locul de munca era considerata de catre acestia nefiresca! Sunt ei cei care descopera masacrul sotilor Leprince: Christian (in varsta de 34 de ani) si Brigitte (in varsta de 36 de ani), respectiv, doua dintre cele trei fetite de-ale lor: Sandra (in varsta de 6 ani) si Audrey (in varsta de 10 ani)! Cel de-al treilea copil al cuplului, Solène, un bebelus (fetita) in varsta de numai 2 ani, inexplicabil, este gasit in viata, nevatamata! Probabil pentru ca patutul ei nu era vizibil din exteriorul camerei, (aflandu-se in spatele usii), sau pentru ca, avand in vedere varsta ei frageda, precum si faptul ca ea nu a asistat la macel, nu avea cum sa identifice criminalul (criminalii) ! Nu departe, vazand-o, lucrand in gradina, pe Martine Leprince, sotia lui Dany, ei o previn si pe aceasta dar nu-i dau voie sa intra in casa pentru a o scuti de scena macabra ! Nestiind unde ar putea fi Solène, Martine cu femeia care avea grija de copil Nelly Hatton (baby-sitter), ele incep sa caute fetita prin imprejurimi, dar negasind-o, intra in casa si o gasesc la etaj in camera ei, neagresata, ingrijita, curata (ca si cum ar fi fost de curand schimbata !). In acest timp, Dany Leprince (in varsta de 37 de ani), si el, tatal a trei fetite Célia nascuta in 1978), Marion (nascuta in 1984) si Pauline (nascuta in 1989), care presteaza doua activitati lucrative in paralel, cea de agricultor ziua si cea de muncitor insarcinat cu ambalarea carnii la Intreprinderea SOCOPA (Macelarie industriala) in cursul noptii, se afla la munca, la cca 15 km distanta de locuinta sa (aflata la cca 15-16 m de pavilionul lui Christian), unde se deplasa zilnic in jurul orelor 03h00, dimineata ! Robert si Renée, parintii lui Christian si Dany, locuiesc impreuna cu Alain, fratele lor cel mai mic, la mai ceva mai putin 600 de m de cei doi. Este Martine Leprince (in varsta de 38 de ani), care in prezenta lui Alain, anunta jandarmii (Brigada de Jandarmerie, Le Mans, Regiunea Pays de la Loire, Capitala departamentului Sarthe, arie urbana cca 250.000 de locuitori) si iî aduce la cunostinta si sotului ei Dany drama familiala, rugandu-l  sa vina urgent acasa. Pe de-o parte, anchetatorilor prezenti la locul dramei le vine foarte greu sa inteleaga de unde provine ura si furia cu care a fost comis acest masacru (asasinarea, dar in prealabil, mutilarea victimelor, sange imprastiat peste tot : pe jos, pe pereti, pe plafon, pe usa, pe catia postala, precum si pe cararea care separa cele doua proprietati), iar pe de alta parte, se intreb daca este vorba de unul sau de mai multi agresori. Dupa cum precizeaza Procesul verbal (PVML) al Institutul Medico-Legal din Le Mans, victimele au fost mutilate si ulterior ucise, simultan, cu un « toporas » (care ulterior s-a dovedit a fi un satâr-obiect de taiat cu lama lata, de forma dreptunghiulara) si cu multiple lovituri de cutit de bucatarie (unul de tip macelarie), in regiunea craniano-cervicala, ale fetelor, ale mainilor si ale bratelor. In ceea ce îi priveste pe anchetatori (jandarmii), in Procesul lor verbal (PVGN) reproduc (oficial) derularea dramei : « Christian a fost ucis afara, la intrarea in gradina (proprietatea) lui Dany, langa cutia de scrisori si tras de picioare in casa, care i-au fost aruncate peste cadavrul lui Sandra, ucisa inainte (mai devreme) cu mai multe lovituri de cutit. Brigitte, sotia sa, inainte de a fi lovita cu toporasul (satârul) a fost luata prin surprindere degustand un iaurt (care s-a varsat pe jos) in bucatarie, in momentul agresiunii, incercand sa se apere cu un vătrai (instrument lung din fier utilzat pentru mentinerea ardereii focului in soba, semineu), lasandu-si in cadere amprenta digitala (cu urme de sange) pe usa de bucatarie. Audrey a fost ucisa, tot cu mai multe lovituri de cutit, in baie si trasa de picioare pe culoar in camera parintilor ». Alte informatii utile care au fost gasite la locul dramei : « amprente de pantofi de femeie ; o amprenta de pantofi « Doc Martens » nr. 41 (unele documente mentioneaza nr.42), al carui proprietar nu a fost identificat niciodata ; doua ADN-uri masculine gasite pe manerul cutitului utilzat in timpul masacrului si care nu au fost nici ele identificate; un buton (nasture), care nu apartinea hainelor victimelor si care, ulterior, a fost si pierdut ; o suvita de par, fara radacina, in mana lui Sandra, ceea ce nu a permis identificarea « proprietarului » in perioada derularii anchetei ; o chitanta de mana, recunoasterea  unei datorii de 10.000 FFR (mai putin de 2.000 de euro) imprumutata lui Dany cu opt ani in urma ; » In sfarsit, jandarmii gasesc atat portile garajului (cat si cea cea a bucatariei !) casei lui Christian inchise pe dinauntru. Dupa deschiderea fortata ale usilor garajului, ei nu gasesc nimic in interior, ceea ce i-ar pute “interesa”. In schimb, in dulapul de bucatarie, in casa lui Dany, in sertarul cu cutite, ei gasesc cutitul care ar fi fost utilizat de catre agresor (agresorii) in timpul masacrului. Intr-o prima faza a anchetei, marturiile lui Dany, Martine, precum si a fetei lor cea mare, Célia, in varsta de 15 ani, in mare, coincid. Conform acestora, duminica, in dupa-masa zilei de 4 septembrie, copii lui Dany si Christian s-ar fi jucat impreuna in curtea casei lui Dany, iar in jurul orelor 18h30 fetele lui Christian, la insistentele lui Brigitte, s-ar fi intors acasa, la ele. Dany ar fi semanat in cursul zilei rapita pe camp si spre seara s-ar dus prin vecini, la un prienten Jean-Luc Malherbe, pentru instalarea unui aragaz vechi, cu care a baut un aperitiv. Conform depozitiei lor, Dany ar fi plecat de la ei in jurul orelor 22h00, o ora deja tarzie pentru el, cum el se scula zilnic la orele 02h30 pentru a fi la SOCOPA la orele 03h00. Renée, mama lui Dany, confirma si ea ca l-ar fi auzit trecand cu masina prin fata casei lor in jurul orelor 21h40. Iata astfel si primele mici dezacorduri (divergente) in privinta intoarcerii acasa lui Dany. In jurul orelor 21h15 pentru Martine si 22h00 pentru familia Malherbe. In schimb, in declaratiile sale, Dany precizeaza orele: 21h30! In orice caz, conform celor declarate de catre Martine, dupa ce a venit acasa, Dany a mancat singur, a facut un duş si s-a culcat. Ceea ce ar fi trebuit sa se intample inainte de orele 22h00, pentru ca, conform depozitiei lui Célia, ea s-ar fi culcat dupa terminarea filmului la care se uita, adica dupa orele 22h00, iar Dany deja dormea. In ceea ce o priveste pe Martine, ea a afirmat in declaratiile sale ea s-ar fi uitat la televizor pana dupa orele 23h00. Celalat cuplu, Christian si Brigitte au fost invitati cu fetele lor la masa de seara la socrii lui Dany, iar dupa intoarcerea lor acasa, conform parintilor lui Brigitte, ea le-ar fi telefonat in jurul orelor 20h50—21h00. Cu alte cuvinte, pana atunci toti erau in viata, totul era in regula. In ziua urmatoare, luni, in dimineata zilei de 5 septembrie, la orele 02h30, ca de obicei, Dany s-a sculat si a plecat la munca, pe cand Martine era trezita de catre ceasul ei desteptator la orele 06h30. Din declaratiile ei (neconfirmat, de-altfel, de catre nicio alta persoana!), ea a plecat de acasa in jurul orelor 07h45, iar in casa cumnatului ei, nimic nu parea in neregula. Miercuri, pe 7 septembrie, la actualitatile regionale aflam ca nu un toporas cu coada lunga si lama lata, ci un satâr (un obiect taios de macelarie cu lama larga, format A5, utilizat in general pentru transarea carnii, dar in special pentru dezosarea cotletelor, a se vedea in anexa), ar putea fi arma posibila a crimei. Atunci, Martine « isi aminteste », asa « deodata», ca inca din 2 septembrie acest satâr al ei nu se mai afla in sertarul de sus al dulapului din garaj, unde este locul lui, insa pe 5 septembrie, in cadrul anchetei, cand un jandarm a examinat cu atentie acest dulap si a intrabat-o daca lipseste ceva din el, ea nu si-a dat seama de acest lucru, afirmand ca nu, categoric ! In schimb, « isi aminteste » din nou ca un asemenea satâr s-ar afla si in posesia socrilor ei, Robert si Renée Leprince, pe care, dupa ce jandarmii il gasesc, era marcat numele unui angajat de la SOCOPA, unde si Martine a lucrat la dezosarea si transarea carnii cadavrelor animalelor cu ceva timp in urma, inainte de a se consacra in exclusvitate exploatatiei sale agricole, precum si a cresterii porcilor in aer liber. Indentificat si gasit, acest salariat nu-si aminte sa fi imprumutat sau instrainat  cuiva acest satâr vreodata ! In ceea ce il priveste pe Dany, el nu stia sa utilizeze un asemenea instrument de taiat si nici nu trebuia sa foloseasca, cum munca lui prestata la Uzina de prelucrare a carnii SOCOPA, consta in ambalarea carnii deja dezosate si transate. Conform declaratiilor lui Célia, intotdeauna era Martine care se ocupa de taierea si transarea animalelor (porci, gaini, etc.), cum Dany era destul de « sensibil » la « asemenea activitati gospodaresti, care nu îi placeau deloc » ! Insa, cum acest satâr prezenta o deformatie plata pe lama de taiere, ceea ce s-ar fi putut datora unei lovituri puternice pe masina de spalat in baia din casa lui Christian si Brigitte (descoperita in timpul anchetei), el este rechizitionat de catre justitie ca piesa (propba) la dosar (a se vedea anexa). Din acest moment, incepand din 7 septembrie, Dany si Martine Leprince, precum si parintii lui Dany, Robert si Renée Leprince, devin oficial suspecti in dosarul masacrului lui Christian Leprince si al familiei acestuia, iar incepand cu orele 20h55 incepe audierea lor. Timp de 48 de ore, vor apare in fata anchetatorilor, mai intai, parintii lui Dany, Robert si Renée Leprince, care au povestit cosmarul trait, mai ales cand li se cerea sa marturiseasca ca asasinul este Dany. Atunci, in starea de soc in care se afla dupa cele doua nopti nedormite in arestul jandarmeriei, datorita stesului si oboselii, Renée ar fi recunoscut ca Dany i-ar fi adus luni dimineata satârul plin de sange, strigand la ea sa-l spele. Insa, ulterior ea isi retrage rapid depozitia, afirmand ca a fost obligata « sub presiune » sa o faca ! In ceea ce o priveste pe Martine Leprince, in timpul arestului ei, ea va da o a doua versiune a derularii evenimentelor, cu care il incrimineaza pe Dany. In primul rand, are de dat explicatii anchetatorilor in legatura cu o rana si o umflatura la baza nasului, in partea dreapta, pe care le avea de cateva zile si care s-ar fi putut datora luptei « corp la corp » cu victimele. Insa, asa cum a confirmat si medicul legist, ele se datoreaza loviturii cauzate de catre o conducta flexibila lunga din material plastic cu care incercand sa loveasca un porc, s-a lovit singura din gresala. In al doilea rand, intr-o prima faza, ea confirma versiunea ei in declaratiile facute jandarmilor pe 5 septembrie, la locul dramei. Dar, dupa o pauza in cele 48 de ore de arest, pe 9 septembrie, dimineata la orele 02h00, in timpul unui somn « foarte agitat », incercand sa-si acopere fata striga cu voce tare : « Opreste-te, opreste-te ! » sau « Nu-nu-nu ! », respectiv, « De ce Dany ? ». A doua zi ea are din nou o criza de neliniste si « aude » tot in somn, sotul ei urland disperat, fara sa stie exact unde si de ce, inainte ca medicul de garda sa-i administreze un calmant ! In urma acestor momente de « cosmar » traite (si de catre ea, ca de-altfel si de catre parintii lui Dany) ea prezista jandarmilor, in sfarsit, versiunea incriminatoare pentru inculparea lui Dany : « Duminica seara, pe 4 septembrie, numai la cateva minute dupa ce Dany a terminat cina, ea s-a ridicat din fata televizorului sa duca resturile de mancare cainilor in curte si aude atunci ca Dany, afara in gradina, urla ca un nebun, vazandu-l cum lovea cu brutalitate pe fratele sau Christian, in vecinatatea cutiei postale. Apropiindu-se de cei doi ea incepe sa strige in gura mare : Opreste-te, opreste-te (!), Nu-nu-nu (!), indreptandu-se catre casa cumnatului ei pentru a o previni pe Brigitte. Insa, cand intra in casa, nu poate decat sa constate masacrul comis deja de catre Dany ! Aceasta zacea pe podea cu fetele, mutilate, fara suflare. In fine, pe cea mica, Solène, nu a mai cautat-o, pentru ca presupunea ca ea trebuie sa fie intr-o stare asemanatoare cu celelate victime, pe undeva in casa si dorea sa se intoarca acasa la ea fara ca Dany sa afle ca ea este la curent cu ceea ce a facut el. Atunci si-ar fi pus intrebarea : De ce Dany ? » Conform acestei versiuni, drama s-ar fi derulat in cele, mai putin de zece minute, cat ea a fost absenta de acasa, pentru ca la intoarcere si-a condus fetele la culcare si s-ar fi asezat in fata televizorului, unde a si adormit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. La orele 23h00 s-ar fi trezit si s-a dus in dormitor, in patul conjugal, unde Dany dormea profund. In rest, in ceea ce priveste evenimentele din ziua de luni, 5 septembrie, ea pastreaza prima “versiune” a declaratiei sale, adaugand ca avea de gand sa anunte politia pentru a-l denunta pe Dany, insa nu a facut-o de frica! Astfel, in urma acestei versiuni, vineri seara, pe 9 septembrie, Martine Leprince este prezentat de catre jandarmii-anchetatori, Judecatorului de Instructie, Céline Brunetière (numit de catre Procurorul general al Republicii de Le Mans) cu instruirea dosarului « Leprince », in calitate de « martor ». Conform avocatului sau Samuel Cornut, din acest moment Dany este considerat, in ciuda prezumptiei de nevinovatie, « vinovat » si va fi audiat de catre Judecatorul de Instructie in aceasta calitate! Si Célia, fata cea mare a lui Dany, ca si Martine, isi schimba si ea depoztia in timpul arestului ! Insa, versiunea ei va fi diferita de cea a lui Martine. Iata noua ei versiune : « Duminica seara, Martine a lipsit la prima parte al filmului pe care o urmareau amandoua. In timpul publicitatii ea deschide usa cainilor care impacientati, vor navalii afara. In acel moment aude strigate in curtea unchiului sau, in care un barbat pe care il identifica in persoana lui Dany, il lovea cu bestialitate pe Christian, care in disperarea lui incercand sa iasa din curte se indrepta catre cutia de scrisori. Simultan, ea aude tipete si gemete in interiorul casei lui Cristian, care ar fi provenit de la Brigitte, precum si fetele lor. » Conform acestei versiuni, ea nu a vazut-o pe mama ei Martine si nici nu a auzit-o timp de aproximativ o ora (dupa care pana in dimineta zilei urmatoare, luni), motiv pentru care era ingrijorata si s-a culcat tensionata ! Arestat datorita noilor versiuni ale depozitiilor lui Martine si Célia, timp de doua zile si doua nopti, Dany is mentine declaratia facuta la locul dramei, luni, pe 5 septembrie. Adica, ca el este nevinovat si inmomentul in care crima a fost comisa el ar fi fost si el in fata televizorului. Insa, in cea de a 46-a ora (cu numai doua ore inainte ca termenul legal de interogatoriu sa expire!), Dany, epuizat si trumatizat psihic, isi marturiseste fapta : «Duminica seara, dupa ca a servit aperitvul de la Malherbe, se intoarce acasa ingrijorat datorita problemelor sale financiare si trece pe la Christian (care era in compania lui Brigitte) sa-i ceara un imprumut de 20.000FRF (cca 3.000 de euro), care insa il refuza din cauza unei datorii mai vechi, neachitata, in valoare de 15.000FFR (cca 2.300 de euro). Acest lucru il scoate din sarite si incepe sa urle la Christian, amenintandu-l, care se indreapta spre poarta sa o previna pe Martine, sotia lui. Ajungandu-l din urma, in proximitatea cutiei de scrisori, il loveste pe acesta cu satârul sustras din dulapul aflat in garaj (care, dupa cum a remarcat Martine, lipsea inca din 2 septembrie) si pe care il avea ascuns la spate, moment in care Martine ar fi strigat : Opreste-te, opreste-te (!), Nu-nu-nu (!), De ce Dany ?, la care el i-ar fi raspuns : nu te baga in ceea ce nu te priveste ! Dupa care nu-si mai aminteste ceea ce a facut exact, doar ca s-a dus acasa si s-a culcat. La orele 02h30 s-a sculat, ca de obicei si a plecat la munca, iar satârul l-a dus la mama lui, Renée, in cursul zilei, pentru ca aceasta sa-l curete ». Era exact ceea ce au vrut sa auda si anchetatorii, care dupa ce au consemnat noua declaratie a lui Dany Leprince, in cursul serii, l-au si prezentat imediat Judecatorului de Instructie Céline Brunetière, care inculpandu-l, l-a si incarcerat, in cursul noptii, in detentie preventiva la Inchisoarea din Rennes (Renes Métropole, Capitala regiunii Bretagne, Capitala a departamentului Ile et Vilaine, tesut urban dens, cca 600.000 de locuitori). In ceea ce il priveste pe Dany, el se retracteza in orele care urmeaza si isi va sustine cu vehementa nevinovatia, afirmand ca jandarmii au facut presiuni asupra lui, facand sa creda ca Célia, era terorizata psihic de catre acestia in incaperea vecina, ceea ce parea s-ar putea sa fi fost adevarat, pentru ca in principiu, orice mijloc este «autorizat» pentru a convinge un criminal sa-si recunoasca fapta. (A se vedea si articolele autorului pe aceasta tematica : « O reforma fara forma si fara fond : http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/Revista_Politia_Capitalei_Septembrie_2010.pdf; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/Revista_Politia_Capitalei_Octombrie_2010.pdf;    http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17212:qsacaliiq&catid=8:justitie&Itemid=12;  http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17113:o-reforma-fara-forma-si-fara-fond&catid=8:justitie&Itemid=12; http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=979) De-altfel, Jandarmul, Cpt.  Roger Lambert care a dirijat ancheta in timpul arestului familiei Leprince tatal si fiul cu familiile lor, recunoaste ca in asemenea situatii nici lor nu este usor, datorita unei puternice presiuni « din exterior », pe de o parte, din partea politicului (puterii politice), care doreste solutionarea dosarului cat se poate de repede, iar de pe de alta parte, din partea societatii civile, presei, precum si a opinei publice, care « passionata » de eveniment, doreste cu nerabdare sa cunoasca, vinovatul (vinovatii) ! In urma marturiei lui Dany, toate mijloacele mass-media se implica direct in eveniment, aducand la cunostinta societatii civile tot felul de informatii, mai mult sau mai putin fiabile, care vor da nastere la speculatii, pentru ca ulterior, indirect, ele sa faca presiuni atat asupra justitiei « independente », Curtea Polulara (compusa din « cei doisprezece furiosi » !), pe de o parte, cat si asupra Ministerului Public, reprezentand acuzarea, pe de alta parte, care permit condamnarea lui Dany Leprince la pedeapsa maxima, in absenta oricarei probe materiale aflate in dosar, nici macar a uneia care sa fi permis atestarea cu certitudine a prezentei lui la locul dramei. Nicio amprenta a lui la locul mmasacrului nu a fost gasita, nicaieri ! ADN-ul masculin identificat, nu-i aprtinea si nici macar pantalonii si camasa cu care s-a presupus (conform declaratiei martorilor) ca ar fi fost la locul dramei (si fara sa fi fost spalatate), nu purtau nicio urma de sange uman, decat o pata de rugina pe pantaloni (probabil fie de la msina de spalat pe care a deplasat-o la el acasa, fie de la deplasarea aragazului la familia Malherbe, in cursul zilei de duminica, pe 4 septembrie) si o pata de sange provenind de la un animal (probabil de la locul sau de munca, Intreprinderes SOCOPA). Cea ce ar fi fost imposibil daca ar fi fost autorul masacrului, pentru ca in timpul carnajului, sangele s-a imprastiat peste tot in casa (pana in tavanul salonului), deci el ar fi trebut sa fie prezent, inclusiv, si pe imbracamintea criminalului. In ceea ce priveste pantofii gasiti la locul dramei, Dany Leprince, purta numarul 46 si niciodata firma Doc Martens. Reconstituirea macelului pe 12 aprilie 1995 (la care Dany a refuzat sa participe !) si care s-a bazat, in principiu, pe depozitia lui, precum si pe ale martorilor-cheie : Martine si Célia, a ridicat probleme serioase anchetatorilor datorita numeroaselor contradictii in declaratiile celor care au fot audiati in acest dosar. Ancheta nu a reusit sa stabileasca cu precizie, nici macar ordinea in care au fost masacrati membrii familiei Leprince. Cum, conform declaratiei lui Célia, in timp ce Christian era lovit cu bestialitate de catre Dany cu satârul, in interiorul casei se auzeau tipete si gemete ale lui Brigitte, Sandra si Audrey. Iar tot in acest timp, ea nu a vazut-o si nici nu a auzit-o pe mama sa, Martine, care se invartea pe acolo (lipsind cca o ora din fata televizorului !), alergand dintr-o casa in alta strigand : « Opreste-te, opreste-te ! » sau « Nu-nu-nu ! De ce Dany ? ». In plus, niciuna dintre ele nu vorbesc in depozitiile lor de un complice, in timp ce la fata locului au fost identificate, un ADN masculin si o amprenta de pantof care nu-i apartineau lui Dany. Anchetei a creat probleme chiar si mobilul masacrului. Presupunand ca exploatatia familiala era nerentabila, motiv pentru care Dany trebuia sa lucreze 18 ore pe zi, avand si o datorie (ceva mai putin de 2.000 de euro) la Christian, solicitandu-i inca cca 3.000 de euro, macelul comis de catre acesta nu poate fi justificat pentru ca apararea a demonstrat ca situatia lui financiara nu era chiar asa de proasta (fiind destul de bine platit la SOCOPA) si atunci ar fi fost stupid sa-si distruga proprioa-i viata, precum si a celor din jurul lui pentru o suma relativ « derizorie », avand in vedere ca in momentul derularii dramei salariul minim orar era de 5,42 de euro (915,98 euro/luna pentru 169h00 de munca). Cu alte cuvinte, pentru o datorie, care nu reprezenta nici macar trei salarii minime pe economie ! In plus, Dany avea o datorie de cca 2.300 de euro (15.000FFR)  si nu cea de mai putin de 2.000 (10.000FFR), recunoasterea (chitanta) careia a fost gasita la locul dramei. Nici gelozia dintre frati nu rezista ca mobil, chiar daca garajul lui Christian degaja beneficii, iar Brigitte era functionara la Posta, ceea cea lor asigura un nivel de trai mult mai ridicat decat cuplului Martine-Dany Leprince, pentru ca depozitiile celor din anturajul lor confirmau ca cei doi frati se intelegeau foarte bine, iar Dany a fost chiar mandru de reusita profesionala al fratelui sau, Christian. Insa, nu acelasi lucru se poate spune despre cele doua cumnate. Martine era extrem de geloasa pe Brigitte, in particular, conform marturiei tatalui lui Dany, Robert Leprince, respectiv, al Baby-sitterului Nelly Hatton, dar pe reusita materiala a familiei cumnatului ei, Christian Leprince, in general. In ceea ce o priveste pe micuta supravietuitoare Solène, in  momentul dramei nu avea decat doi ani si nici nu a asistat la drama, deci nu putea depune nicio marturie. Insa, solicitata in 1996 de catre instructie, ea  recunoaste pe o fotografie toti membrii familiei. Pa parintii lui si surorile ei, dar si pe « unchiul Dany », pe care vazndu-l, loveste cu pumnii fotografia stragand : « Dany rau, batea mama, Yaya, Yéyé (surorile ei) » ! Pe Martine, pe care o numea  « Gentille mamy », o lauda in schimb, afirmand ca “era draguta cu ea”, “evea grija de ea”, etc. Dr. Liliane Daligand, expertul pedopsihiatru, considera cele afirmate de catre Solène o « depozitie » in defavoarea lui Dany, ceea ce o asigura pe Céline Brunetière, Judecatorul responsabil cu instruirea dosarului, ca acuzandu-l pe Dany, este pe drumul cel bun. Dar, copilul chiar daca era in custodia lui Nelly Holtton, ex-baby-sitterul, dupa drama, putea fi cu usurinta influentata de catre Martine. Legat de acest element din dosar in defavoarea lui Dany, Roland Agret remarca corect, ca este putin probabil ca un copil de patru ani sa-si aduca aminte de un om pe care l-a cunoscut pana la varsta de doi ani si care nu era vazut decat rar acasa (datorita  celor doua servicii pe care presta in cursul zilei). Si evident, mult mai rar in curtea parintilor ei, Brigitte si Christian Leprince. In sfarsit, exista si o treia versiune a lui Martine, datorita « elementelor noi » care au aparut pe parcurs in dosar. In martie 1996, cu putin timp dupa « marturia » lui Solène, o vecina afirma intr-o depozitie a ei ca in seara dramei ar fi vazut in jurul orelor 22h00 trecand prin fata casei masina lui Dany si Martine, fara sa fi remarcat cine o conducea. Baby-sitterul familiei Leprince, Nelly Hotton, « sugera » ca Renée Leprince, mama lui Dany si Christian ar fi fost la curent cu cele intamplate inainte ca ea sa ajunga la ei luni, pe 5 septembrie, dimineata. Convocata din nou de catre judecatorul Céline Brunetière pentru a face unele precizari legate de aceste « elemente noi » din dosar, Martine are un « flash de memorie » in prezenta ei : « In seara dramei cand se precipita sa intre in casa lui Brigitte si Christian Leprince, a gasit-o pe Solène in camera ei patata cu sange. A luat-o din patutul ei, a dus-o la baie, a spalat-o, si a schimbat-o, dupa care a luat masina si a dus-o in graba la soacra sa, Renée, spunandu-i ca Dany si-a pierdut mintile, ucigandu-i toata familia. Ascultand-o, ea a refuzat sa o primeasca pe micuta Solène, pentru ca trebuia facut ceva pentru a-l salva pe Dany. Astfel, Renée ar fi rugat-o pe ea s-o duca inapoi in camera ei, acasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In sfarsit, ea a dus copilul inapoi si a ramas cu el pana cand a adormit. Din acest motiv ar fi lipsit mai mult timp de acasa si nici nu ar fi fost vazuta si auzita de catre Célia, fiica ei. » Odata instructia terminata (secretul de instructie fiind bine pastrat, conform celor declarate de catre Procurorul Republicii Le Mans), dosarul a fost inaintat TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Le Mans pentru a fi judecat in PJPC (Procedura Juridica Penala Criminala). Dupa aproape 40 de luni de ancheta, conform instructiei facute de catre Céline Brunetière, Dany  (incarcerat preventiv in acest timp) fiind recunoscut vinovat pentru cele patru asasinate, este trimis astfel in fata instantei Criminale pentru ca Juriul Popular de Sarthe sa decida in privinta culpabilitatii sale. In concluzie, pe 8 noiembrie 1997 se deschide (cu mai multe intreruperi datorita unor probleme si formalitati administrative) procesul lui Dany Leprince la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) - Le Mans (Departamentul Sathe) in fata Juriului Poular  (Curtea cu Jurati) de Sarthe. Reluat pe 11 decembrie 1997 sub Presedentia lui Patrick Chauvel (51 de ani, consilier al Curtii de Apel Angers), avandu-l pe Jean-Claude Thin (51 de ani, din 1993 Procuror de Mans, fost Judecator de Instructie la Douai-Lille, Nanterre-Paris, precum si la Curtea de Siguranta al Statului), Avocat general al acuzarii, reprezentand Ministerul Public, care solicita pentru inculpat pedeapsa maxima, climatul (contextul) social este complet defavorabil lui Dany. Prezenta in calitate de martor, in instanta de divort cu Dany si salariata interimara intr-un spital din Sarthe, Martine, care dupa drama a parasit Thorigné-sur-Dué, poveste la bara cea de-a treia versiune a ei, care are la origine o banala disputa legata de « terenuri » ! Si este convingatoare. Ajunge pana acolo incat sa precizeze chiar si faptul ca nu ar fi indraznit sa-si denunte sotul pentru ca acesta devenise « un monstru » si iî era frica de el. Célia Leprince, fiica cea mare a ei si a lui Dany, atunci in varsta de 18 ani, eleva intr-o scoala profesionala de vanzatoare, isi mentine si ea declaratia ei, in ultima versiune, pe care a facut-o in fata Judecatorului de Instructie, in timpul anchetei. Din contra, invitata la bara, Renée Leprince, mama lui Dany, atunci in varsta de 57 de ani, fosta exploatanta agricola, « Turul de control » cum o numea baiatul ei, este « ferm convinsa ca Dany este nevinovat. Ca el nu a ucis pe nimeni. Si a venit la proces sa afle adevarul ! ». Cu toate ca in timpul arestului, la sediul Jandarmeriei, ea a recunoscut ca Dany a adus ei satârul « incriminat » ! In ceea ce il priveste pe Dany, el isi sustine nevinovatia, ca de-altfel de-a lungul intregii anchete. Din pacate, pana si avizul expertilor, medici-psihiatrii, care l-au consultat îi este defavorabil si il incrimineaza ! Procurorul general Thin, recunoaste ca : « procesul nu a permis, nu sa fie descoperit adevarul, dar nici macar sa se inteleaga ceea ce s-a intamplat cu adevarat in seara zilei de duminica, pe 4 septembrie 1994 » si totusi ramane ferm pe pozitie, solicitand pedepasa maxima prevazuta de lege in asemenea situatii (cvadruplu asasinat !), prevazut la art.132-23 al CPF : recluziunea criminala pe viata, cu o « perioada de siguranta » de 22 de ani, precum si cu retragera drepturilor civile, civice si de familie a lui Dany Leprince pe o perioada de zece ani. Si asta in ciuda insistentelor avocatului apararii (pe atunci), Jean-Louis Pelletier, un renumit avocat penalist (angajat trup si suflet in majoritatea marilor procese criminale), care, pe buna dreptate, a incercat si a si reusit sa strecoare indoiala privind culpabilitatea lui Dany. In principiu, acest lucru ar fi trebuit sa-i fie benefica, ceea ce din pacate, nu s-a intamplat, Dany urmand sa se intoarca in inchisoare pentru inca aproape 19 ani de detentie ! Cum inca in 1997, din punct de vedere juridic, nu era posibila efectuarea unui recurs la o condamnare penala pronuntata de catre o Curte cu Juriu Popular, ramasa definitiva, lege instaurata mult mai tarziu in favoarea prezumptiei de nevinovatie (printr-un decret pe 15 iunie 2000 de catre Elisabeth Guigou, Partidul Socialist, Ministrul Justitiei, 2 iunie 1997 – 18 octombrie 2000), un Comitet de Sprijin este creat de catre apropiatii lui Dany, in special cu ajutorul mamei sale Renée Leprince, pentru a-l sustine in fata Comisiei de Revizuire ale Proceselor Penale a Curtii de Casatie. Tot ea este si cea care sesizeaza celebra organizatie care lupta pentru cauza celor care au fost condamnati pe nedrept, « Action Justice », a lui Roland Agret, simbolul erorilor judiciare in Franta, care, ulterior, in cadrul unei contraanchete efectuate (publicata intr-o carte in ianuarie 2008 cu Jurnalistul de Investigatie, Nicolas Poincaré : « Condamné à tort. L’affaire Leprince ») aduce dovezi irefutabile in fata sociatatii civile in privinta posibilei nevinovatii a lui Dany Leprince. Sau mai exact, in favoarea indoielii vinovatiei lui Dany Leprince. Si chiar si in aceste conditii, Justitia s-a lasat greu impresionata ! Desi sesizata inca de pe 20 martie 2006 (in urma unei cereri depuse pe 15 octombrie 2005), iar pe 5 aprilie Comisia de Reviziure ale Proceselor Penale ordona un « complement de ancheta » in Dosarul Leprince, trebuie asteptat 1 iulie 2010, pana cand aceasta Comisie hotareste sa anuleze executia pedepsei de catre Dany si sa revizuiasca, eventual, procesul lui, motiv pentru care sa-l puna in libertate pe 8 iulie 2010. COMENTARIUL AUTORULUI Ce reprezinta in fond si la urmei Dosarul Leprince ? Incomptenta in materie de instruire a unui dosar criminal, precum si o serie de minciuni, incoerente, suspiciuni, divagatii si neintelegeri, care pana la urma, dupa 40 de luni de ancheta conduc Justitia pe o pista falsa, cu, sau fara premeditare : la inculparea si condamnarea, pe nedrept, a lui Dany Leprince, fara ca autorul real al macelului de la Thorigné sa fi fost descoperit, a fost convinsa Renée Leprince, mama lui Dany, care dupa 10 ani de lupta cu administratia judiciara pentru revizuirea procesului fiului sau, pe 15 iunie 2007, disperata, cedand din punct de vedere psihic, si-a pus capat zilelor in garajul pavilionului familial din Thorigné-sur-Dué, dupa ce Roland Agret cu care lucra « cot la cot » n-ar fi fost « capabil » sa-i precizeze o data fixa pentru revizuirea procesului. Dany Leprince, in dosarul « Macelarul din Sarthe » nu a fost decat un tap ispasitor care a permis autoritatilor politienesti si judiciare sa claseze dosarul, fara sa fie obligate sa identifice si sa-si continue investigatiile pentru a descoperii adevaratul vinovat, precum si adevaratul mobil care ar fi putut conduce la un masacru savarsit cu o asemenea violenta si cruzime. Nu putem aici sa nu remarcam « omenia » (gestul exceptional !) de care a dat dovada Administratia Penitenciarelor, care cu cateva ore inainte de inmormantarea lui Renée Leprince, a aprobat participarea « discreta » a lui Dany la funeraliile ei (insotit de catre doi brigadieri in civil si un sofer). In sfarsit, acest proces a carei solicitare de revizuire are loc in umbra solicitarii revizuirii celebrului proces Seznec (avut loc cu saptezeci si trei de ani in urma : http://investigatie-jurnalistica.blogspot.com/2009/03/reabilitarea-respinsa-lui-seznec.html;http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=1348) si care a esuat din nou, din pacate, desi nu seamana cu acesta din urma, pare totusi sa aiba un castig de cauza, iar Dany Leprince are toate sansele, ca intr-un nou proces, la care are dreptul, sa fia achitat, in urma caruia sa fie despagubit moral pentru cei 16 ani privati de libertate pe nedrept si sa fie reabilitat definitiv. Ancheta a fost incredintata, unui membru al Comisiei, Jean Beyer, care a lucrat intr-o discretie totala, permitand lui Dany sa proteste "nu face à la justice" (« dezbracat in fata justitiei » in celula sa) incepand cu 14 martie 2007. Dupa iesirea la pensie a lui Beyer, Presedintele Comisiei de Revizuire, Martine Anzani, a reluat ancheta privind revizuirea procesului sau. Este tot ea care la insistentele avocatilor lui Seznec, Yves Baudelot si Jean-Denis Bredin si care l-au aparat si pe Dany, s-a decis sa sesizeze Comisia de Revizuire, insa din pacate pe 14 decembrie aceasta incercare a esuat, Comisia mentionand in documentele sale de ancheta ca « nu exista  elemente noi in acest dosar care sa puna in evidenta indoiala in ceea ce priveste vina celui condamnat » ! Iata pe scurt si cele mai importante etape ale masacrului de la Thoringé, in posesia carora ne aflam astazi in fata Comisiei de Revizuire a procesului : * 5 – 9 septembrie 1994, Christian si Brigitte Leprince, cu cele doua fetite ale lor Audrey (10 ani) si Sandra (6 ani) sunt mutilati si masacrati cu bestialitate cu un satâr si un cutit de bucatarie (macelarie), la domiciliul lor din Thorigné sur Dué (Sarthe), in timp ce, fetita lor cea mai mica, numai in varsta de doi ani, Solène, scapa de macel, fiind in camera ei la etaj. O recunoastere de datorie (ceva mai putin de 2000 de euro) a lui Dany Leprince, angajat al unui abator industrial SOCOPA, fratele lui Christian, tatal si el a trei fetite, vecin cu acesta din urma, este gasita la locul crimei. Datorita depozitiei sotiei sale Martine, precum si a ficei sale Célia, care au afirmat ca l-ar fi vazut la locul dramei, dar si pentru recunoasterea asasinarii fratelui sau Christian (numai cu doua ore inaintea terminarii arestului sau la sediul Jandarmeriei si care ulterior va nega cu vehementa in timpul detentiei sale dupa condamnarea lui), Dany Leprince este inculpat de catre Judecatorul de Instructie Céline Brunetière de la TGI Le Mans, pentru cvadrupla omucidere si este incarcerat in detentie preventiva pe timpul anchetei care va dura aproape 40 de luni. * 08 noiembrie - 16 Decembrie 1997, Dany Leprince este condamnat de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) de Sarthe (Le Mans), prezidata de catre Patrick Chauvel, la recluziune criminala pe viata cu 22 de ani de perioada de siguranta, in ciuda faptului ca isi sustine nevinovatia. In ciuda faptului ca avocatul sau pe atunci Jean-Louis Pelletier, reuseste sa  convinga Curtea de indoiala care exista in privinta comiterii masacrului de catre inculpat. * Primavara - Toamna 2005, Roland Agret, Leaderul Asociatiei « Action Justice », el insusi fost condamnat pe nedrept in 1973 la 15 ani de recluziune criminala si reabilitat in 1985, cu ajutorul sustinatorilor lui Dany, efectueaza o contraancheta privata cu care elaboreaza un raport vizand un recurs de gratiere a lui Dany Leprince, trimis Directorului Afacerilor Criminale si al Gratierilor in cadrul Ministerului de Justitie (a se vedea in anexa). In cadrul acestei contraanchete, extrem de minutioase, in care Roland Agret reconstituie drama de la Thorigné cu lux de amanunte, Profesorul Michèle Rudler, fosta directoare al Laboratoarelor Politiei Stiintifice si Tehnice de la Paris, ajunge la concluzia ca masacrul nu putea fi comis de catre o singura persoana. Cu atat mai mult cu cat distanta dintre cele doua pavilioane ale fratilor Leprince, Dany si Christian fiind mica (cca 15 m) si ele se aflau nu departe (in proximitatea) de o LGV (Linie de Mare Viteza, pe care circula TGV-ul, cu cca 300-350 km/h), zona in care mai multi martori au declarat ca ar fi auzit mai multe voci (diferite) ale agresorilor. In plus, refacand traiectoria lui Dany in seara dramei intre « La Goualtière » si « L’Imbaudière », pentru a trece in fata fostei ferme a familiei Rénée si Robert Leprince, parintii lui, Roland Agret a constatat ca era mai mult ca posibil ca Renée sa fi auzit Fordul lui Dany trecand prin fata casei lor. In schimb, in fata casei Froger (o vecina martora in defavoarea lui Dany), ar fi fost imposibil de auzit : “Opreste-te, oprestete !”, strigat de catre Martine din fata casei sale. Cu alte cuvinte, evident, aceasta nu avea cum s-o auda pe Martine si nici ceea ce el i-ar fi raspuns: « Nu te baga, vezi de treburile tale » ! Chiar mai mult ! Doamna Menant si fata ei Morgane au confirmat ca vecinul lor Claude Bobet, presupusul amant a lui Martine, pe care ar fi surprins-o cu acesta in timpul unei relatii sexuale, cu cateva ore inaintea dramei ar fi avut « grija » de Pauline si Marion, cele doua fetite mai mici ale lui Martine, acasa, la domicilul lui. Cu ajutorul expertului Gérard Lopez, de pe langa Curtea de Apel Paris, Roland Agret obtine prin intermediul imaginilor (desenelor) efectuate de catre Solène (aflata in grija matusii Patricia, asistenta maternel), « negatia » mesajului dr. Liliane Daligand, psihopediatru care a facut raportul in timpul anchetei, la solicitarea Judecatorului de Instructie, Céline Brunetière. Si alti martori, vecini, Elise si Gérard Hemonnet, Doamna Leroux (« magnetiseur »), aduc marturii in favoarea nevinovatiei lui Dany Leprince. In sfarsit, tot in aceasta perioada este facut cunoscut un eveniment intamplat inca pe 25 decembrie 1997, cu putin timp dupa condamnarea lui Dany, cand o dentista-chirurg, D-na Marie-France Rouxel, a adresat un curier Procurorului Republicii de Le Mans, legat de un apel  telefonic pe care l-a primit din partea lui Laurent Rousseau. El afirma ca ar fi lucrat „la negru” in pavilionul familiei Leprince (acum proprietatea sotilor Pernel), unde in podul casei repara si inlocuia cablurile electrice, iar in momentul comiterii masacrului el s-a fi aflat la locul dramei, asistand astfel „in direct” la macel, fiind chiar el care ar fi luat-o pe micuta Solène, sus, in podul casei. Avand impresia ca suna la Brigada de Jandarmerie Le Mans (numai ultima cifra a numarului de telefon al D-nei Ruxel difera de cel al Jandarmeriei), i-a dat o serie de detalii despre cele intamplate (cu lux de amanunte), absolut inedite, insa el se insala profund in ceea ce priveste ora comiterii masacrului (a se vedea in anexa). Este probabil si motivul pentru care, desi D-na Rouxel, fost primita in audenta in ianuarie 2001, depozitia ei sa fi nu fi fost luata in consideratie. Ea va fi reanalizata ulterior cu „seriozitate” numai in cursul anului 2006, cand au inceput sa apara si alte „elemente noi” in favoarea nevinovatiei lui Dany, gratie lui Roland Agtret. * 20 Martie – 5 Aprilie 2006, Comisia de Revizuire ale Condamnarilor Penale ordona la sesizarea celor doi avocati Yves Baudelot si Jean-Denis Bredin (care aduc « elemente noi » in dosar), un « complement de ancheta » in Dosarul Leprince, cu care este insarcinta Jandarmeria Nationala din Le Mans. * 15 iunie 2007, Renée Leprince, mama lui Dany, fiind convinsa de nevinovatia fiului ei, dupa 10 de ani de controverse cu Justitia, aflata intr-o stare disperata, se siuncide in garajul casei sale din Thorigné sur Dué. * 11 Februarie 2008, Dany Leprince se casatoreste in Inchisioarea de maxima siguranta de la Poissy (Yvelines, regiunea urbana pariziana) cu Béatrice Poissant (devenita Leprince), medic la Bordeaux, in varsta de 52 de ani (mama a doi copii), convinsa de nevinovatia lui Dany, cu care ea a venit in contact in urma difuzarii istoriei acestuia de catre mijloacele mass-media. * 14 Februarie 2008, Institutul de Genetica Nantes Atlantique (Nantes Métropole, Capitala a departamentului Loire Atlantique, Capitala regiunii Pays de la Loire, regiune cu tesut urban dens, cca 850.000 de locuitori, in vestul Frantei), la solicitarile Comisiei de Revizuire din 28 decembrie 2007, intr-un comunicat al sau face referire in Dosarul „Leprince” la un ADN necunoscut, identificat la locul crimei, gasit asupra lui Audrey, imediat dupa ce jandarmii sosesc la fata locului. Aceasta informatie este intr-adevar un element „nou”, pentru ca, ADN-ul gasit pe cutitul de bucatarie (cu manerul galben) este cel a lui Martine Cimpain, fosta Leprince, fosta sotie a lui Dany!  * Martie 2008, O scrisoare adresata Judecatorului de Instructie pe 4 ianuarie (al carei continut este relatat de catre acesta si in fata Comisiei de Revizuire) a lui André Kilburg, fost politist la Le Mans, astazi la pensie, care il cunostea pe Yves Compain, un unchi de-al lui Martine (divortata intre timp de Dany si redevenita Compain) va relansa ancheta, pentru ca in aceasta scrisoare el povesteste, ca este Martine Compain (fosta Leprince) cea care ar fi comis masacrul si care ar fi fost protejata de catre amantul ei, un jandarm ! El ar fi pastrat acest secret de frica ei, dar chiar si de-al fratelui sau Bernard Compain, tatal lui Martine. Astfel pe 13 martie Comitetul de Sprijin a   lui Dany Leprince este primit in auduenta de  catre Christophe Ingrain, Consilierul Prezidential a lui Nicoloas Sarkozy, fara ca Martine Compain (fosta Leprince) sa se « impacienteze », cum avocatul ei Françoise Gallot-Lavallée, aprecia ce este vorba, foarte probabil, de alte probe « noi », care se vor « dezumfla » in fata Comisiei, pentru ca nu sunt reale ci numai simple speculatii, din partea apararii ! * 29 Februarie 2009, Memoriul lui Roland Agret privind “distrugerea probelor din dosar” adresat in copie si avocatilor apararii (pe atunci: Jean-Denis Bredin, Yves Baudelot si Claude Lorente), conform caruia pe 3 iulie 2001 Procurorul Republicii de Le Mans, ordona Grefierului distrugerea probelor din dosar (cum sentinta lui Dany a ramas definitiva, deci dosarul a fost inchis), ceea ce a si fost facuta pe 7 iulie de catre societatea de exploatare din Chavinières (a se vedea si anexa). Printre aceste probe mentionam: un nasture de culoare violet gasit la locul dramei langa cadaveul lui Sandra care ar fi putut proveni de la camasa asasinului, cum ea nu apartinea nimanui din Familia Leprince, nici a lui Dany si nici a lui Christian. Apoi, evident, marturia lui Laurent Rousseau, care dupa ce a fost intervievat de catre jurnalisti, Jandarmeria nu l-a mai gasit! Si toate acestea, intocmai, cand Procurorul Thin ordona aceasta distrugere a probelor din dosar, el este in posesia unor „elemente noi” dupa condamnarea lui Dany Leprince, care ar fi putut face obiectul unui demers pe langa Comisia de Revizuire a Proceselor Penale. In cadrul unor investigatii de mare amploare, totusi, jandarmii gasesc la Le Croisy (Morbihan) un Laurent Rousseau, sef al Postei locale, care sub nicio forma nu corespunde persoanei descrise de catre dentistul-chirurg D-na Rouxel. Adevaratul Laurent Roussel este identificat gratie Comitetului de Sprijin Leprince, insa el afirma ca nu cunoaste deloc Thorigné sur Dué, in ciuda faptului ca intre anii 1970-1975 a efectuat in zona mai multe stagii de ucenicie. El este descris, intr-adevar ca un alcolic, care povesteste „verzi si uscate” si care presteaza munca „la negru” celor care il solicita, dar nu recunoaste ca ar fi sunat-o vreodata pe D-na Rouxel. Si totusi, tatal acestuia, Albert Rousseau, declara ca fiul lui, Laurent, i-ar fi povestit „istoria” cu dentista careia ar fi telefonat din gresala, insa schimba vorba imediat (a se vedea si anexa) In plus, Laurent stia si ca exista in interior o scara prin care se putea urca in pod din garaj, trecand prin casa, unde se afla un luminator si canalele de scurgere a apei. El spunea ca daca jandarmii ar fi urcat in pod l-ar fi gasit acolo. Descrierea locului este exacta! Insa, nimic din ceea ce stia el legat de drama nu a fost dat publicitatii. Mai mult, detaliile date de catre Laurent Rousseau, nici macar jandarmii Jacky Goyer, Comandantul de brigada Patrick Camlann, Majorul Balay, respectiv, Daniel Monnier, Comandant la BRD (Brigada de Represiune a Delincventei) Le Mans, nu le cunosteau! Iar prenumele baiatului sau Nicolas, D-na Rouxel nu avea cum sa inventeze, daca el nu ar fi vorbit cu el si nu i-ar fi povestit de baiatul lui. Insa, asa cum rezulta din investigatiile lui Roland Agret, pare totusi ca el era alcolic si sufera de o „usoare” instabilitate psihica. Confunda felul cum isi alinta fetele: Amélie si Marie, iar dupa un repaus medical, in sfarsit cand este ascultat, declara ca datorita unei amnezii nu-si mai aduce aminte sa fi sunat vreodata la D-na Rouxel, nici macar, din gresala. In fond si la urma urmei, el da patru versiuni diferite: -         Cea a D-nei Rouxel; -         Cea data lui Garance Lecaisne, jurnalist de investigatie, caruia îi ascunde telefonul dat D-nei Rouxel; -         Cea data lui Christine Corre, jurnalist la „Oest France”, careia îi spune ca ar fi citit totul in presa si „marturia” lui este o pura inventie! -         Cea in care nu-si aduce aminte de telefonul dat D-nei Rouxel; In sfarsit, exista si alte elemente care studiate cu atentie ar putea fi considerate ca „noi” si care mai mult ca sigur sunt in favoarea nevinovatiei lui Dany Leprince: -   Pe probele nedistruse inca la CHU (Centrul Spitalicesc Universitar) Nantes ar trebui recuperate si analizate toate ADN-urile care exista inca; -   Confruntarea dintre Célia Leprince si Martine Compain (fosta Leprince), pentru lamurirea divergentelor din declaratiile lor; -   Audierea lui Marion si Pauline Leprince, ceilalti doi copii ai lui Dany, respectiv a lui Solène si matusa sa din partea mamei, Patricia Bru, care intr-o depozitie a ei mai veche sustine „manipularea” copilului in defavoarea lui Dany, precum si a sotilor, Pernel, primii proprietari al pavilionului lui Christian Leprince si care s-au instalat acolo dupa masacru; - Studiul „aprofundat” al cutitului de macelarie (pe care se afla inscriptia „Leprince”) descoperit in vara anului 1999 la Touffé, intr-o cariera de piatra din apropierea scenei macelului de catre Maurice Lebarbier, sef de lucrari la o societate de constructii, pe care el a predat-o Brigazii de Jandarmerie din localitate, (ulterior expediat la TGI din Mans) si care  ar fi servit si el la mutilarea victimelor; -  Audierea colegului nostru, Bernard Nicolas, reputat Jurnalist de Investigatie, colaborator al Canalelor de televiziune TF1 si Canalului+, care printre altele este si autorul a doua documente remarcabile, unul despre moartea misterioasa al Ministrului Robert Boulin sub presedentiile lui Charles de Gaulle, Georges Pompidou si Valéry Giscard d'Estaing, al carui cadavru este gasit pe 30 octombrie 1979 la orele 08h40 in centrul padurii Rambouillet (Yveslins, regiunea urbana pariziana), precum si un altul despre asasinarea magistratului francez Bernard Borrel, Procuror de Lisieux (Calvados, Basse Normandie), detasat in Republica Djibuti in calitate de Consilier tehnic de pe langa ministrul djibutian de justitie in 1994, al carui cadavru este descoperit la bordul unei faleze pe 18 octombrie 1995. Bernard Nicolas, oupandu-se, in exclusivitate de acest dosar, a descoperit o serie de „elemente” in favorea nevinovatiei lui Dany, care nu au fost exploatate la procesul lui, nici de catre jandarmi, nici de catre justitie si respectiv, celelalte autoritati politienesti implicate in ancheta, ceea ce este confirmat si de catre Capitanul Roger Lambert care a condus ancheta pana la inculparea lui; -  Audierea lui Roland Agret, precum si a unui alt mare Jurnalist de Investigatie Nicolas Poincaré de la Canalul de televiziune TF1 care au facut contraancheta publicata in cartea lor  „Condamné à tort, l’affaire Leprince”. (Roland Agret si Nicolas Poincaré), in care autorii nu exclud posibilitatea incriminarii lui Martine Leprence si al amantului ei, Claude Bobet (!), datorita mai multor versiuni ale depzitiilor ei, precum si a faptului ca la locul masacrului au fost decoperite doua amprente de pantofi: cel de barbat, marca Doc Martens, care nu-i apartine lui Dany, dar si una de femeie, care niciodata nu a fost analizata. Ceea ce inseamna, conclud autorii, ca existau cel putin doi asasini si nu unul singur asa cum ancheta a stabilit-o. Pe de alta parte, ei ajung la concluzia ca Dany Leprince ar fi avut la dispozitie numai trei minute si 6 secunde pentru a cmite macelul, fara ca jandarmii sa fi gasit la fata locului dramei nicio urma de ADN al sau. Ceea ce este practic, imposibil ! In schimb, alte ADN-uri gasite nu au fost comparate cu a niciunei alte persoane din anturajul familiei Leprince. Merita sa semnalam aici si unele carente ale anchetei la locul dramei, iar ulterior, o serie de divergente ale expertizelor psihice. Cum Monier este primul care a „calcat” in casa, conform unei versiuni (cand erau deja la locul dramei, martorii oculari Franck Lepretre et Laurent Audry de la Caroseria lui Christian, Primarul Plais cu Dr. Bouzard si D-na Hatton) este foarte probabil ca amprenta (cu sange) al pantofului 42 de pe dusumea sa fi fost a lui. Conform altei depozitii, el ar fi fost primul care a intrat in garaj dar nu si in casa ! Insa, in jurul orei 09h30 jandarmii Fradin si Rougement deja la fata locului fotografiau « tot ce le statea in cale », atat in exterior cat si in interiorul casei. Amprenta pantofului putea sa fi apartinut si unuia dintre ei. Ceva mai tarziu, ajung pompierii, Grupul de Jandarmerie Sarthe urmat de Comandantul Companiei de Jandarmerie din Mans cu adjunctul sau, apoi Procurorul Republicii de la Le Mans, Capitanul Robert Lambert, iar ulterior doi medici legisti. Si cutitul de macelarie gasit in cariera de piatra ridica o serie de probleme. Este André Divare, primarul comunei (vecine) Tuffé care alerteaza jandarmeria ca un muncitor Maurice Lebarbier, sef de santier, responsabil cu niste lucrari de amenajare intr-o veche cariera de piatra apartinand comuniei, a descoperit un cutit cu marcajul „Leprince”, pe care Birigada de Jandarmerie din Tuffé o inregistreaza pe 9 iulie 1999, la numai cca un an si jumatate de la condamnarea lui Dany si o expediaza cu procesul verbal (in original) la TGI de Mans. Comisia de Revizuire a gasit o copie a acestui document la sediul Brigazii, insa originalul s-a ratacit in Arhivele TGI Mans. Este vorba de un cutit de taiat cu lama mare pe care este gravat „Leprince” dar si incercari de a sterge aceasta inscriptie. La vremea respectiva, jandarmii nu au acordat mare importanta acestui cutit si in concluzie nici nu l-au supus unei expertize prin intermediul PST (Politiei Stiintifice si Tehnice). Comisia insa a verificat ca stersaturile voluntare sunt efectuate cu ajutorul unor „unghii” de catre un jandarm de la Brigada insarcinat cu ancheta pentru a se asigura ca este vorba de o „gravura” si nu de o „inscriptie” cu un obiect de scris. Obiectul a fost in sfarsit depus ca proba „materiala” la IGNA (Institutul de Genetica Nantes Atlantique) aflat sub conducerealui  Jean-Paul Moisan, insa Comisia declara ca „in urma investigatiilor pe care le-a realizat, ele n-au permis identificarea proprietarului acestui cutit”. Claude Viroulet, care era responsabil cu „ascutirea cutitelor” pe vremea cand Dany si Martine lucrau la SOCOPA a explicat ca era vorba de un cutit de „dezosare”, utilizat, in special, pentru indepartarea, grasimilor, a pielii, precum si a nervurilor de pe carne. Insa, nici Dany pe 2 iunie 2009 si nici Martine pe 6 octombrie 2009, nu l-au recunoscut ca al lor! Pe de-o parte, Dany a explicat ca niciodata nu a avut un cutit pe care sa fi fost gravat numele lui, iar pe de alta parte, directia intreprinderii SOCOPA a explicat ca desi furniza, evident, materialul utilizat in intreprindere salariatilor, postul in care Dany a fost incadrat „nu necesita un asemenea instrument de taiat”. In ceea ce o priveste Martine, ea a precizat, ca este vorba de un cutit de dezosare, iar ea cand lucra in cadrul intreprinderii, era insarcinata cu ”tunderea carnii”. Astfel, 27 aprilie 2010, IGNA mentioneaza in raportul sau ca ”nicio amprenta genetica interpretabila nu a fost gasita pe lama”. In concluzie, de unde provine acest cutit? Cu atat mai mult cu cat o plaga transversala de 5 cm lungime a fost facuta pe bratul stang a lui Christian Leprince, nu cu un satâr ci cu un cutit de dezosare. Expertiza psihiatrica este si ea destul de confuza. Ca orice acuzat, Dany Leprince a fost supus unei expertize medicale la cererea Judecatorului de Instructie Céline Brunetière. Aceasta expertiza a fost efectuata la Inchisoarea din Rennes unde Dany Leprince era incarcerat, de catre Dr. Jean-Luc Brière, expert de pe langa Curtea de Apel Mans, pe 9 ianuarie 1995 si Dr. Claude Amirault, expert de pe langa TGI Bordeaux, pe 10 ianuarie si 2 martie 1995. Pentru cei doi medici psihiatrii care au „studiat” dosarul lui Dany inainte sa vorbeasca cu el (si pe care l-am putut studia integral), concluzia era deja trasa: „Dany Leprince si Martine aveau datorii (financiare) importante fata de Christian Leprince si Brigitte pe care ei nu le mai puteau rambursa, deci mobilul crimei ar fi fost gelozia fata de ei”. Cum nu se indoiau de culpabilitatea lui Dany,  ei cautau sa inteleaga mecanismele psiho-sociologice care lui îi permit sa se considere nevinovat. Din pacate nu avea cum, pentru ca cu cat incercau sa-l „infunde”, el cu atat se disculpa mai convingator, repetand aceasi fraza: „ Sunt convins (sigur!) ca sotia mea a facut acest lucru (masacrul!). Eu sunt neviniovat.” Dupa care repeta intr-o maniera naiva ca el prefera pe Marion fata de Célia, care: „Desi este o fata draguta si curajoasa, fabuleaza. Are acelasi caracter ca si sotia mea si recunosc ca eu am fost intotdeauna distant fata de ea. Nu-i faceam niciodata cadouri (...) iar cu maica-sa, deseori, ea facea front comun contra mea”. Marion, „nu este acelasi lucru. Ea este Roll’s-ul. Este ceea ce este mai bun. Stie sa faca orice (...) si nici nu fabuleaza. Este ca mine”. De Pauline insa, nu vorbeste deloc! De Ce? Cu Martine, era mai rau: „Locuiam impreuna si atat. Nu ca un cuplu, evident. Ca doi straini. Recunosc, ea se simtea singura si urla la mine intotdeauna din cauza meciurilor de footbal la care asistam cu pritenii mei, pe care nu-i suporta. Era severa si autoritara cu mine, fiind ea cea care conducea cuplul nostru. Ma evadam sa fiu linistit. Imi placea mai mult munca mea decait sotia, iar pe mama o iubeam mai mult decat pe ea, care nici macar nu se dezbraca in fata mea. Intodeauna avea ceva care nu-i placea, nu-i convenea” El avea sentimentul (fara probe certe!) ca sotia sa o insala, iar fata de Christian, din motive (ratiuni) obscure, avea „ o animozitate surda si silentioasa”. Raportul de experiza este mult prea centrat pe discursul lui Dany:”In sfarsit, pentru a studia componentele si mecanismele operatoare, ni se pare ca structura lui este simptomatica functionarii sale mentale”, ceea ce se rezuma in fond la niste afirmatii prin care acuzatul incearca sa-si convinga interlocutorii sai de nevinovatia sa: „Eu nu vreau sa credeti ca....”, „Eu nu caut sa...”, „Daca pot sa va spun adevarul, voi spune ca este fals...” Adica, un mod de a anula, intr-un fel sau altul, „realitatea evenimentelor...pentru a nu se mai confrunta cu ele”. In acest discurs al sau, Dany separa fosta sa sotie Martine si mama sa Renée de restul lumii, avand tendinta sa accentueze faptul ca el stie ca este ea cea care cu complicitatea cuiva a comis masacrul si este constient ca atat ea cat si Célia, stiu acest lucru. El se considera „sacrificat”, dar repeta fara incetare ca are „mainile curate”, ca este  „cinstit si curajos”, pentru a salva aceasta reprezentare imaginara ideala a lui de el insusi, amenintat de catre acuzare, a carei victima se credea. In ceea ce o priveste pe mama lui, el „pastreaza un atasament patologic fata de Renée, in masura in care niciodata nu a reusit sa puna pe sotia sa in concurenta cu ea, motiv pentru care se simtea mult mai bine in prezenta ei si petrecea doua-trei ore pe zi cu ea”. „Cum nu ne desparteau decat 17 ani”, dupa cum declara Dany. Acest atasament el il „rationalizeaza” prin faptul ca mama lui l-a nascut la numai 17 ani, pe cand inca nu era casatorita, o formulare in care ambiguitatea anuleaza intr-un fel diferenta dintre generatii, dand acestei „proximitati” de varsta, aliura „deghizata” a unei promiscuitati „incestigatrice” (incestigatoare) in care caracterul oedipian este flagrant. In aceasta caracterizare a sa privind personalitatea lui Dany, pare evident ca Dr. Amirault, recunoaste in el un detinut „fragil” din punct de vedere psihic, capabil sa comita un masacru familial. Pentru Dr. Brière „ Dany Leprince este un barbat de 1,85m cu parul usor grizonat la tample, cu o voce calda si placuta. El creaza impresia unui om bland, afabil, surazator si momentan incordat (...), cu un debit verbal rapid si activ (...).” El se scuza destul de des, ceea ce numeste „ o vulgaritate a limbajului sau” (...). „Are ochii inlacrimati cand vorbeste de fetele lui si de mama sa, dar scurtele lui crize lasa destul loc placerii de a trai, de a zambi si chiar pentru a rade cu placere” (...). „Deci, din punct de vedere psihic este mai mult decat instabil”. Nivelul sau intelectual „se situeaza in media superioara, dupa cum dovedeste stapanirea perfecta a limbii, capacitatea sa de rationament ipotetico-deductiv, respectiv, cea de analiza in detaliu. (...). Ii place rationamentul si abordeaza cu usurinta abstractiunile. Capacitatea sa de a retine date in cantitati importante dovedesc ca are o memorie de buna calitate, chiar excelenta”. Din contra, pentru Dr. Amirault,  „in spatele acestei fatade se ascunde o mare fragilitate care il face extrem de vulnerabil. Ceea ce face dintr-un om bland un om periculos”. Conform lui, testele pe care accepta sa treaca Dany pun in evidenta mecanisme „care inchid modul de exprimare al afectivitatii, care raman incordate in spatele zidului imaginar de aparare pe care el l-a construit”, (...) pentru ca orice mod al sau de functionare fizica este organizata in asa fel incat sa evite situatia in care defensiva sa, sa nu mai fie capabil sa o gireze”. Cu imaginea unui tata „slab” (ca fire) cu care este incapabil sa se identifice, cu o mama „seducatoare (seductie) materna”, cu care el traieste o relatie „incestigatrica” (incestigatoare), care „pentru ar fi inconstienta nu ramanane simptomatica pentru o problema de familie”, Dany nu reuseste sa se impune „pozitiv” deloc in fata expertilor! Astfel concluzia este severa: „Dany Leprince are o personalitate de tip psihotica. O personalitate structurata sub forma psihotica cu mecanisme rigide de aparare de tip psihotic. O personalitate in care conflictele interne nesolutionate genereaza o fragilitate intrinseca, cu atat mai mult, cu cat totul este conceput in asa fel incat sa-l blocheze. O personalitate capabila sa comita un macel cu o asemenea oroare”! Daca este el „autorul masacrului de la Thorigné care i se reproseaza ceea ce el a si recunoast inainte sa se retracteze”, raspunsul este „afirmativ”. Faptul ca el nu-si mai recunoaste vina, „nu reprezinta altceva decat o negare a realitatii, ceea ce pare a fi prea insuportabila pentru constiinta lui”. Consecintele sunt teribile, chiar dramatice. „Reinsertiunea lui in tesutul social, pare a fi mai mult decat dificila, poate chiar imposibila si va prezenta un pericol permanent pentru societatea civila”. Cum Judecatorul de Instructie Célin Brunetière este un magistrat „riguros” si „competent”, pe 3 octombrie 1995 ea ordona o contraexpertiza efectuata de catre alti doi medici psihiatri, experti-legisti de pe langa Curtea de Apel Angers, Dr. Jean-Maurice Dachary si Dr. Marie-Laure Gardet-Levrel. Dupa numai o luna, raportul pare mult mai putin „acuzator”, insa el este fara „apel”! „Personalitatea lui Dany Leprince este dominata de o lipsa de spontaneitate, un efort constant pentru controlul affectivitatii, raceala si indiferenta, intr-un climat permanent tensionat. Intr-o stare depresiva, in general, atat acasa cat si la locul sau de munca, intotdeauna, el se afla intr-un duel avand la origine o profunda ambivalenta: sot si copil, muncitor si agricultor, sarac si introvertit in raport cu un frate prosper si extravertit. Discursul sau este o afirmatie reiterata despre el, pe cand realitatea subliniaza dependenta lui atat de mama sa cat si de sotia lui. Este vorba de o personalitate patologica caracterizata printr-o psihorigiditate cu „raceala”, rigiditatea mintii si a rationamentului, un monolitism de gandire asociata cu o lipsa de verbalizare, o excesiva investitie in munca, resentimente considerabile, o dependenta afectiva si un important narcisism”. In sfarsit, aceasta contraexpertiza psihiatrica a lui Dany conclude: „Examenul  psihiatric a lui Dany Leprince pune in evidenta o personalitate patologica psihorigida, dependenta si narcisica (narcisista), avand la origine o importanta imaturitate afectiva. Acest tip de personalitate poseda un potential ridicat de periculozitate si trebuie, chiar daca va fi dificil, tratata, dar acuzatul poate fi supus unei sanctiuni penale.” (a se vedea si anexa). Dupa parerea, mea medicii-experti implicati in expertiza psihiatrica a lui Dany au facut caracterizarea lui plecand de la ideea ca el este criminalul, insa daca ei ar fi plecat de la ideea ce el este nevinovat, caracterizarea lor era cu totul diferita si ei ar fi construit o alta „terorie”, deci o alta imagine despre el pentru a arata ca nu poate fi el vinovatul! Aceasta expertiza s-a desfasurat intr-un fel dupa urmatorul model de rationament „logic” al „filosofiei marxiste psihanalitice”: Ce este filosofia? A cauta o pisica neagra intr-o incapere intunecata. Ce este Marxismul? A cauta o pisica neagra care nu exista, intr-o incapere intunecata. Ce este Psihanaliza? A cauta o pisica neagra intr-o incapere intunecata, in care ea nu exista, dar totusi ea sa fie gasita! In final, iata conform caror probe „materiale”, Dany Leprince, ajunge in fata Juriului Popular Sarthe pe 8 noiembrie 1997: 1.      Pe baza acuzatiilor lui Martine Leprince (redevenita Compain dupa divort) si Célia, fiica ei; 2.      Pe baza „observatiilor”, interpretate ca incriminatoare pentru Dany, facute de catre micuta Solène vazand fotografia lui, „ghidata” de catre Nelly Hottan, baby-sitterul familiei; 3.      O expertiza psihiatrica „bidon” efectuata dupa modelul „filosofia marxismului psihanalitic” de catre expertii-legisti: Dr. Jean-Luc Brière, Dr. Claude Amirault, Dr. Jean-Maurice Dachary, precum si Dr. Marie-Laure Gardet-Levrel, utilizat des in asemenea situatii (mediu carceral); In  schimb, expertiza efecuata de catre cei patru legisti a permis stabilirea ca ADN-ul lui Martine Compain era compatibil cu cel de pe cutitul de bucatarie cu manerul galben (proba la dosar identificata cu G5-04/112) gasit la domiciliul lui Dany si Martine Leprince, intr-un sertar al dulapului din garaj, care este comptatibila si cu cea a victimei Audrey Leprince ( a se vedea si anexa) Nici expertiza psihiatrica a lui Martine nu este mai „reusita”! Comisia de Revizuire a ordonat pe 22 octombrie 2008, la numai doua zile dupa ce a audiat-o, o expertiza medico-psihologica al lui Martine (refacuta pe 28 octombrie 2009) ceea ce ea a si acceptat. ( a se vedea si anexa) Expertii-legisti care au examinat-o mentioneaza in raportul lor ca: „Martine se preface”. Iata si detaliile importante ale expertizei din raport privind personalitatea ei: ”Martin Compain are un nivel de inteligenta mediu superior, o gandire „elaborata”, fiind matura din punct de vedere afectiv. Putin afectiva, cu un prag de emotivitate superior fata de cel al populatiei generale, ea este sociabila si socializarea ei este corecta, in ciuda neincrederii acordata ei. Ea nu prezinta tendinte de fabulatie, dar discursul ei pare „neautentic” si „utilitar” daca ne referim la contradictiile ei, la comportamentul neadaptat, pe care ea nu le poate explica datorita unor dificultati de memorie. Ea nu prezinta tulburari de personalitate decat trasaturi „rigide de personalitate” care nu sunt altceva decat diverse moduri de lupta contra tensiunilor interne. Nu se regasesc la ea nici elemente psihiatrice si nici anomalii psihice structurate de asa natura care sa explice acuzatiile contra lui Dany Leprince, ci numai elemente existentiale legate de problemele familiale (...).” Iata si „discusul” lui Martine in timpul expertizei, o reuniune de propozitii scurte:” M-am certat cu Dany in privinta unor pamanturi in bucatarie dupa care el a iesit; mai tarziu l-am vazut cum il lovea pe Christian; nu pot sa fac nimic; vad ochii lui Dany; el avea o ura nemarginita in ochii lui; el m-a privit direct in ochi; mi-a fost frica; imi aduc aminte ca aveam in bratele mele Solène in curtea soacrei mele; imi doream sa ma ajute; ca ea sa vina cu mine; i-am spus ca Dany lovea pe Christian; ea mi-a spus sa o las in pace si sa plec; eu m-am intors acasa; m-am culcat infricosata; nu ma simteam in siguranta; nu-mi amintesc deloc de Brigitte si de cele doua fetite, nici de Christian; Christian era dragut, in timp ce mie imi era frica de Dany; se poate crede ca este o complicitate; nu putem sa continuam in felul acesta; nu am facut ceea ce trebuia facut; nu am chemat jandarmii; ma intreb daca si eu n-am facut ceva; poate si eu am ucis pe cineva; am spus avocatului meu; trebuie sa o regasesc... (memoria?); trebuie sa merg sa vad pe cineva; eu nu pot sa-mi imaginez sa fi facut ceva oamenilor acestora si copiilor lor;  fratii si surorile mele m-au intrebat daca am facut ceva; la proces imi aduceam inca aminte de faptul ca m-am dus sa o caut pe Solène, acum nu mai stiu;  nu stiu daca am intrat sigur in casa; mi-am pierdut memoria; nu pot trai cu acest sentiment si ma simt rau; imi pare rau ca l-am acuzat pe Dany; nu pot sa accept ca mi-am acuzat sotul; (...)” Atunci insa cand expertii spun lui Martine ca testul la care au supus-o nu pune in evidenta tulburari de memorie ci competente intelectuale excelente, Martine spune: „ Stiu ca nu am probeleme cu memoria si ca sunt inteligenta, dar am fost facuta sa ma indoiesc, sa ma indoiesc de mine”! Dupa care continua cu aceleasi fraze scurte: „ma intreb ceea ce as fi putut face? Si asta deca se afla, am participat; mi-am suportat indoiala atat timp cat nmic nu am gasit; eu am iesit in seara acea dar nu stiu pentru ce si de ce; nu stiu exact ceea ce am vrut sa fac; exista lucruri care ma blocheaza; trebuie sa reusesc sa aflu ceea ce am facut in realitate; nu voi reusi sa ma reconstruiesc asa; asta nu poate sa mai ...dureze...”. In concluzie, Martine nu este nebuna, este o femeie cu picioarele pe pamant, dar probabil ca se preface ca a uitat totul, mentioneaza expertii. Desi, dupa parerea mea, este putin probabil, ca o femeie „sanatoasa la cap”, cum parea Martine, sa se intoarca de la soacra-sa Renée cu un bebelus de doi ani in brate, Solène, cu care sa urce in camera ei si sa-l adoarma „linistit” in patutul ei, intr-o casa in care toata familia ei este macelarita cu salbaticie! In ceea ce il priveste pe Claude Bobet, chiar daca ar fi fost amantul lui Martine, nimic nu-l incrimineaza. Cel putin, deocamdata ! Pentru ca expertiza ADN-ului apartine lui Martine si Audrey sau a unei „combinatii” a celor doua, eventual a unei terte persoane, ceea ce implica automat peste patru milioane de suspecti. Iar, comisia atrage atentia cu „severitate” asupra faptului ca pe baza unui ordin al Procurorului al Republicii de la Mans, cum toate probele „materiale” au fost distruse pe 9 iulie 2001 (in afara de cateva congelate, conservate la CHU Nantes), practicarea unor noi expertize si analize nu este posibila! ( a se vedea si anexa) Conform declaratiei lui Roland Agret, decizia procurorului este deosebit de nefericita, insa, dupa cum ne-am informat noi, acesta a actionat conform art.41-4 din CPP francez, care spune ca: „Daca restituirea probelor materiale „sigilate” nu este solicitata in termen de sase luni dupa o condamnare ramasa definitiva, obiectele nerestituite devin proprietatea Statului si Procurorul Republicii poate ordona distrugerea lor, in special cand este vorba de obiecte sesizate a caror conservare nu este necesara pentru descoperirea adevarului si sunt obiecte calificate prin lege periculoase, iar detinerea lor, ilicita”. Este foarte interesant aici ca desi Dany se considera nevinovat si cei din anturajul sau erau convinsi de acest lucru, de ce nimeni nu a soliciatat recuperarea probelor materiale din dosar? Inca din 16 decembrie 2006, exact la noua ani de la condamnarea lui Dany, avocatii lui gaesesc un martor, Roger Dreux, care ar fi declarat ca a recunoscut-o pe Célia pe o fotografie a lui Corinne Justice (Presedinte comitetului de sprijin a lui Dany) in seara masacrului, intr-o masina la Connerré (in vecinatatea locului, in Departamenutul Sarthe, la cca 15 km de Mans) in jurul orelor 21h15. Din pacate pe 25 aprile 2007, martorul moare. Comisia desi a gasit urma unei scrisori adresate de catre el Judecatorului de Instructie pe 4 octombrie 1994 in care vorbea de aceasta masina pe care o suspecta ca ar fi lui Dany, audiat pe 25 ianuarie 1995, el a afirmat lui ca ar fi vazut un cuplu in aceasta masina, dar nu este vorba de membrii familiei Leprince. Reaudiata si Célia, ea a jurat in fata Judecatorului de Instructie ca in acea seara nu a fost la Connerré. In sfarsit „reiterarea” depozitiei lui Roger Dreux, dupa 12 ani de la eveniment, Comisia de Revizuire a apreciat-o ca „nedeterminata” pentru revizuirea procesului lui Dany Leprince. Marturia politistului pensionar (pe care l-am identificat in persoana lui André Kilburg in varsta de 76 de ani) si care a avut „depozitia verbala” in calitatea de vecin al unchiului lui Martine, Yves Compain, in care acesta relata ca nu Dany este vinovat ci Martine, este si ea importanta de semnalat. Acesta adreseaza scrisoarea lui Yves Compain, pe 4 ianuarie 2008, Ministerului de Justitie in care mentiona ca ”este ea cea care a dat lovitura”, ca „ea cocheta cu un politist” si ca „fratele sau si poltistii au facut diferite manevre pentru ca s-o scoata pe ea din randul suspectilor, ceea ce a l-a costat mult”. Audiat pe 13 martie 2008 de catre raportorul Comisiei de Revizuire, el a explicat ca Yves Compain era „furios” contra fratelui sau Bernard (tatal lui Martine) din cauza unei probleme legate de o mostenire si „il santaja pe acesta din urma ca va dezvalui secretul lui”. Yves Compain, si el in varsta de 76 de ani, este audiat pe 31 martie 2008 si se declara revoltat de ceea ce a povestit André Kilburg. Bernard, tatal lui Martine, in varsta de 78 de ani, audiat si el de catre Comisia de Revizuire, a „negat in bloc” toate afirmatiile acestuia. Recunostea ca a gazduit-o pe fata ei Martine si nepoatele ei timp de trei saptamani dupa drama, dar „ca nu ar fi cunoscut niciodata vreun jandarm pe care Martine sa fi frecventat”. Deci implit, restul nu-si mai are rostul din scrisoarea lui Roger Dreux. Ancheta de personalitate a lui Bernard Compain, tatal a 7 copii, 19 nepoti si 3 satranepoti, il prezenta pe acesta ca: ”cooperativ si echilibrat atat in viata sa profesionala cat si in cea privata”. Si totusi, nu iese fum fara foc. Pe 3 iulie 2009, Dany incarcerat inca la Poissy, vorbea la telefon cu Claudine, sotia lui Bernard Compain. Este ea cea care i-a adus la cunostinta ca Martine ar fi avut un prieten jandarm care venea des sa o vada, seara, la Voivres-lès-le Mans, la parintii sai. Este vorba de Majorul Daniel Monier, Comandantul Brigazii de Cautare de Jandarmerie Le Mans, insarcinat cu ancheta, care dupa parerea unora ar fi fost primul care a intrat in pavilionul lui Christian Leprince. Pe 15 iulie, avocatii lui Dany au prevenit Comisia de Revizuire si au solicitat ascultarea convorbirii telefonice intre el si Claudine, ceea ce a si confirmat  spusele lui Dany. Astfel, Magistratul responsabil cu ancheta il convoaca pe Daniel Monier pe 23 februarie 2010, care mentioneaza ca intr-adevar in timpul arestului lui Martine intre 7-9 septembrie 1994 intr-un birou vecin cu al lui, pe 9 septembrie ar fi venit la ea, in urma cosmarului ei si pe care el l-ar fi auzit. Insa, neaga sa fi cunoscut vreodata familia Leprince sau Compain inainte de crima dar admite sa se fi deplasat de doua sau trei ori la parintii lui Compain pentru o cauza nobila: „stima sa pentru dificila incercare prin care trecea tatal lui Martine, Bernard Compain”. Din contra, pe 12 martie 2010, Comisia a primit o atestatie „amuzanta” din partea lui Nelly Hotton, baby-sitterul lui Solène, in care aceasta marturiseste ca ar fi avut „relatii apropiate” cu Monier si stia ca anchetatorul ar fi adus acasa la el si ar fi depus si conservat in congelatorul familial probe materiale pe care le considera ca nu fac obiectul anchetei criminale. Inainte ca scrisoarea lui Hotton sa parvina Comisiei de Revizuire, Monier, mentioneaza in timpul audierii lui, ca el „stia in timpul anchetei ca Martine, inainte de a se castori cu Dany, a lucrat la o familie de medici la Arnage (aria urbana Le Mans) si ca unul dintre copii acestui medic, de care ea s-a ocupat in special, Vincent Cador, in momentul derularii dramei era „Auditor de Justitie” (elev al ENM-Scoala Nationala de Inalte Studii de Magistratura din 1993), in stagiu la TGI de Le Mans”. Intocmai aici este problema. Desi lui Martine nu i se poate reprosa nimic, „in direct”, intamplarea a facut ca in momentul audierii ei de catre Judecatorul de Instructie Céline Brunetière, Vincent Cador (actualmente consilier al Tribunalului Functiei Publice al Uniunii Europene la Luxemburg), era alaturi de ea, ceea ce a „simplificat” si a „influentat in sensul bun”, audierea ei. Aceasta versiune este partial contrazisa de catre tanarul magistrat care a informat Procurorul adjunct de faptul ca Martine a fost angajata familiei lor, cum era de-altfel si de datoria sa si a solicitat sa „nu participe la niciun act de audiere si sa nu se prezinte nici in fata lui Dany si nici in cea a lui Martine”. El afirma ca era in biroul vecin cu ocazia primului interogatoriu a lui Dany, „la care a putut asista fara sa fi fost vazut de catre acesta si chiar considera ca, avand in vedere elementele slabe incriminatorii contra lui, el ar putea sa se retracteze din ziua urmatoare”. In ceea ce o priveste pe Martine, audiata inaintea lui Dany, afirma ca ea nu-si aduce aminte de acest eveniment cu Vincent Cador, insa ceea ce este misterios este ca si-a sunat mama la telefon pentru a-i povesti aceasta incredibila intamplare. Conform documentelor la care am putut avea acces, ea a fost angajata la familia Cador intre 1972-1977 (cand se casatoreste cu Dany), perioada in care Vincent are intre 6-11 ani. Dar Martine ramane un apropiat al familiei, in special al lui Bernadette Cador, medic si ea, mama lui Vincent, care a invitat-o la casatoria baiatului ei pe 19 septembrie 1992 si pe 3 septembrie 1994, inaintea masacrului, la casatoria celui de-al doilea copil al ei dintre cei trei, la care ea neputand participa datorita unui „impediment” a trimis niste flori. Pe 30 aprilie 2010, Bernadette Cador a fost audiata deasemenea de catre Comisia de Revizuire, in fata careia recunoaste ca era in relatii foarte bune cu Martine, pe care o cunostea bine si destul de putin pe Dany, care venea la ei dupa ea si „regreta” faptul ca Martine nu a venit la nunta baiatului ei, pentru ca probabil atunci masacrul nu ar fi avut loc. In sfarsit, concluzia “audierii” lui Solène de catre Dr. Daligand in junie 1996:  “credibilitatea este totala pentru ca faptul ca ea ar fi insusit articulatia fonematica dupa eveniment nu da ei posibilitatea de manipulare a elementelor de limbaj, de comunicare, pe care nu le stapaneste”, nu stiu in ce masura a putut conduce la o depozitie acuzatoare, pentru ca dupa parerea mea, este putin probabil ca Solène, la doi ani de la eveniment, pe cand avea numai doi ani, sa-si aminteasca de ceva la care ea nu a asistat. Dovada ca a scapat cu viata! In incheiere, inca un element important care merita “exploatat” din plin. Célia, fata lui Dany declara anchetatorilor ca ea l-ar fi vazut pe Dany ca il loveste pe Christian intre orele 21h39-21h45, iar Martine, mai tarziu, intre orele 21h45-22h00. In ceea ce il priveste pe Dany, el a declarat ca intre orele 21h26-21h50 se uita la televizor si a reusit sa reproduca cele mai mici detalii din cele vazute, insa pe atunci, acest lucru nu interesa pe nimeni. EPILOG Avocatul general al Curtii de Revizuire ale Proceselor Penale, Claude Mathon, la cererea Parchetului General a solicitat joi, pe 17 martie 2011, anularea procesului lui Deny Leprince din 16 decembrie 1997 in care acesta a fost condamnat la recluziune criminala pe viata cu 22 de ani de siguranta pentru o cvadrupla crima comisia la Thorigné pe 4 septembrie 1994 si solicitarea organizarii unui nou proces pentru a « face dreptate », cum Comisia de Revizuire la si pus in liberatate pe 8 iulie 2010 in urma suspendarii executiei pedepsei acestuia, conform unei ordonante emise pe 1 iulie 2010, cu mentiunea ca “exista elemente suficiente pentru revizuirea procesului sau” El a solicitat in egala masura deschiderea unei anchete pentru examinarea rolului pe care l-ar fi putut juca in masacrul de la Thorigné, pentru care a fost inculpat si condamnat Dany, fosta lui sotie, Martin Compain (Leprince). Curtea se va pronunta pe 6 aprile 2011. Din 1945, numai 8 cazuri de revizuire ale sentintelor penale ramase definitive au fost ordonate, dintre care numai sase au avut ca efect reabilitarea inculpatilor, printre care cei mai mediatizati fiind Roland Agret si Patrick Dils In fata Comisiei de Revizuire, a carei sedinta a durat 04h15, Dany Leprince, in varsta de 53 de ani, asistat de catre avocatul sau Jean-Yves Baudelot, a declarat: « Sunt nevinovat. Sunt foarte emotionat, ma gandesc la familia mea, la nepoata mea Solène, precum si la mama care a murit pentru aceasta cauza in 2007. Am trait 16 ani de iad, dar niciodata nu am disperat. Intotdeauna am avut incredere in justitia tarii mele. Si sper sa pot pune capat acestui calvar care dureaza de 16 ani, pentru a putea trai in conditii normale ». Claude Mathon a stigmatizat “insuficientele si incoerentele” procedurii judiciare care a dus la condamnarea lui Dany Leprince, criticand munca jandarmilor, ai expertilor-legisti, al Judecatorului de Instructie, precum si al Procurorului de Le Mans, declarand ca “îi este rusine” de cele intamplate! Dupa eliberarea lui din Centrul Penitenciar Popissy (Yvelines. Regiunea urbana pariziana), Dany Leprince se afla sub control judiciar si are intedictie de sejur in departamentele  Sarthe, Mayenne, precum si Maine-et-Loire. El locuieste alaturi de sotia sa Béatrice, cu care s-a casatorit in inchisoarea Poissy pe 11 februarie 2008, in departamentul Lot-et-Garonne, la Marmande, in regiunea urbana Bordeaux. NOTA AUTORULUI In 1998, cand am inceput sa studiez fenomenele sociale in care au fost implicate comportamentul deviant in general si cel delincvent, in particular, in cadrul studiilor si cercetarilor mele de MASS (Matematici Aplicate in Stiinte Sociale), o atentie deosebita am acordat marii criminalitati si in special cel legat de sange. Bulversat de catre personalitatea « Macelarului din Sarthe », am incercat sa furnizez JAP-ului (Magistrat-Judecator responsabil cu amenajarea pedepsei unui condamnat), printr-o metoda de reducere la absurd, pe baza de statistici reale, imposibilitatea ca Dany sa fi comis masacrul de la Thorigné ! Iata si rationamentul meu pe scurt : Conform elementelor de atunci din dosar (presupand ca depozitiile martorilor au fost fiabile !), am ajuns la concluzia ca Dany nu ar fi avut posibilitatea sa comita masacrul intre orele 20h50-22h00, intr-un interval de mai putin de zece minute pe care le-ar fi avut la dispozitie, practic ! In primul rand, pe de-o parte, acest lucru inseamna, avand in vedere, bestialitatea cu care cele 4 parsoane au fost mutilate si ucise (precum si posibilitatea ca ei sa se « disperseze » pentru soliciatarea unui ajutor prin vecini !), ca cel care a comis acest macel era un « profesionist » in materie de « dezosare a carnii », ceea ce nu era meseria lui Dany si la care nici nu se pricepea el, chiar daca lucra la intreprinderea de dezosare a carnii SOCOPA, ci fosta lui sotie de atunci, Martine, fosta angajata a aceleiasi intreprinderi, in aceasta calitate. Pe de alta parte, toti martorii din anturajul lui au declarat ca Dany era un stangace si milos (chiar si Célia, fata lui cea mare care l-a incriminat) si „nu ar fi fost in stare sa omoare nici un iepure”, iar atunci „cand era vorba de  sacrificarea unui animal domestic, era Martine cea care se ocupa”! In al doilea rand, pentru ca, ca sa mutilezi si sa ucizi cu sange rece, cu o cruzime de neimaginat fratele tau cu sotia sa si cu doi copii ai lor la o „nebunie” care te apuca pentru ca iti sare tandara, dupa care sa te intorci acasa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sa te culci si la orele 02h30 sa te scoli si sa te duci la munca, trebuie sa suferi de o grava instabilitate psihica. Ceea ce din fericire (din pacate) nu a confirmat nicio expertiza psihiatrica careia Dany a fost supus dupa condamnarea lui. Si nici macar cei patru legisti care l-au examinat in timpul anchetei. Un studiu statistic pe care l-am efecuat pe 129 de dosare criminale a pus in evidenta acest lucru. In al treilea rand, presupunand ca Dany a fost un asasin si astfel el a pregatit totul meticulos, adica, ar fi premeditat masacrul. Oare, un macel cu premeditare de o asemenea anvergura, un criminal profesionist programeaza intre orele 20h50-22h00, in mai putin de zece minute? Cand inca toata lumea este „in picioare” si nu este nici „suficient” de intuneric? Satistica din cele 147 de dosare criminale pe care le-am studiat cu acest scop, confirmma caasasinatele, crimele cu premeditare au fost comise in timpul noptii („in plina noapte”), intre orole 00h30-0230h, cand, in general, lumea doarme profund. Apoi, conform conjecturii mele, care contrazice secenariul jandarmilor ajunsi la ora 10h10 la locul dramei, Jacky Goyer, Comandantului de brigada Patrick Camlann, Major-ul Balay si Daniel Monnier, comandant al BRD, primul care ar fi intrat in pavilionul lui Christian, in oricare din alternativele de mai sus, pare putin probabil ca Dany sa fi inceput masacrul cu Brigitte si cele doua fetite ale ei, Audrey si Sandra, cand el „avea treaba” cu fratele sau, Christian si ar fi intrat prin usa din fata. Cu cu atat mai mult cu cat, nici pe satâr si nici pe cutitul de bucatarie nu s-a gasit niciun ADN a lui Dany Leprince, insa exista pe ea un alt ADN masculin care nu a fost identificat! Iar Dany nu a recunoscut in timpul interogatoriului sau decat asasinarea fratelui sau, Christian, locul si pozitia cadavrului caruia, din contra, ne indeamna sa credem ca acesta incerca sa se refugieze la el! In niciun caz, el nu a rercunoscut nici asasinarea lui Brigitte si nici a nepoatelor sale Audrey si Sandra. Si daca el a facut acest lucru, este pentru ca anchetatorii au facut presiuni asupra lui. Iar ei nu au „succes”, in general, dacat in cazurile in care acuzatul este „bland” „calm” si relativ, „naiv”! In general, in asemenea situatii, avocatul apararii nu participa la integrogatoriu. Ceea ce permite anchetatorilor sa influenteze acuzatul si sa-i stoarca tot felul de marturii (adevarate sau nu, putin conteaza!) care conduc la rezolvarea si ulterior la clasarea dosarului (cazului), supus si el, la randul lui, unei presiuni din parte puterii politice (Primar, Prefect, etc.). Exista insa si situatii in care acuzatul nevinovat daca isi recunoaste fapta criminala care i se reproseaza si solicita clementa din partea societatii civile (Juriului Popular), scapa cu o pedeapsa mult mai lejera, decat in cazul in care isi sustine neinovatia si nu este credibil. Statistica ne arata ca in majoritatea cazurilor (peste 80%), criminalul este identificat „indirect”, deci nu exista un „flagrant” si nici probe materiale certe ale culpabilitatii sale. Aflat in momentul si locul nepotrivit, un acuzat cu un porifil „posibil criminal”, fara alibii si cu un trecut mai mult sau mai putin „dubios”, in ciuda nevinovatiei sale, risca sa nu impresioneze Juriul Popular care il judeca (cum majoritatea criminalilor se declara nevinovati!), motiv pentru care, mai mult ca sigur,  el are toate sansele sa fie condamnat la recluziunea criminala pe viata si cu o perioada de siguranta care, in general, poate ajunge la 22 de ani. In plus, in perioada incarcerarii preventive (pe perioada anchetei), care in general dureaza trei-patru ani (cel putin), el va fi izolat de „exterior” si nu poate nici sa profite de gratiile prezidentiale, precum si de alte amenajari ale pedepselor de care beneficiaza cei condamnati. Din contra, exista in anumite situatii si o solutie „pragmatica”! Daca acuzatul recunoaste o crima necomisa, pedepsita sever de catre lege, „joaca” pe circumstante atenunante, isi regreta fapta si solicita indulgenta din partea juriului, intr-un context emotional favorabil, el va fi condamnat relativ repede si la o detentie mai usoara, de regula, fara perioada de siguranta. El devine astfel liberabil dupa efectuarea primei jumatati din pedeasa la care a fost condamnat. Insa, din ea se deduc gratiile prezidentiale, gratiile pentru buna comportare si pentru studii (in scopul obtinerii unor diplome, indiferent de nivel : Certificat de aptitudini profesionale –nivel IV, Diploma de Bac -nivel III, Diploma de Licenta, sau inv. univ. scurt – nivel II, Diploma univ. sau inv. univ. lung, Masterat, Doctorat – nivel I), ceea ce reduc considerabil perioada lui de privare de libertate. Aici putem mentiona ca dupa efectuare a 2/3 din pedepasa intra in vigoare si amenajarea pedepsei sub forma de semi-libertate, de regula, controlata de catre „bratara electonica” cu GPS. In cazul lui Dany Leprince, scenariul ar fi fost urmatorul. Experienta mi-a aratat ca jandarmii lucreaza cu tehnici de ancheta si metode de investigatie de tip ”inductie incompleta”, dar  destul de „pragmatice”. Ei stiu ca in cca 85% din cazuri, criminalul face parte din anturajul victimei. Insa, tot ceea ce paraseste acest cadru „clasic” îi depaseste complet. Pentru jandarmii care au anchetat masacrul de la Thorigné era simplu si clar : ori este Dany, ori este cuplul Martine-Célia. Iar odata gasit presupusul vinovat, le trebuiau probe incriminatorii si este suficient. Astfel, ei facut presiuni atat asupra lui Dany cat si asupra cuplului „Martine-Célia”, amenintandu-l ca daca vor dovedi ca Dany este vinovatul, ele vor fi acuzate de complicitate pentru asasinarea lui Christian si familia sa, ceea ce pe de-o parte, le-a facut pe ele pentru „a-si salva piela”, sa-l incrimineze pe Dany. Iar, pe de alta parte, pe Dany, sa-si recunoasca fapta necomisa pentru a-si proteja fata. In cele 48 de ore de arest, „insetati”, „infometati”, nedormiti si terorizati psihic, cei audiati au afirmat in depozitiile lor tot ceea ce vroiau sa auda jandarmii, care sa confirme printr-o inductie incompleta teoria lor. Adica ceea ce au presupus inca de la inceput. Adica, evident, este Dany care i-a ucis pe Christian, Brigitte, Audrey si Sandra! Pentru „solutionarea” in timp util a acestui dosar dificil ei au fost felicitati de catre Directorul general al DGGN (Directia Generala a Jandarmeriei Nationale), Patrice Maynial (a se vedea si anexa). Intr-o situatie asemanatoare cu cea a lui Dany Leprince mai exista si alti nevinovati care sunt pe “lista de asteptarea” a Comisiei de Revizuire a Proceselor Penale : Loïc Sécher, Antonio Madeira, Marc Machin, Jean Paul Degache, Daniel Massé- Edwige Alessandri, Rudolph Clövers. Loïc Sécher si Marc Machin au si obtinut deja in aprilie, anul trecut, revizuirea proceselor lor. Mentionam aici ca aceasta procedura de care urmeaza sa beneficieze Dany Leprince este deosebit de rara ! Printre cei care au beneficiat de ea din 1945 sunt: - Pe 13 aprilie 2010 Curtea de Revizuire anuleaza condamnarile lui Marc Machain si Loïc Sécher. Ei sun in asteptarea unui nou proces (a se vedea si Comentariul autorului legat de aceasta tematica din articolul alaturat: http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17489:revizuirea-pedepselor-in-procedura-juridica-penala-corectionala-si-criminala&catid=8:justitie&Itemid=12); - En 1989, Patrick Dils este condamnat la recluziune criminala pe viata pentru uciderea a doi copii in Departamentul Moselle, in 1986. Dupa revizuirea procesului sau in aprilie 2001, el este din nou condamnat. Facand recurs, in 2002 el este achitat si indemnizat cu 1 million de €. (A sevedea si articolul autorului alaturat: http://dossiers-criminels.blogspot.com/2011/01/affaire-dils.html); - In 1999, Rida Daalouche, un tunisian, rejudecat de catre Juriul Popular Hérault (Montpellier, sudul Frantei), dupa o acordare de revizuire a pedepsei sale in 1998, este achitat de uciderea unui muncitor in 1991 la Marsilia, fiind condamnat in 1994 la 14 ani de recluziune criminala. - In 1985, Guy Mauvillain, condamnat pentru uciderea unei tinere de 18 ani in 1975 este rejudecat si achitat in 1985 ; - Roland Agret, condamnat la 15 ani de recluziune criminala in 1973 pentru asasinat, este achitat in urma unui proces de reabilitare in 1985. (A se vedea si articolul autorului :http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=1204). Ca Leader al asociatiei « Action Justice », este cel care il sustine pe Dany Leprince, facand o contraancheta, cu ajutorul careia este sesizata Comisia de Revizuire ale Proceselor Penale Criminale (A se vedea si articolul alaturat al autorului : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=19207:un-simbol-al-erorilor-judiciare--&catid=8:justitie&Itemid=12; - Jean-Marie Deveaux, un tanar macelar in varsta de 20 de ani, condamnat la 20 de ani de recluziune criminala pentru asasinarea copilului patronului sau, este rejudecat dupa revizuirea procesului sau si achitat in 1969 ; - Jean Deshays, docher, fiind acuzat ca ar fi asasinat un fermier, condamnat la 20 de ani de munca silnica in 1949, este rejudecat dupra revizuirea procesului sau si achitat in 1955. In incheiere, Curtea de Revizuire ale Proceselor Penale va da verdictul sau (se va prounuta) in Dosarul « Macelarul din Sarthe » pe 6 aprilie 2011. Nu sunt posibile decat doua variante « extreme »: 1. In urma analizei acestor « elemente noi » din dosar ca considere ca ele nu sunt  totusi « noi » si sa-l trimita pe Dany Leprince inapoi in inchisoare pentru a efectua restul pedepsei. Acest lucru pare putin probabil pentru ca altfel nu ar fi decis suspendarea executiei sentintei pe 1 iulie si eliberarea lui pe 8 aprilie 2010. 2. Sa considere ca aceste « elemente noi » sunt suficiente probe materiale pentru nevinovatia lui Dany, sa-l disculpe si sa-l achite. Si acest caz extrem este putin probabil, pe de-o parte pentru ca asa ceva nu s-a intamplat niciodata (deci ar fi un premierat !), iar pe de alta parte, pentru ca dupa parerea mea, care cunosc toatate elementele din dosar, ele pun in evidenta nu atat nevinovatia lui Dany, ci faptul ca exista serioase indoieli in privinta vinovatiei sale. In sfarsit, exista si o a treia varianta (si cea mai probabila, clasica !)  intermediara : anularea procesului lui Dany din 1997 si organizarea unui alt proces in fata unei noi Curti Populare (cu Jurati), fie la Le Mans, fie la Angres (Regiunea Pays de Loire, Capitala a departamentului Meine et Loire, regiune urbana desnsa de cca 350.000 de locuitori) sau eventual la Nantes, dupa o noua instruire al dosarului sau. Mentionam insa ca sentinta pronuntata de aceasta noua Curte cu Jurati poate sa nu fie atomat favorabila lui Dany. El poate fi din nou condamnat de catre aceasta Curte, fie la o pedeasa mai mica, fie identica cu cea din 1997. A fost si cazul lui Patrick Dils, care in urma revizuirii procesului sau in 2001 este eliberat din penitenciar si trimis din nou in fata Curtii Poulare in cadrul unui nou proces in 2002, unde i se confirma pedeapsa. Din fericire scapa insa in Apel (dupa recurs !). Cu alte cuvinte, pana la achitarea si reabilitarea lui Dany Leprince este inca cale lunga ! Ne permitem sa facem aici si o observatie deosebit de importanta. Curtea de Revizuire ale Proceselor Penale este extrem de « vigilenta », ceea ce o face (prin « coincidenta » !) ca sa suspende executia pedepselor celor banuiti ca ar fi nevinovati, atunci cand, cel  putin 2/3 din pedeapsa a fost deja executata, iar daca din ea se deduc gratiile prezidentiale, precum si « bonusurile » centrelor penitenciare pentru « buna comportare », studii, etc. ale JAP-ului, condamnatu, practic si-a executat pedeapsa ! Si acest lucru, indiferent de cand solicita presupusul nevinovat revizuirea procesului sau. In felul acesta ea « exclude », intr-un fel, posibilitatea comiterii unei alte erori ! Nici Dany Leprince nu aface o exceptie. POST SCRIPTUM Daca in cazul Dosarului « Agnelet-Le Roux » (A sevedea si articolele autorului : http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/337_1_15_noiembrie_2007.pdf; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/338%20-%2016-30%20noiembrie%202007.pdf; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/339%20-%201-15%20decembrie%202007.pdf; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/341%20-%201-15%20ianuarie%202008.pdf; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/342%20-%2016-31%20ianuarie%202008.pdf; http://www.politiacapitalei.ro/Revista_Politia_Capitalei/343_1_15_februarie_2008.pdf; http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17213:cine-a-ucis-o-pe-agnes-le-roux-o-noua-pista-dupa-30-de-ani&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7; http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=1695; http://www.romanians.nl/modules.php?name=News&file=article&sid=1696), propun o pista « jenanta » pentru justitia franceza si incerc sa atrag atentia ei asupra unui element care in timpul anchetelor (pentru ca Agnelet a fost de mai multe bori rejudecat !) i-a scapat (voit sa nu !), avand in vedere ca aceasta posibila « pista » a mea aduce din nou in prim plan, SAC-ul (Serviciul de Actiune Civica), creat de catre fidelii si simpatizantii Generalului Charles de Gaulle pentru a-l sprijinii in reformele sale (care insa ulterior s-a compromis cu tot felul de talharii la drumul mare, inclusiv cu crime de sange politice, precum si de drept comun !), deci un subiect foarte « sensibil » (motiv pentru care probabil si revizuirea procesului lui Agnelet ar putea ridica probleme !), in cazul masacrului de la Thorigné, in Dosarul « Leprince » propun o « pista», care la acea vrema a « scapat » (voit sau nu !) anchetatorilor, dar care nu cred (cel putin pana in prezent !) ca ar putea avea o « culoare » politica, exceptie facand elogiul adus jandarmilor-anchetatori de catre Directorul Genraral al Jandarmeriei Nationale, Patrice Maynial, care pentru « solutionareaa » atat de rapida al dosarului « Leprince » i-a felicitat ! Nu pentru disculparea lui Dany sau pentru inculparea lui Martine. Ci numai si numai pentru descoperirea adevarului. In orice caz, Magistratul-Instructor (Judecatorul de Instructie) in Franta, Parchetul (in Romania) care instrumenteaza un dosar penal are puteri depline (practic nelimitate !). El este un magistrat independent (de putere politica, de legislativ si executiv). Isi alege singur echipa de anchetatori (format din politisti si/sau jandarmi) cu ajutorul carora efectueaza toate investigatiile in dosarul penal (atat corectional cat si criminal), cu care este insarcinat de catre Procurorul Republicii, incearcand sa pastreze secretul de instructie pentru ca rezultatul anchetei sa fie obiectiv, iar procesul, echitabil. In principiu, el dispune practic de toate mijloacele (parghiile) necesare pentru descoperirea adevarului. El poate sau nu, sa tina cont de “sugestiile” jurnalistilor (de investigatie), de opinia publica, de contraanchetele private ale auxiliarilor de justitie (avocatilor, detectivilor privati, etc.) care apara interesele inculpatului. In majoritatea cazurilor insa, ei nu se lasa influentati, cel putin, in aparenta ! Indirect insa, mass-media in general (si jurnalistii de investigatie, in particular) influenteaza evident, opinia publica, care la randul ei influenteaza atat Ministerul Public (Parchetul), reprezentand acauzarea, respectiv, Magistratii-Instructori (Judecatorul de Instructie) care instrumenteaza dosarul, pe de o parte, cat si Juriul Popular (cei 3 magistrati si cei noua jurati alesi arbitrar de pe listele electorale) care pronunta sentinta, respectiv, apararea (auxiliarii de justitie) care reprezinta interesele inculpatului si a partii civile, pe de alta parte. (A se vedea pentru aprofundarea tematicii si : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=17212:qsacaliiq&catid=8:justitie&Itemid=12). Experienta mea in domenia (in cazul a catorva sute de dosare penale, atat corectionale, cat mai ales criminale), m-au convins din pacate, ca un Judecator de Instructie, rareori instrumenteaza un dosar « à décharge » (in favoarea inculpatului), rareori respecta prezumptia de nevinovatie si rareori acorda circumstante atenuante,  ceea ce pune in lumina proasta atat cel acuzat (pe buna dreptate sau nu) cat si auxiliarii de justitie (avocatii sai) care il reprezinta si îi apara interesele. Din acest motiv, rareori se poate vorbi intr-un proces (de orice natura ar fi el : penal sau civil) de un « razboi drept » intre acuzare si aparare si rareori se intampla ca intr-un proces sentinta sa fie, cu adevarat, echitabila, care sa-i multumeasca atat acuzarea, cat si apararea. Intocmai, in asemea situatii, in care una din parti nu este satisfacuta de catre sentinta, intervine apelul (recursul), care poate fi reclamat nu numai din partea apararii ci si din partea acuzarii  (Ministerului Public). Prin aceasta regula de aur, Magistratului-Instructor nu i se poate reprosa absolut nimic in cazul in care se insala, daca greseste, ceea ce este o mare nedreptate. Pentru ca el nu poate fi sanctionat, cel putin practic ! Intr-un singur caz, in intreaga istorie a justitiei franceze, un Judecator de Instructie a fost « tras la raspundere », fiind obligat sa « dea explicatii » in fata unei Comisii parlamentare. Pe 8 aprilie 2006, timp de sapte ore (intre orele16 h 45-23 h 56) ! Este vorba de Fabrice Burgaud, magistratul care a instrumentat cel mai mare proces de pedofilie din istoria Frantei, « Procesul Outreau ». Acest proces prin sentinta lui pe 2 iulie 2004 conduce la cea mai grava eroare judiciara (in masa !), in care 17 inculpati sunt incarcerati pe nedrept (din care unul se sinucide in arest preventiv, in medie trei ani !), pentru ca ulterior ei sa fie achitati in appel. (Pentru aprofundarea tematicii a se vedea si articolul autorului : http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=18360:procesul-de-la-outreeau-cel-mai-mare-proces-de-pedofilie-din-istoria-tuturor-timpurilor&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7) In concluzie, « nemultumitul » nu are decat sa faca apel (recurs) ! Nu existista insa nicio garantie ca un proces in recurs, va fi mai echitabil ca cel in prima instanta. Din contra, exista nenumarate exemple in care in apel sentinta a fost mult mai severa decat in prima instanta. Depinde de dosar, de interese, de ceea ce doreste opinia publica, de ceea ce doreste politicul sau inca, partea civila. Matematic vorbind, la urma urmei, prin intermediul sentintei pronuntate, Justitia trebuie, sa optimizeze o functie cu mai multe variabile (in care intra toti participantii la proces), in raport cu toate variabilele, ceea ce, evident, nu inseamna nici ca se afla adevarul la proces si nici ca el va fi echitabil. Daca in Dosarul « Agnelet-Le Roux » am « sugerat » Comisiei de Revizuire (cu argumente fiabile) ca in disparitia misterioasa a lui Agnès Le Roux, nu atat Agnelet, cat SAC –ul (Serviciul de Actiune Civica) ar putea fi implicat, indirect, prin intermediul lui Fratoni, « element central » al evenimentului, in Dosarul « Leprince », eu cred ca masacrul a fost comis de un cuplu « profesionist » in dezosarea cadavrelor (de animale !). « ADN-ul masculin necunoscut » se afla deja in garaj (inchis cu lacat ! asa cum au constatat si jandarmii !), insa inainte ca Dany sa ajunga acasa. Iar Christian cu sotia si copii : Andra, respectiv, Audrey au fost invitati la cina la parintii lui Brigitte. De unde stia atunci « ADN-ul masculin necunoscut » ca de acolo printr-o scara interioara se poate ajunge in podul casei (pe care n-au descoperit nici jandarmii !) descrisa de catre Laurent Roussel, care ar fi lucrat in seara masacrului la Christian ? Pentru ca cineva care stia acest «amanunt », numai din anturajul familiei, l-a informat ! In concluzie, el nicidecum n-a intrat pe usa din fata al casei, venind de la poarta (cum au stabilit jandarmii-anchetatori care s-au deplasat la locul dramei pe 5 septembrie 1994, de la Brigada de Jandarmerie Le Mans), ci prin scara interioara pe care o descrie Laurent Roussel. Dupa ce a patruns in interiorul casei prin “spate” luandu-si victimele sale prin surprindere: pe Brigitte in bucatarie, iar fetele in baie si sufragerie, unde vor fi si gasiti unii peste altii, cu picioarele lui Christian deasupra lor, îi ucide pe toti pe care îi intalneste in cale cu satarul, aplicand lovituri de macelar « profesionist » (precise) ! Probabil ca Christian, fiind aproape de usa, vrand sa iasa prin fata sa ceara ajutor (de la Dany, vecini, etc.), este ajuns de urma de catre « ADN-ul masculin necunoscut » la poarta, in vecinatatea cutiei de scrisori, unde acesta il loveste da cateva ori, doborandu-l (momentul in care Martine si Célia vad « secena »), dupa care il trage de picioare in casa, rostogolindu-l peste cadavrele celorlati membrii al familiei. De unde stia Martine, vazand « scena » ca cei din casa sunt morti, conform declaratiilor ei ? Foarte simplu ! Pentru ca stia ca agresorul venea din interiorul casei (si nu din exterior, cum presupune si Comisia de Revizuire ale Proceselor Penale, conform proceselor verbale ale Brigazii de Jandarmerie Le Mans!), deci daca a ajuns in curte, era evident ca a trecut prin casa si i-a masacrat pe toti aflati in calea lui. Faptul ca ea ar fi intrat in casa si ar fi luat in brate pe Solène cu care s-ar fi dus cu « sultetul la gura » la Renée pentru a o alerta (unde n-a ajuns insa, pentru ca ea a desmintit categoric acest lucru la proces !!) nu contrazice nici declaratiile ei de la expertiza medico-psihologica solicitata de catre Comisia de Revizuire si nici faptul ca inainte sa iasa din casa sa fi pus ea insasi capat « agoniei » celor suferinzi, cu cutitul cu maner galben pe care se afla ADN-ul ei si a lui Audrey, find recchizitionat de catre justitie ca proba la dosar identificata cu nr. G5-04/112 (a se vedea si anexa). Cu atat mai mult cu cat, din cauza « amneziei » ei, nici nu-si mai aducea aminte daca a ucis sau nu pe cineva, daca a facut rau sau nu cuiva, asa cum reiese din procesul verbal de expertiza : « ma intreb daca si eu n-am facut ceva; poate si eu am ucis pe cineva; eu nu pot sa-mi imaginez sa fi facut ceva acestori oameni, precum si copiiloracestora;  la proces imi aduceam inca aminte de faptul ca m-am dus sa o caut pe Solène, acum nu mai stiu;  nu stiu daca am intrat sigur in casa; mi-am pierdut memoria; nu pot trai cu acest sentiment si ma simt rau; imi pare rau ca l-am acuzat pe Dany; nu pot sa accept ca mi-am acuzat sotul; (...)” In ceea ce o priveste pe Célia, daca ADN-ul masculin necunoscut era comparabil (ca inaltime si masa-volum) cu Dany, nu ar fi fost exclus ca ei sa fi parut ca-l vede pe Dany, intr-adevar si atunci, efectiv, sa nu fi fost manipulata. Din cauza declaratiilor confuze privind unghiul din care ea ar fi vazut asasinarea (din cauza emotiei, surprizei, etc.) lui Christian, precum si a luminozitati exterioare (mult dupa caderea serii, la inceputul caderii noptii !) la reconstituire (la care, evident Dany nu a participat !) s-ar fi putut pune in evidenta lipsa de fiabilitate a acestei probe acuzatoare. Ceea ce nu s-a facut, pentru ca magistratul care instruia dosarul, Céline Brunètiere, a fost convinsa (conform anchetei jandarmilor, precum si a expertizei psihiatrice) ca Deny Leprince este asasinul ! Cu alte cuvinte, vinovatul fiind identificat, in concluzie, trebuia nu demonstrat ca el este asasin ci pur si simplu, doar justificat ! Ceea ce este cu totul altceva ! O confruntare Martine – Célia poate lamuri acest amanunt. Desigur, mai exista si alte elemente care sunt in favoarea conjecturii mele si care sunt in concordanta cu diferitele variante ale depozitiei lui Martine, pe care le voi mentiona in raportul meu. Dar « explorarea » lor nu este de competenta mea ! Ea revine in exclisivitate Judecatorului de Instructie, precum si a echipei de anchetatori al acestuia, care va fi insarcinat de catre Procurorul general al Republicii cu aceasta, in cazul anularii sentinetei de condamnare a lui Deny Leprince din 16 decembrie 1997 (foarte probabil !) de catre Curtea de Revizuire si ordonarea unui nou proces in fata unui alt Juriu Popular, pe 6 aprilie 2011. Prietenului si sefului meu Comisarul Sef Zézé, Vicepresedinte IPA Romania, Regiunea Bucuresti, Editorul Revistei « IPA Journal », caruia îi datorez pasiunea mea pentru Jurnalismul de Investigatie Corespondenta de la Curtea de Revizuire ale Proceselor Penale (Paris) Thomas CSINTA, Jurnalist de Investigatii Criminale, Atasat de Presa, Paris (Politia Capitalei, Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omului – Natiunile Unite)

RĂZBOIUL BIOLOGIC ŞI CHIMIC ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII (1)

Evaluare utilizator: / 1
Cel mai slabCel mai bun 

Anchetă necenzurată

Scris de Teodor FILIP

Miercuri, 15 Decembrie 2010 19:00

GENOCIDUL PREGĂTIT ŞI EXECUTAT DE SUA Vom face împreună o incursiune în culisele murdare ale Puterii, stimaţi cititori. Este vorba despre experimentele criminale realizate pe fiinţe umane, unul dintre cele mai cutremurătoare secrete ale Elitei mondiale şi ale păpuşarilor pe care îi manipulează în folosul lor. Cu toate secretele care le înconjoară, destul de multe cazuri au ajuns să fie publicate în mass-media scrisă. În articolele anterioare am prezentat „îngrijorarea” Elitei mondiale privind suprapopularea planetei şi diminuarea resurselor naturale, ceea ce au dus la conceperea şi aplicarea unor „măsuri”. Acestea au devenit adevărate planuri criminale de reducere a populaţiei planetare la un miliard de oameni. A sosit timpul să le prezentăm, cu precizarea că „nu am luat-o pe arătură”. Din scrierile renumitului sociolog american Gerhard Emmanuel Lenski, profesor emerit la Universitatea Carolina de Nord din Chape Hill, aflăm că războiul şi infanticidul (uciderea unui făt născut la termen sau aproape la termen) au devenit metode de control a populaţiei. Dr. J. Marion Sims este omagiat şi în zilele noastre ca „părintele ginecologiei”. Însă foarte puţini cunosc că, în perioada 1845-1849, face experimente medicale pe femei africane înrobite, fără anestezie, care decedau imediat după operaţie. „Bazîndu-se pe credinţa sa că mişcarea oaselor craniene a noilor născuţi în timpul naşterilor prelungite cauzează trismus (termen medical ce se referă la contracţia convulsivă a maxilarelor), el foloseşte de asemenea o sulă de cizmar (ac de trasare), o unealtă ascuţită pe care cizmarii o folosesec pentru a face găuri în piele, pentru a exersa mutarea oaselor craniene a copiilor născuţi de femeile înrobite” Acest doctor este deschizătorul de drumuri al experimentelor pe femei gravide şi copii nou-născuţi. La acestea Elita mondială a adăugat cea mai infernală armă folosită pentru reducerea populaţiei: războiul biologic şi chimic. Bioterorismul constă în utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea de viruşi, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu intenţia declarată de a provoca o maladie sau decesul fiinţelor umane, animalelor şi plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective. Acestea atacă pe tăcute. A sosit momentul să fac un scurt istoric al acestuia. Înainte de a se specializa prin rezidenţiat, absolvenţii facultăţilor de medicină participă la o ceremonie publică solemnă în cadrul căreia depun Jurământul lui Hipocrate din care citez: „Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei, după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni”. Din păcate, să nu-şi facă nimeni iluzia că în domeniul cercetării medicale, apoi a aplicării acesteia se respectă acest jurământ şi că există libertatea de manifestare. Eminentul biolog Rupert Sheldrake afirma: „Ştiinţa a fost îmtotdeauna elitistă şi nedemocratică, indiferent de perioadele istorice pe care le-a parcurs omenirea de-a lungul secolelor: monarhii, state comuniste, democratice…La ora actuală, comitetele care finanţează cercetarea sunt cele care stabilesc ce anume se cercetează şi nu intuiţia sau inspiraţia omului de ştiinţă care este direct implicat în cercetarea ştiinţifică. Mai mult decât atât, puterea ecestor instituţii este concentrată din ce în ce mai mult în mâinile anumitor oameni de ştiinţă care au intrat în politică, a diverşilor oficiali guvernamentali şi a reprezentaţilor marilor afaceri” (1). Iar Henry Beecher spunea: „Cel mai adecvat obiect al studiului fiinţei umane este fiinţa umană”. Este perfect normal ca atunci când ne ducem la doctor/medic să avem încredere în el. Pentru că ţinând bolnavii sub observare, este singurul capabil să studieze evoluţia unei boli. Însă când nu administrează tratamentul necesar bolnavilor pentru a vedea cum evoluează boala în absenţa acestuia, este vorba despre un experiment criminal. Dar când oamenii sunt infectaţi intenţionat pentru a se experimenta pe ei diferite posibile tratamente, este deja o acţiune abominabilă. Începând de la mijlocul secolului  XIX şi până în zilele noastre au avut loc experimente criminale pe fiinţe umane în majoritatea statelor lumii. Între care au excelat: SUA, Marea Britanie, Japonia, China, Germania, etc. După Al Doilea Război Mondial, opinia publică internaţională a fost şi este intoxicată doar cu experiemntele făcute de nazişti în lagărele de concentrare. Ceea ce este complet fals. De-a lungul timpului, „au fost infectaţi, în mod intenţionat, adulţi şi copii cu agenţi patogeni ce determină gonoree, ciumă, febră galbenă, holeră, sifilis, angină Vincent, febră Q, tulamenie (boală infecţioasă care atacă plămânii, stomacul, intestinele, ochii, etc. şi se manifestă prin febră, erupţii, cefalee), hepatită, malarie şi multe altele, pentru a se vedea cum se dezvoltă boala respectivă în absenţa tratamentului, sau cum răspunde organismul la administrarea unor medicamente experimentale şi cum influenţează această boală. Cei care erau supuşi unor asemenea tratamente erau în general oameni săraci, deţinuţi, prizonieri, soladţi, hispanici, pacienţi în spitale de boli mintale, oameni de culoare, etc. (deci, oameni defavorizaţi social sau intelectual), cărora de cele mai multe ori nu li se spunea că vor fi folosiţi drept cobai şi  prin urmare nu aveau habar de riscurile la care urmau să fie supuşi” (1). În 1911 dr. Hideyo Noguchi de la Institutul Rockefeller de Cercetări Medicale îşi publică studiul rezultat în urma injectării cu sifilis a 146 de pacienţi de spital şi copii sănătoşi. În perioada 1932-1972, Serviciul de Sănătate Publică al SUA a realizat „cel mai lung experiment non-terapeutic realizat pe fiinţe umane, în istoria medicală”, după cum scrie James H. Jones în cartea sa „Bad Blood” („Sânge prost”). Dintr-unul dintre cele mai sărace comitate din Alabama au fost selecţionaţi şi duşi într-un centru de cercetare 399 de bărbaţi de culoare aflaţi în ultimul stadiu al infecţiei cu sifilis. Nu li s-a spus de ce boală suferă şi gravitatea ei. Doar atât „aveţi bad blood”. Echipa de medici a primit indicaţia „de sus” de a nu le administra nici un tratament, ci doar de a observa evoluţia bolii şi a strânge date la autopsie. „Oamenii-cobai” nu au primit interdicţia de a avea legături cu familiile lor. Astfel, ei au fost lăsaţi în mod deliberat să li se agraveze starea sănătăţii. Însă informaţiile despre experimentul  Tuskegee au apărut în numărul din 25.07.1972 al ziarului Washington Star, stârnind un scandal imens. Guvernul a fost nevoit să ordone încetarea experiemntului. Rezultatele: 128 de bărbaţi au murit din cauza complicaţiilor bolii, 40 dintre soţiile acestora au fost infectate, iar 19 dintre copiii lor s-au născut cu sifilis congenital. S-a dispus administrarea tratamentului corect pentru supravieţuitori. Pe 16.05.1997, preşedintele Bill Clinton a ţinut un discurs de scuze celor opt supravieţuitori ai experiemntului, din care redau: „Guvernul Statelor Unite a făcut ceva greşit, ceva profund greşit din punct de vedere moral. Este un ultraj adus angajamentului nostru faţă de integritatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor”. Asupra celor vinovaţi nu s-au luat măsuri. Tot în această perioadă Servicul de Sănătate Publică din Tuskgee, Alaska, diagonostichează 400 de agricultori săraci de culoare cu sifilis, pe care cercetătorii îi folosesc drept cobai pentru a urmări simptomele şi evoluţia bolii. Până la urmă toţi au murit, fără a li se aduce la cunoştinţă despre ce boală suferă ori să li se facă vreun tratament. În 1942, Serviciul de Război Chimic al Statelor Unite începe experimentările cu iperită şi levizită pe 4.000 de militari care nu realizează că sunt cobai pentru un experiment privind expunerea la substanţe chimice. Ei s-au oferit ca voluntari pentru a testa hainele de vară ale Marinei”. Este semnificativ faptul că director al Serviciului de Cercetare de Război este numit cercetătorul George Merck, viitorul magnat al produselor farmaceutice. El va organiza un program de implementare de război chimic. EPIDEMII PROVOCATE IN MOD DELIBERAT. În 1946 raporta secretarului de război al SUA  că a realizat o armă biologică: a reuşit să izoleze într-o formă cristalină indestructibilă, utilizând doar fragmente de ADN, toxina extrasă din bacteria Brucella. În laboratoarele ultra secrete ale armatei americane, cercetători şi oameni de ştiinţă s-au pus în slujba guvernului şi au început să producă această armă la scară mare. Pentru prima dată ea a fost folosită ca armă distrugătoare împotriva populaţiei paşnice în războiul din Coreea. Din avioane şi elicoptere special amenajate au fost pulverizate în aer astfel de cristale, afectând deopotrivă populaţia paşnică, armata coreeană dar şi militari americani. Interesant este că particulele de Brucella pot rămâne inactive în organism timp de câteva decenii. Însă sunt reactivate de vaccinuri! Spre sfârşitul războiului, dar şi ulterior, populaţia coreeană a fost vaccinată în masă împotriva diferitelor boili. La fel şi militarii americani. Inevitabilul s-a produs: particulele de Brucella din organismul celor infectaţi s-au reactivat dând naştere sclerozei multiple, cancerului, diabetului şi artritei. Veteranii americani au dat în judecată Pentagonul care, în final, a trebuit să recunoască că aceste boli au legătură directă cu  Brucella şi a plătit veteranilor compensaţii. Coreenii nu au avut pe cine să dea în judecată, milioane dintre ei îmbolnăvindu-se şi decedând. A fost un genocid îndreptat împotriva populaţiei nevinovate. Căreia i-au căzut victime şi militari. Folosirea de către Pentagon, cu aprobarea Casei Albe şi a Congresului, a armei chimice a continuat. În cadrul războiului biologic împotriva populaţiei un loc principal revine epidemiilor provocate intenţionat prin crearea în laboratoarele „morţii” a unor virusuri mortale. Şi s-a dovedit că o epidemie poate fi „pregătită” printr-o campanie de „informare/dezinformare” susţinută în totalitate de mass-media dirijată de guvernele aservite Elitei. Din primăvara lui 2009, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), guvernele lumii şi mass-media au întreţinut o astfel de campanie referitoare la eventuala pandemie de „gripă porcină” – însăşi denumirea denotă dispreţul faţă de populaţia lumii. Aceasta este făcută să pară posibilă prin tot felul de declaraţii ale unor „specialişti” ai sănătăţii umane, prin multe documente „ştiinţifice” şi statistici care de care mai îngrijorătoare. Nu cu mult timp în urmă s-a realizat o pregătire de proporţii a populaţiei Terrei referitoare la eventuala epidemie de „gripă aviară” care ar putea apare prin transmiterea la om a virusului H5N1 modificat. Opinia publică mondialăî a fost complet dezinformată şi intoxicată. Au fost destui oameni de ştiinţă care au demascat această intoxicare. „Se uită faptul că virusul nu se poate reproduce. El doar se duplică. Deposedat de orice mecanism metabolic, el nu este o fiinţă vie. Pentru a „deturna” o celulă, în folosul său, agentul infecţios viral trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi cheie ADN. Iar cel uman şi aviar sunt absolut incompatibili. Este ca şi cum aţi încerca să deschideţi seiful Băncii Franţei cu cheia de la pivniţa dumneavoastră”, a scris Thierry Millemann (3). Pe bună dreptate renumiţi oameni de ştiinţă rămând uimiţi în faţa acestei campanii de intoxicare, dar şi a prostiei omeneşti. Cum a fost şi cea referitoare la „boala vacinii nebune”. Se pare că oamenii se complac în a fi manipulaţi, în a fi minţiţi. Nu se trag nici un fel de învăţăminte. Şi astăzi se aşteaptă ravagiile promise de specialiştii OMS. Tot acest tam-tam îşi are rolul său: lumea a început să trăiască cu acest „probabil” atârnat deasupra capului.  Când va apărea pandemia – că va fi generată de „gripa aviară”, de „gripa porcină” ori SARS, pentru a da numai câteva exemple, opinia publică o va asocia cu pretinsa mutaţie naturală a virusului, şi nu va bănui nici o manipulare. În cartea sa, Millemann a precizat un lucru esenţial: „Începând din anii 60, omul ştie să manipuleze virusurile. Şi începând cu anii 70, armata americană ştie cum să îi creeze”. Din momentul apariţiei microscopului electronic, din punct de vedere tehnic, nimic nu se mai poate opune războiului biologic împotriva populaţiei. Omenirea a fost manipulată şi intoxicată perfid şi în legătură cu epidemia SARS. Intervenţia umană a fost decsoperită aproape imediat. Într-un comunicat către agenţia Reuters pe 11.04.2003, savanţii ruşi Serghei Kolenikov de la Academia de Ştiinţe Medicale şi Nikolai Filatov, şeful serviciului de epidemiologie din Moscova, au dezvăluit că virusul a fost „creat într-un laborator din Hong Kong unde fusese modificat prin integrarea unei catene de ADN uman unui virus care detrermină apariţia simptomelor de insufieicnţă respiratorie la animale. Şi ca şi cum nu era destul, cercetătorii au realizat şi modificarea codului genetic pentru ca transmitere să nu se facă doar pe cale respiratorie, ci şi prin atingere” (28). A fost pentru prima dată când mass-media s-a alăturat dezvăluirii celor doi savanţi ruşi. Şi totuşi, oamenii nu s-au învăţat minte!.. Bibliografie: 1. http://www.yogaesoteric.net

Cine si de ce a refuzat sa decreteze STARE DE URGENTA si ne-a mintit legat de CODUL ROSU? Iresponsabilitatea CRIMINALA a conducatorilor tarii (VIDEO, FOTO)

Publicat pe 14 Feb 2012 | Categorii: Dezastre, IARNA GREA ROMANIA 2012, NEWS (STIRILE ZILEI), Razboiul impotriva Romaniei, Tradatori vanzatori, Video |  Print This Post

SURSA FOTO

Starea de urgenta? Traian Basescu: NU E CAZUL!

Lovitura de teatru: IGAS RECUNOASTE ACUM CA TREBUIA DECRETAT COD ROSU SI CA STIA DE ZAPEZILE (MAI MARI CA IN `54) CARE URMAU…

UNII POLITICIENI AU MAINILE PATATE DE SANGE… (II)

Vezi:

• update: Drama, (ne)omenie, solidaritate: REPORTAJE SI MARTURII DIN SATELE SINISTRATE DE ZAPEZI. Preotii salvatori (VIDEO)

• COD PORTOCALIU SPRE ROSU, DE NINSORI SI VISCOL. Stare de alerta in Vrancea. La toti vecinii Romaniei e de mult cod rosu… SA NE RUGAM SI SA AJUTAM! (video)

• DEZASTRU IN BUZAU, IALOMITA SI VRANCEA! Oamenii mor cu zile sub zapezi, abandonati de Statul “reformat” de Basescu. Nici macar mortii nu pot fi ingropati…

• RTV:

Traian Igaş: Nu era în sarcina mea să spun că vor fi nămeţi ca în 1954

“Nu era în sarcina mea să spun că vor fi nămeţi ca în 1954“, a declarat, la România TV, fostul ministru de Interne, Traian Igaş. El a recunoscut că, deşi ştia că viscolul va acoperi localităţi întregi din România, nu a insistat pentru pregătirea unor misiuni de salvare imediate.

Întrebat de ce a retractat declaraţia pe care o făcuse iniţial, ca ministru al Internelor, că vor fi nămeţi ca în 1954, Traian Igaş a explicat: “Nu era atributul meu să fac acest anunţ. Nu îmi revenea mie sarcina. Nu era în sarcina mea să spun asta“.

Acesta a mai precizat că nu Ministerul Administraţiei şi Internelor “decretează culoarea codului“.

“Dumneavoastră consideraţi că acolo unde avem zăpadă de 2, 3, 4 metri suntem la nivelul codului portocaliu doar? Nu MAI decretează culoarea codului“, a mai spus Igaş.

“Evenimentul Zilei” a prezentat, la începutul lunii februarie, o declaraţie a ministrului Traian Igaş potrivit căreia “s-a anticipat că vor fi nămeţi mai mari ca în 1954“.

Ulterior, ministrul Igaş a retractat declaraţia într-un comunicat de presă, precizând că “nu a prezentat estimări privind evoluţia fenomenelor meteorologice“.

Întrebat ce părere are despre declaraţiile lui Traian Igaş, primarul General al Capitalei, Sorin Oprescu, a declarat la România TV că: “În momentul ăsta important e să ajutăm şi după aceea să anchetam. Nu am ştiut (despre fenomenele meteo extreme n.r) dar am încercat să iau şi această posibilitate în calcul, ceea ce am şi făcut împreună cu cei responsabili“.

Europarlamentarul Norica Nicolai a oferit o altă explicaţie, la “RomaniaTV”, pentru faptul că Igaş şi-a retras declaraţiile şi nu a fost decretată sătămâna aceasta stare de urgenţă şi cod roşu: “Pe stare de urgenţă nu se poate schimba Guvernul, e inclus în Constituţie“.

Traian Igaş: Fiecare gospodar din mediul rural trebuie să ştie că iarna e iarnă

Fostul Ministru de Interne Traian Igaş a declarat luni, la România TV, că decretarea CODULUI ROŞU ar fi fost bună pentru conştientizarea populaţiei, pentru că ar fi ştiut să se pregătească cu hrană, apă şi lemne.

“Era bine pentru conştientizarea populaţiei codul roşu, să se pregătească de această situaţie, să aibă hrană, să nu auzim că au fost prinşi pe nepregătite făra nimic în cămară sau fără lemne. Cred că fiecare gospodar din mediul rural trebuie să ştie că iarna e iarnă. Dacă îşi dă interesul, oricine din mediul rural poate să aiba cămara plină”, a declarat Traian Igaş. (…)

***

Bogdan Chirieac, Cornel Nistorescu, Radu Golban, Mugur Ciuvica si Mariana Campeanu comenteaza dezvaluirile legate de fostii ministri Igas si Boagiu, referitoare la ascunderea adevarului despre “codul rosu” si “iarna ca in 1954″:

IARNA GREA, SECRET DE STAT?

Cine si de ce a ascuns adevarul populatiei si de ce oamenii au fost abandonati o saptamana de zile, sub zapezi?

• Ziare.com: Boagiu, minti?

[...] Iata, insa, ca s-a dovedit un brav ostean al partidului si, cum stia ca increderea de care s-a bucurat poate naste pui vii, s-a folosit de ea ca sa-si scoata colegii din PDL de la ananghie.

Caci cum altfel decat dezastru se numeste situatia in care 13 oameni mor in nameti in 20 de ore, iar altii devin casanti in propriile case deoarece a disparut drumul spre magazia cu lemne?

Doamna Boagiu a iesit in public si a afirmat ca meteorologii au avertizat prea tarziu asupra nametilor si viscolului, prin urmare autoritatile nu au avut altceva a face decat sa-si infinga privirea in fulgi: “Il neige sur mon coeur!”.

Cata ipocrizie! Cine a prezidat, in dupa-amiaza zilei de 1 februarie, un comandament de iarna la Ministerul Transporturilor, in care s-au analizat datele privind iminenta unor caderi masive de zapada? Doamna Boagiu. Nu asta ar fi, insa, stirea.

Stirea este alta, pe care am primit-o pe surse de la un om satul de minciuni. Si se refera la faptul ca doamna ministru ar fi decis, impreuna cu cel putin patru participanti la aceasta sedinta despre care nu s-a suflat o vorba in presa, deoarece le-a interzis colegilor sa sifoneze ceva, sa instituie cod rosu (ati citit bine), dar sa nu dea publicitatii situatia, ca sa nu panicheze lumea.

In acelasi 1 februarie, in jurul orei 23, doamna Boagiu aparea in direct la B1 TV, care si-a trimis carul sa transmita cum ministrul face o vizita pe drumurile nationale, inspectand utilajele. Joi, s-a emis o atentionare de cod portocaliu, iar vineri s-a dezlantuit vijelia in sud-estul Romaniei.

Iar bietul Traian Igas, care a scapat porumbelul – “nameti mai mari decat cei din 1954″ – a fost silit sa-si ia vorba inapoi, desi imaginile de la televizor, monstrii de zapada care le-au oprit inimile de spaima la zeci de mii de romani, reprezinta realitatea: e cod rosu!

Sa nu panicam populatia??? Care ar fi fost efectul dezvaluirii codului rosu, mii de romani care faceau infarct sau mii de romani care s-ar fi aprovizionat cu mancare, lemne, apa? Autoritati care stateau la soarele din reproducerile dupa Van Gogh sau primari si presedinti de consilii judetene pregatiti de interventie cu utilaje aduse, in ultima instanta, din Rusia, de pilda, cu avioanele Hercules C-130?

La ora la care scriu, bilantul este cumplit: 57 de oameni au pierit din cauza zapezii si a frigului. O cincime din totatul mortilor din toata Europa. S-a gandit cineva ce ar insemna o plangere penala pentru neglijenta in serviciu in situatia de fata?

Intr-o Romanie sanatoasa la cap, unde legea ar fi respectata, pedeapsa ar fi, in cazul unor consecinte deosebit de grave, de inchisoare de la 2 la 10 ani. Cateva zeci de morti in fundul catunelor sau ramanerea PDL din Parlament? Grea dilema. Proasta decizie!

• RFI.ro: Climatologul Roxana Bojariu, despre ninsori: Factorii de decizie isi ascund neputinta aratand cu degetul spre ANM

Cine e de vină pentru haosul provocat de ninsori? Administraţia Naţională de Meteorologie este prinsă la mijloc într-un război politic. Iată ce spune la RFI climatologul Roxana Bojariu. Ea afirmă că unii oameni politici încearcă să arunce vina pe ANM, pentru a-şi justifica propria neputinţă în faţa ninsorilor. Expertul mai declară că zăpada abundentă din ultima perioadă este un fenomen natural, dar că oamenii s-au dezobişnuit de iernile clasice.

Roxana Bojariu explică situaţia: “E un fenomen foarte natural. E adevărat că în ultimii ani sau mai bine zis în ultimele două decenii, iernile la noi au fost mai blânde, unele chiar foarte blânde, de unde impresia subiectivă că acum am trăi ceva cu totul deosebit“.

Climatologul crede că de vină sunt autorităţile, care nu au fost pregătite încă de la începutul iernii pentru situaţii de acest gen. “Avem într-adevăr o componentă meteorologică. Cantităţile de zăpadă sunt mai mari decât cele obişnuite, decât o medie pe un interval de referinţă. Noi luăm ca interval de referinţă deceniile 1961-1990, recomandate şi de Organizaţia Mondială a Meteorologiei. Dar pe de altă parte, pe lângă componenta asta meteorologică – şi nu avem încă recorduri istorice absolute, chiar dacă avem depăşite normele climatice – este şi componenta de expunere a infrastructurii şi de vulnerabilitatea socio-economică. Altfel resimţi efectele unui fenomen meteo extrem dacă ai o infrastructura serioasă, robustă, dacă ai o administrare foarte bună şi cu totul altfel se văd efectele când infrastructura şi pregătirea nu te ajută. Un exemplu: acest viscol, până la urmă, troienele de câţiva metri nu sunt numai rezultatul căderilor de zăpadă, ci e vorba şi de zăpada viscolită adusă de pe câmp, care se opreşte pe casele de la marginea comunităţilor. Dacă ar fi existat acele perdele de arbori sau arbuşti, care să încerce să armonizeze comunitatea locală cu mediul, atunci efectele ar fi fost diminuate“, explică expertul.

1. Specialiştilor “li se pune în spate responsabilitatea altora”

Roxana Bojariu se declară “tristă” că unii oameni politici dau vina pe ANM pentru situaţia din ţară: “Sunt foarte tristă că specialiştii ajung să “preia” din responsabilitatea altora sau li se pune în spate responsabilitatea altora. Discuţia în jurul culorii Codului, că e portocaliu, că e roşu, ascunde după părerea mea neputinţa altor factori de decizie, care ar fi trebuit să aibă pregătite lucrurile, nu atunci când se schimbă codurile de la portocaliu la roşu, ci de la începutul iernii! Nu cred că dacă ar fi existat Codul roşu, ar fi scos dintr-odată şi utilaje şi resurse, astfel încât ca prin minune să se rezolve totul!“.

“Am fost acuzaţi de diverşi politicieni că nu le-am fi furnizat informaţiile la timp, ceea ce e total incorect. Pe de altă parte, am fost acuzaţi că am fi ascuns nu ştiu ce fel de date şi că nu am fi dat publicului. Încă o dată: toate aceste date sunt pe site-ul nostru şi sunt foarte tristă că politicienii şi factorii de decizie aleg să-şi ascundă neputinţa administrativă, arătând cu degetul nişte specialişti“, conchide climatologul.

• Antena3: În jumătatea de sud a ţării ar putea fi emis COD ROŞU de viscol şi ninsori. Vezi ce s-ar întâmpla în acea situaţie

Jumătatea de sud a ţării va fi lovită puternic de noul val de zăpadă şi viscol, în orele următoare, având în vedere că şase judeţe se află sub avertizare de cod portocaliu. Directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie, Ion Sandu, speră să nu fie emis un cod roşu, aşa cum au ţările vecine.

Ion Sandu, directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie: “Intensitatea maximă va fi de dimineaţă, vântul va sufla cu 55 km pe oră, iar zapada se va depune 30-40 de cm cantităţi de bază, care vin peste 10 cm. Îmi doresc să nu dăm cod roşu. Asta ar însemna zapada de 100 cm, viteze de 120 km, speram să nu fie cazul. Cu speculaţiile, dacă dăm cod roşu nu se mai circulă“.

• Hotnews.ro: Gabriel Berca: Nu avem de ca sa instauram stare de urgenta ca nu suntem in razboi

Ministrul de Interne Gabriel Berca a declarat, la emisiunea “Prim Plan”, de pe TVR 1, ca nu s-a luat hotararea instaurarii de “cod rosu” fiindca acest lucru nu ar fi schimbat cu nimic situatia, iar interventia s-ar fi facut la fel. Ministrul nu este de acord nici cu declararea starii de urgenta deoarece “nu suntem in razboi si nu ne luptam cu un inamic strain“.

“Lupta noastra este cu zapada, iar Armata a intervenit cu toate mijloacele disponibile… Elicopterele se vor ridica maine dupa pranz“, a incheiat ministrul care a mai precizat ca din informatiile avute nu va avea loc o incalzire rapida a vremii si nu suntem in pericol de a avea mari inundatii.

• Realitatea.net: Îngropaţi în CASĂ. Oameni care nu au mai văzut lumina zilei de aproape o săptămână GALERIE FOTO

Localităţile Maia, Brazii, Griviţa din judeţul Ialomiţa sunt încă sub nămeţi. Oamenii au rămas blocaţi în case şi n-au mai ieşit de 3 sau patru zile. Din cauza viscolului, oamenii au rămas şi fără curent.

Localităţile Maia, Brazii, Griviţa din judeţul Ialomiţa sunt încă sub nămeţi. Oamenii au rămas blocaţi în case şi n-au mai ieşit de 3 sau patru zile. Din cauza viscolului, un stâlp al distribuitorului de energie electrică s-a rupt şi de trei zile oamenii au rămas şi fără curent.

Un mesaj trimis pe adresa Martor Ocular.ro spune că autorităţile sunt depăşite de situaţie şi că oamenii au rămas şi fără apă şi mâncare. În comuna Griviţa, o femeie singură de 72 ani este îngropată în casă. Bătrâna nu a mai văzut lumina zilei de patru zile.

Un număr de 172 de localităţi sunt izolate din cauza vremii nefavorabile, a afirmat, joi, într-o conferinţă de presă, secretarul de stat în Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI), Mihai Capră.

“Drumuri judeţene blocate ieri la ora 15.30 erau 226, azi la ora 8.30- 9.00, când au fost raportate, mai erau 179. O situaţie destul de dificilă avem şi pe ceea ce înseamnă alimentarea cu energie electrică. Avem 165 de localităţi afectate, faţă de 291 câte înregistram ieri, la ora 15.30″, a declarat Capră.

El a menţionat că 250 de echipe de la Electrica remediază situaţia şi că acestea au solicitat ajutor pentru a le facilita accesul la punctele unde au instalate transformatoare, staţii de conexiuni. Capră a solicitat prefecţilor din judeţele Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Vrancea şi Buzău să acorde prioritate accesului acestor echipe la instalaţii.

“Se menţine o situaţie dificilă în judetul Vrancea, unde avem 52 de localităţi izolate şi unde cantitatea de zăpadă cred că este cea mai mare la momentul actual. Se lucrează, dar e accesul destul de dificil. De la rezervele de stat judeţului Vrancea i s-au livrat 13 tone de motorină pentru a fi distribuită primăriilor din localităţile afectate”, a declarat secretarul de stat.

El a anunţat că o situaţie dificilă este şi în Insula Mare a Brăilei, care de aproape două săptămâni este izolată, trecerea cu bacul la Brăila nemaiputându-se efectua.

• Hotnews:

VIDEO Traian Basescu: Instituirea starii de urgenta in tara nu se justifica

(…) Am primit si scris astazi si am primit si solicitarea publica a domnului Ponta, iar azi am primit de la presedintele CJ Buzau solicitarea de a institui starea de urgenta.  Stiu ca se incearca aproape cu disperare atragerea in dispute publice a presedintelui. Din pacate, nu am nici disponibilitatea pentru asa ceva, nici nu este cazul sa fim in dispute intr-un moment in care oamenii sufera.

Daca as raspunde solicitarii domnului Ponta si a presedintelui CJ Buzau, va rog pe toti sa cititi articolul 93 din Constitutia Romaniei. Eu va voi citi articolele de lege care decurg din acest articol.  Starea de urgenta se defineste astfel: ansamblul de masuri exceptionale, de natura politica, economica si de ordine publica, aplicabila pe intreg teritoriul tarii sau in unele unitati administrativ-teritoriale, in urmatoarele situatii: existenta unor pericole grave sau iminente privind functionarea statului si a democratiei. Nu se pune problema.

Acest lucru ar insemna ca toate masurile care se dispun sa se dispuna prin ordonante militare. Este evident ca acest lucru nu se refera la situatii de iarna si de viscol care afecteaza partial teritoriul tarii.  Nu pot sa apreciez decat ca ori s-a vrut o capcana in care presedintele sa se repeada cu un decret a instituirii starii de urgenta, ceea ce ar fi insemnat ca conducerea administratiilor locale sa fie preluate de militari si sa se ia decizii prin ordonante militare, ori nu se cunoaste legea.

Victor Mocanu, presedintele CJ Buzau: Toate drumurile din partea de campie a judetului Buzau sunt blocate. Vorbim aici de un adevarat dezastru si nu de un eveniment exceptional

Trei localitati din judetul Buzau sunt izolate complet, 14 localitati sunt izolate temporar, din cauza inchiderii drumurilor nationale, iar alte 22 de comune prezinta risc ridicat de inzapezire, potrivit Agerpres. Toate drumurile din partea de campie a judetului Buzau sunt blocate, a declarat pentru HotNews.ro Victor Mocanu, presedintele Consiliului Judetean Buzau. Potrivit acestuia, “vorbim aici de un adevarat dezastru si nu de un eveniment exceptional care poate fi limitat. (…) In aceasta situatie, dupa mine si dupa colaboratorii mei, suntem intr-o stare de urgenta. Dar daca presedintele a spus ca nu e cazul, mai mult de atat nu putem sa facem”.

Victor Mocanu, presedintele Consiliului Judetean Buzau, a declarat pentru HotNews.ro ca a cerut duminica, 12 februarie, instituirea starii de urgenta in judetul Buzau facand “referire al articolul 93 din Constitutia Romaniei si spunand ca aceste comunitati sunt sub semnul dezastrului si nu al unei simple situatii de urgenta, fiind pusa in pericol viata oamenilor, integritatea fizica si sanatatea mai multor persoane din judetul Buzau“. “Vorbim aici de un adevarat dezastru si nu de un eveniment exceptional care poate fi limitat, mai ales ca in aceasta perioada fenomenele meteorologice sunt in curs de desfasurare. Consecintele pentru populatie, dar si pentru infrastructura economica si sociala sunt pe termen lung. In aceasta situatie, dupa mine si dupa colaboratorii mei, suntem intr-o stare de urgenta. Daca presedintele a spus ca nu e cazul, mai mult de atat nu putem sa facem”, a precizat Mocanu.

Presedintele CJ Buzau sustine ca evenimentele care se afla in derulare arata ca “ceea ce am lucrat timp de 5-6 zile de fapt acum se ruineaza; suntem astupati la loc, vine din nou viscol in judetul Buzau, ce pot sa mai zic? Eu ma mobilizez cu ce forte am, cu capacitatea umana si mecanica am si incerc sa fac fata asa cum putem”.

Intrebat care sunt cele mai mari urgente in judetul Buzau, Victor Mocanu a declarat pentru HotNews.ro ca, in primul rand, “sa ajungem la oameni sa ne asiguram ca nu sunt morti, ca oamenii au supravietuit acolo unde nu s-a putut ajunge si in al doilea rand sa reusim sa redam caile de comunicatii. Toate drumurile din partea de campie a judetului Buzau sunt blocate“.

Trei localitati din judetul Buzau sunt izolate complet, 14 localitati sunt izolate temporar, din cauza inchiderii drumurilor nationale, iar alte 22 de comune prezinta risc ridicat de inzapezire, potrivit Agerpres. In cele trei localitati sunt aproximativ 2.000 de persoane izolate, iar circa 8.900 de persoane din 12 comune nu beneficiaza de curent electric, potrivit sursei citate.

Purtatorul de cuvant al Prefecturii Buzau, Roxana Robu, a declarat in cadrul unei conferinte de presa ca “in sedinta Comitetului judetean pentru Situatii de Urgenta s-a stabilit ca membrilor comitetului sa le fie repartizate cate patru localitati dintr-un numar total de 39 de localitati afectate de caderile masive de zapada si viscol in vederea unei legaturi permanente cu presedintii Comitetelor locale pentru situatii de urgenta si rezolvarea situatiilor de urgenta“.

Potrivit Agerpres, in judetul Buzau, 12 comune nu sunt alimentate cu energie electrica. Toate drumurile nationale ce tranziteaza judetul Buzau si 17 drumuri judetene sunt inchise.

• Realitatea.net: Coşmarul alb continuă: Vezi ce surprize ne pregăteşte VREMEA în următoarele 3 zile

Administraţia Naţională de Meteorologie menţine în vigoare cod portocaliu de ninsori abundente în Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei până astăzi la ora 14. Viteza vântului, la rafală, va avea până la 55 km/h. Se depune strat nou de zăpadă, ce va depăşi local 30 de cm şi izolat 50 de cm.

Marţi, în estul şi sud-estul ţării va continua să ningă, se va depune un strat nou de zăpadă, iar vântul va mai avea unele intensificări, cu viteze la rafală de până la 50…60 km/h, viscolind sau spulberând zăpada. În restul ţării, ninsorile se vor semnala mai ales la începutul zilei iar în Oltenia şi Muntenia în partea a doua a zilei sunt şi ceva şanse de soare. Spre seară, va mai ninge doar izolat, iar vântul va slăbi în intensitate în toate regiunile. Temperaturile maxime, se încadrează între minus 9 grade în nordul Moldovei şi zero grade la Constanţa.

În Bucureşti, continuă să ningă la începutul zilei, dar se opreşte treptat şi se potoleşte şi vântul. Regimul termic este puţin mai ridicat faţă de ieri, cu o maximă de minus 3 grade la amiază.**

Regiuni

În vestul, centrul şi în nordul ţării, ninsorile se răresc şi nu vor mai fi prezente decât local prin Transilvania, în timp ce în Banat şi în Crişana răzbat şi câteva raze de soare. Maximele prgnozate sunt de minus 6 grade la Miercurea Ciuc şi Timişoara, minus 5 la Cluj-Napoca şi minus 3 la Sibiu.

În sud, vremea nu va fi la fel peste tot. Dacă în Muntenia va mai ninge, mai ales în prima parte a zilei, în Oltenia norii se răresc şi cerul devine treptat variabil. Maximele prognozate sunt de minus 4 grade la Giurgiu, minus 3 la Brăila şi la Craiova, minus 2 la Buzău şi Drobeta Turnu Severin.

În Dobrogea se mai răceşte puţin, aşa că şi aici precipitaţiile se transformă în ninsoare. Maximele termice sunt de minus 2 grade la Tulcea şi zero grade la Constanţa.** În Moldova va fi cel mai rece. Aici ninsorile zăbovesc în cursul zilei, dar viteza vântului începe să scadă. Regimul termic descreşte de la nord spre sud: minus 8 minus 7 grade la Suceava, Botoşani şi Bacău, minus 6 grade la Iaşi şi minus 4 minus 3 grade la Focşani şi Galaţi.

Vremea 2 zile

Miercuri, dimineaţa va fi mult mai rece decât cea de astăzi cu valori termice de ger de la minus 20 la minus 10 grade, poate şi mai puţin în Moldova. Pe parcursul zilei temperatura creşte şi va fi tot o zi cu ninsori mai ales în regiunile intracarpatice aduse de data aceasta de o depresiune nordatlantică. În restul ţării înnorările vor fi temporare, iar ninsorile se vor semnala izolat. Maximele vor fi cuprinse între minus 5 grade la Miercurea Ciuc şi zero grade la Drobeta Turnu Severin şi la Timişoara.

În Capitală, dimineaţă geroasă minus 12 minus 13 grade, poate şi cu puţină ceaţă. Cer temporar noros, fără ninsoare dar cu vânt moderat şi minus 3 grade la amiază.

Joi, ninsorile se extind cuprinzând vestul, centrul şi nordul ţării dar pe ici pe colo nu sunt  excluse nici în rest. Maximele vor fi cuprinse între minus 3..minus 4 grade în nordul şi centrul ţării şi 2..3 grade în sud.

În Bucureşti joi va fi puţin mai cald decât miercuri, minus 7 minus 8 grade dimineaţă, cer variabil şi o maximă puţin peste limita de îngheţ, zero..1 grad cu plus.

La munte va mai ninge viscolit în prima parte a zilei, mai ales în Carpaţii Orientali şi se va mai aşterne zăpadă proaspată. Spre seară vântul scade treptat în intensitate şi ninsorile devin izolate. Temperatura aerului va scădea uşor faţă de ieri.

• RTV: Măicuţele din Vrancea şi Buzău, izolate de mai multe zile, au cerut ajutor (VIDEO EXCLUSIV)

Câteva zeci de maici de la două mănăstiri din judeţele Buzău şi Vrancea sunt izolate de mai multe zile, fără hrană şi medicamente.

UPDATE 17:56 Corespondentul România TV Cristian Zărescu a anunţat că ajutoarele au ajuns la măicuţele de lângă Râmnicu Sărat. Pompierii le-au dus 2 baxuri cu ulei şi ceva medicamente.

Intervenţia a fost una dificila. Pompierii au lăsat maşina la un km şi jumatae distanţă de la mănăstire şi au mers pe jos. Măicutele spuneau că le-a fost şi rusine să sune la 112 pentru că sunt obişnuite să ajute, nu să ceră ajutor, dar nu aveau de ales, pentru că nu aveau ce să mănânce.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Arehiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, preotul Adrian Popescu, probleme sunt la Mănăstirea Sfânta Treime din apropiere de oraşul Râmnicu Sărat, dar şi la o mănăstire din localitatea Slobozia Bradului din judeţul Vrancea. Conform sursei citate, măicuţele de aici sunt blocate de nămeţi, nu mai au medicamente şi nici alimente.

Conform preotului Adrian Popescu, arhipiescopul Vrancei şi Buzăului Epifanie Norocel a luat legătura deja cu Ministerul Apărării şi a primit promisiuni că în cele două zone vor fi trimişi militari care să le vină în ajutor măicuţelor rămase izolate.

“Am informaţii despre măicuţele de la Sfânta Treime din judeţul Buzău, am luat legătura cu maica stareţă şi am aflat că nu pot ajunge la DN 2 (E 85), sunt izolate, nămeţii sunt mari acolo. Există trimis în zonă un utilaj. De asemenea, arhiepiscopul Epfanie a luat legătura cu Armata şi are promisiuni că mai mulţi militari vor fi trimişi în aceste zone pentru a le ajuta pe măicuţe“, a spus părintele Adrian Popescu.

Sursa citată a adăugat că sunt şi cazuri medicale, cel puţin la mănăstirea din judeţul Buzău existând măicuţe care au nevoie de medicamente, însă acolo este nevoie stringentă şi de alimente întrucît mâncarea este pe sfârşite.

Drumarii, prinşi iarăşi pe nepregătite. Se plâng că nu au sare şi nisip

Iarna i-a surprins fără sare şi nisip, deşi legea e cât se poate de clară. Este vorba de administratorii drumurilor naţionale iar cel care recunoaşte evidenţa este şeful unui district din Secţia Drumuri Naţionale Ploieşti. El spune că s-a contractat doar o treime din stocurile de material antiderapant impuse de lege. Materialul video este filmat de corespondenţii România TV cu camera ascunsă.

Unul din sediile de Drumuri Naţionale Ploieşti se află pe DN 1, în comuna Bărcăneşti. Şeful Districtului Bărcăneşti s-a plâns că nu are cu ce să deszăpezească drumul spre Capitală.

Din cauza lipsei de nisip şi sare, drumarii îşi fac treaba doar pe jumătate. Conform legii, Compania Naţională de Drumuri trebuia să se ocupe din timp de stocurile de materiale. Şeful de la Bărcăneşti dă însă vina pe muncitorii de la Salină.

“Deci eu aştept de vineri o maşină de sare. O maşină, care nu-mi ajunge să dau o dată! O ţinem de aseară “din lame”. Deci n-am dat cu material. Sâmbătă şi duminică n-a lucrat salina. Când vrei să faci vânzare?! Acum o lună se plângeau la televizor că închid fabrica! Şi când e de muncă…E sâmbătă şi duminică şi noi nu muncim! Sunt 200 de maşini la coadă de vineri! Uitaţi-vă în depozit la mine! Deci, ce am în depozit nu încarc o dată! Nu-mi ajunge să încarc o dată să dau! Eu am patru sectoare de drum!”, a declarat şeful Districtului Bărcăneşti.

Reprezentanţii CNADNR nu au dat explicaţii cu privire la lipsa materialelor antiderapante.

• Antena3.ro: “Şapte oameni au murit pentru că nu au mai avut ce mânca! Ajutaţi-ne!” Mesaje disperate, trimise de utilizatorii Antena3.ro

Mesajele primite pe adresa de email site@antena3.ro sunt cu adevărat impresionante, şi multe persoane sinistrate au fost ajutate datorită acestor apeluri trimise de utilizatorii www.antena3.ro. Dacă ştiţi cazuri cu persoane blocate în zapadă, sau dacă aveţi imagini cu dezastrul provocat de ninsori şi viscol, trimiteţi-ni-le pe adresa de mail site@antena3.ro.

UPDATE: 13:29: “Din ce am vorbit cu bunicii mei care locuiesc in satul Ciurari, comuna Saceni, judetul Teleorman, numai la ei in sat 7 (sapte) persoane au decedat din cauza hipotermiei, caderilor pe gheata sau din cauza lipsei alimentelor. Dupa stiinta mea, satul este locuit in majoritate covarsitoare de batrani. Nu stiu daca drumul este deszapezit sau nu, dar situatia mi se pare departe de a fi una buna!” Alexandru.

UPDATE: 11:48: “Buna ziua, va semnalam o situatie alarmanta din com Bradeanu, jud Buzau, utilajele de la Electrica si ajutoarele la care fac apel in permanenta autoritatea consiliului local nu vin, acestea sunt directionate doar inspre localitatile unde primarii sunt de la PDL sau UNPR. Va rugam ajutati-ne, nu mai stim ce sa facem pentru a ajuta localitatile comunei!!!“, Nistor Dana.

UPDATE: 11:45: “Buna ziua , In legatura cu cele spuse de Dl prefect al jud Buzau tin sa precizez ca situatia nu este cea prezentata de dansul . Sunt un cetatean al com Podgoria , Sat Oratia , situat la o distanta de 5 km de Rm Sarat si as dori sa va aduc la cunostinta ca inca din data de 4.02.2010 si pana ieri, Duminica 12.02.2012, nici un utilaj nu a venit sa ne dezapezeasca, am stat fara  paine , apa si acces la magazinte pentru alimente . In prezent in aceeiasi comuna sunt inzapezite cel putin inca 2 – 3 sate ( Plesesti , Cotatcu , si Tabacari ) de care dansul nici nu cred ca a auzit ! E ceva strigator la cer! Mint cu nerusinare!“, Ionuţ.

UPDATE: 11:27: “Va rog sa ne ajutati cu o solutie pentru comuna Radulesti judetul Ialomita ( granita cu Prahova ). Nu avem curent de 4 zile, suntem inzapeziti, drumurile sunt blocate, sunt oameni bolnavi. Au venit cei de la ISU si au adus niste conserve, dar primarul nostru ales este din PSD si nu ne ajuta nimeni ! De ce spun asta ? Deoarece s-a dezapezit pana la intrarea in comuna noastra, primarii fiind din PDL“, Sandu Amalia.

UPDATE: 11:20 “În timp ce oameni se lupta cu nameti in comuna moroieni judetul Dambovita, angajati de la dezapezire care sunt numiti de primarul comunei moroieni, stau cu utilajele in fata curti si isi fac partie doar in fata magazinelor proprii in timp ce la noi, muritori“, Trufatoru.

UPDATE: 10:47: “Parintii mei sunt in Comuna Padina, judetul Buzau, pe str. Mioriei, nr.41. Sunt inzapeziti de o saptamana, ieri au reusit sa iasa din casa, insa astazi au fost acoperiti din nou. Am incercat sa contactez autoritatile locale insa nu sunt de gasit.Va rog daca aveti posibilitatea, aduceti la cunostinta aceste aspecte, pentru a se interveni“, Ioardache Viorel.

UPDATE: 10:45: “Ma numesc Elena si locuiesc in Onesti. Vreau sa va aduc la cunostinta ca am o mama de 85 de ani in satul Bordeasca Noua din comuna Tataranu, judetul Vrancea. Satul se afla la 22 -23  km de orasul Focsani , pe DN 23B . De la DN23B sunt 2 km de mers pe jos pana in sat( nu exista si nu au existat niciodata mijloace de transport in comun). 90% dintre sateni sunt de varsta a III-a. Pana astazi, 12 februarie , nimeni nu s-a incumetat sa trimita un utilaj pentru a deszapezi cei 2 km de drum, ca sa poata intra in sat o masina cu paine. Vreau sa va spun ca , asa batrani cum sunt, si-au facut partie prin zapada. Daca n-au putut ei, au platit persoane mai tinere si n-au apelat la autoritati. Primarul locuieste pe DN23B exact in locul din care se porneste pe acest drum ce duce spre sat, dar va merge acolo doar inainte de alegeri pentru a face poze cu acesti batrani neajutorati. Consider ca este lipsa de omenie din partea lor si sa le fie rusine macar atunci cand vin cu microbuze pentru a-i duce sa voteze. As dori sa auda domnul primar macar de la televizor ca oamenii nu-si pot cumpara o paine din cauza neglijentei lor“, Elena Pînzaru.

UPDATE: 10:39: “Sa intelegem ca daca autoritatile locale nu-si fac treaba pt ca nu sunt capabile sau pt ca nu au cu ce, celor de la guvern nu le pasa? Adica pe plan local oamenii pot sa moara daca autoritatile locale nu au cu ce sa faca fata? Si pe ei la nivel “inalt” nu-i intereseaza? Adica ei se absolva de orice raspundere. Atunci pt ce mai avem nevoie de guvernanti si de ministri? Daca nu au nicio raspundere pt nimic de ce mai stau acolo? De ce ii mai platim? Sau vor sa guverneze o tara de morti? Atunci va rog sa le amintiti domnilor guvernanti ca mortii nu mai platesc taxe si impozite.” Denisa.

UPDATE: 10:35: “Locuim in Com. Fundeni jud. Calarasi pe drumul jud.100 si din data de 26 ian.2012 suntem inzapeziti. La al doilea viscol zapada pe drum atinge peste 3m. Am sunat la Primarul Com. CARTUSANU G. ,la Prefectura Calarasi  timp de 10 zile si nu a raspuns nimeni. Acum 2 zile am reusit sa-l contactam pe primarul com. CARTUSANU G. care a spus ca este drum judetean si ca nu are utilaje si fonduri pentru a interveni ;sa sunam la ISU.  Culmea este ca pentru portiulea de drum pâna in fata casei domniei sale a gasit fonduri si utilaje sa dezapezeasca DRUMUL.(CASA CARE SE AFLA TOT PE DJ.100) SUNTEM O FAMILIE SOT SOTIE DE 60 ANI bolnavi cu HIPERTENSIUNE . Provizii de alimente si medicamente s-au terminat lemnele sunt pe sfârsite si nu avem posibilitatea sa mergem sa cumparam ce avem nevoie din cauza  drumului inzapezit. Mentionam ca pe o lungime de 3Km sunt peste 100 de familii  care au serviciu in Bucuresti si copii care merg la scoala.  Nu intelegem de ce Primarul de fiecare data se leaga de faptul ca este drum judetean si nu intra in atributiile lui sa-l intretina. Va rugam sa ne AJUTATI” . Familia RADUS

UPDATE: 10:31: ”Localitatea Movila Banului e izolata de vinerea trecuta.. joia asta am reusit sa ajung la ai mei, insa cu riscul de a ramane inzapezita. De astazi, de cand au inceput iar zapezile, sunt din nou izolati. Nu mai au apa si nici curent sau telefonie fixa de duminica trecuta. Localitatea e la 3 km de DN2, intre Buzau si Urziceni. Va rog sa anuntati ceva autoritati, pentru ca primaria din comuna nu prea face nimic, iar oamenii de acolo nu mai pot sta asa. Va multumesc!” Nico Dan.

UPDATE: 10: 28: “Satul Grindasi, com. Valea Macrisului, jud. Ialomita: Bunica mea se afla la marginea satului oarecum izolata de restul, are casa sub zapada, fantana inghetata si este singura, va rog sa o ajutati. Cineva sa ajunga si la ea. Luam cu greu legatura cu vecinii sa o verifice.. si restul satului este cu probleme, se ajunge greu acolo! Fie ca Bunul Dumnezeu sa ii ajute pe toti! Va multumesc“, Virginia Speteanu.

• Adevarul.ro: A murit în timp ce salva vieţi

Unui consilier local din Scutelnici, Buzău, i s-a făcut rău după ce împărţise toată ziua alimente sinistraţilor. Ambulanţa a ajuns prea târziu.

Se moare cu zile în România înzăpezită! Un consilier local dintr-o localitate din sudul judeţului Buzău, care a fost izolată până în urmă cu două zile, a murit din cauza efortului şi a temperaturii scăzute care i-au agravat boala.

O ambulanţă a ajuns la el abia după şase ore de la apel, pentru că drumul era înzăpezit, iar un şofer inconştient îşi abandonase maşina în mijlocul troienelor. Medicii nu au putut face nimic pentru omul care, de aproape două săptămâni, a muncit până la epuizare ca să-şi ajute semenii înzăpeziţi şi rămaşi fără provizii.

Moise Roşu avea 60 de ani şi era consilier local în comuna Scutelnici de la alegerile din 2004. Bărbatul a fost găsit de soţie, duminică seară, în jurul orei 20.00, căzut în zăpadă chiar în faţa porţii, şi nu se ştie cât timp a stat acolo fără să îl vadă nimeni. Femeia a chemat în ajutor câţiva vecini, care l-au luat pe braţe şi l-au dus în casă, la căldură. Se pare că aceasta i-a făcut şi mai rău.

Elicopterul n-a reuşit să decoleze

Bărbatul a intrat în şoc şi apelurile disperate ale soţiei la 112 au rămas fără răspuns. Dispecerii le-au spus că medicii nu pot ajunge până în sat din cauza nămeţilor de trei metri care blochează intrarea în comună. S-a cerut intervenţia unui elicopter, dar acesta nu a putut decola în siguranţă pe timp de noapte şi în condiţii de viscol puternic. Atunci s-a apelat la staţia de ambulanţă de la Pogoanele, iar o salvare a plecat de aici către Scutelnici însoţită de un utilaj de deszăpezire. Deşi sunt numai 10 kilometri, convoiul înainta greu prin viscol.

Ghinioanele s-au ţinut lanţ: la mijlocul drumului, convoiul a dat de un autoturism abandonat, cu număr de Bucureşti. Şoferul inconştient care a condus-o a lăsat-o în mijlocul troienelor şi a fugit să se adăpostească de ger în cel mai apropiat sat. S-a pierdut timp preţios, pentru că utilajul a fost nevoit să tracteze acea maşină, ca să poată trece ambulanţa.

După şase ore, ambulanţa a ajuns la locuinţa bărbatului, în jurul orei 3.30. Era prea târziu însă: medicii au constatat că bărbatul îşi dăduse ultima suflare. Diag­nosticul: accident vascular.

Soţia lui Moise Roşu spune că, de când a început urgia în comună, bărbatul n-a stat deloc pe acasă: ba a fost cu utilajele de deszăpezire, ba cu transporturi de ajutoare, ba a mers cu echipe de intervenţie să scoată bătrânii din casele îngropate în zăpadă. Era cardiac şi se pare că boala sa a fost accentuată de extenuare şi de temperaturile scăzute.

6 ore au trecut până când ambulanţa chemată de soţia consilierului a reuşit să străbată distanţa de 10 kilometri.

Infrastructura, aproape paralizată

Până ieri la ora închiderii ediţiei noastre, 47 de drumuri naţionale erau închise şi 20 de tronsoane aveau circulaţia restricţionată în funcţie de tonaj, iar pe calea ferată 7 secţii erau închise şi 330 de trenuri erau scoase din circulaţie. Pe aeroporturi, aterizările şi decolările au avut loc în regim de iarnă (cu unele întârzieri), dar nu a fost închisă circulaţia.

CĂI FERATE. CFR SA ne-a informat aseară că, din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, din cele 1.947 de trenuri înscrise în graficul de circulaţie pe întreaga reţea feroviară, au fost anulate 330 de trenuri.

ATENŢIE: pentru perioada 13-15 februarie, operatorul naţional CFR Călători a luat următoarele măsuri:

- în zonele afectate de atenţionarea cod portocaliu nu se vând bilete de călătorie cu anticipaţie;

- pentru parcursul neefectuat, la trenurile care înregistrează întârzieri, la solicitarea călătorilor, se va restitui integral contravaloarea biletelor, pentru distanţa neefectuată;

- pasagerii pot efectua călătorii fără plata diferenţelor tarifare la alte trenuri sau pe alte rute pe care au bilete, în situaţia în care apar modificări în circulaţia trenurilor;

- în trenuri se pot cumpăra bilete la tarif de casă;

CFR SA recomandă pasagerilor ca în zilele în care este valabilă atenţionarea de cod portocaliu să călătorească numai dacă este absolut necesar. Informaţii despre circulaţia trenurilor pot fi obţinute la telefon 021/9521.

DRUMURI. Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale (CNADNR) a închis ieri mai multe tronsoane (totalul acestora ajungând aseară la 47) şi a introdus restricţii de tonaj pe alte 20. CNADNR roagă participanţii la trafic să respecte semnalele agenţilor de Poliţie rutieră. Informaţii suplimentare privind starea reţelei de drumuri naţionale pot fi obţinute de la Dispeceratul CNADNR, telefon 021/264.33.33 sau 021/9360 ori de pe internet: www.cnadnr.ro.

Deszăpezire cu scandal

Troienele le-au încins, ieri, spiritele edililor din comuna băcăuană Racova. Consilierii locali, supăraţi că primarul nu a închiriat utilajele de deszăpezire de la asociaţia agricolă „Spicul” din Racova, condusă de ei, au decis să cureţe pe cont propriu uliţele.

„Am venit cu două tractoare cu lamă şi, în câteva ore, am curăţat toate drumurile. Motorina a pus-o viceprimarul. Primarul i-a sunat şi le-a spus oamenilor să se ducă acasă, că altfel iese cu scandal“, a spus consilierul Constantin Frigură (PNL). Primarul Toader Vlad (PSD) afirmă că „drumurile erau deja curăţate. E drept, şi acum se circulă în condiţii de iarnă, dar nu vii după aia să te lauzi. Mai aveau puţin şi puneau steaguri pe tractor“.

Vrancea: fără licitaţie

Pentru deszăpezirea din Racova au fost alocate 25 de mii de lei. „Am luat utilaje de la o firmă din Blăgeşti. Consilierii au solicitat să se facă deszăpezirea cu ale lor, dar e conflict de interese“, a mai spus primarul.

Starea de alertă din Vrancea este mană cerească pentru firmele de deszăpezire trimise în zonă fără contracte pe bază de licitaţie. Utilajele vin de la preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Constanţa, Nicuşor Constantinescu, şi de la firmele Vega Galaţi şi Podgoria din Coteşti, aparţinând afaceristului vrâncean Vasile Bută. Acesta este judecat într-un dosar de corupţie, alături de Marian Oprişan, şeful CJ Vrancea. Mircea Merticariu

„Credeam că o să explodeze“

Andreea Mitrache

Un avion la bordul căruia se aflau 48 de pasageri, care urma să decoleze de la Craiova cu destinaţia Timişoara, a derapat ieri din cauza gheţii acumulate pe pistă şi a intrat într-un mal de zăpadă. Călătorii au intrat în panică şi au sărit din aeronavă.

„Am zis că mor acolo. Era miros de gaz şi am crezut că  avionul o să explodeze. Eu am sărit de la trei metri şi ­m-am rănit la picior. Bine că am supravieţuit, nu îmi vine să cred prin ce am trecut“,  spune Maria Vasilache, o femeie de 60 de ani, care s-a aflat la bord.

Stewardesele le-au spus oamenilor să sară

Pasagerii avionului s-au declarat nemulţumiţi de faptul că nimeni nu le-a acordat primul ajutor. O femeie însărcinată a fost transportată la spital după două ore de la producerea incidentului. „Nu este posibil aşa ceva. Am sunat la Ambulanţă şi nu a venit nimeni. Este o tânără care este însărcinată şi căreia i s-a făcut rău, iar nimeni nu o bagă în seamă “, a spus Oana Creţeanu, pasageră a avionului.

Directorul aeroportului din Craiova, Mircea Dumitru, a declarat că în momentul în care avionul se pregătea să decoleze, din cauza zăpezii a derapat şi a ieşit de pe pistă, în dreapta. „Nu putem spune deocamdată dacă este vorba de o eroare de pilotaj. Cele două elice ale aeronavei au fost distruse“, a spus Dumitru. Reprezentanţii firmei Carpatair au declarat că pasagerii nu au suferit vreo vătămare.

Sate întregi rămân izolate

BRĂILA-GALAŢI. Locuitorii din satele din Insula Mare au primit alimente de primă necesitate cu elicopterul, din rezervele de stat. Şi localitatea Bordei Verde este izolată, iar Armata a trimis alimente aici. Satul Hănţeşti, din nordul judeţului Galaţi, este izolat de lume de 10 zile. În localitate troienele sunt de 3-4 metri.

MEHEDINŢI. Satele Cracul Lung, Moiseşti şi Firizu sunt izolate din cauza căderilor masive de zăpadă, iar porţile şcolilor din Oltenia au rămas şi astăzi ferecate din cauza avertizării de cod portocaliu.

Ionuţ Ungureanu

Codul portocaliu va expira în această după-amiază, la ora 14.00. Căderile de zăpadă se vor reduce semnificativ, iar temperaturile vor fi normale pentru această perioadă. În timpul zilei, se vor înregistra temperaturi între – 9 şi -1 grad Celsius. Temperaturile vor coborî, însă, în timpul nopţii, nordul Moldovei fiind cel mai friguros. În zona Bucovinei, se vor înregistra cele mai scăzute temperaturi, cu valori de sub -20 de grade Celsius.

Veşti proaste din sectorul energetic

România ar putea interzice exporturile de electricitate începând cu data de 16 februarie, în cazul în care consumul continuă să crească în ritmul actual şi în sistem va fi un deficit de electricitate, potrivit unui proiect de Hotărâre de Guvern iniţiat de Ministerul Economiei.

Directorul general al Electrica, Ioan Folescu,  a explicat că deocamdată situaţia nu este atât de gravă încât să se ia o astfel de măsură. „Bulgaria şi Serbia au sistat deja exporturile, dar la noi am întrerupt unele livrări în afara ţării pe cale amiabilă. Spre exemplu, exportatorul cu care avem noi contract, ­RUDNAP – care exporta circa 100 de MW – a înţeles situaţia şi a oprit livrările“, a mai spus Ioan Folescu.

Oficialul Electrica a adăugat că există în acest moment în ţară 31 de localităţi nealimentate cu electricitate, adică peste 15.000 de clienţi. La rândul său, Marius Stroia, director la dispeceratul de gaze, a precizat că nu există probleme în alimentarea cu gaze, dar că importurile se ridică la 17 milioane de metri cubi pe zi. Acest val este de trei ori mai mare decât în mod obişnuit. Întrebat cine va plăti aceste importuri, Stroia a spus că preţul pentru populaţie nu va creşte, dar că agenţii economici vor fi nevoiţi să consume mai multe gaze de import.

• Hotnews: FOTO Cele mai bune imagini surprinse de presa locala din Vrancea, Buzau, Galati si Braila in satele aflate sub zapezi 

In acest moment, 117 localitati sunt izolate, neavand acces la drumuri publice, iar 110 drumuri judetene sunt blocate, a anuntat luni seara Gabriel Berca, ministrul Administratiei si Internelor. In comuna Carligele din judetul Vrancea, oamenii si-au facut tuneluri pentru a putea iesi din casa, transmite Monitorul de Vrancea. Aceeasi situatie este si in comuna Glodeanu Silistea din judetul Buzau, in satul Hantesti din judetul Galati, in Jirlau din judetul Braila. Presa locala a tratat pe larg situatia oamenilor inzapeziti, aratand care este situatia in localitatile cele mai afectate de conditiile meteorologice.

• Vezi o selectie cu cele mai impresionante fotografii din satele izolate, facute de presa locala

In comuna Carligele din judetul Vrancea, casele de la marginea localitatii sunt imprejmuite de nameti de trei metri. Strazile secundare se desprind ca niste tuneluri, iar firele de inalta tensiune pot fi atinse dintr-o intindere de brat, transmite Monitorul de Vrancea.

Sursa foto: Monitorul de Vrancea

Sursa foto: Monitorul de Vrancea

Sursa foto: Monitorul de Vrancea

In comuna Glodeanu Silistea din judetul Buzau, strazile se inalta pana “la nivelul becurilor de pe stalpi, iar oamenii intra in curti pasind direct peste gard”, scrie Opinia de Buzau.

Sursa foto: Opinia Buzau

Sursa foto: Opinia Buzau

Sursa foto: Opinia Buzau

Sursa foto: Opinia Buzau

Sursa foto: Opinia Buzau

In satul Hantesti din judetul Galati, drumarii si pirotehnistii au reusit dupa patru zile sa deblocheze una dintre caile de acces spre localitate, transmite Viata Libera.

Sursa foto: Viata Libera

Sursa foto: Viata Libera

Scenariul se repeta si in satul Jirlau din judetul Braila, unde troienele au ajuns pana la patru metri, scrie Obiectiv Vocea Brailei.

Sursa foto: Obiectiv Vocea Brailei

Sursa foto: Obiectiv Vocea Brailei

Hitler ar fi putut produce bomba atomica

joi, 31 august 2006

Potrivit cercetarilor intreprinse in arhivele militare sovietice si occidentale de catre istoricul Rainer Karlsch, savantii nazisti ar fi testat arme nucleare in ultimele luni ale celui de-al doilea razboi mondial. Karlsch scrie, in lucrarea sa, „Bomba lui Hitler", ca daca razboiul s-ar mai fi prelungit cu o luna, dictatorul german ar fi putut lansa bombe atomice asupra Londrei sau Moscovei! Soarele rasare la miezul noptii       „Cea mai interesanta contributie pe care cartea mea o aduce la istoriografia contemporana e demonstrarea faptului ca germanii au avut un reactor atomic lânga Berlin, care a functionat pentru putin timp, poate pentru câteva zile ori câteva luni. Apoi, am reusit sa dovedesc faptul ca nazistii au efectuat teste nucleare in Turingia si in largul Marii Baltice." Istoricul german este de parere ca savantii lui Hitler reusisera sa puna la punct „o arma nucleara hibrida", mult mai mica decât cele lansate la Hiroshima si Nagasaki. El afirma ca ultimul test nuclear, desfasurat pe 3 martie 1945 in Turingia, a distrus total o zona de câtiva kilometri patrati, ucigând sute de prizonieri de razboi si detinuti in lagarele de concentrare naziste. Dar arma nucleara germana nu a fost niciodata folosita pe front pentru ca nazistii nu erau gata pentru productia de serie. Apoi, existau probleme cu sistemul de detonare. „Nu s-a auzit absolut nimic despre acest subiect pâna in prezent deoarece un numar foarte restrâns de oameni de stiinta a fost la curent cu el si documentele privitoare la bomba atomica germana au fost confiscate de Aliati. Le-am putut gasi in arhivele britanice, americane si rusesti", spune Karlsch. Stalin fusese avertizat       Unul dintre aceste documente este o notita informativa expediata de un spion sovietic cu mentiunea expresa „tovarasului Stalin, personal", prin care agentul vorbea despre „doua explozii uriase care s-au auzit in noaptea de 3 martie". Istoricul german mai citeaza martori care au vorbit despre aparitia, in acea noapte, a unei lumini atât de puternice incât s-a facut, pret de câteva secunde, zi, lumina urmata de o rafala puternica de vânt, iscata de nicaieri. Martorii, chestionati in anii '60 de catre autoritatile din fosta RDG au declarat ca in zilele urmatoare au suferit de dureri de cap, scurgeri de sânge din nas si ameteli. De altfel, Karlsch a facut de asemenea masuratori in locurile de testare a acestor arme si a gasit urme de izotopi radioactivi. Fizicienii sunt sceptici       Dar opiniile istoricului citat nu au fost intâmpinate doar cu fascinatie, ci si cu scepticism. „Documentele cheie pe care se bazeaza cartea lui pot fi interpretate in diferite moduri iar pe de alta parte martorii fie nu sunt credibili, fie repovestesc lucruri auzite de la altii", scrie influentul saptamânal Der Spiegel, iar fizicianul Michael Schaaf pune acid pe rana: „Karlsch dovedeste o totala lipsa de intelegere a fizicii. Singurul lui merit a fost sa arate ca cercetarile germanilor in privinta imbogatirii uraniului au fost mai extinse decât se credea pâna acum. Dar de aici si pâna la a spune ca Germania a fabricat bombe atomice este cale lunga." In alta ordine de idei, criticii teoriei lui Karlsch spun ca e greu de crezut ca o mâna de savanti germani ar fi putut realiza ceea ce au facut mii de cercetari americani si britanici, mai ales ca lor nu li s-au alocat fondurile practic nelimitate de care s-a bucurat „proiectul Manhattan", de fabricare a primei bombe atomice din SUA. GABRIEL TUDOR

Bomba țarului (în rusă: Царь-бомба, Țar bomba) este numele dat de Occident celei mai puternice arme nucleare construită și detonată vreodată. A fost o bombă cu hidrogen în 3 stadii, fabricată de Uniunea Sovietică sub numele oficial de RDS-220, numele de cod fiind Ivan (Иван). Proiectul inițial prevedea o putere echivalentă de 100 megatone TNT, redusă mai apoi la 50 megatone, pentru limitarea contaminării radioactive.



A fost detonată la 30 octombrie 1961, în arhipelagul Novaia Zemlia. Scopul ei a fost doar demonstrarea capacității tehnologiilor militare ale URSS; s-a construit un singur exemplar, cea detonată, iar o machetă se află în prezent la Muzeul armelor nucleare rusești din Sarov. Bomba a avut masa de 27 tone, și era de forma unui cilindru lung de 8 m având diametrul de 2,1 m. Este una din cele mai „curate” bombe atomice create vreodată, 97% din energia ei fiind dată de reacția de fuziune nucleară (care nu produce reziduuri radioactive).

Bomba a fost lansată dintr-un bombardier Tu-95V special modificat pentru a o putea transporta și acoperit pentru protecție cu o vopsea specială reflectorizantă. A fost lansată de la altitudinea de 10500 m și a detonat la 4000 m deasupra solului la 188 secunde de la lansare. Pentru a-i încetini căderea s-a folosit o parașută de 800 kg, dând astfel timp avionului să se îndepărteze suficient (45 km). Comandantul misiunii și totodată pilotul bombardierului strategic a fost maiorul Andrei Durnovțev, ulterior ridicat la gradul de locotenent colonel și făcut erou al URSS. Un al doilea avion de tip Tu-16 a observat și înregistrat testul.

Explozia a avut loc la 11:32 AM ora Moscovei (30 octombrie 1961), deasupra poligonului militar (coordonate aproximative 73.85 N, 54.50 E) din Golful Mityushikha la 55 km nord de localitatea Severny și la 250 km nord de Belushya. Mingea de foc a avut un diametru de 5–7 km. Lumina exploziei a fost atât de puternică încât a fost zărită de la 1000 km distanță. Ciuperca atomică s-a ridicat la 64 km înălțime și a avut un diametru de 30–40 km. Toate clădirile din Severny au fost distruse. La sute de kilometri distanță casele din lemn au fost distruse și cele din cărămidă și-au pierdut acoperișurile, ferestrele și ușile. Comunicațiile radio au fost întrerupte timp de aproape o oră. Explozia a putut fi văzută și simțită până în Finlanda, spărgând și geamuri. Undele de șoc atmosferice au făcut inconjurul planetei de 3 ori. Oamenii care s-ar fi aflat la mai puțin de 100 km ar fi suferit arsuri de gradul 3. Căldura s-a simțit până la 270 km. Șocul seismic a măsurat 5-5,25 grade pe scara Richter. Puterea degajată în cele 39 nanosecunde ale exploziei a fost de 5,4x1024 watt (5,4 yottawatt), aproximativ 1,4% din puterea Soarelui.

SUA au estimat inițial puterea bombei la 57 megatone, cifră preluată și de Hrușciov în memoriile sale. După 1991 această cifră a fost revizuită la 50 megatone conform documentelor sovietice.

Priviti o imagine scoasa de mine din Google Earth. Gaura facuta de bomba este uriasa.

George Constantinescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Gogu Constantinescu
Născut	4 octombrie 1881
	Craiova
Decedat	11 decembrie 1965
	Coniston, Cumbria, Marea Britanie
Ocupație	Inginer
Membru de onoare al Academiei Române

George (Gogu) Constantinescu (n. 4 octombrie 1881, Craiova, d. 11 decembrie 1965, Coniston, Cumbria, Marea Britanie) a fost un savant, om de știință și inginer român.

A fost responsabil pentru crearea unui nou domeniu al mecanicii, numit sonicitate, care descrie transmiterea energiei prin vibrații în corpurile fluide sau solide. A aplicat noua teorie în numeroase invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic și altele. Printre alte realizări ale sale se mai numără și un dispozitiv de tragere printre palele elicei indiferent de turația acesteia și primul schimbător de viteze automat. A participat activ la construcția de avioane engleze, tipul Bristol, în perioada cât a locuit în Anglia.

A fost primul care a folosit betonul-armat în construcția clădirilor din România - printre clădirile construite de acesta: Cazinoul din Constanța, Castelul de apă de la Periș, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău, Roman, ^[1] Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanța (Moscheea Carol I).

Gogu Constatinescu a fost unul dintre acele minți geniale, ale cărui idei au devansat cu mult timpul existenței sale fizice, dar care astăzi își păstrează actualitatea, surprinzând prin acuratețe, inventivitate și aplicabilitate.

În contul lui Gogu Constatinescu figurează peste 317 de brevete de invenție, parte patentate în SUA, Danemarca, Elveția, Austria, Germania, Marea Britanie, Franța, România etc., precum și altele, care nu au fost niciodată publicate. Un mic calcul ne arată că de la apariția primei invenții (1907), până la data trecerii în eternitate (1965), în medie, la fiecare 4 luni a fost realizat un brevet, iar dacă socotim doar anii săi cei mai prolifici, rezultă o invenție pe lună.^{[necesită citare]}

Multe dintre prezicerile lui Gogu Constatinescu au apărut și au dispărut, multe se folosesc astăzi sau retrezesc interes. A cucerit faimă academică și onoare profesională atât acasă cât și în străinătate, dar a fost mai puțin răsplătit pentru ceea ce a făcut în domeniul materialelor. Ca și cei mai mulți inventatori, a suferit dezamăgiri în străduințele sale de a convinge industria și oficialitățile de valoarea ideilor sale.

Omul de știință și inginerul Gogu Constatinescu a fost cel care a dezvoltat și aplicat Teoria Sonicității, o nouă știință referitoare la transmiterea puterii prin lichide, solide sau gaze. Dar Gogu este încă comemorat cu stimă de publicul general și piloții din Serviciul Aerian, ca omul care a inventat dispozitivul de tragere sincronizată pentru avioanele din Primul Război Mondial. În acest context, la 29 martie 1920, renumitul ziar "The Times" publica: "Vice Mareșalul Sir John Maitland a prezidat sâmbătă o prelegere a domnului Gogu Constatinescu în Sonicitate (transmiterea puterii prin vibrații), dată la Politehnică, sub auspiciile unei serii de prelegeri pentru profesori ai Consiliului Ținutului Londrei. Sir John Maitland a spus că datorită d-lui Constatinescu și dispozitivului de tragere pe care l-a inventat, noi am deținut supremația peste germani în aer, așa cum am făcut-o".

Cu toate că opera lui Gogu Constatinescu este de o valoare inestimabilă, ea nu a fost cunoscută îndeajuns, în bună parte datorită caracterului secret dat de utilizările preponderent militare, iar pe de altă parte puținelor publicații referitoare la aceasta. Astfel, primul volum publicat în 1918 la Londra, într-un număr limitat de exemplare, a fost declarat secret de către guvernul Marii Britanii, din cauza explicațiilor pe care le avea noua teorie în domeniul armelor și mijloacelor de război.

Cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea ilustrului nostru compatriot, s-a încercat umplerea golului de informare privind realizările sale prin apariția a trei lucrări semnificative:"Inventeurs de genie. Gogu Constantinescu.", Editura Mediamira, Cluj-Napoca 2006, "Tratat de Teoria Sonicității", (600 pagini) și "Integrala Invențiilor" (4 volume, peste 2000 pagini), Editura Performantica a Institutului Național de Inventică, Iași 2006 (lucrări apărute cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică).

Recunoașterea lui Gogu Constantinescu pe plan internațional este atestată printr-un tablou publicat de revista britanică "The Graphic" în anul 1926, în care sunt prezentate ilustre personalități științifice ale vremii, începând cu Einstein, Edison, Kelvin, Gogu Constantinescu (primul pe rândul al doilea), Rutherford, Marie Curie etc.

Pionierii pe calea progresului. De la stânga la dreapta și de sus în jos: Einstein, Kelvin, Alexander Graham Bell, Edison, Joseph Lister, Oliver Lodge, Gogu Constantinescu, Marconi, Ch. Parsons, J.J. Thomson, James Dewar, William Ramsay, D. Wright, Donald Ross, Marie Curie, Ernest Rutherford, Joseph Larmor

Domeniile atinse de geniul lui Gogu Constatinescu au fost foarte diverse, realizările practice fiind impresionante, dintre acestea menționăm o mică parte:

• A promovat utilizarea betonului armat. Era o sarcină grea deoarece metoda dăduse rezultate dezastruoase în alte părți ale Europei, cum ar fi podul "Celestial Globe" de la Expoziția Universală din Paris din 1900 și hotelul "Black Bear" din Basle din 1903. A construit primul pod de beton armat cu traverse drepte din România, 1906, a consolidat cupola Palatului Parlamentului (care suferise deplasări și fisurări), a realizat cupola minaretului Moscheii din Constanța etc., cu toată opoziția fostului său profesor, marele Anghel Saligny. Aceste lucrări dăinuie și astăzi.

• A elaborat „Teoria Sonicității” (metoda de transmitere a puterii, prin unde de presiune, utilizând proprietatea de compresibilitate a lichidelor).

• A construit cel mai performant sistem de sincronizare a tragerii la avioane, prin spațiul lăsat de palele elicelor acestora.

• A materializat primul tun sonic.

• A proiectat și construit „Convertorul Gogu Constantinescu”, prima cutie de viteze automată, pentru automobile și locomotive, fără ambreiaj și roți dințate, bazată pe efectul inerțial al maselor în mișcare.

• A gândit primul Hidroglisor care a fost materializat în jurul anilor 1970 de către ruși.

• A demonstrat efectul termic al sonicității prin realizarea primului calorifer sonic.

[modificare] Legături externe

• Patente de invenție ale lui G. Constantinescu (1)

• Patente de invenție ale lui G. Constantinescu (2)

• Radio România Internațional - Gogu Constantinescu și teoria sonicității

• Personalități doljene - George Constantinescu

• Sonicity - O pagină din situl Muzeului Tehnic „Dimitrie Leonida”

• Sit Autoturism

• Despre George Constantinescu, la Aviatori.ro.

[modificare] Note

1. ^ Geneza unei științe și celebritatea savantului George (Gogu) Constantinescu - Univers ingineresc, anul XXII, nr. 16 (494), 16 - 31 august 2011

Categorii:

• Naşteri în 1881

• Decese în 1965

• Membri ai Academiei Române

• Constructori de avioane români

• Ingineri aeronautici români

• Ingineri constructori români

• Inventatori din domeniul aviaţiei

• Inventatori români

• Români britanici

Rusia scoate comandourile la încălzire

Sâmbătă, 26 Martie 2011 10:11 | Externe 0 comentarii Votaţi: (voturi 9) Exact în momentul în care cel mai ezitant preşedinte al Statelor Unite, Barack Obama, de dragul păstrării Premiului Nobel pentru Pace, îşi umileşte generalii, punându-i în situaţia de a preda aliaţilor comanda operaţiunii de interzicere a zborurilor Forţelor Aeriene Libiene, asupra propriului teritoriu naţional, premierul Vladimir Putin a ordonat şi Ministerul de Interne a executat scoaterea la încălzire a comandourilor antiteroriste. Fotoreportajul transmis agenţiilor de presă străine, de către RIA Novosti, reflectă desfăşurarea exerciţiilor trupelor speciale, pe 24 martie a.c., la Centrul nr. 604, pentru antrenamente tactice şi arme speciale, situat în afara Moscovei. Şi iată acum o frază ingenios redactată, care ne poate duce cu gândul la executarea unei misiuni ulterioare, cu aceleaşi repere generale: “militarii au parcurs un traseu cu obstacole, au înconjurat şi preluat sub stăpânire o clădire aflată sub controlul teroriştilor, au coborât, în rapel, din elicoptere şi au învins inamicul folosind vehicule blindate.” La exerciţiu au participat 150 de ofiţeri – a se reţine acest detaliu, semnificativ pentru gradul înalt de periculozitate al misiunii pentru care se pregăteau trupele implicate în acest antrenament -, 30 de transportoare blindate şi două elicoptere de transport. Pretextul oficial este unul pe măsura surâsului misterios al lui Vladimir Putin: “Exerciţiile au avut loc în perioada premergătoare aniversării a 200 de ani, de la înfiinţarea trupelor de interne, care urmează să fie celebrată pe 27 martie.” După tragicele evenimente, din 1988, când au avut loc confruntări etnice între armeni şi azeri, la Sumgait, Azerbaidjan, trupele de interne au efectuat diverse operaţiuni speciale, împreună cu alte agenţii de securitate, inclusiv operaţiuni antiteroriste. În total, circa 680.000 de ofiţeri şi soldaţi din trupele de interne au primit statutul de veteran de război, în timp ce îndeplineau misiuni în diverse zone de conflict. Peste 26.000 au primit premii de stat, iar 103 dintre ei au devenit Eroi ai Federaţiei Ruse. Pe timpul exerciţiului au fost folosite şi trageri speciale, specifice încercuirii, prin surprindere, a trupelor proprii! Care este legătura cu Obama? Imaginaţi-vă că, în locul zăpezii, aceşti militari ar înfrunta nisipul deşertului libian… Ion Petrescu ARENA Ştiri relaţionate   Cuvinte cheie: Barack Obama, Vladimir Putin, Forţelor Aeriene Libiene, război, soldaţi, Azerbai