Secrete.

marți, 12 iulie 2011

«
»

NU VA DROGATI! SUB NICIO FORMA! Cititi cu foarte multa rabdare urmatoarea povestire.Este foarte lunga, dureroasa si foarte socanta!

19/06/2011 de deveghepatriei

Interviu realizat de Danion Vasile http://www.danionvasile.ro
Interviul care urmează poate părea şocant. Viaţa unui tânăr non-conformist e plină de peripeţii de tot felul. Dar întâlnirea tânărului cu Dumnezeu poate da nădejde multor dintre cititorii apăsaţi de diferite patimi…
Cel intervievat a ţinut să rămână anonim (şi majoritatea numelor proprii nu sunt reale). Are binecuvântare de la duhovnicul său să scrie o carte despre experienţele prin care a trecut. Atunci, la apariţia cărţii respective, se va afla şi numele lui…
S-a vorbit mult şi s-a scris mult despre convertiţi, se vorbeşte însă foarte puţin despre cei care vor să se apropie de Hristos după o perioadă de cădere. Dacă prima convertire le-a umplut sufletele de nădejde şi de bucurie, căderea care a urmat îi determină pe unii să creadă că viaţa în Hristos nu-i poate împlini, că viaţa în Hristos este o simplă poveste.
Stau de vorbă acum cu un tânăr care duce încă o luptă grea pentru a se ridica dintr-o cădere grea – e vorba de dependenţa de droguri. Care a fost primul tău contact cu viaţa religioasă?
Întotdeauna am fost atras şi am căutat ceva care să-mi aline orice nelinişte, în care să-mi găsesc o linişte, în care să-mi găsesc o pace. Această pace eu o căutam în momentul în care se întâmplau anumite lucruri în viaţa mea, cum ar fi, de exemplu, o decepţie amoroasă, sau chiar când eram mic şi mi se întâmpla ceva rău: când eram răcit, de exemplu. Mă speriam uneori foarte tare. Aveam impresia că o să mor sau că boala o să evolueze şi până la urmă o să mor – şi începeam să mă rog. Începeam să mă rog, dar mai mult de frică. Recunosc că primul contact cu divinitatea sau încercarea de a avea primul contact cu Dumnezeu a fost de frică, oarecum. Nu L-am iubit pe Dumnezeu din prima, normal (adică din punctul meu de vedere – normal) pentru că nu ştiam ce înseamnă Dumnezeu.
Îi iubeam pe ai mei, o iubeam pe mama, îl iubeam pe tata, îi iubeam cu adevărat şi nu-i iubeam de frică, dar la Dumnezeu am apelat, în primele dăţi, din cauza acestei frici. Acum, dacă stau bine şi mă gândesc, m-a obsedat de când eram mic frica de moarte. Şi asta m-a făcut să apelez la Dumnezeu. Mi-era frică de moarte şi de durere. De exemplu, trebuia să merg la dentist şi mi-era frică de durerea de dinţi şi atunci începeam să mă rog de frică; după care uitam şi nu mai mă rugam.
Îmi aduc aminte – şi acum zic absolut sincer – cum m-am apropiat de Dumnezeu. Îmi plăceau foarte mult fetele şi sexul. Când eram mic visam pur şi simplu, femei dezbrăcate, chiar dacă nu vedeam la televizor, dar aveam în închipuire, aveam în mine chestia asta sexuală foarte pronunţată. Căutam, ca să zic aşa, cum spu­ne părintele Rafail Noica, poate-L căutam pe Dumnezeu în acea sexualitate. Adică eu căutam ceva care să fie infinit şi plăcut în acelaşi timp, ceva care să nu se termine. Prima oară m-am sărutat în clasa a şasea, nu mi-a plăcut foarte mult; a fost ceva plăcut – a fost clar că n-a fost nici măcar 1% din cum credeam eu că o să fie – tot ceea ce credeam eu, înainte să cunosc atingerea carnală, tot ceea ce credeam eu că o să fie nu a fost decât foarte puţin sau deloc. Adică, eu credeam că atunci când mă voi săruta prima oară cu o fată sau când îi voi atinge sânii va fi ceva care mă va pune în cap, adică va fi o bucurie fără margini şi interminabilă. Ceea ce nu a fost absolut deloc. N-a fost nici măcar… a fost doar o plăcere care mi-a adus o foarte mică bucurie, dacă o putem numi bucurie. Apoi, prin clasa a şaptea sau ceva de genul ăsta, am atins prima oară sânii unei fete, tot aşa, a fost o dezamăgire totală. Mi-a plăcut pe moment, dar imediat după aia bucuria a trecut şi mi-am dat seama: „Măi, nu e asta, nu e asta ceea ce caut eu, trebuie să fie altceva!” Şi am început treptat să caut acest altceva, această pace, această bucurie care să nu se termine, de fapt eu căutam ceva care să nu se termine şi care să fie foarte intens. De fapt, sigur, Îl căutam pe Dumnezeu, chiar dacă într-un mod greşit. Primul contact sexual a fost oribil… Tot ce s-a dovedit apoi materie sexuală, de fiecare dată au fost bucurii mai mari. Dar, de fapt, nu le pot numi bucurii, au fost plăceri mai mari sau mai mici, terminate într-o depresie mai mare sau mai mică. Imediat ce se termina actul sexual sau flirtul sexual, fie că făceam, eu ştiu, sex oral sau orice făceam eu de tip sexual, totul se termina cu o depresie mai mare sau mai mică. Apoi, am încercat să-L caut pe Dumnezeu, adică să caut acea plăcere care să fie şi infinită şi foarte intensă şi care să nu fie deloc, să nu cuprindă în ea deloc o dezamăgire. Să fie o plăcere sută la sută, umplută cu bucurie, şi care să fie şi infinită.
Cu ce îţi ocupai timpul liber în acea perioadă?
Într-o perioadă mă duceam cu vărul meu foarte des în „Mozaic”, era o discotecă la Universitate. Am început să fumez printr-a şaptea. Tot aşa, căutam plăcerea în fumat, în alcool. M‑am îmbătat prima oară prin clasa a şaptea, mi-a plăcut foarte mult acea stare. Când m-am trezit din acea beţie, chiar dacă am vomitat şi mi-a fost rău, acele ore cât am dansat înainte cu ţiganii m-au făcut să zic: „Gata, o să rămân tovarăş cu ăsta, o să am gaşcă de ţigani, o să mă apere…” Îmi doream foarte mult să intru într-o gaşcă, de fapt asta cred că a fost. După acele două ore de plăcere foarte mare, că dansam şi toţi se uitau la mine şi un ţigan şmecher era prieten cu mine, atunci, pe moment, şi chiar dacă am vomitat după aia, mi-am zis: „Trebuie să mă îmbăt neapărat, să văd cum e, şi, când voi da de droguri, mă voi droga!” De atunci am vrut să mă droghez. Eram influenţat şi de filmul „Caracatiţa”, că mi-a plăcut de Tano Carridi, unul dintre personajele principale, foarte mult, faptul că era drogat, era şi foarte şmecher, foarte puternic, m-a atras foarte mult această putere a lui, voiam să am şi eu puterea asta.
Apoi am aderat oarecum la mişcarea punk. Pe punkişti i-am văzut prima oară la Universitate, mi-a plăcut foarte mult chestia asta de putere, cum probabil că o spune şi Nietzsche, nu ştiu dacă am interpretat eu bine voinţa de putere, că simţeam nevoia să am putere asupra celorlalţi oameni; şi am văzut la un concert de rock cum au apărut punkerii: toţi rockerii dădeau din cap şi la un moment dat s-a auzit: „Bă, vin punkiştii!” M-am ridicat puţin pe vârfuri şi am văzut cum se spărgea mulţimea şi intra în ei ca o sabie, şi ăia erau de fapt punkiştii, era un grup de cincizeci de oameni, care reuşise să înfricoşeze un grup de câteva mii de rockeri. Ei, şi această putere pe care o aveau asupra celorlalţi, această frică pe care le-o insuflaseră ei celorlalţi rockeri – că toţi făceau pe ei de frică şi se dădeau în lături – mi-a dat în suflet o plăcere imensă (nu mai folosesc cuvântul „bucurie”) şi mi-am zis: „Gata! Trebuie să intru şi eu în acest grup!” Am stat pe acolo câteva zile şi m-am infiltrat în grup.
Nu m-am tuns cu creastă sută la sută, pentru că nu mă lăsau ai mei, în schimb mi-am pus cercei în ureche, mi-am pus prin clasa a şasea, am fost primul din şcoală care mi-am pus cercel în ureche, în fine. Şi mi s-a inflamat urechea, am făcut puţin puroi, dar nu mai conta! Am făcut şi o gâlmă la ureche. Şi acum mai am gâlma.
Pe atunci aveam destul de multă trecere la femei. Făceam sport şi arătam destul de bine şi am observat, în şcoala generală, că destul de multe fete mă plăceau şi fete care erau bine văzute în şcoală, cam cele mai ca lumea din şcoală. Am primit vreo trei bilete de la cele mai tari din şcoală şi nu-mi venea să cred. Atunci am început să capăt încredere în mine şi să fiu în acelaşi timp şi foarte încrezut. Am început să devin foarte încrezut şi foarte încrezător în mine, că pot să am orice femeie. Am început să am grijă de corpul meu, tot timpul îmi schimbam frizurile…
În fine, revenim la grupul de punkişti. Toate aceste atu-uri pe care le aveam, faptul că arătam bine, faptul că… cu cerceii arătam şi bine, eram şi periculos, mamă, eram eu cel mai şmecher, eram buricul pământului, voiam să ajung neapărat aproape de şeful punkiştilor şi voiam să fac o organizaţie din asta… Nu ştiu de fapt ce voiam să fac, dar voiam să intru în organizaţie şi să facem afaceri ori cu droguri ori cu nu ştiu ce, chiar asta aveam în gând, să furăm, să devenim bogaţi – la un moment dat ajunsesem să vreau să cumpăr castelul de la Peleş, ce aveam eu în cap…
Am dat un examen cu şeful grupului de punkişti pe care-l chema Metalicaru. Erau doi şefi, unul Metalicaru – probabil de la numele formaţiei Iron Maiden – şi unul Gorilă. Metalicaru era mai micuţ de înălţime, era blond, avea părul lung, dar era mai deştept, era mai calculat, oarecum era creierul. Gorilă era mai înalt, era mai solid, el era cu pumnul. Chestia era că noi, când ne adunam cu toţii, eram maxim o sută de punkişti, şi rockeri erau mii, dar lor le era frică de noi. Grupul nostru, unde ne strângeam, era la Universitate, rockerii erau în Piaţa Romană. Aveau şi ei câteva vârfuri de care nouă ne era frică. Era unul cu părul foarte lung, foarte înalt… În fine, să revin la examen. La examen cum ne-am dus? În gaşcă am intrat în acelaşi timp eu – şi am avut porecla „Chelie”, că am renunţat la creastă, creastă era doar aşa, că îmi lăsasem părul ăsta de pe mijloc puţin mai lung. Nu era creastă ras în părţi, era doar păr puţin mai scurt, că nu mă lăsa maică-mea. Ulterior, când am fugit de acasă cu Rabbit – care e acuma un D.J. faimos – şi cu Adrian, ne-am tuns de tot, ne-am ras în cap, – odată cu mine a intrat şi un tip Hans, adică îşi spusese Hans, poreclă de neamţ, că noi aveam şi afinităţi cu neonaziştii. Neonaziştii erau alături de noi, erau altă gaşcă.
În Bucureşti au fost neonazişti?
Da, în Bucureşti! Dar în niciun caz nu se comportau ca neonaziştii din Germania. Noi ne duceam mai târziu la razii şi băteam ţigani. Rockerii nu prea apăreau la astea. Neonaziştii apăreau mai mult când ne duceam şi băteam ţigani. Ei nu ştiu ce făceau, cert e că tot timpul aveau bani; nu se îmbrăcau în niciun caz ca neonaziştii din Germania – că eu i-am văzut pe ăia cum se îmbrăcau: cu blugi pe care şi-i ridicau până la nivelul unde se termina bocancul, cu bocanci foarte butucănoşi, cu bretele lăsate până la genunchi şi cu un hanorac, o bluză cu glugă. Ei nu arătau deloc aşa, arătau mai mult ca nişte rapperi. Cert e că nu ştiu de unde aveau bani, am impresia că se duceau la furat în oraş. Nu ştiu de ce se numeau neonazişti, pentru că nu făceau nimic din ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să facă nişte neonazişti.
Şi ne-am dus la examen. Cum a fost? Ne-am dus cu Metalicaru în Cişmigiu şi examenul a constat în următorul lucru: mergeam prin Cişmigiu şi Metalicaru ne-a zis, mie şi lui Hans: „Duceţi-vă şi bateţi-l pe ăla!” El alegea un om, care voia el, şi noi trebuia să ne ducem să dăm în ăla, să-l batem până când zicea Metalicaru „Stop!”. Ne-a arătat un tip care era cam cât noi. Ne-a zis: „Uite, bă, duceţi-vă şi bateţi-l pe ăla!” Ne-am dus, am tăbărât pe el, i-am dat doi pumni, a căzut jos, i-am mai dat şi două picioare şi Metalicaru a zis: „Gata, stop! Veniţi cu mine să bem ceva!” Dacă te duceai să bei şi te cinstea el, însemna că ai intrat în gaşcă, că ai luat examenul. Gata, ne-am bucurat… Şi, după aia, ce făceam? În fiecare zi ne strângeam la Universitate, mai chiuleam de la şcoală, sau după ore – de obicei după ore, că ne strângeam pe la 6-7. Eram la liceu atunci, eram clasa a X-a, parcă; am stat cam un an jumate în grupul ăsta de punkişti – şi beam. Chetă – adică stăteam acolo, la Universitate şi le ceream oamenilor de pe stradă bani: „Vă rog frumos, aveţi să-mi daţi şi mie o mie de lei? Vă rog frumos, aveţi să-mi daţi…” – şi strângeam până făceam rost de bani de votcă. Şi beam votcă, ăsta era principalul. Aveam cercei în urechi, fiecare cu alte nebunii, unii se mai vopseau, dar atunci se găsea mai greu vopseaua sau cei cărora le permiteau părinţii să vină vopsiţi acasă, că unii aveau situaţii mai… Adică, ăia care aveau părinţi beţivi, ăia puteau să vină cum vor acasă. Ai mei, fiind o familie destul de închegată, nu erau nici beţivi, nici nu fumau, nu prea puteam eu să… Când veneam acasă îmi dădeam cerceii jos, acele de siguranţă jos. Că aveam şi ace de siguranţă, asta mai mult la concerte, să impresionăm. Că ace de siguranţă aveau cei de la formaţia Exploated. Era o copertă de la o casetă cu formaţia Exploated şi eu îl aveam pe ăla – mi-aduc aminte că îmi trimisese soră-mea un tricou cu el – ăla era standard, aşa ar fi trebuit să fim toţi.
Voi eraţi fani ai lor?
Da, noi eram fanii lor. Creastă cam de 20-30 cm. Crestele ni le făceam cu Cola, că n-aveam bani, sau cu zahăr, că n-aveam bani de gel. Cine avea bani de gel era şmecher, într-un fel. Cam asta făceam: ne întâlneam, beam votcă şi, după ce ne îmbătam, mergeam prin oraş ori să batem rockeri (dar mai rar băteam aşa, aiurea) ori începuserăm să şi furăm. Eu, sincer, mi-aduc aminte că am încercat o singură dată să fur, am furat o singură dată un hanorac, că se vindeau hanorace, erau de ăştia la metrou, la Universitate, vânzători de ăştia ambulanţi. Mai sunt şi acuma, cu de astea foarte ieftine. Şi Hans o ţinea pe aia de vorbă şi eu furam hanoracul sau invers.
Şi am încercat să ne băgăm, să luăm exemplu de la „neonazişti” (ţi-am zis că ăştia nu erau în niciun caz neonazişti, erau mai mult şmecheri de oraş, că erau prieteni şi cu ţiganii, ceea ce nu trebuia să fie – era un total nonsens). Şi am încercat să ne axăm pe lucruri foarte mici şi scumpe, cum ar fi: parfumuri, lănţişoare, dar n-am reuşit. Am încercat o dată să bag mâna după un parfum, că Hans a ţinut-o pe una de vorbă, erau câteva magazine, nu erau multe atunci, nu mai ţin minte în ce an era, sincer. Ar fi bine de zis acuma în ce an era, dar nu mai ştiu. Eu fiind în clasa a IX-a sau a X-a şi născut în 1978, vezi dacă poţi să faci un calcul, în fine. Ce se mai întâmpla, cum ne mai duceam noi veacul pe acolo. De obicei nu băteam aşa oamenii, aiurea.
Prin ’93-’94 era asta?
Da, ’93-’94. Aveam perioade. A, asta făceam: ne îmbătam şi seara ne duceam în Mozaic, în discotecă. Şi acolo ce făceam? Stăteam, fumam, beam, dansam când mai băgau punk, mai făceam pogo. Pogo, adică se făcea un cerc din ăsta şi fiecare ne împingeam unii în alţii, dădeam cu picioarele. Dacă intra unul pe care nu-l cunoşteam, îl băteam până ieşea afară din discotecă. Găseam câte unul, ne căşuna şi-l băteam aşa, aiurea. Şi aveam perioade pe care le fixau şefii, mai degrabă creierul – mare creier ce era, îţi dai seama, că ce făcea? Fixa nişte perioade în care mergeam la razii. Raziile ce însemnau? De pildă, mergem la razie în cartierul cutare să-i batem pe ţigani. Cea mai mare boală o aveam pe ţigani. Şi plecam cu toţii – când ne adunam. Ne adunam, eram cam între 50 şi 100, maxim 100, şi plecam la razii. Ne duceam prin diverse cartiere şi tot ce găseam… Mergeam pe jos, unii pe o parte, alţii pe cealaltă parte; unii aveam lanţuri, unii boxuri din alea, de mână, „robineţi”, şi ce ţigani întâlneam, îi băteam de… Dar de obicei ei fugeau când ne vedeau, şi cam ştiau aşa, că „Uite, au venit punkiştii” – şi se ascundeau, nu îi prea găseam. Şi uneori ne enervam şi luam la bătaie oameni obişnuiţi, din păcate.
La concerte ne plăcea foarte mult, că acolo era bătaia, tată! Acolo ne şi puteam da în stambă şi puteam să ne bucurăm de prestigiul nostru, că toţi ziceau: „Mamă, au venit punkiştii!” – şi când auzeam „Mamă, au venit punkiştii!”, noi, în inima noastră, ştiind că suntem punkişti, imediat ne urcam pe un piedestal… se umfla ego-ul în noi enorm, adică simţeam o putere foarte mare în noi. Şi îi băteam pe rockeri de-i rupeam. Acolo erau bătăi şi ei nu se băgau, nu erau uniţi deloc, le era frică, nu ştiu ce se întâmpla. Intram într-un grup de rockeri, ăia lăsau capetele în jos, le ceream ţigări, dacă nu dădeau ţigări îi rupeam. Şi am băgat oameni în spital, să ştii, tăbăram … Dacă unul, săracul, se întâmpla să cadă jos, tăbăram toţi pe el, dădeam cu bocancii, dădeam în el până… Ştiu că odată chiar a murit unul şi a fost un caz, că în ziar s-a scris că a murit, dar prinde hoţul şi ia-l de unde nu-i! Că n-aveai de unde să-l prinzi.
Cert e că toată gaşca, toată această nebunie, s-a spart când am incendiat un bar din Cişmigiu. În Cişmigiu, sus, era un bar – nu la Buturugă, era pe lângă Buturugă, lângă lac, sui nişte pietre şi se face undeva în dreapta un bar. Am vrut să intrăm acolo şi nu ne-a lăsat bodyguard-ul. Sau unul din noi a văzut pe unul pe care avea boală. Şi am vrut să intrăm acolo, am intrat vreo trei, l-am luat pe ăla la bătaie şi au sărit toţi ăia de la mese la bătaie cu noi. Şi-a ieşit o bătaie…! Noi atâta aşteptam! Am început cu mese, cu scaune, am spart geamurile acolo.
La un moment dat, unul dintre noi a intrat – ăia se baricadaseră acolo, patronul, toţi ăştia se baricadaseră înăuntru, şi unul dintre noi, nu ştiu cum a făcut, i-a smuls unuia un tricou şi i-a dat foc şi l-a aruncat înăuntru. Au luat foc nişte mese şi a luat foc tot barul de acolo, şi a început o flacără mare. Şi s-a auzit la un moment dat: „Bă! Poliţia!”, se auzeau sirenele şi au început să ne alerge pe acolo. Pe mine nu m-a prins şi nu ştiu dacă a prins pe cineva. Cert e că a doua zi – nouă ne era frică să ne mai întâlnim acolo, şi a doua zi am venit mai mascaţi, n-am mai venit îmbrăcaţi ca punkiştii – că aveam cam toţi aceeaşi îmbrăcăminte: bocanci, blugi, eram îmbrăcaţi cum erau neo-naziştii în Germania; a doua zi am venit normal îmbrăcaţi, eram doar câţiva. Ţin minte că m-am întâlnit cu Gorilă, Metalicaru, mai ştiu câteva nume: Hans, Picu, Piciu; da, câteva nume mai ştiu, nu-i mai ţin minte pe toţi. Şi el ne-a zis: „Băi, e groasă treaba, s‑a dus, s-a terminat totul, a venit S.R.I, suntem daţi la poliţie, au pozele noastre, că ne-au şi fotografiat (nu atunci când am incendiat, ci de-a lungul timpului, că ei ne-au filat acolo, ştiau tot ce făceam) şi au pozele fiecăruia, cu numele de familie şi cu poreclele.” Erau şase, nu, patru maşini de jandarmi puse în colţurile Universităţii; la fiecare gură de metrou era câte o maşină de jandarmi. Şi am zis: „Gata, frate, s-a terminat cu şmecheria, nu mai ţine!”
Şi de atunci ne-am mai potolit, m-am mai întâlnit cu Metalicaru de câteva ori. Ne potolisem, ne întâlneam doar acolo şi beam câte o votcă, nu mai făceam nimic. Şi ţin minte că m-am întâlnit cu Metalicaru, că eu prinsesem aşa, oarecum, drag de el şi el de mine, ne înţelegeam aşa, destul de bine; pe alţii îi mai înjura, cu mine vorbea destul de frumos. Mi-aduc aminte că am fost când l-a arestat pe el. A oprit o maşină de jandarmi şi el s-a dus spre maşină singur. I-am zis: „Băi, ce faci, eşti nebun? De ce te duci?” „Frate, trebuie să mă duc, că am proces, am furat două biciclete, acu’ vreo două zile.” Şi l-a băgat la puşcărie de la două biciclete. Am aflat după aia că avea încadrare de la doi la şase ani şi l-a băgat la şase ani, că a furat două biciclete. A, mai era una Rechina, aşa o chema, Rechina! Că erau puţine fete, foarte puţine. Şi asta a fost, asta a fost sfârşitul grupului.
După aceea, am început să am afinităţi cu… am început să-mi dau seama că era o tâmpenie ce făceam, că nu puteam să salvez eu… Eu, de fapt, voiam să fac ceva bine pentru ţară, pentru… de aia mai băteam şi ţigani. A, mai băteam şi homosexuali, mi-aduc aminte, la Operă i-am bătut pe câţiva. Am fost de câteva ori la Operă, ştiam noi că sunt homosexuali şi… cred că le-am spart stomacul câtorva. Că ei stăteau pe bancă şi noi veneam şi le dădeam cu bocancul în stomac. După aia am încercat să intru în grupul ăsta de neo-nazişti, dar era cam… era foarte ermetic grupul. Nu prea puteai să intri. Întâi se uitau la tine cum eşti îmbrăcat, trebuia să ai adidaşi originali, să ai numai Nike, să ai pe tine numai haine de firmă. Însă văru-meu putea să facă rost, nu ştiu de unde, de arme, de bombe de astea artizanale. Mai avea un prieten, Jean îl chema, ăla a intrat în comă dintr-o supradoză de heroină, şi a murit. Ulterior, ne-am apucat cu toţii, şi văru-meu, de heroină, la seringă.
Văru-meu de mult era obsedat, avea caiete întregi cu desene cu mitraliere, cu tancuri, avea soldăţei acasă. Şi am zis să facem noi un grup, să facem la un fel, să scăpăm de ţigani. Şi am început eu atunci o perioadă foarte neagră. Eu voiam să mă fac… să-mi pun bombe pe mine şi să mă duc undeva într-un cartier… Mi-a adus odată şi o bombă artizanală la bunică-mea. Bunică-mea e croitoreasă pe Lizeanu – şi vizavi de croitorie are casa – şi mi-aduc aminte că am fost şi mi-a arătat bomba aia. Mie mi-au sticlit ochii când am văzut-o. Dar el, când şi-a dat seama că eu sunt adevărat şi că vorbesc pe bune şi că nu glumesc, mi-a zis: „Băi, potoleşte-te, că nu-i aşa”.
Pe urmă am renunţat la ideea asta şi am luat-o cu rap-ul. Am luat-o cu hip-hop-ul pentru că, între timp, pe tot parcursul acestui periplu printre toate curentele astea, eu începusem să am conştiinţa că Dumnezeu există. Eu am avut de prin clasa a noua senzaţia că am un miros foarte neplăcut în gură. Eram obsedat de chestia asta, că‑mi miroase gura, pur şi simplu. Într-adevăr, aşa era, dar nu era de la stomac, nu era ceva ireversibil. Totul se trăgea de la faptul că o dentistă îmi pusese o coroniţă, o pusese prost şi îmi intra mâncare pe deasupra şi mâncarea aia putrezea acolo – şi de aia mirosea. Şi am trăit vreo trei ani cu drama asta. Mă spălam pe dinţi, mie tot îmi mirosea gura. Mă, ce-oi avea, frate? Eram disperat, am vrut să mă sinucid de vreo câteva ori. Aveam atâtea fete cu care puteam să fiu, ţi-am spus, şi mă enerva chestia asta. Bine, cu toate astea, am fost cu destule fete, dar tot timpul eram disperat, aveam gumă în gură. Când mi se părea mie că-mi miroase gura, le împingeam pe alea şi ziceam: „Gata, plec acasă!” Ele plângeau, ziceau că sunt nebun, în fine.
Cert e că tot calvarul ăsta a luat sfârşit în clasa a XI-a, când aia mi-a înlocuit coroniţa şi mirosul a dispărut. Şi eu am văzut asta ca pe un semn de la Dumnezeu, că eu toată perioada asta, cât mi-a mirosit gura, m-am luptat cu Dumnezeu. Ziceam: „Doamne, de ce mi-ai dat asta? De ce?” Am un jurnal din perioada asta, când eu m-am tot luptat cu Dumnezeu. Ba-L huleam, ba-L înjuram, că de ce mi-a dat chestia asta, ba, după aia mă rugam la El, Îi mulţumeam când simţeam eu că nu mai îmi miroase – şi tot aşa a fost. Şi totul era de la o coroniţă! Bine, tot de la Dumnezeu a fost, sunt sigur că Dumnezeu mi-a dat chestia asta ca să mai mă smerească, că eram înfoiat rău de tot, mai ales de atunci când, în şcoala generală, cele mai tari trei tipe din şcoală mi-au trimis bilete că sunt moarte după mine şi nu ştiu ce, şi am fost şi cu una dintre ele, în fine, eram… ce să mai zic, eram înfumurat rău de tot! S-a terminat în clasa a XI-a, am început cu aventuri, tare de tot, ce mai.
Şi atunci, în clasa a XI-a, a început chestia cu hip-hop-ul. Eu, dintr-a IX-a sau a X-a, începusem să mă droghez cu haşiş, luam de la arabii din Grozăveşti. De fapt, acum îmi aduc aminte, chestia cu punk-ul era mai mult seara. Îmi plăcea să joc şi pe partea asta cu hip-hop şi cu mafie, adică să fiu mai stilat, cu gagici, cu droguri, cu nu ştiu ce. Ei, şi în timp ce chestia cu punk pălea, se ridica aia cu hip-hop-ul. Ei, şi într-a XI-a a fost apogeul. Şi într-a XI-a ne-am făcut o gaşcă de hip-hop, ne făceam dedicaţii în discotecă, când mergeam. Înainte să fie La Familia, noi ne ziceam nouă Familia, înainte să fie trupa asta, mi-aduc aminte că ne-am pus noi numele ăsta şi toţi aveam coadă, ne lăsasem părul lung. Eu eram, Cursaru, Rabbit – care-i DJ Rabbit acuma. Ne împrieteniserăm cu mai mulţi şmecheri din Dorobanţi, Dragoş Blondu’, unul al cărui tată a fost în puşcărie, Cezar. Dragoş era nebun, căutam tot felul de excentrici din ăştia, ca să nu ne stea nimeni în cale. Cursaru îşi cumpărase vreo trei pistoale.
Să povestesc şi cum am fugit de acasă. Printr-a zecea, mi-aduc aminte, Cursaru, prietenul meu cel mai bun, care a fost la puşcărie de patru ori, şi acum cred că încă face trafic de droguri dacă n-a murit, că n-am mai vorbit cu el de când m-am internat în spital. Sunt prieten cu el din clasa întâi. Prin clasa a X-a am fugit de acasă. El s-a certat cu părinţii lui… Rabbit, care era mai nebun decât noi toţi, şi-a găsit şi el un motiv şi am zis: „Hai să fug şi eu de acasă”. Eu trebuia să rămân corigent la vreo două materii, nu mai aveam chef să învăţ, hai să fugim de acasă. Şi am furat fiecare cât am putut din casă, eu am furat de la bunică-meu un ghiul de vreo 15 grame, cam aşa, era singurul aur pe care l-am găsit. Rabbit a furat de la taică-său nişte monede cu valoare numismatică, plus nişte lănţişoare de aur, aşa, că taică-său era mare şmecher la direcţia cimitirelor, şi Cursaru a furat şi el nişte aur. Am aşteptat să plece ai noştri la serviciu şi am fugit de acasă. În gară la Obor am vândut ghiulul ăla, m-a păcălit un taximetrist, ne-a dat vreo 75.000 pe el, ăla făcea mult mai mult, şi pac!, noi – fuga la Constanţa, cu trenul. Ne-am tuns, eu şi cu Rabbit, nu mai ştiu dacă la Bucureşti sau acolo, ne-am îndeplinit visul nostru de a fi tunşi cu creastă, ne-am ras de tot şi ne-am lăsat o creastă subţire şi înaltă şi ni le făceam şi umblam prin Constanţa cu creste, aşa, şi eram şi vopsiţi. Cursaru rămăsese fidel formaţiei Depeche Mode , că el a fost depech-ist dintotdeauna, lui nu i-a plăcut nici punk, nici asta, tot timpul a fost cu Depeche Mode – şi am stat în gazdă la o femeie. Ce făceam în fiecare zi? Aveam nişte reviste porno, pe care le cumpăraserăm. În fiecare zi ne duceam la plajă, voiam să agăţăm gagici, dar nu prea am reuşit, că nu prea era nimeni în perioada aia. Ne mai vedeau şi cu creastă, şi aşa… Nimeni nu considera, mai ales pe acolo, o şmecherie chestia asta, să ai creastă. Fetele se uitau, probabil, după alţii, mai stilaţi.
N-am cheltuit nimic din tot aurul şi toate alea, le ţinea Cursaru într-o borsetă, tot aurul şi toate alea, că era… plină de aur; era aşa o borsetă din aia obişnuită, pe care o ţii la brâu, era plină. A, şi nişte linguriţe de argint furase, cuţite, furculiţe. Şi în fiecare zi, înainte să mergem la plajă, aveam nişte reviste porno şi ne uitam în revistele alea şi ce făceau ăia, încercam să facem şi noi – dar nu între noi.
Într-una din zile au venit nişte şmecheri din Constanţa şi ne-au furat banii. Noi mergeam către plajă, în Constanţa. Noi, având creste, ne gândeam că n-o să se ia nimeni de noi: „Mamă, ce fioroşi suntem noi, n-o să se ia nimeni de noi!” Ăştia, şmecherii din Constanţa, ce s-au gândit: „Ia uite-i şi pe fraierii ăştia! Creste, da!” Erau vreo şase tipi şi, la un moment dat, vine unul. Cursaru ţinea banii aici, în buzunar. Şi ne-au încercuit, adică s-au pus în jurul nostru, şi l-au luat pe Cursaru şi unul din ei a zis: „Băi, ia uitaţi-l pe ăsta, nu seamănă cu Dragoş Vânătă de nu ştiu unde, şmecherul ăla din Constanţa care ne-a bătut pe noi?” Şi au zis: „Ba da, băi, parcă ăla e!”. Eei, ăla a fost momentul (că după aia m-am gândit cum au acţionat ei, psihologic), ăla a fost momentul în care a băgat frica în noi. Noi ne-am speriat şi, după aia, a zis unul din spate: „Măi, chiar ăla o fi?” Şi ăla a zis: „Măi, nu ştiu ce să zic! (şi a pus mâna pe cureaua lui Adi) Băi, ăla parcă era puţin mai gras, mai… ia vezi, cum e? Era aşa la pantaloni?” Şi ăla zice: „Ia să văd! Să pun mâna pe curea, să văd!” Şi, când i-a pus mâna pe curea, l-a scuturat, i-a şi luat banii din buzunar. Noi după aia ne-am dat seama că i-a luat banii, că pe moment nu ne-am dat seama. Zice: „Nu, băi, nu era aşa de gras!” Şi a luat banii şi i-a băgat în buzunar. Şi cică: „Bine, băi, hai noroc!” Şi pac! Au tulit-o.
În momentul în care ăia au luat-o la fugă, Adi a zis: „Băi, ăştia mi-au luat banii!” Dar n-am avut curaj să strigăm după ei. Pac, s-au băgat în nişte maşini şi au demarat. După aia am început să-i înjurăm. Am rămas fără bani. Banii luaţi pe ghiulul ăla. Mai fuseseră vreo 60.000, cu cât mai dăduserăm pe bilete. Şi am rămas fără niciun ban. Ce să facem noi, ce să facem? Noi eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem acasă, voiam să plecăm pe vapor, la muncă. „La muncă pe vapor”, le-am spus alor noştri. Le‑am spus părinţilor, acum mi-aduc aminte, că i-am ameninţat de mai mult timp. Că tot găseam noi motive să ne certăm cu ei, eram rebeli atunci, că nu ne dădeau bani, că nu ne lăsau la discotecă, găseam tot felul de motive. „Şi o să vedeţi că o să venim peste nu ştiu câţi ani cu bani, cu maşină!” – de unde?! Erau nişte vise, nişte tâmpenii, nişte copilării!
Ce să facem noi, ce să facem? Am stat cinci zile şi am mâncat – ca să nu schimbăm din aurul şi din argintul ăla pe care-l aveam – cinci zile (în total am fost plecaţi şapte zile, opt zile, nu mai ştiu), am mâncat în fiecare zi: dimineaţa, câte o felie de pâine cu unt şi cu gem, beam apă până ni se umflau burţile, la prânz la fel şi seara la fel, timp de cinci zile. Ştii cum am slăbit? Eram terminaţi! Beam apă ca să ni se umfle burţile! Şi-n restul zilei mergeam la plajă, nu mai ştiu ce făceam, nu-mi mai aduc aminte.
În penultima zi, a dat Cursaru telefon acasă, că nu mai putea de dorul lui maică-sa şi-i era frică. Dă telefon Cursaru acasă (erau telefoane din alea cu fise): „Alo, mamă, ce faci?” Şi maică-sa a început să ţipe la telefon: „Adi, băiatul meu, unde eşti?” Ei, săracii, în tot timpul ăsta cât noi fusesem plecaţi, au fost şi ne-au căutat peste tot. Au fost în Mozaic, în discotecă, au fost la Poiana Ţapului, unde ştiau că se ducea Rabbit – fiecare, unde ştia că se ducea copilul lui. La Poiana Ţapului, la Rabbit – că el se ducea cu cortul acolo; pe la şase dimineaţa au ajuns acolo, au ieşit unii din cort cu feţele murdare de funingine, că se îmbătaseră seara şi căzuseră în cap, şi l-au văzut pe ăla şi s-au speriat. A ieşit ăla cu capul plin de funingine: „Bă, cine eşti? Cine mă deranjează?”, tot felul de peripeţii. Ei, şi dă telefon, şi maică-sa: „Mamă, unde sunteţi?” Şi Adi a început să plângă: „Mamă, suntem aici, la Constanţa!” Şi mă-sa a început să plângă când a auzit şi zice: „Hai, măi, mamă, când vă întoarceţi acasă?” Şi lui Adi începuseră să-i vină lacrimile alea în nas şi făcea: „Nu putem deocamdată să venim acasă, că m-am angajat la un patron!” – şi vorbea pe nas, ziceai că-i un arab – „Ne-am angajat la un patron şi trebuie să respectăm contractul!” Sanchi, era vrăjeală, că nu ne angajaserăm la niciun patron! Şi maică-sa: „Mamă, veniţi acasă, că totul e aranjat, nu rămâne nici unul corigent, am fost, am vorbit la şcoală, totul e bine, totul e bine!” Şi pac! – i-a închis Rabbit telefonul. Adi a început să-l înjure: „De ce mi-ai închis telefonul? Că te omor!” Şi Rabbit se strâmba la el. Dă iar telefon, n-a mai prins.
În fine, când a auzit că s-a aranjat totul acasă: „Mamă, frate, hai la bancă cu banii ăia, să-i spargem!” Am mers, Adi era în şlapi, Cursaru era în şlapi, cu bermude şi cu ditamai aurul după el! A stat vreo oră şi ceva ca să-i determine pe ăia să vândă aurul ăla, că era haios. Noi, mi se pare, nici adidaşi nu mai aveam în picioare, nu mai ştiu de ce. Şi ăla, cu şlapi în picioare, ca un ţigan borţos, cu borseta plină, îi atârna o linguriţă de aia de argint şi un lănţişor, îi atârnau aşa, a intrat acolo, în Banca Naţională din Constanţa să vândă alea. Şi stăm noi, cam două ore am stat, după două ore iese. „Ce-ai făcut, mă?” Era transpirat ăsta. „Frate, mi-a dat, dar de-abia mi-a dat. Că mă tot întreba de unde am eu atâtea şi nu ştiu ce…” „Şi cât ai luat?” „Am luat trei milioane trei sute.” Erau mulţi bani, frate, pe vremea aia, era enorm!. „Cum îi împărţim?” „Păi, un milion o sută de fiecare!” „Gata, s-a făcut!” Gata, am început să dăm banii. Dar chestia era că nu prea aveam pe ce să dăm banii atunci, că nu era nimic de distracţie.
Am căutat prostituate, n-am găsit. Ne-am dus în port, acolo, unde ştiam noi că vin marinarii. De unde?! Nimic, n-am găsit nimic. Ce-am făcut cu banii? Am închiriat vreo trei mese de biliard toată noaptea, am cinstit pe nişte muncitori pe acolo, le-am dat de băut şi noi ne-am îmbătat. Cursaru, singurul care era mai pragmatic, şi-a cumpărat un ceas şi o pereche de adidaşi şi-n rest, mi se pare că am ajuns şi eu acasă cu vreo 75.000. În rest, nu ştiu pe ce am dat banii, sincer, nu-mi mai amintesc.
Când am ajuns acasă, în fine, maică-mea – puţeam toţi trei, noi nu ne mai dădeam seama, mi se pare că nu ne-am spălat niciodată acolo – şi când am ajuns acasă, maică-mea, sanchi, voia ea să facă pe supărata, dar acasă era tort, erau nu ştiu câte feluri de mâncăruri, tot felul de ciorbe, de nu ştiu ce. Şi asta a fost, totul s-a rezolvat aşa.
Ei, acum rămăsesem la grupul de raperi; am intrat în grupul ăsta de raperi şi am început să ne drogăm. În fiecare zi ne drogam cu haşiş, din clasa a IX-a până cam prin clasa a XI-a. Şi am început să ne substituim unor personaje, mai ales din Caracatiţa, şi din alte filme, şi să ne drogăm. Dintr-a IX-a, de pe la jumătatea clasei a IX-a, a găsit Adi Cursaru sursa de haşiş. În Grozăveşti erau arabii care vindeau haşiş şi heroină. Noi am început-o cu haşişul. Şi am fumat haşiş cam până într-a XI-a, aproximativ în fiecare seară, după care ne duceam la prostituate. Adi avea foarte mulţi bani, eu eram târlă după el, profitam de el, săracul. Bine, el mă lua tot timpul, că deveniserăm dependenţi unul de altul. Dacă nu ieşeam eu afară, nu ieşea nici el şi invers. Era o povestire de Cehov, mi-aduc aminte, tot aşa, erau doi, se ţineau ca doi câini unul după altul. Şi se formase o legătură foarte ciudată, aşa, oarecum mistică, între noi. Stăteam ore întregi la telefon, parcă eram nişte iubiţi. Cred că la un bairam ne-am şi sărutat pe gură, să le demonstrăm fetelor că… să le demonstrăm şi să le facem şi pe ele, că nouă ne plăceau şi lesbienele adică. Eram înnebuniţi după imaginea a două lesbiene care se sărută. Era visul meu să ajung mare mafiot şi, când ajung acasă (văzusem eu într-un film), să am două lesbiene, să mă pun într-un fotoliu, să fumez şi să le văd cum se sărută…
O singură dată ne-am bătut cu altă gaşcă, care erau mai şmecheri decât noi, sigur, clar erau mai şmecheri decât noi şi ne-au cam alergat pe acolo, pe la Dorobanţi – că pe acolo stăteam noi. Era zona asta, ne-am ales şi noi o zonă mai şmecheră. Erau copii de secretari de stat, am cunoscut-o pe Alma – şi ea o drogată notorie. Foarte mulţi din mass-media se droghează şi acuma.
Heroinoşii sunt văzuţi cam ca nişte paria. Pentru că heroina, frate, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă percepţia asupra vieţii. Au şi Paraziţii o melodie, pe care ne-a pus-o părintele R., chiar dacă Paraziţii, celelalte melodii, sunt numai despre droguri, femei, sex, dar melodia asta este într-adevăr… ca să fii mai aproape de sufletul unui golan, adică unui golan nu poţi să-i pui din prima Psaltire şi nu face aia, nu face aia!, ne-a pus Paraziţii. E clar că drogul îţi schimbă percepţia asupra vieţii. Adică, tu nu mai ai plăcerile pe care le aveai înainte. Nu te mai bucuri de un răsărit de soare, nu te mai bucuri de faptul de a sta cu familia, de a te bucura de zâmbetul copilului tău, plăcerea de a citi o carte – nu le mai ai pe astea! Pe astea le ai la început, până ajungi să fii dependent, să te gândeşti în continuu la heroină. Le ai o perioadă, maxim un an, dar după aia, sincer îţi zic, toţi drogaţii, de cum se scoală până se culcă, se gândesc încontinuu numai la heroină şi cum să facă bani, ca să-şi mai cumpere din nou o doză. Pentru că niciodată nu e de ajuns, întotdeauna vrei mai mult şi mai mult. Şi chiar dacă tu eşti drogat, eşti varză în ziua respectivă, te gândeşti cum să faci bani pentru ziua următoare şi tot aşa. Şi eşti prins într-un lanţ din care nu mai poţi să ieşi.
Singura posibilitate este să te laşi, să renunţi la ele – ceea ce este foarte greu. Pentru că ai răuri, ai sevraje, în fine. E ca o iubită. Ştii cum e? Sunt mulţi, îmi aduc aminte… Ştii cum e? Exact aşa e situaţia: când te apucă răul ăla eşti ca într-o cameră neagră sau ca într-o fântână, în care e întuneric, cu totul întuneric. Vrei să te gândeşti la Dumnezeu, ţi se face scârbă. Scârbă de Dumnezeu ţi se face, pur şi simplu, nu pot să-ţi explic de ce. Toţi cu care am vorbit au zis: „Aşa e”. Încerci să te rogi, nu poţi. Bine, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: „Încă nu v-aţi rugat până la sânge…” Dacă te rogi până la sânge e normal să reuşeşti să te laşi, dar vreau să zic atunci, la prima vedere, când eşti în disperarea aia, când eşti în inconştienţa aia… Şi dracul îţi mai dă un alt gând: „Nu e chiar aşa de rău unde ai ajuns! Mai faci şi tu o dată.” Şi tot felul de motive, ba: „Uite, e mişto afară, hai să mă droghez!”, ba: „Ce nasol e afară! Ia să mă droghez!”. Da, tot timpul îţi găseşte motive. Şi tu eşti în camera aia neagră şi tot ce te gândeşti, din toate lucrurile la care te gândeşti, nu te satisface nici unul. Şi atunci îţi rămâne luminiţa aia: heroina. Aia e singura care te satisface. E ca o iubită. Dacă nu te duci să te săruţi cu ea nu poţi să faci nimic în ziua respectivă. Şi după ce te săruţi cu ea poţi să faci orice. Trebuie să-ţi faci injecţia. După ce ţi-ai făcut injecţia, mamă! Eşti gata, poţi să faci orice, poţi să te duci la muncă!
Sunt drogaţi care dacă nu se droghează înainte să se ducă la muncă sau la acţiunea pe care o au de făcut în ziua respectivă nu pot să facă nimic. Sunt drogaţi care se duc cu răul la furat. Adică cu răul pe ei, trebuie să se ducă să fure, ca să-şi ia heroină. Cu răul pe ei, adică cu sevrajul ăla. E foarte nasol. Ce înseamnă rău? Are mai multe stadii. În momentul în care eşti dependent de o lună, răul este că atunci când ţi se duce heroina din corp, începi să ai un sevraj mic. Cum se manifestă sevrajul? Ai transpiraţii şi când ţi-e cald, când ţi-e frig. Ba îţi vine să dai toate jos de pe tine, ba ţi se face frig. Astea sunt. Îţi curg puţin ochii şi nasul. Şi merge până la a avea dureri de oase foarte mari, să nu te poţi ridica din pat; ţi se încleştează toate încheieturile, nu poţi să mergi de durere; dar e şi un rău psihic, e şi depresia, e foarte complicat. Vezi, că dacă s-ar fi găsit antidotul, psihologii ar fi zis: „Gândeşte-te la asta!” Că toţi fac… Vine un psiholog la tine şi zice: „Fă asta, fă asta!” Dar nu e, nu s-a găsit antidotul la heroină. Pentru că dacă se găsea, atunci… îl vindeca pe pacientul care stă în pat şi are sevraj, îl vindeca printr-o vorbă. Zice: „Gândeşte-te la ceva!” Dar el nu poate. Răul merge de la răul mic la sevraje din alea cu tremurături, până la tendinţa de sinucidere în care nu mai poţi să suporţi, că-ţi tremură corpul, ai friguri, te dor oasele, nu mai poţi să suporţi psihic, tu ai nevoie de senzaţia aia chimică în corp. Şi nu mai poţi psihic să suporţi, că psihicul e cel mai rău. Şi atunci faci orice.
Sunt unii pe care i-au închis în casă şi au zgurmat peretele cu unghiile, cu unghiile au zgurmat uşa şi peretele, de şi-au rupt unghiile şi degetele ca să poată să iasă afară. Pe unii îi închidea în cuşcă. Ţin minte cazul unui ţigan de acolo de la mine din cartier – căruia i-a făcut taică-său – ai văzut cum e debaraua, e băgată în perete – a scos uşa de la debara şi i-a pus zăbrele ca la tigru, ca la circ. I-a pus zăbrele, l-a băgat acolo şi-i dădea mâncarea într-o farfurie printre zăbrelele alea, ca să nu iasă de acolo. Aşa îţi face şi aici la dezintoxicare: când intri îţi ia tot de la tine, îţi ia crucea de la gât, îţi ia tot, tot ce e pe tine, ca să nu te spânzuri. Nu ai voie la cuţite. Că e greu să te sinucizi dându-te cu capul de pereţi, dar dacă ai un cuţit, o furculiţă, ceva ascuţit la tine, poţi să te sinucizi când vrei.
Am asistat la răuri mari de la ăştia care urlau noaptea, intrau la sevraj. Urlau noaptea, ai halucinaţii, ai… Eu n-am ajuns niciodată la astea. Cel mai mare rău al meu – vezi, că m-a ajutat Dumnezeu! Am avut foarte multe pauze, şi destul de mari, am avut pauze şi de un an şi de şase luni. În toţi aceşti ani, din clasa a XII-a, când am început la seringă, până acum, cel mai mare rău al meu a fost că aveam friguri sau călduri şi m-a durut spatele foarte puţin – într-o dimineaţă. Şi în momentul ăla, în care am simţit că mă doare spatele, am zis: „Gata, frate, nu mai!” Şi n-am mai făcut. Timp de o perioadă. După aia, probabil că m-a apucat iar.
Treptat, treptat, adică ne-am drogat cu haşiş trei ani şi după aia cu heroină. Când am început cu heroina am început să ne ducem toţi de râpă. S-au stricat prieteniile între noi, pentru că tot timpul îţi faci datorii. Nu mai există prietenie între drogaţi – decât pentru marfă. Prietenie nu mai există. Pentru că tu niciodată nu ai un ban în buzunar. Toţi banii, toţi banii, toţi banii… te gândeşti cum să furi, tot timpul, cum să păcăleşti pe unul, orice, orice, orice este în jurul tău este de vânzare pentru heroină. Dacă te duci la unul în casă te gândeşti cum să faci să-l furi, cum să faci să te împrumuţi. Eşti cel mai tare mincinos. Ajungi să spui nişte minciuni incredibile, ajungi să poţi să plângi, sunt nişte lucruri…
Unii se mai duceau şi la furat. Ne mai duceam în discotecă şi… cam asta e. A fost o singură dată o bătaie – şi cam asta a fost. Unii se mai duceau la furat când nu aveau bani de droguri. Se duceau cu maşina şi furau oglinzi de maşini. Erau câteva maşini, pe care noi le cunoşteam, câteva tipuri de maşini – Mercedes Select A sau Mercedes Cabrio, sau BMW Z5, ale căror oglinzi costau foarte mult. Puteai să iei pe o pereche de oglinzi să-ţi iei porţia de două bile, ceva de genul ăsta. Era vreo 600.000 o pereche de oglinzi. Şi mergeam cu maşina sau chiar pe jos, te puneai în faţa oglinzii şi, pe la spate, cu şurubelniţa – unii ajunseseră să simtă doar pe la spate şi se făcea că se sprijină de maşină – şi îi fura oglinda cu spatele, nici nu se mai uita şi pac, o băga în buzunar şi pleca. Şi aveai oameni cărora le dădeai şi-ţi dădeau banii pe loc pe oglinda respectivă. Să mergi pe stradă şi o să vezi că unele maşini nu au oglinda aia. Majoritatea celor care lipsesc sunt furate de drogaţi. Au fost cazuri în care le-au vândut chiar celor de la care au fost furate şi ăia nu s-au prins! Zicea: „Dom’le, am nevoie de o oglindă, că mi-au furat-o unii!” „Păi, am eu de vânzare!” „Ia să văd! Cât vrei?” I-au vândut şi de două-trei ori aceeaşi oglindă şi nu s-a prins. Unii au început să pună semne şi i-au prins pe unii şi i-au dus la gardă, i-au luat la poliţie.
Asta făceam: ne drogam, ne duceam în fiecare seară la prostituate, ne duceam în cluburi. M-am mai întâlnit cu Uzzi de la Mafia, m-am întâlnit cu el şi în liceu, după aia ne întâlneam tot timpul. Unii dintre ei, mulţi de fapt, au murit.
La facultate cum ai ajuns?
La facultate…
Şi de ce ai ajuns?
Ha-ha! Ce tare!
De ce?
La facultate am ajuns pentru că chiar am vrut să fiu profesor de română, dar atunci cred că am ajuns mai mult că m-a bătut maică-mea la cap. Eu de mic îmi doream să devin scriitor. Aşa aveam eu, mi-aduc aminte acuma, că de mic îmi doream să fiu scriitor, să scriu cărţi, în fine, şi scriam atunci, tot timpul scriam câte ceva; încercam să scriu nuvele, nu le terminam, scriam povestiri de astea mici. Şi toată facultatea, îţi dai seama că m-am drogat, dar uite că am reuşit să o termin. Am avut şi nişte pile, sincer vorbind, am avut nişte pile la facultate. În primul an m-am îmbolnăvit de hepatită C, că făceam cu seringi unul după altul şi tot „lotul” ne-am îmbolnăvit de hepatită C.
Hepatita C dă ciroză, nu?
Nu imediat, acum există tratamentul cu Interferon, care dă rezultate foarte bune. De exemplu, Florentin Petre a avut hepatită C, nu ştiu dacă ai auzit, că a fost şi la televizor.
Nu ştiu cine e Florentin Petre…
Florentin Petre de la Dinamo, un fotbalist. Şi auzi, fază tare, că încă joacă fotbal. Maică-mea era înnebunită atunci. Eu nu m-am făcut bine cu Interferon, eu m-am făcut bine cu nişte insecte de la unul Ciuhli… Bine, atunci credeam şi în Dumnezeu şi… Uite, am uitat să-ţi spun, şi la asta trebuia să ajung de fapt.
La 18 ani – reiau – după ce mi-a trecut chestia asta cu mirosul pe care-l simţeam în gură, culmea, a început să-mi miroase corpul urât. A început aşa, cu o bucată mică şi s-a întins pe tot corpul. Eu, ulterior, m-am gândit că era de fapt schimbarea aia hormonală, care se întâmplă la 18 ani, că începuse să-mi miroase şi părul altfel şi totul. Mie mi se părea că miroase foarte urât. Ei, şi atunci, frate, a început o perioadă foarte neagră din viaţa mea, în care am început să mă cert cu Dumnezeu foarte tare, să-L caut foarte tare, mă drogam, Îl înjuram pe Dumnezeu, îmi făceam tot felul de lucruri – asta o să scriu într-o carte, că mi-e greu să spun acuma toate raţionamentele pe care le făceam, că sunt scrise chiar acolo, că le scriam cum îmi veneau atunci, pe moment. Şi le scriam aşa, parcă eram în fibrilaţie. Îl înjuram, după aia mă rugam la El. Am citit Cioran, am citit Cioran integral, că era exact pe sufletul meu. Eram disperat. Cum luam nişte bani, mă duceam şi-l luam pe Cioran şi …
Adică mai cumpărai o carte nou apărută sau…
Da, când făceam rost de bani, mai luam câte o carte de Cioran. Şi după aceea a fost perioada asta foarte neagră în care începuse să-mi miroasă corpul foarte urât. Şi am observat că atunci când nu mă mai drogam… Am început să mă rog foarte mult la Dumnezeu să-mi ia năpasta asta de pe mine, să-mi ia nenorocirea asta care se abătuse asupra mea. Am scris şi o poezie în perioada aia, e foarte neagră poezia aia. E cu rimă albă, dar oricum e urâtă poezia, gen kafkian, în fine. Şi am observat că atunci când nu mă mai drogam, nu mai miroseam. După aia, când începeam să mă droghez, iar… Şi am văzut-o ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu. Ca şi cum mi-ar fi zis: „Uite, dacă nu te mai droghezi, dacă nu păcătuieşti, îţi iau mirosul ăsta şi poţi să fii normal. Imediat cum te droghezi…” – şi exact aşa se întâmpla!
Dar poate era chiar de la droguri mirosul!
Păi asta mă gândesc acum, poate era de la droguri. Mie îmi place să cred că era o chestie de la Dumnezeu, aşa îmi place mie să cred. După aia, cam prin primul an de facultate, am început să studiez despre masonerie, dar foarte convins eram. Şi l-am întâlnit – după ce am terminat facultatea – l-am întâlnit şi pe Alexandrescu, un tip, prieten al meu, Alexandrescu, care e profesor şi care mi-a dat nişte repere oarecum; mi-a dat nişte cărţi. Că m-a întrebat: „Ce autor îţi place ţie cel mai mult?” Şi am zis: „Păi, Rebreanu, ăştia, …” Tipul e foarte încrezut şi mi-a zis: „Păi, măi băiatule, eşti la un stadiu… Eşti varză de tot, mă! Păi tu trebuie să citeşti la vârsta asta Saramago, Sabato, ştii?” Şi m-a ambiţionat puţin. Mi-a zis: „Hai cu mine la Cărtureşti, să-ţi arăt!”
Atunci nu prea mă mai drogam, în perioada aia, şi aveam bani. Şi am început să-mi cumpăr cărţi şi am început să citesc! A fost ca un fel de „mentor” al meu. Cu el am trăit o chestie de magie care mi s-a întâmplat… când am fost la el acasă. Nu ştiu dacă el a fost în masonerie sau nu, dar cert e că mi-a povestit foarte multe lucruri despre care probabil se poate citi şi în cărţi, dar mi-a povestit nişte lucruri foarte, foarte intime. Mi-a zis să am grijă să nu mai spun şi la alţii că nu ştiu ce, că sunt lucruri foarte grave. Mi-a zis şi de Mihalcea, de Adi Mihalcea, unul care a lucrat la „Vila cu clopoţei”, unde a fost… – sunt doi fraţi: Nicolae Minovici şi Mina Minovici . Nicolae Minovici a fost primul de la noi din ţară sau din Europa, nu mai ştiu, care a făcut studiu asupra spânzurării – şi a murit spânzurat! El ce făcea? Cu o echipă de asistenţi, se atârna în ştreang şi stătea un minut, două, trei, până când făcea semn cu mâna că nu mai poate şi îl dădeau jos. Şi după aia, el nota ce simţea. Şi până la urmă a murit aşa, că n-a mai putut. A stat până la un stadiu şi a trecut de momentul ăla şi n-a mai avut timp să le zică. A vrut să vadă, să mai împingă puţin limita. Şi a murit.
Şi ăsta, Mihalcea, alt nebun. Alexandrescu l-a salvat de la sinucidere. S-au nimerit amândoi în acelaşi liceu, Mihalcea era într-o perioadă foarte nasoală, a vrut să se sinucidă, Alexandrescu l-a salvat de la sinucidere şi au rămas prieteni. Mihalcea a făcut nişte ritualuri din astea acolo, în Vila cu clopoţei, a vrut să-l cheme pe… Mihalcea voia să intre în masonerie, o chestie din asta, foarte… o nebunie din asta ezoterică. Mihalcea voia să intre în masonerie, scria cărţi din astea prin care voia să atragă atenţia masonilor, să-l ia… Şi a făcut un fel de spiritism, acolo, l-a înregistrat şi pe casetă, mi-a zis Alexandrescu: „Dacă ai curaj vreodată, să-ţi pun caseta aia, faci pe tine de frică”. Şi l-a chemat pe ăsta, pe Nicolae Minovici, a făcut o invocaţie. A zis: „Maestre! Dacă eşti aici, fă un semn!” Şi, la un moment dat – e pe casetă! – au început să se audă zgomote în pod, şi au început să se audă grohăieli, grohăituri, cum făceau vacile, zgomote de animale, pe urmă ţipete din alea nasoale, vorbeau în tot felul de limbi, – şi ăsta s-a speriat rău de tot! Bine, pentru Mihalcea a fost o victorie, oarecum, că a reuşit să … aşa… Şi el m-a apropiat oarecum de chestia asta cu masoneria.
În acelaşi timp, atunci, în capul meu era o chestie de asta, eu voiam să-i ajut pe oameni, dar nu ştiam cum. Habar nu aveam de chestia cu smerenia, nu ştiam, îi uram pe popi, uram Biserica Ortodoxă, nu puteam să-i suport. Din toate legendele astea de la bunică-meu, că hoţii sunt popi, că nu ştiu ce şi tot îmi povestea, că uite ce a făcut ăla, că mi-arăta femei, că ce se laudă cutare popă de la Biserica Sfântul Dumitru, că am mers cu el şi mi-a povestit câte case are şi că-mi arată gagici pe stradă… Şi că sunt nişte hoţi, nu ştiu ce! – eu aveam ideea asta şi am scris şi o nuvelă în care nu că-mi bat joc, dar îi discreditez oarecum pe preoţi şi Biserica Ortodoxă. Dar puţin, aşa, în câteva propoziţii e chestia asta. Şi asta era, în capul meu era un fel de ecumenism, nu „un fel de”, ci era un ecumenism clar, adică eu eram cu toţi de acord. Am citit şi Eliade… şi aveam impresia că toţi au câte o parte de adevăr şi că adevărul final va fi când toţi oamenii ne vom pune în genunchi, aşa-mi închipuiam eu frumuseţea asta, fericirea. Şi voiam să stopez în vreun fel tot ce se întâmplă în lume, războaiele şi asta. Voiam să propun – nu ştiu cui şi nu ştiu unde – voiam să propun ca să ne punem pentru o secundă toţi în genunchi, toate popoarele lumii, şi să zicem Tatăl Nostru, şi atunci va coborî Dumnezeu pe pământ. Aveam tot felul de chestii din astea, ştii… asta a durat.
Am început iar să mă droghez, că nu găseam pacea, nu-mi găseam pacea în chestiile astea. Am făcut cu Alexandrescu un fel de magie la el acasă, adică tot îmi spunea de chestiile astea, îmi zicea de evrei, că are un prieten evreu, mi-a spus de tradiţia lor, Cabala, că e Cabala orală şi Cabala scrisă, şi Cabala asta orală e foarte ermetică şi e doar pentru un grup de cunoscători şi că el cunoaşte pe un evreu… Şi… mamă, ce-mi băgase în cap! Mi-a zis mie că sunt ales de Dumnezeu ca, împreună cu el să lupt contra… El îmi spunea mie că e magie albă şi magie neagră şi că magia albă e bună; că sunt masoni şi francmasoni şi că masonii sunt buni… Ce era în capul lui, nu ştiu, în fine, acuma nu mai stau să-mi bat capul.
Dar cert e că mă credeam aşa ceva şi mă duceam la tot felul de mini-beţii de astea cu el – şi mi s-a întâmplat o chestie atunci, când eram la el în cameră. El îmi povestise nişte întâmplări, supra-întâmplări din astea, că el cunoaşte o femeie care are copite, că el cunoaşte tot felul de maeştri din ăştia, că s-a întâlnit cu unul la Sibiu care i-a făcut să dispară banii şi i-a făcut lui rost de o grămadă de bani, de unul care intră prin pereţi – şi când îmi vorbea de astea, la un moment dat, îmi povestea de voo-doo, că are un prieten care poate să facă voo-doo şi că noi trebuie să luptăm împotriva ăstora, a masoneriei sau a francma­soneriei, nu mai ştiu care zicea că e bună şi care rea; şi într-un fel mi-a sugerat să fiu ucenicul lui.
Şi când am plecat acasă – îmi zicea de teste pe care le dau ăştia să intre în masonerie – mi-a trimis el un mesaj cu sensul: „Ce ai făcut azi la mine a fost un test!” Şi eu, mamă, imediat, pac! Eram fericit! Dar în acelaşi timp, simţeam o presiune, simţeam că ceva e în neregulă, simţeam că ceva e nasol, era clar. Dar eu ziceam că sunt forţele răului care încearcă să mă oprească pe mine să intru să salvez lumea sau să intru în partea asta luminoasă a masoneriei. Şi mi-a trimis mesajul că a fost un test ca să trec la următorul grad şi zic eu: „Şi l-am trecut?” Şi el zice: „Tu ce crezi?” Şi m-a lăsat aşa, în dilemă. N-am dormit toată noaptea, m-am gândit, m-am rugat la Dumnezeu să intru, să trec testul acesta: „Dă-mi, Doamne, să trec!” A doua zi mă duc iar la el şi am început să vorbim şi eram aşa, în semiobscuritate, şi îmi vorbea el de voo-doo şi la un moment dat, cum stăteam eu pe fotoliu, am simţit cum mi-a luat cineva capul, o fracţiune de secundă, şi mi l-a întors la 180 de grade, pac, în spate! Am văzut ceea ce era în spatele meu şi după aia mi l-a întors înapoi şi toată camera uite aşa făcea cu mine: Vuum! Vuum! Vuum! Vuum! – şi până la urmă s-a stabilit imaginea. Şi Alexandrescu râdea în timpul ăsta. Zic: „Băi, ştii ce mi s-a întâmplat, frate? Mamă, cred că am făcut pe mine, cred că m-au atacat ăştia sau nu ştiu… M-a atacat cineva, a avut loc un atac demonic asupra mea.” Eu nu ştiu să zic acum ce a fost atunci. Zice: „Da, frate, da! Lor nu le convine că noi vorbim – şi ţi-am spus să nu mai vorbeşti şi cu alţii. Că acum ei vor să ne atace şi să ne facă să deznădăjduim ca să ne oprim din convorbirile astea ale noastre, ca între maestru şi ucenic.” Şi mi s-a întâmplat iar, peste vreo jumătate de oră, şi zice: „Vezi că s-ar putea să ţi se mai întâmple!” Şi peste o jumătate de oră iar: vuum! Iar cu capul, acelaşi lucru, iar s-a restabilit imaginea…
Ţi se mişca fizic capul?
Da, fizic, fizic!
El vedea asta?
Nu ştiu dacă vedea asta, nu l-am întrebat dacă a văzut. Când l-am întrebat a zis; „Da, ştiu că a avut loc un atac asupra ta!”, dar n-a zis „Am văzut!” Fizic mi s‑a mişcat capul, că am văzut ce era în spate, pur şi simplu am văzut şi am simţit ce era în spatele meu fără ca eu să‑mi întorc capul. Cu corpul drept stăteam aşa, ca la bufniţă. Şi după aia m-am dus acasă, tot îmi zicea el: „Vezi, că se poate să te fure ăştia, să te ia într-o maşină, să te ducă, să te bată, tu să nu zici nimic!” Şi mi-era frică de orice maşină, orice maşină mi se părea că e… că sunt masoni în ea. Până la urmă, într-o zi, m-am dus cu un prieten la TNB, să-mi caut o carte despre francmasoni. Bine, oricum aveam acasă o groază de… Unele sunt interesante. Sunt unele care spun câteva adevăruri aşa, măcar pe jumătate, şi afli câteva lucruri.
Şi m-am dus la TNB şi acolo îl văd pe Tudor. Tudor, blând, cu faţa aia a lui blândă, eu eram drogat, eram rupt de drogat, că mă şi drogam atunci. Nu mă interesa. Habar n-aveam de chestia asta cu smerenia şi că trebuie să mă vindec eu întâi şi după aia să-i vindec pe alţii. Şi face el: „Salut. Ce cauţi?” Eu voiam o carte despre masonerie. Şi el: „Dar de ce cauţi chestii de astea? Chiar te interesează?” Zic: „Da.” Zice el: „Şi pe mine mă interesează…” Dar el, fără să mă cunoască, fără să ştie mai nimic despre mine; bine, nu zic că a văzut el ce am eu înăuntru, dar pur şi simplu a zis aşa: „Bine, dar mai întâi trebuie doctorul să se facă bine pe el şi după aia să-i facă bine pe alţii. Întâi să te faci tu bine!” Şi eu am rămas aşa, şi zic: „Păi, cum? Cum adică, ce am eu? Am eu ceva? Fac eu ceva rău?” Că mi se pare că-i cerusem lui, dacă se poate, să mă lase să fumez, că după ce te droghezi, simţi nevoie neapărat să fumezi, dacă nu fumezi înnebuneşti. Îi cerusem lui voie să stau pe un fotoliu acolo să fumez. „Păi, da – face – uite, că vrei să fumezi!” Şi m-am enervat puţin, şi zic: „Ei, asta e nimica, măi, nu contează dacă fumez! Ce, marile genii…” – eu eram atunci obsedat şi de marile genii, eu credeam că sunt un geniu atunci! Asta am uitat să-ţi spun, foarte important: eu credeam că sunt un geniu!
De ce? Ce te făcea să crezi asta?
Pentru că gândeam foarte mult – şi am scris în jurnal unele chestii. Ce scriam şi ce-mi trecea prin minte… Erau nişte chestii pe care eu credeam că nu le-a mai gândit nimeni şi că gândesc foarte mult şi că am un flux de gândire foarte puternic, şi că se duce şi-n dreapta şi-n stânga, şi că gândesc şi-n paralel, două gânduri în paralel, şi că se intersectează şi fac paralele foarte interesante la care nu se gândeşte nimeni, în fine! Şi voiam să ajung un geniu. Unul din idolii mei era Dali. În perioada aia, din primul an de facultate, am fost disperat, de la un curs de istoria artelor, am început să studiez toate artele. Mamă, şi am studiat, mi-am cumpărat tot ce am putut. Am ascultat şi muzică clasică, de la muzică clasică – arhitectură, sculptură, pictură; am început să şi pictez şi ştiu aşa, cât de cât, recunosc o pictură. Şi voiam să devin scriitor, adică voiam să scriu asta, şi chiar scriam atunci, dar mai greu, cu drogurile. Că nu mă lăsau să scriu, mi-era greu, tot timpul ziceam: „Lasă că scriu mâine, lasă că scriu mâine!” Începusem vreo trei nuvele, una am terminat-o, începusem şi un roman, în fine. Voiam să scriu despre masonerie în primul rând.
Şi asta mi-a zis el şi eu am rămas aşa, a fost prima oară când mi-a zis un om: „Întâi trebuie să te cureţi pe tine şi după aia să-i cureţi pe alţii!” Şi m-a izbit. Şi a fost de fapt prima oară când mi-a vorbit cineva despre smerenie. Eu până atunci habar n-aveam, nu mă gândisem la chestia asta. Niciodată, niciodată nu mă gândisem la chestia asta. E incredibil, incredibil! Eu acuma stau şi mă gândesc că asta era cheia, de fapt.
Şi după aia am început să avem discuţii. Eu tot veneam pe la el, încetul cu încetul, mi-a dat – că i-am zis că am depresii, că aveam şi depresii atunci – mi-a dat o carte: 153 de sfaturi de la Sfinţii Părinţi împotriva depresiei, sau aşa ceva. Nu prea m-am uitat eu pe cartea aia la început; după aia, mai târziu. Şi mi-a zis să merg să mă spovedesc la părintele F. de la Cernica.
Prima oară m-am enervat foarte tare la părintele F. Ziceam: „Mă, ce poate să ştie un om? Eu sunt căsătorit, îl întreb, ce poate să ştie?” Nu mă gândeam eu la chestiile astea, că poate să fie înainte-văzător sau chiar Hristos vorbeşte prin duhovnic… Că el poate să vadă anumite lucruri, pe care, chiar dacă e neînvăţat, nu are facultate, chiar face şi unele greşeli gramaticale, adică e puţin… Dar citeşte… nu e om învăţat părintele F., e un om simplu; e simplu şi curat. Odată tocmai s-a întâmplat şi o chestie, şi asta din cauza părintelui. Mamă, şi ne-am enervat amândoi – eu cu Rodica, actuala mea soţie, pe el – şi am zis: „Gata, nu mai mergem la părintele, că e nu ştiu cum şi e şi aşa…” Vezi, noi judecam! Nu ne gândeam şi la nejudecată, că să nu judecăm. Dar culmea e că eu citisem Biblia, citisem Noul Testament din scoarţă în scoarţă! Bine, ăla protestant, că habar n-aveam că sunt diferenţe între traduceri, dar oricum, m-a ajutat şi ăla.
Şi încetul cu încetul, asta a fost, am început să mergem să ne spovedim, am mai avut căderi, am mai avut aşa, dar până într-o zi în care pot să zic că am simţit… Poate e mult spus acuma să zic că am simţit harul Duhului Sfânt, dar am simţit o pace, pe care n-am simţit-o niciodată până atunci, un sentiment foarte… o bucurie imensă în suflet şi o pace care s-a aşternut peste sufletul meu. Şi pe care am recunoscut-o din prima că era ceva deosebit, deasupra, cu mult deasupra celorlalte stări pe care le trăisem înainte. A fost în momentul în care m-am spovedit odată. În momentul în care am intrat la spovedanie mă durea şi ficatul, mă durea şi coloana – că eu am şi probleme cu coloana; aveam şi nişte păcate foarte nasoale, mi se pare că încă mai practicam încă sex aiurea, nu sex normal cu soţia; că noi am fost foarte sălbatici la început, făceam de toate, în fine. Pe mine m-a enervat că Tudor mi-a zis: „Vezi, când am intrat prima oară la spovedanie am simţit că plutesc!” Când am ieşit de la spovedanie, pur şi simplu primele dăţi nu mi s-a părut pe departe că plutesc, din contră, eram nervos, era frig, era nu ştiu ce, era seară, eu voiam să mă duc la un film. Înjuram spovedania, „că din cauza ei am lipsit de la filmul ăsta!”. Da, chiar înjuram spovedania… Ei, şi a treia oară, când am ieşit, am simţit că plutesc, frate! Pur şi simplu pluteam! Mă simţeam ca la un sfert de metru deasupra pământului! Şi era o senzaţie fizică şi nu mă mai durea nimic în mine, parcă nu mai aveam corp, şi-i zic Rodicăi: „Rodica, parcă plutesc! Nu-mi vine să cred!” Şi-mi venea să urlu pe acolo, prin zăpadă… Tudor nu ştiu ce glume zicea, totul mi se părea – nu mi se părea, totul era frumos. M-am pus în maşină şi în loc să stau cu fundul pe scaun, parcă eram ridicat, în maşină tot pluteam, ziceai că sunt în imponderabilitate. Şi aia a fost, atunci mi-am dat seama. Am zis: „Frate, asta e! Asta e!” E clar: „Asta e! Nu există ceva mai frumos ca asta! Gata, asta e, L-am găsit pe Hristos!” În fine, a ţinut sentimentul ăsta până am adormit şi a doua zi, mult timp a ţinut, a început să se estompeze cu timpul – şi viaţa şi-a reluat cursul normal.
După aia am început şi eu să merg să mă spovedesc, să merg la biserică, să mă chinui să stau acolo, că aveam ispite: să-i judec pe oameni, să mă uit la gagici, să-l judec pe preot, să mă uit la aia că-i fardată nu ştiu cum, la unele le vedeam bikinii prin fustă, nu ştiam de la început toate astea… Era şi vina mea, că uneori perseveram şi nu puteam să-mi iau ochii… Am început şi eu să citesc despre smerenie, că aia a fost ciocanul, frate! Mi-a dat unul cu un ciocan în cap şi mi-a zis: „Frate, există smerenie! Cum de nu ţi-a zis lumea până acum?” Şi eu eram nervos pe oameni, că nu mi-a zis nimeni că există smerenie. Cum de nu mi-a zis nimeni? Că suntem într-o ţară ortodoxă. De ce nu mi-a zis nimeni că există smerenie şi că ăsta-i pasul? Că nimeni nu mi-a zis până atunci. Şi de ce n‑am ştiut? De ce n-am ştiut? De ce n-am ştiut? Asta-i cheia! Şi am început treptat, treptat să… Mai aveam momente de cădere, aveam perioade în care nu făceam nimic şi mă simţeam extraordinar. Şi mă duceam, încercam să n-o judec pe Rodica, încercam să spăl vasele – chiar şi chestia cu spălatul vaselor, să-i iau povara asta, ştii: purtaţi-vă povara unii altora, când îi era ei greu şi mă mai şi bălăcărea uneori; în loc să zic ceva, ia să tac din gură, să spăl vasele. Le spălam, mă durea coloana, dar după ce le spălam, iar îmi revenea bucuria aia de la spovedanie. „Şi gata, frate! Iar am găsit bucuria, asta e! Gata, asta e bucuria! Am mai găsit-o!” – şi tot aşa, aveam frânturi de bucurie. Are Tolstoi asta, în Anna Karenina , – are un fragment în care spune că avea momente în care se chinuia cu copiii şi avea şi momente luminoase, adică era trenul care mergea şi era greoi, cu fum, cu cărbuni şi, în mijlocul trenului, pac! – mai apărea câte o luminiţă. Aşa era viaţa mea, exact aşa era.
Şi am mai trăit asta, o tot trăiam şi am mai trăit‑o aşa cu intensitate când citeam la strană, am mai trăit exact acelaşi sentiment, când băteam toaca, când băteam clopotul – atunci au fost cele mai… Măi, frate, şi astea au fost! Pentru chestiile astea, ştiu clar acuma că asta este. Altceva nu există mai frumos decât asta. Dar uite că am mai avut căderi şi poate o să mai am.
Şi când am fost în Athos am avut atâtea bucurii dar, când m-am întors, am căzut rău. Şi mi-a zis părintele… am aflat şi despre părintele F., în fine, că este înainte-văzător, am aflat de la mai mulţi care au spus chestia asta.
Să vezi, eram odată, mă duceam să-mi cumpăr droguri, fii atent! Şi eram în maşină, mă duceam în Baicului, că nu mai erau, au fost diferite crize; au fost crize, frate, cu războiul din Irak, au fost crize, se făcuse demonstraţie în Ferentari; când au bombardat americanii Afganistanul a fost criză, pentru că 90% din producţia de heroină care se răspândeşte în toată lumea vine din Afganistan. Acolo ei n-au ce să mănânce, sunt vai de capul lor, mănâncă o dată la nu ştiu câte zile carne de oaie, în rest se droghează, încontinuu se droghează, pentru că au la heroină acolo, de… să-şi pună şi în cap. Şi a fost criză atunci, şi au zis şi la televizor: „Atenţie! Că drogaţii au ieşit pe străzi, nu mai … se vindea bila, se vindea la licitaţie; a ieşit unul odată şi a zis: „Cât daţi pe o bilă?” Unul: „Dau trei milioane!” Altul: „Dau eu cinci milioane!” Altul, din spate: „Taci, mă, că dau eu, ce s-o iei tu? Îţi dau eu şase milioane!” Altul: „Ce, mă, dai tu şase? Las’ că dau eu zece!” A ajuns să se vândă cu 20 de milioane o bilă – şi uneori era şi ţeapă! Adică ţeapă în sensul că îţi punea humă sau îţi punea şoricioaică de aia, otravă de şobolani – Mi-am băgat şi otravă de şobolani în venă! Tot felul de rahaturi, îţi băga Cola, îţi băga ceai şi făcea: „Te-a luat?” Şi tu: „Da, da, da, m-a luat! Nu, că-i marfă tare! Da, frate, parcă simt, aşa, ceva!” – Dar de unde, că era vrăjeală, ştii? Şi făcea: „Hai, mă, că te-a luat, hai să plecăm, că vine garda!” Şi aşa îl ţepuia, ştii? Că după ce şi-o băga în venă, erau multe ţepe din astea, da…
Dar să revin la ce ziceam. Mergeam în Baicului şi mă sună părintele. Mă sună şi zice: „Ce faci, Mihai?” Zic: „Sărut mâna, părinte, binecuvântaţi!” Zice: „Ce faci, Mihai?” Zic: „Ce să fac, părinte, bine! Mă duc acasă!”, zice: „Păi, nu te duci la ore? N-ai şcoală astăzi?” Şi fac eu: „Nu, părinte, nu, că ne-a dat drumul.” Nu ştiu cum l-am minţit eu acolo. Zice: „Sigur te duci acasă?” Zic eu: „Da, părinte, cum să nu mă duc acasă?” Zice: „Mihai, gândeşte-te bine, eşti sigur-sigur că te duci acasă?” Şi fac eu: „Da, părinte, cum să nu?!” Şi face: „Bine, cum zici tu, dar eu nu prea te cred!” Zic: „De ce, părinte?” Zice: „Nu ştiu, aşa am eu impresia, că nu prea te duci tu acasă, dar bine, Dumnezeu să fie cu tine!” A fost clar că şi-a dat seama şi mi s-a mai întâmplat asta de două ori. Şi ceilalţi au mai zis că li s-a întâmplat asta, că le-a mai zis dinainte ce… Părintele F. are vreo 60-65 de ani.
Dar nu încercai să renunţi definitiv la droguri? Să îţi schimbi viaţa?
De fiecare dată când cădeam, sincer, m-am gândit, mi-a rămas în minte, de fiecare dată când mă drogam, a doua zi, şi chiar după ce mă drogam, aveam în minte o povestire din Pateric, pe care mi-a zis-o părintele F. şi pe care am citit-o şi eu, despre un frate care cădea în păcatul curviei dar, imediat după ce cădea în păcatul curviei, se ducea şi se ruga la Maica Domnului. Cădea, iar se ducea. Şi a căzut aşa de nenumărate ori, ani întregi, cert e că a făcut de multe ori asta. Şi văzând asta, diavolul a venit la el şi i-a zis: „Uite, te scap de patima asta dacă nu te mai închini la Maica Domnului.” Şi fratele, când a auzit asta, s-a dus şi i-a spus duhovnicului: „Uite, părinte, mi-a apărut cineva şi mi-a zis că dacă nu mă mai închin la Maica Domnului mă scapă de patima asta a curviei.” Şi i‑a zis atunci părintele duhovnic: „Chiar dacă vei cădea până vei muri în patima asta a curviei, să te închini la Maica Domnului în continuare, că ăsta e diavolul şi a încercat să te înşele!” Şi fratele atunci s-a întărit şi parcă s-a lăsat şi de patima asta a curviei… De fiecare dată foarte mult m-a întărit povestea asta, de fiecare dată mă gândeam şi nu ştiu cine îmi dădea puterea asta de fiecare dată când cădeam, după ce mă drogam, mă duceam şi mă rugam, ori făceam un acatist, ori mă rugam cu rugăciunea lui Iisus, aveam aşa o bucurie, nu ştiu ce să zic, poate era o înşelare de la diavol, dar nu cred, nu cred! Aveam aşa o bucurie să mă rog după ce mă drogam sau a doua zi încât, nu ştiu, era una din cele mai mari bucurii ale mele. Să mă rog, adică să mă rog atunci, şi mă rugam, mă rugam, mă rugam, şi aveam bucurii foarte mari chiar atunci după ce mă drogam. Şi aşa am reuşit să rezist. Am avut într-adevăr şi tendinţe de sinucidere şi am avut momente în care am început să-L hulesc pe Dumnezeu că de ce mi-a dat patima asta cu drogurile. Dar după aceea îmi veneau iar în minte, îmi veneau gândurile astea, îmi veneau nişte vorbe, alea cu: „tu ai dinţi de lapte şi nu te băga la chestii tari, lasă aşa cum sunt…” – şi astea sunt taine, dacă nici Sfinţii Părinţi nu au reuşit să dea un răspuns exact, şi ei, în momentul în care-şi dădeau seama că sunt neputincioşi la un răspuns, cădeau la pământ şi se rugau, atunci fă şi tu aşa: cazi la pământ sau stai cum vrei tu, în picioare, sau cum vrei tu, dar numai roagă-te, roagă-te la Dumnezeu. Şi rugăciunea asta simplă, fără nicio explicaţie îţi va da această bucurie chiar dacă ai căzut, chiar dacă ai căzut de o sută de ori, să te ridici! – aşa îmi spuneam tot timpul şi totdeauna am răzbit aşa.
Sunt hotărât, mai ales acum, după ce am fost la dezintoxicare şi după ce am auzit câte cazuri – că puteam să fiu până acum la puşcărie de o sută de ori – că era o lege (nu ştiu dacă mai e acuma) că dacă găzduiai pe cineva – veneau la mine în casă şi se drogau, stăteam câte o noapte întreagă cu droguri, mai venea nu ştiu care, venea, se droga, pleca; după aia mai venea cutăriţă, că se vindeau droguri la mine.
Părinţii tăi ce ziceau?
Erau plecaţi din Bucureşti, săracii, nu ştiau. Puteam să fiu la puşcărie până acum de o sută de ori – şi uite că Dumnezeu m-a păzit. M-a păzit şi am ajuns aici, la dezintoxicare, să văd măcar 10% cam cum e când eşti în puşcărie. Şi eu cred că acuma m-a trezit şi încă o dată Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut minunea asta cu mine, că am avut şi hepatita C, m-a făcut bine de hepatita C; m-a făcut bine de mirosul ăla care credeam eu că nu ştiu dacă a fost adevărat sau nu sau a fost doar o închipuire de-a mea; m-a ajutat să mă căsătoresc; îţi dai seama, în 15 ani de zile de când umblu cu drogurile nu m-a luat decât o singură dată poliţia – şi n-am stat nici măcar o singură dată pe circă; o singură dată m-a luat poliţia şi m-a percheziţionat, atât. Dar m-a luat pentru că eram cu un tip, un ţigan jegos, de ultima teapă, şi m-a văzut cu el în maşină şi m-a întrebat: „Ce cauţi tu cu el în maşină? Ia să te perchezi­ţionăm!”, m-a luat şi mi-a dat drumul. Dar niciodată nu m-a luat poliţia cu marfă la mine sau să mă ţină măcar o seară pe circă, niciodată! Cât m-a ferit Dumnezeu! Ceilalţi, imposibil, am vorbit cu toţi cu care m-am drogat până acuma, imposibil ori să nu aibă un proces pe rol, ori să nu fi fost măcar o dată la puşcărie, ori să nu fi fost o dată pe circă, ori să nu-i fi luat măcar o singură dată garda, sau să fi luat bătaie de la ei sau să-i fi prins măcar cu sare de lămâie sau cu o fiolă.
Cu sare de lămâie, de ce?
Ai nevoie de sare de lămâie, o fiolă, o seringă şi apă ca să prepari heroina. M-a ajutat Dumnezeu în toate cazurile astea…
Bun. Dar iar te lăsai, iar te apucai. Nu te-a apucat deznădejdea, s-o termini cu biserica, că nu te-a ajutat biserica destul?
Ba da, ba da! M-a apucat deznădejdea, de multe ori m-a apucat. Şi am avut momente în care, după perioade în care reuşeam să rămân curat, mă duceam la biserică în fiecare duminică, erau perioade de câte trei luni, patru luni, cinci luni, şase luni, şapte luni – mă duceam la biserică în fiecare duminică, reuşeam să mă rog. Să spun rugăciunea inimii măcar jumătate din zi; reuşeam să am bucurii foarte mari cu rugăciunea inimii, reuşeam să nu mă uit la femei pe stradă – şi asta-mi dădea foarte mari bucurii, reuşeam să nu judec, reuşeam să o ajut pe Rodica în treburile gospodăriei, adică să am o viaţă cât mai curată posibil, cu toate că sunt sigur că erau mii de păcate pe lângă astea, dar eu, cel puţin, mă simţeam bine aşa cum eram. Dar cădeam, la un moment dat! Începeam cu o injectare pe săptămână, după aia se înteţeau, iar cădeam şi ajungeam să mă droghez în fiecare zi.
Ei, şi atunci, când veneam acasă, erau unele zile în care îmi venea pur şi simplu să sparg icoanele. Mă enervau atât de tare icoanele, mă enervau pur şi simplu, parcă mă ardeau când mă uitam la ele, Îl vedeam pe Hristos şi ziceam: „Măi, dar ce…, sfinţii ăştia nu sunt şi ei oameni… De ce sunt aşa mohorâţi tot timpul?” Mă enervau pur şi simplu! Ziceam: „Chiar aşa, totul…” Adică, ceea ce-mi plăcea înainte, când încercam să fiu curat, ceea ce-mi dădea pace şi bucurie, slujbele şi toate astea şi răbdarea, care este una dintre chestiile pe care trebuie să le faci ca să-ţi fie bine – drogul ţi le ia! Adică nu mai ai răbdare când te droghezi. Şi atunci, nemaiavând răbdare, mă enervau şi toate chestiile astea legate de biserică. Când mă gândeam să mă duc acolo, să stau nemişcat, să ascult lălăielile alea, mă enervau icoanele, îmi venea să dau cu ele de pământ; mă enerva faţa mohorâtă a sfinţilor, că eu ziceam: „N-au pic de bucurie, n-au nimic, nimic, nimic!” – şi atunci mă apuca deznădejdea! Şi nu mai înţelegeam!
Şi atunci îmi venea întrebarea asta în minte, care m-a obsedat foarte mult: „De ce, dacă Dumnezeu a ştiut că o să fie cum o să fie, de ce a mai făcut lumea?” Şi întrebarea asta mă punea la pământ! Şi atunci nu mai aveam credinţă… mi-o tăia! Eu voiam să cred şi era ca un copac care vrea să crească şi te taie de la rădăcină: pac! Şi atunci nu mai aveam pe ce să cred, nu mai aveam bază! Măcar asta să fi avut, măcar de întrebarea asta să nu mă poticnesc. Dacă întrebarea asta era rezolvată în mintea mea, puteam să cresc iarăşi, ca un copac de ăla care creşte, ştii? Or, întrebarea asta fiind la bază, nelăsându-mă să cresc, nu mai aveam ce să fac. Şi mă poticneam în ea, şi iar cădeam, şi iar mă lăsam pe tânjală şi ziceam: „Gata! Îmi bag picioarele, mă droghez şi mâine! Am întrebarea asta şi nu pot să scap de ea: «De ce, Doamne, de ce, de ce?»” Şi tot aşa! Iar mă trezeam a doua zi dimineaţă şi iar îmi apărea întrebarea asta.
Ziceam: „De ce nu pot să scap de întrebarea asta?” „Mă duc şi mă droghez şi mă fac varză, ca să mă răzbun pe Tine!” – aşa ziceam. „Uite, mă răzbun, mă răzbun pe Tine, Doamne, vreau să vezi, să-mi dai un semn, să scap de întrebarea asta!” – aşa ziceam. „Mă droghez numai ca să mă răzbun pe Tine, că eşti atât de crud, atât de … Ce faci cu mine? De ce? De ce? De ce? De ce?” – numai aşa ziceam.
„De ce am depresii? Dacă am toată familia bine, am un copil frumos, sănătos, nevastă, de ce mă laşi cu întrebarea asta? De ce nu-mi dai un răspuns?”
Am trăit foarte mult timp cu întrebarea asta – şi încă mai am ispite, mai îmi dă târcoale uneori întrebarea asta, mai îmi dă târcoale, dar m-a liniştit foarte mult un călugăr din Athos la care am fost – că atunci îmi era foarte mare frică să nu mă duc în iad, pentru că am trecut prin trei come, am fost de trei ori în comă. Odată m-au salvat băgându-mi sare de lămâie pe venă, ba nu, de două ori cu sare de lămâie! Că aşa se face când intri în comă: topeşte sare de lămâie în apă, o bagă în seringă şi ţi-o bagă în venă, că atunci e ca un şoc şi te trezeşte. Ultima oară am căzut în toaletă la bunică-mea, mi-am făcut injecţia şi am căzut acolo pur şi simplu, că era foarte tare marfa şi mi-am făcut foarte mult şi după mult timp, după o abstinenţă destul de mare, de două-trei săptămâni, ceea ce e mare lucru la un toxicoman, adică cine stă două-trei săptămâni nedrogat e şmecher printre noi.
Şi-n Athos m-a apucat rău de tot frica de iad. Mergeam, mă rugam, făceam rugăciune, aveam metanii şi făceam câte o sută de ori Doamne, Iisuse Hristoase, pe rând, aşa, când mergeam de la o mănăstire la alta, şi am ajuns la Sfântul Andrei, la mănăstirea aia rusească parcă… Şi e un călugăr englez acolo cu care m-am înţeles eu binişor. Şi l-am întrebat: „Părinte, mi-e frică de iad, mi-e frică, părinte, dacă mă duc în iad ce fac eu? Mă duc în iad şi ce fac? E o veşnicie! Cum mai scap eu de acolo? M-am drogat de atâtea ori, am făcut atâtea, mi-e greu să mă pocăiesc atâta timp, mi-e greu, două-trei săptămâni e greu, că am ispite, am…” Şi mi-a zis ceva de genul ăsta: „Crezi că Dumnezeu este atât de ilogic încât să te lase de trei ori în comă şi să te trezească, pentru ca după aia să te arunce în iad? E clar că a avut un scop pentru care te-a scos din comele alea, pentru care te-a lăsat să dai în comă şi pentru care te-a scos din comă!” Ei, şi atunci mi-a dat speranţe, mi-a deschis aşa, ca o uşă, a deschis ca un viitor şi am reuşit să trăiesc cu chestia asta, cu obsesia asta a iadului.
Soţia cum s-a raportat la căderile tale?
M-a ajutat foarte mult soţia, săraca! Dumnezeu s-o ţie aşa, tot aşa! Mai avea şi ea crize, mai ales când venea acasă şi mă vedea, că mă recunoştea imediat, sau chiar şi după cum îi vorbeam la telefon, şi zicea: „A, iar te-ai drogat!” Am fost drogat şi în ziua nunţii, în biserică. Şi când ni s-a născut copilul, am fost drogat atunci.
La nuntă s-a văzut? Ceilalţi şi-au dat seama?
Nu s-a văzut, m-am drogat foarte puţin. Trei săptămâni am stat, am vrut să mă purific oarecum până în ziua nunţii. Şi în ziua aia m-a apucat o depresie… Şi n-am putut! N-am putut să stau măcar puţin, am vrut să fiu măcar puţin ameţit, am vrut să beau ceva înainte, să mă ameţesc, nu ştiu de ce. Vezi, m-am obişnuit, de asta mi-era greu să scap! Că, de atâta timp obişnuit cu starea asta, era o a doua natură. Şi e foarte greu, e foarte greu să scapi de ea. Mi‑am făcut foarte puţin drog, e drept, în biserică aproape că nici nu mai simţeam… Am trăit într-adevăr taina aia, adică sper că am trăit-o cum a fost. Eu sper. Dacă Dumnezeu a îngăduit asta, sper că am şi trăit-o. Şi când s-a născut copilul, am fost varză! M-am rupt în ziua aia, ştii cum am fost? De bucurie! M-am dus la ea, săraca, mi-aduc aminte că era pe patul ăla, galbenă la faţă, zic: „Ce faci? Ce faci? Bravo!” Am luat-o în braţe şi ea mi-a zis la ureche: „Iar te-ai drogat, nu?” Zic: „Da, măi, da, dar hai să ne bucurăm, te rog eu!” Zice: „Bine, bine, hai lasă! Nu contează! Du-te şi ia-mi şi mie ceva de mâncare!” Şi i-am luat o şaorma.
Când o luam eu razna, de Crăciun şi de revelion, ea îi zicea maică-mii şi lui taică-meu: „Eu nici nu-l ascult, că ştiu că nu e el!” Aşa zicea! „Nici nu-l ascult, nici nu-l bag în seamă, ştiu că nu e el. După ce vine de la dezintoxicare, atunci vorbim, dar acum nu mă supăr, poate să-mi zică orice.” Păi, o goneam de acasă, că nu voia să mă ajute să mă duc să-mi iau droguri, că eu aveam banii şi ai mei nu mă mai lăsau să ies fără cineva din casă. Şi trebuia să ies cu nevastă-mea. Şi nevastă-mea ştia că… am lăsat-o de câteva ori la bunică-mea cu copilul: am lăsat‑o şi-n maşină, odată, să-mi iau droguri. I-am zis: „Stai, că mă duc până aici, să-mi iau ceva!” Şi pac! Am dispărut şi am intrat în casă la ţigani şi m-am drogat. Îţi ia minţile, ştii cum? E boală, sincer îţi spun! Şi asta mă enervează, că societatea îi stigma­ti­zează, când, de fapt, ei sunt ca orice beţivi.
Care-i diferenţa,? Spune-mi şi mie! Ştii genul ăsta de om, de român din ăsta, de gospodar, care stă, mai ia un ciocănel şi e toată ziua ameţit – şi un drogat?! Ăla, frate, e bolnav! Mi-a spus şi părintele. Nu a zis: „Blestemaţi să fie!”, dar a zis: „Să nu le dea Dumnezeu oamenilor care-i judecă pe drogaţi un copil drogat, să-şi dea seama atunci că de fapt e ca o boală! Şi că de fapt tu nu mai eşti tu!” Tu nu mai eşti tu! Tu nu mai eşti tu, pur şi simplu! Te conduce drogul, aia e, o boală pur şi simplu, care trebuie tratată… Şi nu trebuie judecat cu nimic un drogat, sincer! Şi de asta vreau să nu mai cad niciodată şi vreau să mă lupt şi vreau să fac ceva pentru ei. Pentru că e o boală, frate, şi nu trebuie stigmatizaţi aşa, nu! E o chestie foarte… şi, îţi dai seama? Şi copiii noştri pot să cadă în chestia asta, îţi dai seama? Când mă gândesc la asta…
Comparativ cu cel mai mare extaz de la drog, care a fost senzaţia mai intensă pe care ai cunoscut-o în viaţa ta?
Au fost trei, când am ieşit de la spovedanie, rugăciunea şi atunci când am citit la strană şi când am bătut toaca şi când am bătut clopotul. Astea …
Au fost mai intense decât senzaţia de la drog?
Da, da! au fost… intense e puţin spus.
Ce înseamnă pentru tine rugăciunea?
Rugăciunea pentru mine este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Comparând-o cu drogul?
Nu există comparaţie, adică drogul este doar ceva demonic, rugăciunea e ceva dumnezeiesc. Nici nu se compară! Rugăciunea, momentul ăla în care am zburat după ce am ieşit de la spovedanie.
Ce anume te-a impresionat când ai bătut clopotul?
La părintele Ioan, a bătut Tudor toaca şi eu am bătut clopotul şi, după aia, când mai mă duceam, când a fost sfinţirea bisericii la părintele Ioan şi se făcea Liturghie în fiecare zi, şi mai mă duceam şi eu când mai puteam, şi cântam acolo … Ţin minte că nu prea era nimeni dimineaţă, că erau oamenii la muncă, şi stăteam eu cu Tudor şi citeam şi cântam – şi părintele ne ajuta la slujbă – şi mai era şi un cântăreţ.
Ce înseamnă pentru tine spovedania?
E foarte greu să răspund. Înseamnă o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către mine şi invers.
Şi nu ţi-era ruşine să te duci iar la spovedanie şi să zici iar că te-ai drogat, iar că…
Uneori mi-era ruşine. Uneori, gândindu-mă la parabola fiului risipitor, care mă făcea uneori să plâng, sincer, şi-mi aduceam aminte de scena din filmul lui Franco Zefirelli, când povesteşte Iisus şi începe Petru să plângă şi‑l ia în braţe pe Matei, care a fost vameş, şi-n acelaşi timp… îl vedeam atunci pe tatăl meu şi interpuneam aşa, toate trei scenele astea: scena din film, după aia îl vedeam pe taică-meu cu părul alb şi plin de toate nenorocirile pe care i le-am făcut eu, plângând – că l-am văzut odată pe taică-meu plângând – şi după aia mi se muia inima şi nu mai mi-era ruşine de spovedanie, adică să mă duc la Hristos aşa, cu braţele deschise, orice s-ar întâmpla. Parcă mă duceam la taică-meu când mă duceam la Hristos.
Bine, poate nu e bine când zic aşa, dar mă duc la Dumnezeu ca la un tată – şi la părintele la fel. Parcă Hristos e-n părintele meu duhovnic şi părintele duhovnic e lângă Hristos. Adică, parcă văd că Hristos e-n inima părintelui meu duhovnic şi e şi de faţă şi parcă-mi deschide braţele… Că părintele meu duhovnic, când vine acolo, mă ia-n braţe şi mă pupă. Şi exact aşa e, e ca o declaraţie de dragoste şi… cât de frumos a fost când tatăl a spus că numai că l-a văzut că vine pe cale pe fiul risipitor şi a strigat: „Tăiaţi viţelul cel gras!” Şi asta tot timpul îmi pune un nod în gât şi parcă-mi vine să plâng… „Ce dovadă mai frumoasă vrei, omule, că tot ce am e al tău? Şi acum nu mai sunteţi robi, că v-am făcut cunoscut tot… acum sunteţi prietenii Mei! Nu vă mai numesc robi, că robul nu ştie ce face stăpânul, vă numesc prieteni. Şi ce e mai frumos decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul lui?”
Şi toate astea aşa combinate, toate parabolele care zboară aşa, una împrejurul celeilalte şi se intercalau şi cu imaginea din film şi cu imaginea tatălui meu… Toate astea mă propulsau către spovedanie şi mă duceam acolo cu inima împăcată. Uneori mă duceam, într-adevăr, cu inima grea, că nu tot timpul reuşeam să-mi aduc imaginile astea în minte.
Sunt mulţi care păcătuiesc, mult mai puţin decât tine, dar care se ruşinează să meargă la spovedanie. E ruşine să spovedească păcatele pe care nu s-au ruşinat să le facă. Şi, astfel, stând departe de spovedanie, stau departe de iertarea păcatelor lor…
Ce să mai? Spovedania e raiul pe pământ, sau o pregustare a raiului, ce mai! Care sper că aşa e, adică sper că e o pregustare a raiului…
Să le dea Dumnezeu puterea tuturor celor care trăiesc în păcate, fie că se droghează, că desfrânează sau că fac alte rele, să aibă puterea de a ajunge la scaunul spovedaniei. Să aibă puterea de a înţelege că, prin spovedanie, pot începe o viaţă nouă. Aşa cum ai înţeles şi tu…
Numele acesta, ca aproape toate numele proprii din text, au fost schimbate, la rugămintea celui intervievat. DJ-ul la care face referire este într-adevăr celebru astăzi…



Publicat de la
Etichete:

Un comentariu:

O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)