DACI. ROMâNI. ALBANEZI - CONTINUITATE SI MIGRATII

DACI. ROMâNI. ALBANEZI - CONTINUITATE SI MIGRATII

[Previous] [Home] [Poze]

       Plaseaza mouse-ul pe o poza pentru a-i vedea descrierea  -  Majoritatea pozelor pot fi marite cu un click

1. Românii si originea lor
• Românii, vorbind o limba romanica, locuiesc un teritoriu care include întreaga provincie romana Dacia, dar si regiuni din afara acesteia: Crisana, Maramures, Moldova, estul Munteniei. Se observa imediat ca acest teritoriu corespunde perfect cu statul lui Decebal sau cu cel al lui Burebista, deci cu vechea tara a dacilor.
  
• Astfel, în mod firesc, românii au fost considerati urmasii dacilor si ai colonistilor romani din Dacia, care au locuit mereu aici. Totusi au aparut istorici, care din motive în general politice, au contestat acest lucru, aducând argumente pentru o migratie a românilor de la sudul Dunarii.
  
  
• Pe lânga românii nord-dunareni, pe care îi numim dacoromâni, în Peninsula Balcanica, mai exact în nordul Greciei, în Albania si în Macedonia, locuiesc câteva sute de mii de macedoromâni (aromâni) si meglenoromâni. Datorita limbilor pe care le vorbesc aceste doua populatii, care nu reprezinta altceva decât dialecte ale românei, pe macedoromâni si pe meglenoromâni îi consideram ca facând parte din acelasi popor, al românilor. Mai exista o ramura, aproape disparuta, aceea a istroromânilor, din Peninsula Istria (în nordul coastei dalmate).
  
  
• Este important de mentionat si faptul ca românii reprezinta cel mai numeros popor din Balcani - peste 20 de milioane în actuala Românie si în Moldova.
  
• Referitor la apartenenta românilor la Balcani, autorul acestor rânduri o gaseste perfect justificata, atât prin înrudirea genetica cu celelalte popoare balcanice, cât si prin istorie.
  
  
  2. Teritoriul de formare al poporului român
  
• Românii sunt urmasii romanitatii balcanice. În antichitate, desi întreaga Peninsula Balcanica facea parte din Imperiul Roman, doar partea nordica a acesteia era romanizata, cea sudica fiind grecizata.
  
• Delimitarea dintre zonele de influenta ale limbilor latina si greaca este constituita de linia Jirecek - aceasta porneste din Albania de mijloc, trece pe lânga Skopje, iar apoi se suprapune peste Muntii Balcani.
  
• Teritoriul de formare al poporului român nu poate fi situat decât la nordul linie Jirecek. Stim ca, începând cu ultimele secole ale primului mileniu, românii au locuit si la sudul liniei, dar acestia nu puteau proveni decât de la nord.
  
  
• Exista argumente incontestabile pentru plasarea leaganului românilor în estul, si nu în vestul, peninsulei:
  
• Pe coasta de vest a Balcanilor s-a format o alta limba romanica, dalmata, care nu mai este vorbita de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Aceasta limba, având ca substrat ilira, este în mod hotarâtor diferita de limba româna.
  
• Separarea dintre cele doua limbi romanice este evidenta daca avem în vedere faptul ca în centrul Balcanilor (cursul superior al Moravei) a existat o zona slab romanizata, unde s-a putut conserva o limba neromanizata, limba albaneza. O bariera importanta între cele doua arii romanizate era reprezentata de Muntii Dinarici - munti sterpi, slab populati în antichitate.
  
• Un argument foarte puternic pentru asezarea estica a proto-românilor este influenta slava asupra limbii române, care este de tip bulgar, iar nu sârb. Acest fapt limiteaza teritoriul de formare al poporului român aproximativ pe valea Moravei. Am stabilit, mai sus, ca limita sudica, Muntii Balcani (linia Jirecek).
  
• Un alt fapt pentru care nu putem deslipi leaganul românilor de Dunare îl reprezinta fonetismul pur românesc al numelui fluviului, care în limba româna prezinta o forma mult diferita de acelea din alte limbi - este evident ca nu a fost împrumutat de la o limba învecinata.
  
  
• Concluzia este aceea a originii daco-trace a poporului român, cu mentiunea ca factorul dacic primeaza - regiunea dintre Dunare si Muntii Balcani este atribuita de asemenea grupului dacic; centrul Balcanilor (valea Moravei) era locuit de un amestec de populatii ilire, trace si dacice.
  
  
  3. Problema continuitatii
  
• Argumentatia de la punctul 2 este în general acceptata de majoritatea istoricilor. Problema se complica si devine controversata în momentul în care trebuie stabilit daca românii s-au format numai la sudul Dunarii, sau deopotriva la nord si la sud.
  
• Teza originii sud-dunarene a românilor s-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX, în momentul în care românii, populatia majoritara si cea mai asuprita din Transilvania, au început sa-si ceara drepturile.
  
• Istoricii austrieci si maghiari au încercat sa nege astfel nege astfel argumentul românilor, acela ca ei sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, si ca, dimpotriva, aceasta onoare li se cuvine maghiarilor.
  
• Desi acest argument al vechimii nu mai are nici o valoare în politica moderna, granitele actuale fiind stabilite dupa criterii etnice, toti istoricii unguri de astazi continua sa sustina cu înversunare aceasta teza, dovedind prin lucrarile lor sentimente de ostilitate fata de poporul român. Caracterul politic al acestor lucrari si lipsa obiectivismului stiintific le fac nedemne de luat în considerare. Aceeasi atitudine fata de istoria altui popor o regasim la istoricii sârbi, fata de albanezi. Tot un caracter politic îl poate avea si sustinerea autohtoniei (în cazul românilor si al albanezilor), dar oricum este mult mai onorabil decât obsesiva preocupare pentru istoria altora.
  
• Mai atrag atentia ca desi exista multi istorici straini (neromâni si nemaghiari) care sustin migratia românilor, acestia, în marea lor majoritate, îi aduc pe români la nordul Dunarii în secolele VII-X, deci înaintea maghiarilor.
  
  
• În acest articol, desi nu mi-am propus o analiza completa a problemei, care nu poate avea decât întinderea unei întregi carti, voi încerca sa demonstrez pe scurt netemeinicia teoriei imigrationiste. Principalele argumente ale acesteia, pe care le voi trata pe rând, sunt: imposibilitatea romanizarii Daciei în doar 165 de ani, retragerea în întregime a populatiei latinizate la sudul Dunarii în momentul parasirii provinciei, imposibilitatea supravietuirii autohtonilor în timpul stapânirii Daciei de catre numeroase popoare migratoare, asemanarile dintre limba româna si limba albaneza.
  
  
  4. Romanizarea Daciei
  
• În primul rând trebuie sa avem în vedere importanta economica deosebita a provinciei Dacia. Oricine priveste o harta a Imperiului Roman, din momentul extinderii sale maxime, va observa ca Dacia avea o forma mai ciudata, fiind mult mai dificil de aparat decât granita mai veche de pe Dunare. Deci, provincia nu avea un rol strategic, ci unul predominant economic.
  
• Pentru exploatarea tuturor resurselor Daciei (mine de aur si argint, câmpii fertile, paduri, sare) colonizarea a avut aici, înca din timpul împaratului Traian, caracterul unei politici de stat, fiind deosebit de intensa. Bineînteles ca provincia trebuia sa fie si aparata, deci si prezenta militara era puternica.
  
• Se justifica în acest mod romanizarea provinciei, a autohtonilor, într-un interval de 165 de ani. Iar cea mai buna dovada o constituie numarul de inscriptii latine descoperite în Dacia, 3000, care este foarte mare comparativ cu alte provincii care au fost stapânite mult mai mult timp: Dalmatia - 9500, Moesia Superior - 1300, Moesia Inferior - 1300, Pannonia Superior - 3500, Pannonia Inferior - 1500.
  
• Atentia ne-o îndreptam spre cele doua Moesii, pentru ca acestea împreuna, desi au o suprafata cât aceea a Daciei si au facut parte din imperiu mai multe secole, au dat la iveala mai putine inscritii decât Dacia. Se stie ca în aceste doua provincii romanitatea a patruns mai ales de-a lungul Dunarii, unde regasim majoritatea oraselor si a castrelor militare. Cu siguranta si rolul lor economic a fost mai scazut.
  
  
  5. Parasirea Daciei
  
• Provincia Dacia a fost abandonata de Imperiu în anii 271-274, în timpul domniei lui Aurelian.
  
• Unii autori antici (Eutropius, Vopiscus) au scris despre o parasire totala a Daciei, atât de catre armata cât si de catre provinciali. Exista totusi argumente puternice care ne împiedica sa acceptam acest lucru: populatia Daciei trebuie sa fi fost destul de numeroasa, deci imposibil de mutat integral; foarte important este faptul ca nu s-au descoperit nici un fel de dovezi arheologice care sa ateste o crestere brusca de populatie la sudul Dunarii - nu s-au întemeiat asezari noi si nici nu au sporit cele vechi; nu se pastreaza amintirea mutarii în nici o inscriptiei.
  
• Dar argumentul de necombatut este cel oferit de arheologia de la nordul Dunarii: în majoritatea asezarilor din fosta provincie se constata în secolele IV persistenta populatiei daco-romane. Este vorba despre asezari rurale, multe dintre ele întemeiate înainte de 271. Caracterul lor daco-roman este dovedit de inventarul arheologic specific, ritul înmormântarii si de tipul antropologic al scheletelor. Astfel, urmele autohtonilor, majoritari, sunt cert diferite de cele ale populatiilor migratoare (goti, sarmati, huni).
  
• Concluzia este aceea ca din provincie au fost retrase în 271 doar armata si administratia, plecând cu siguranta si acea parte mai înstarita a populatiei, dar majoritatea locuitorilor au ramas pe loc. Desi majoritatea orasenilor au fost nevoiti sa se mute în mediul rural, unde erau mai în siguranta, urme ale locuirii vechilor orase exista pâna la navalirea hunilor (secolul IV) sau chiar pâna în secolul VI.
  
• Pastrarea numelor antice ale principalelor râuri, pâna în prezent, infirma de asemenea existenta unui vid de populatie pe teritoriul Daciei.
  
  
  6. Popoarele migratoare
  
• Persistenta autohtonilor daco-romani în Dacia, desi aceasta a cazut în mâinile gotilor, nu trebuie sa ne mire deloc.
  
• În secolul IV gotii au pradat permanent tinuturile de la sud de Dunare, fiind atrasi mai ales de bogatiile oraselor. Dar la nordul Dunarii unde acestea au disparut sau s-au ruralizat, locuitorii satelor au convietuit în pace cu noii lor stapâni, platindu-le tribut, furnizându-le astfel hrana pe care si-o produceau singuri doar în parte.
  
• Trebuie remarcat faptul ca populatiile migratoare erau destul de restrânse numeric, neavând asezari stabile si fiind formate mai ales din razboinici (desi practicau totusi si cresterea animalelor).
  
• Astfel, la nordul Dunarii autohtonii s-ar putea sa fi avut, în anumite privinte, o existenta mai sigura decât în sud. În plus tributul era chiar mai putin apasator decât fiscalitatea excesiva a Imperiului (fapt consemnat chiar în textele antice).
  
• Pe cale arheologica s-a demonstrat ca este eronata ideea ca daco-românii au locuit doar regiunele de deal si munte unde erau mai bine aparati - numeroase asezari autohtone, în care se practica agricultura si cresterea animalelor, sunt asezate la câmpie.
  
  
• O situatia exceptionala a fost în momentul navalirii hunilor (376). Aceasta a afectat cu siguranta populatia daco-romana: în majoritatea asezarilor se observa un strat de cenusa, iar culturile arheologice sufera mutatii importante.
  
• Navalirea hunilor a cauzat si miscari de populatii - gotii parasesc Dacia, iar daco-romanii s-au retras probabil în munti, unde erau bine protejati de huni, popor de calareti, prin excelenta al stepei. De altfel, hunii nu s-au asezat pentru o perioda mai mare de timp decât la nordul Marii Negre si în Panonia.
  
• Dar chiar si acest caracter sângeros al hunilor va suferi schimbari profunde si rapide, dupa cum se înfatiseaza imperiul lui Attila de la mijlocul secolului V. Acest imperiu, mult mai civilizat, va avea aceleasi relatii cu autohtonii pe care le-am surprins mai sus în cazul gotilor. Stim chiar ca Attila a cerut în timpul unor tratative sa i se înapoieze localnicii care au fugit în Imperiul Bizantin (acesti autohtoni lucrau desigur pamântul, furnizând imperiului hunic hrana).
  
  
  7. Slavii
  
• O migratie deosebita a fost aceea a slavilor. Slavii erau în esenta un popor sedentar, deoarece practicau în egala masura agricultura si cresterea animalelor. Migratia lor a fost masiva, numai astfel explicându-se slavizarea unor întinse teritorii din Peninsula Balcanica si Europa Centrala.
  
• Prezenta slavilor pe teritoriul României este atestata arheologic începând cu mijlocul secolului VI, dar numai în Moldova, estul Munteniei si estul Transilvaniei.
  
• În anul 602, în urma atacurilor repetate avaro-slave, granita de pe Dunare a Imperiului Bizantin cade, urmând o revarsare de populatii slave în peninsula.
  
• Slavii care au ramas la nordul Dunarii, dar si cei care au venit ulterior (secolele VII-VIII) au fost complet asimilati de români pâna în secolul X. Este de subliniat totusi prezenta în numar destul de mare a slavilor si convietuirea acestora pasnica cu românii, dovada fiind numeroasele cuvinte slave împrumutate de români, dar care nu au schimbat caracterul romanic al acesteia.
  
• Amintirea prezentei slave este pastrata si de numeroase denumiri de râuri (Bistrita, Ialomita, etc) si localitati (Balgrad - Alba Iulia, Craiova, etc) de origine slava. Se considera de asemenea ca denumirile marilor râuri desi se pastreaza din antichitate, prezinta în parte anumite schimbari fonetice slave. Acest fapt ar sugera asezarea slavilor în câmpii si o predilectie a românilor pentru zonele de deal si de munte, desi însasi simbioza certa care a avut loc între cele doua etnii dovedeste totusi totusi si vietuirea împreuna.
  
• Din punct de vedere arheologic cultura slavilor din secolele VI-VII poate fi deosebita de aceea a autohtonilor daco-români, dar ulterior se constata o uniformizare, arheologia încetând sa ne mai ofere date despre etnicul populatiilor.
  
• Dar ceea ce trebuie remarcat pentru perioada mai târzie, adica secolele VIII-X, este cresterea deosebita a numarului asezarilor în toate provinciile românesti: Moldova, Muntenia, Transilvania.
  
• Slavii asezati pe teritoriul României au fost aceiasi care au populat si Bulgaria, dovada fiind anumite caracteristici bulgare, iar nu sârbo-croate, ale componentei slave a limbii române.
  
  
  8. Concluzii. Românii sud-dunareni
  
• Dupa aceasta analiza se poate trage o concluzie referitoare la leaganul românilor pe parcursul primului mileniu. Acesta trebuie localizat în sud-vestul Transilvaniei, estul Banatului, Oltenia, iar la sudul Dunarii, în regiunea dintre râurile Timoc si Morava. Acesta este doar nucleul, stabilit pe baza gradului de romanizare, a numarului descoperirilor arheologice daco-romane si absenta totala a migratorilor (goti, iazigi, huni, gepizi, avari).
  
• Românii vor locui spre sfârsitul primului mileniu un spatiu mult mai întins: Moldova a fost probabil populata dupa patrunderea slavilor în Balcani (602), iar întreaga Transilvanie, Maramuresul, Crisana si Banatul vor fi intens locuite.
  
  
• Dar în acelasi timp românii sud-dunareni vor pierde teren în favoarea slavilor. Lingvistic se poate dovedi desprinderea aromânilor din blocul românesc prin secolele IX-X, când are loc deplasarea acestora spre sud (acesta fiind si momentul în care încep sa fie mentionati în izvoare). Românii sud-dunareni au fost tot timpul în primul rând pastori, lucru datorat conditiilor geografice, dar si a celor istorice.
  
• Megleno-românii sunt urmasii românilor din Bulgaria, care au locuit în special Muntii Balcani. Se stie ca revolta acestor pastori români a dus la formarea celui de-al doilea stat bulgar, primii conducatori ai acestuia fiind o familie de români, Asanestii. Totusi ponderea etnica a românilor în cadrul Bulgariei nu a fost prea mare, justificându-se astfel asimilarea acestora si bulgarizarea completa a statului într-un timp scurt.
  
• Ceea ce trebuie subliniat este emanciparea românilor sud-dunareni, înaintea celor nord-dunareni, reprezentând astfel un factor politic activ si nu o populatie supusa.
  
• Deosebit de semnificativa în acest sens este denumirea de vlahi, data de slavi tuturor românilor. La sudul Dunarii aceasta a desemnat întotdeauna pe pastorii români liberi. La nordul Dunarii, în schimb, termenul români, tradus în textele slave tot prin vlahi, a ajuns sa însemne ‘tarani dependenti’. Acest lucru ilustreaza originea neromâna a claselor conducatoare din cadrul primelor formatiuni politice românesti (acestia erau slavii, lucru dovedit în primul rând prin terminologie).
  
  
  9. Maghiarii
  
• Maghiarii s-au asezat în Câmpia Panonica la sfârsitul secolului IX. De atunci au început si actiunea de ocupare a Transilvaniei, care a durat 2-3 secole. Ceea ce sustin astazi maghiarii este ca ei au gasit Transilvania pustie, românii sosind aici masiv în secolul XIII.
  
• Aceasta idee, usor de combatut, cu numeroare argumente, este împartasita doar de istoricii maghiari (vezi punctul 3 pentru o analiza mai ampla a problemei).
  
  
• Principala dificultate a istoricilor maghiari este aceea ca prezenta românilor în Transilvania la sosirea maghiarilor este consemnata în lucrarea unui cronicar anonim din secolul XIII, de la curtea regelui maghiar. Istoricii unghuri rezolva simplu problema, afirmând ca cele relatate de Anonymous sunt “basme”.
  
• Însa, cronica lui Anonymous este confirmata si de o cronica ruseasca, a lui Nestor, si chiar de alta cronica maghiara, a lui Simon de Keza. Acestea atesta de asemenea luptele maghiarilor cu românii pentru cucerirea Transilvaniei. De asemenea, Anonymous nu avea cum sa imagineze autohtonia românilor, când presupusa lor migratie ar fi avut loc chiar în vremea sa.
  
• Mai mult chiar, formatiunile politice mentionate de Anonymous (conduse de Gelu, Glad si Menumorut) au fost identificate pe cale arheologica, prin descoperirile unor cetati cât si a unor grupari de asezari.
  
  
• Am aratat la punctul 7 ca una din caracteristicile secolelor VIII-X o reprezinta numarul mare al asezarilor. Astfel, nu poate intra în discutie ideea unui vid de populatie la nordul Dunarii, sau doar în Transilvania, la sosirea maghiarilor. În plus, daca aceasta populatie numeroasa, sedentara (deoarece avea ca ocupatie principala agricultura), era slava, nu s-ar putea explica sub nici o forma românizarea ei totala, în numai 2-3 secole, de catre românii veniti de la sudul Dunarii.
  
• Un alt argument puternic îl constituie formarea statelor românesti extracarpatice printr-un aport de institutii, conducatori si chiar de populatie din Transilvania cucerita de maghiari. Daca românii ar fi venit de la sudul Dunarii, primele afirmari ale acestora ar fi trebuit sa apara probabil în Muntenia. În plus, amplasarile succesive ale capitalelor celor doua state sugereaza de asemenea coborârea elementului politic din munti, dinspre Transilvania.
  
  
  10. Alte argumente
  
• Românii sunt astazi un popor numeros. Astfel, foarte greu s-ar putea imagina leaganul românilor ca fiind o regiune restrânsa, de exemplu centrul Balcanilor (valea Moravei si a Timocului). Se cunosc destule cazuri în care o limba vorbita de o populatie mica a cunoscut o raspândire considerabila, dar acest lucru a fost posibil numai prin cuceriri, printr-un anumit prestigiu militar si cultural al acelei limbi, ceea ce nu poate fi valabil si pentru români.
  
  
• Cuvântul ‘pamânt’ din limba româna prezinta o etimologie foarte interesanta: el provine din latinescul ‘pavimentum’, care înseamna ‘pavaj’. De remarcat este faptul ca doar la nordul Dunarii acest cuvânt are o utilizare mai raspândita, deci doar la nordul Dunarii populatia urbana a fost fortata sa se mute, brusc si masiv, în mediul rural.
  
• Un alt cuvânt care dovedeste originea nord-dunareana a românilor este ‘luna’. Limba româna este singura limba romanica care foloseste acelasi cuvânt pentru astru si pentru perioada de timp. Acest fapt nu ne-ar spune mare lucru daca nu s-ar fi descoperit o inscriptie din Dacia romana în care cuvântul ‘luna’ este folosit cu sensul sau temporal. Iar daca mai adaug ca la românii sud-dunareni cuvântul nu cunoaste aceasta dubla semnificatie, pastrarea lui permanenta pe teritoriul Daciei si continuitatea autohtonilor sunt evidente.
  
  
  10. Asemanarile între româna si albaneza
  
• În aceste ultime paragrafe voi depasi problema stricta a argumentarii continuitatii, pentru ca ceea ce voi expune prezinta o importanta deosebita chiar pentru destinul poporului dac.
  
  
• Legaturile dintre româna si albaneza sunt numeroase si au constituit întotdeauna unul din argumentele principale ale teoriei imigrationiste.
  
• În primul rând, dintre cele 160 de cuvinte considerate dacice din limba româna, 90 se regasesc si în albaneza. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de baza ale celor doua limbi (brad, mânz, gât, buza, etc.) si apartin evident unui fond arhaic.
  
• Exista multe alte asemanari: sunetul a comun celor 2 limbi (scris ë în albaneza), trecerea lui n în r (rotacismul lui n), ritmul cuvintelor (/ \ _ ), articolul postpus - la acestea se mai adauga si numeroase evolutii de cuvinte, dar pe care nu le mai mentionez în acest articol.
  
• Orice lingvist recunoaste în aceste asemanari un fond comun si nu simple împrumuturi datorate convietuirii pe acelasi teritoriu. Este evidenta înrudirea genetica dintre cele doua popoare.
  
• Albaneza, desi nu este o limba romanica, prezinta o componenta latina importanta. Trebuie remarcat ca elementul latin vechi este foarte asemanator cu cel al românei: vocalism identic si diferit de cel al celorlalte limbi romanice, folosirea dubla a articolului, aceeasi forma pentru genitiv si dativ (desi exista cele doua cazuri distincte), multe cuvinte care lipsesc în celelalte limbi romanice sau care au primit un sens nou doar în cele doua limbi, s.a. Trebuie subliniat ca aceasta apropiere nu exista si între albaneza si dalmata, limba vorbita de ilirii romanizati de pe coasta Adriaticei, deci albaneza trebuie sa se fi format în sfera romanitatii balcanice estice.
  
  
• În continuare voi aduce argumente care demonstreaza ca albanezii sunt urmasi ai dacilor neromanizati.
  
• Aceasta teorie este sustinuta de lingvisti renumiti, precum italianul Giuliano Bonfante sau bulgarul Vladimir Georgiev. Savantii albanezi sunt în general adeptii originii ilire, dar de obiectivismul lor ne putem îndoi, fiind evidenta dorinta de a-si sustine autohtonia.
  
• Din pacate istoricii si lingvistii români s-au ocupat prea putin de aceasta problema, analizând-o doar în contextul argumentarii continuitatii.
  
  
  11. Originea albanezilor
  
• Sa spunem pentru început ca originea albanezilor este la fel de problematica ca si cea a românilor, deoarece si unii si altii apar în istoria scrisa abia în secolul X.
  
• În a doua jumatate a primului mileniu patria albanezilor a fost regiunea oraselor Nis, Skopje, Stip - acest lucru este dovedit în primul rând chiar de numele acestor orase, care prezinta o evolutie fonetica albaneza.
  
• Exista numeroase argumente împotriva autohtoniei albanezilor în Albania de azi si a descendentei lor ilire: numele oraselor (Dures, Skoder) si restul toponimiei în general slava; terminologia maritima care este în întregime împrumutata, ocupatia principala reprezentata de pastorit.
  
• Lipsa cuvintelor grecesti antice în limba albaneza, împreuna cu prezenta a numeroase cuvinte latine, îi exclude pe stramosii albanezilor din teritoriul de limba greaca, care cuprindea si jumatatea sudica a actualei Albanii.
  
  
• Dar, orice studiu al originii albanezilor trebuie sa porneasca în primul rând de la legaturile strânse dintre româna si albaneza. Interpretarea acestora nu poate sa duca decât la concluzia ca românii si albanezii au reprezentat cândva acelasi popor, din care o parte a fost romanizata, iar alta nu. Faptul ca mai mult de jumatate din cuvintele de fond, preromanice, din limba româna se regasesc doar în albaneza, ne împiedica sa acceptam ideea ca la baza celor doua limbi moderne s-au aflat doua limbi diferite, doar într-o anumita masura înrudite între ele.
  
• Originea ilira a albanezilor devine astfel foarte improbabila. Se stie ca Peninsula Balcanica (partea centrala si nordica) a fost locuita în antichitate de trei mari popoare: iliri, traci si daci - cu observatia ca dacii erau într-o anumita masura înruditi cu tracii. Linia despartitoare între iliri si grupul daco-tracic a fost situata probabil pe râurile Vardar si Morava, desi apartenenta etnica a populatiilor care au locuit centrul Balcanilor este destul de incerta. Toate informatiile pe care le avem (texte antice, toponimie, antroponimie) separa net pe daco-traci de iliri, deci nici ideea unor limbi foarte asemanatoare nu poate fi acceptata.
  
• Teoria solida a continuitatii românilor la nordul Dunarii, ne conduce catre o origine dacica, eventul daco-tracica a albanezilor.
  
  
• Centrul Balcanilor, regiunea Nis, Skopje, Stip, a fost pentru multe secole sub influenta limbii latine (este situat la nord de linia Jirecek). Pentru aceasta regiune dovezile indica un amestec de populatii dacice, tracice si ilire.
  
• Mai spre est, Muntii Balcani separa teritoriul romanizat, de-a lungul Dunarii, de cel grecizat din sud. În aceasta parte nu se poate imagina pastrarea unui numeros popor neromanizat si care în plus nu a suferit de loc influenta limbii grecesti.
  
• Lingvistul bulgar Vladimir Georgiev, bun cunoscator al limbii trace, a demonstrat pe baza unor fenomene fonetice ca limba daca este mai apropiata de albaneza decât limba traca (totusi, masura în care trebuie sa deosebim limba daca de cea traca nu ne este bine cunoscuta).
  
  
  12. Albanezii - daci neromanizati
  
• Pentru o prezenta dacica la sud de Dunare, în centrul Balcanilor, pledeaza nu numai localitatile cu terminatia specifica dacilor (dava), ci si informatiile istorice despre mutarea, o data a 100.000, iar alta data a 50.000 de daci de la nordul Dunarii (aceste colonizari au avut înaintea cuceririi Daciei de catre romani, în timpul domniilor lui Claudius si a lui Augustus).
  
• Dar, originea albanezilor nu trebuie sa fie explicata doar pe baza dacilor sau tracilor care au locuit la începutul erei crestine pe acest teritoriu. Alte dovezi vin în sprijinul unei migratii a dacilor neromanizati de la nordul Dunarii, care a avut loc mai târziu, în secolul IV.
  
• Aceasta migratie este necesara si datorita romanizarii evidente a centrului Balcanilor timp de mai multe secole, deci fiind destul de improbabila pastrarea unei mari populatii neromanizate.
  
• Ceea ce frapeaza în primul rând este faptul ca dintre cele 90 de cuvinte comune daco-românei cu albaneza, mai putin de jumatate se întâlnesc si la dialectele sud-dunarene ale românei (la macedoromâni si la meglenoromâni). În plus, la acestea este absenta o caracteristica importanta care leaga cele doua limbi, si anume rotacismul lui n (prezent în albaneza doar la dialectul sudic). Mai adaug ca rotacismul se întâlneste la istroromâni si la românii din Crisana si Maramures - istroromânii sunt evident originari din regiunile vestice ale teritoriului de formare a poporului român.
  
  
• Aceste fapte sugereaza migrarea unor daci neromanizati, ramasi în afara provinciei romane Dacia, dar dovezile nu se opresc aici. Un fapt de prima importanta este reprezentat de mutarea întregului neam al carpilor în Imperiul Roman, în ultimii ani ai secolului III. Aceasta informatie este regasita la trei autori antici si este în plus confirmata arheologic.
  
• Carpii, trib dacic locuind în Moldova, a cunoscut o dezvoltare deosebita în cursul secolului III, atacând în numeroase rânduri Dacia si alte provincii romane. La sfârsitul secolului III se constata disparitia culturii carpilor, parasirea asezarilor si ocuparea Moldovei de catre goti. Migrarea carpilor devine astfel o certitudine. Se stie si locul unde au fost colonizati carpii în imperiu, si anume în regiunea orasului actual Pecs, din Ungaria. Totusi, nu putem fi atât de categorici încât sa sustinem disparitia completa a carpilor de la nordul Dunarii: exista informatii despre carpi care continua sa atace imperiul, iar urme ale acestora s-au descoperit în Dacia abandonata de romani.
  
  
• Din toate aceste elemente, putem trage concluziile referitoare la stramosii albanezilor.
  
• Albanezii s-au format prin amestecul dintre daci migrati de la nordul Dunarii cu populatia neromanizata, daco-traco-ilira, din centrul Balcanilor, limba daca fiind cea care s-a impus.
  
• Migratia carpilor colonizati în regiunea Pecs, la care s-au alaturat probabil si daci din nord-vestul Daciei (atestati arheologic în numar mare în secolele III-IV), catre centrul Balcanilor, a avut loc cu ocazia invaziei devastatoare a hunilor (sfârsitul secolului IV). Este cunoscut faptul ca invazia hunilor a provocat dislocari de populatii, exemplul cel mai bun fiind acela al gotilor care au parasit Moldova si estul Munteniei, mutându-se în Imperiu. Chiar Attila, la mijlocul secolului V când centrul Imperiului hun este asezat între Dunare si Tisa, cere sa îi fie înapoiati supusii care si-au parasit asezarile pentru a se stabili în Imperiu Bizantin
  
• Astfel, înaintea sosirii slavilor, proto-albanezii locuiesc regiunea Nis, Skopje, Stip, de unde mai târziu (secolele IX-X) se vor muta spre sud-vest, ocupând teritoriul Albaniei actuale. Putem accepta totusi si o extensiune mai spre vest a leaganului albanezilor, cuprinzând o parte din Muntii Dinarici, dar mai greu de precizat.
  
  
• Voi încheia cu un ultim fapt de natura lingvistica, referitor la denumirea Muntiilor Carpati. Acest toponim, în legatura evidenta si cu numele carpilor, nu are nici un înteles în limba româna (lucru valabil pentru întreaga toponimie pastrata din vremea dacilor). Dar exista totusi o limba care poate explica acest nume: în albaneza, cuvântul ‘carpë’ înseamna ‘stânca’, deci Carpatii nu sunt altceva decât ‘Stâncosii’.
  
  

[Previous] [Home] [Poze]