EPILOG
Si au zis apostolii către Domnul: Sporeste-ne credinta!
(Luca 17,5)
Bătrânul Paisie spunea că Hristos, dincolo de sirul nesfârsit al zguduitoarelor minuni pe care le-a săvârsit, a lăsat înadins anumite lucruri nelimpezite până la capăt în Evanghelie, spre a-i da în acest mod omului posibilitatea de a-si dovedi buna dispozitie, astfel încât credinta sa să nu izvorască din constrângere (spre exemplu, din multimea unor dovezi zdrobitoare), ci să fie rodul bunei sale intentii. In acest fel, credinta devine si o lucrare proprie a omului, vrednică de laudă si de răsplată din partea lui Dumnezeu.
Asemeni necredintei, nici credinta în Dumnezeu nu are o bază stiintifică. Este totusi adevărat că stiinta contemporană furnizează tot mai numeroase indicii ale existentei lui Dumnezeu. însă hotărâtoare în privinta refuzului sau asumării credintei în Dumnezeu rămân intentia si calitatea fiecărei persoane în parte.
Desigur, această alegere are consecinte dintre cele mai marcante pentru viata individului. Omul în al cărui suflet se naste credinta dobândeste o putere uriasă care îl transgresează într-o dimensiune spirituală vesnică. El cunoaste realităti extrem de profunde, însă nu printr-un demers rational obisnuit, ci prin credintă si mai ales prin experientă. Credinta determină în chipul cel mai firesc faptele credintei; acestea, la rândul lor, aduc cunoastere spirituală, care călăuzeste la o tot mai profundă si mai intensă credintă. Astfel este parcurs într-o continuă ascensiune drumul credintei, până ce omul ajunge la credinta desăvârsită.
Punctul crucial îl constituie prima circumstantă în care persoana va actiona într-o manieră care se fundamentează pe credintă. în acest punct, omul trebuie să facă un salt semnificativ, depăsindu-si îndoielile si ezitările care de obicei sunt de natură să bulverseze si chiar să ne întrerupă brutal călătoria. Saltul este posibil printr-o miscare sufletească energică, hotărâtoare, în virtutea căreia omul să actioneze bazându-se pe intentia sa lăuntrică profundă, si să înainteze astfel pe cale. Acest act al său va fi motorul experientelor credintei si al cunoasterii spirituale. Mai departe, dificultătile si intensitatea luptei sufletesti vor creste analog cu progresul spiritual al luptătorului. Stacheta se va ridica putin câte putin, până ce atletul va ajunge la credinta desăvârsită.
Ezitările si îndoielile pe care suntem chemati să le biruim prin credintă sunt reale, iar primejdiile - cât se poate de palpabile. Există vrăjmasi de temut care se străduiesc să ne abată de pe calea adevărului si să ne distrugă. De aceea, este vital să putem opera totdeauna distinctia între himeră si realitate, între întuneric si lumină, între rătăcire si adevăr, între credinta gresită si cea adevărată.
Profunzimile credintei sunt imposibil de sondat cu instrumente rationale. Rădăcina ei este dumnezeiască, iar puterea ei de neimaginat. Hristos subliniază acest lucru, adresându-se tuturor generatiilor de peste veacuri: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veti avea credintă cât un grăunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi vouă cu neputintă (Matei 17, 20). Desigur, astfel de cuvinte pot părea mari; însă atunci când ele sunt însotite de nenumărate fapte lipsite de orice echivoc, atunci trebuie să le dăm crezare si să ni le însusim ca atare. Minunile înfricosătoare pe care le-a săvârsit si le săvârseste Hristos sunt întărite prin marile minuni pe care le-au săvârsit neîncetat de-a lungul veacurilor si le săvârsesc în egală măsură astăzi cei care au crezut si cred nestrămutat în El, precum Domnul însusi făgăduise: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face si el lucrările pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12).
Există astfel un neîntrerupt lant de aur care, pornind de la Hristos, se continuă cu sfintii apostoli, cu părintii apostolici, cu ascetii pustiurilor Egiptului, cu marii capadocieni, cu ierarhii, mucenicii si monahii isihasti de pretutindeni, si care îsi prelungeste zalele până în zilele noastre, cu nenumărati părinti plini de harismele Duhului Sfânt, precum staretul Iacov sau bătrânii aghioriti Paisie, Porfirie, Iosif si Efrem. Toti acestia au săvârsit o multime de minuni prin credinta în Iisus Hristos: i-au tămăduit cu desăvârsire pe demonizati, pe paralitici, pe cancerosi, pe orbi, si nu o dată au înviat oameni din morti! Iar aceasta acum, în zilele noastre, în chiar mijlocul nostru! S-au scris deja rafturi de cărti reunind asemenea mărturii, extrem de riguros atestate. Si totusi, nici măcar aceasta nu este roadă cea mai înaltă si mai râvnită a credintei. Rezultatul ei final, si totodată telul nostru suprem, este cel pe care ni-1 revelează Sfânta Scriptură, vorbind despre Hristos: Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică (Ioan 3, 15).
De ce există însă oameni care, desi au auzit despre Hristos, totusi nu cred? Răspunsul ne vine si de această dată din partea lui Hristos: Oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3, 19). Fireste, printr-o asemenea atitudine, astfel de oameni se osândesc pe ei însisi să trăiască pe pământ o viată cu totul grosieră, ancorată strict în sfera materiei, rupti de izvoarele spirituale ale lumii, lipsiti de Dumnezeu. Dacă rămân consecventi acestei tragice optiuni până la sfârsitul vietii lor, atunci prăbusirea lor ontologică se consfinteste pentru eternitate, în sensul unei despărtiri vesnice de Dumnezeu, al unei suferinte vesnice, al unei morti spirituale asumate de bună voie. Acesta este iadul...
Invătăturile lui Hristos, Sfintele Taine pe care le-a temeluit, minunile săvârsite de El, toate detaliile vietii Sale, desi sunt exprimate prin mijloace omenesti, ele transcend la modul absolut ratiunea umană, simturile si limbajul comun. Provin întru totul de la Dumnezeu. Si, întrucât fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înteleaptă decât întelepciunea lor (I Cor. 1, 25), nimeni nu poate scruta adâncimile dumnezeiesti printr-un simplu efort mental. Prin însăsi natura ei, gândirea omenească este inaptă să investigheze exhaustiv tainele lui Dumnezeu, fapt subliniat si de apostolul Pavel: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (ICor. 1,18).
Omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a participa la viata Lui, pentru a deveni Dumnezeu prin har. Altfel spus, toate însusirile pe care Dumnezeu le posedă prin firea Lui (atotcunoasterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea etc), omul le va dobândi ca o ofrandă a iubirii lui Dumnezeu, exact asa precum în dar am primit si viata pe care o trăim.
Această îndumnezeire a omului se lucrează treptat, în măsura în care inima omului, intentia lui, năzuinta lui cea mai profundă se statornicesc pe calea binelui. Cu cât vointa lui se lasă îmboldită spre rău, cu atât el se îndepărtează mai mult de harul lui Dumnezeu si se îndreaptă mai alarmant spre întunericul fiintei, spre descrestere ontologică, spre iad.
Tocmai datorită originii sale divine, omul poartă adânc întipărit în sufletul său dorul după Dumnezeu, dorul de îndumnezeire. în absolut nimic altceva nu-si poate găsi împlinirea sufletul omenesc. Nimic mai putin decât atât nu este vrednic de firea lui. Si exact acest dor binecuvântat după îndumnezeire se străduieste să ni-1 pervertească Diavolul, astfel încât să ne deturneze de la tinta noastră. Este strategia lui predilectă: de a corupe miscările ontologice firesti ale omului.
Asadar, Diavolul a pervertit acest dor de îndumnezeire - înteleasă ca restaurare, prin harul lui Dumnezeu, a stării omului de dinainte de cădere - în dorintă de autoîndumnezeire. Ispititorul ne sopteste cu perfidie: „Singur, omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Esti Dumnezeu, numai că nu o stii!“.
Prin momeala autoîndumnezeirii (Veti fi ca Dumnezeu... - Facere 3, 5), Diavolul i-a condus pe cei întâi ziditi la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, la izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decăderea ontologică, la pierderea harismelor duhovnicesti. Viata omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu si a dobândit o serie de însusiri ale existentei animale: Omul, fiind în cinste, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor (Ps. 48, 12). Prin cădere, el a devenit stricăcios, a cunoscut boala si, în cele din urmă, moartea. Plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23).
In Cartea Facerii, cea dintâi a Vechiului Testament, este descris detailat acest moment fatal pentru întregul neam omenesc. Uriasa catastrofa ontologică pe care a suferit-o natura umană prin căderea protopărintilor, si care se transmitea din generatie în generatie, nu putea fi înlăturată decât de Dumnezeu însusi. Orice efort omenesc în acest sens era absolut insignifiant. Drept urmare, Dumnezeu S-a întrupat, asumându-Si astfel plenar natura umană, si prin lucrarea Sa, prin faptele si învătăturile Sale, dar mai ales prin Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul către îndumnezeire. Este drumul pe care în chip fericit îl parcurg până la capăt sfintii.
De-a lungul întregii istorii, Diavolul face uz de aceeasi veche capcană, autoîndumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cădere a omului. Ce îi făgăduiesc fiecărei persoane în parte învătăturile orientale inspirate nemijlocit de către Diavol si îngerii săi? Exact acelasi lucru prin care Diavolul îi înselase pe Adam si Eva în Rai: „Vei deveni Dumnezeu!“. In ce fel? Prin exercitiile yoga, prin tehnicile de meditatie, prin ceremoniile si jertfele aduse demonilor.
Este tocmai ceea ce a dorit Diavolul însusi: să devină Dumnezeu. Si voi pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preaînalt, si voi fi asemenea Lui, a gândit arhanghelul Lucifer, si a căzut cu înfricosătoare cădere, devenind Diavol. Din arhanghel prealuminos, care răspândea pretutindeni în jur dumnezeiasca lumină necreată, a devenit demon preaîntunecat. Cu această boală spirituală se va strădui până la sfârsitul veacurilor să-1 contamineze si pe om.
Diavolul si îngerii săi căzuti nu-si află în nimic altceva mai multă satisfactie decât în a fi socotiti dumnezei, si a fi adorati ca atare. Prin insuflarea directă a teoriilor religioase orientale, demonii urmăresc asadar să-1 antreneze pe om într-o dublă cădere: aceea de a-i venera pe ei, si aceea de a se venera pe sine însusi, în locul lui Dumnezeu.
Cine le mai poate veni în ajutor celor înselati de Satana într-o asemenea măsură? Numai Acela Care S-a făcut om pentru a-i mântui pe cei zdrobiti cu inima, Acela Care S-a pogorât pe pământ ca să afle oaia cea pierdută(y. Luca 15, 4), Acela Care a venit nu ca să judece, ci ca să-l mântuiască pe om (v. Ioan 12, 47), Acela Care ne-a iubit atât de mult, încât a primit să Se răstignească pentru noi, Preabunul si Atotputernicul Hristos Dumnezeu. El Se revelează pe Sine omului într-o relatie vie, personală, în interiorul Bisericii pe care El însusi a întemeiat-o spre a exista până la sfârsitul veacurilor.
Pentru ca omul să-si improprieze această revelatie, trebuie să intre în staulul duhovnicesc al Bisericii. Aici îl va întâlni pe Singurul Dumnezeu Adevărat, pe care îl va cunoaste prin experienta nemijlocită a comuniunii personale. Felul de vietuire al omului este cel care determină profunzimile acestei comuniuni. Când omul îsi armonizează modul de viată cu voia lui Dumnezeu, cu poruncile lui Hristos, atunci începe să se asemene cu Dumnezeu, să devină Dumnezeu prin har si părtas al celor mai adânci taine ale vietii.
Această revelatie care se amplifică gradat poate ajunge - prin rugăciune - până la vederea Luminii necreate a Sfintei Treimi, în care persoana umană se uneste ontologic, în mod constient si real, cu Dumnezeu. Omul trăieste în Dumnezeu si Dumnezeu trăieste în om. Omul devine teofor si cunoaste tainele lui Dumnezeu prin trăire, participând el însusi la viata dumnezeiască.
Cei care au ajuns la asemenea măsuri duhovnicesti devin capabili să ne învete si să ne transmită si nouă ceea ce trăiesc ei, si astfel să ne călăuzească si pe noi la cunoasterea treptată si la iubirea Adevăratului Dumnezeu. Un astfel de om a fost părintele Paisie. El ne-a dăruit nu numai inima sa, ci si întreaga sa experientă, pusă în slujba îndrumării noastre sufletesti către dragostea lui Hristos.
Să urmăm asadar pasii bătrânului si ai tuturor sfintilor de peste veacuri, si să-i chemăm neîncetat în rugăciuni, astfel încât fiecare dintre noi să dobândească experienta lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Atunci toate se vor aseza pe făgasul lor firesc: vom deosebi adevărul de minciună, realitatea de imaginar, lumina de întuneric. Căci nu există nimic mai însemnat, mai de trebuintă, mai înalt în această lume decât cunoasterea si iubirea Adevăratului Dumnezeu.
Pentru că ceea ce se pierde sau se câstigă la sfârsitul oricărei călătorii omenesti în această lume nu este nimic mai putin decât viata vesnică.
(Luca 17,5)
Bătrânul Paisie spunea că Hristos, dincolo de sirul nesfârsit al zguduitoarelor minuni pe care le-a săvârsit, a lăsat înadins anumite lucruri nelimpezite până la capăt în Evanghelie, spre a-i da în acest mod omului posibilitatea de a-si dovedi buna dispozitie, astfel încât credinta sa să nu izvorască din constrângere (spre exemplu, din multimea unor dovezi zdrobitoare), ci să fie rodul bunei sale intentii. In acest fel, credinta devine si o lucrare proprie a omului, vrednică de laudă si de răsplată din partea lui Dumnezeu.
Asemeni necredintei, nici credinta în Dumnezeu nu are o bază stiintifică. Este totusi adevărat că stiinta contemporană furnizează tot mai numeroase indicii ale existentei lui Dumnezeu. însă hotărâtoare în privinta refuzului sau asumării credintei în Dumnezeu rămân intentia si calitatea fiecărei persoane în parte.
Desigur, această alegere are consecinte dintre cele mai marcante pentru viata individului. Omul în al cărui suflet se naste credinta dobândeste o putere uriasă care îl transgresează într-o dimensiune spirituală vesnică. El cunoaste realităti extrem de profunde, însă nu printr-un demers rational obisnuit, ci prin credintă si mai ales prin experientă. Credinta determină în chipul cel mai firesc faptele credintei; acestea, la rândul lor, aduc cunoastere spirituală, care călăuzeste la o tot mai profundă si mai intensă credintă. Astfel este parcurs într-o continuă ascensiune drumul credintei, până ce omul ajunge la credinta desăvârsită.
Punctul crucial îl constituie prima circumstantă în care persoana va actiona într-o manieră care se fundamentează pe credintă. în acest punct, omul trebuie să facă un salt semnificativ, depăsindu-si îndoielile si ezitările care de obicei sunt de natură să bulverseze si chiar să ne întrerupă brutal călătoria. Saltul este posibil printr-o miscare sufletească energică, hotărâtoare, în virtutea căreia omul să actioneze bazându-se pe intentia sa lăuntrică profundă, si să înainteze astfel pe cale. Acest act al său va fi motorul experientelor credintei si al cunoasterii spirituale. Mai departe, dificultătile si intensitatea luptei sufletesti vor creste analog cu progresul spiritual al luptătorului. Stacheta se va ridica putin câte putin, până ce atletul va ajunge la credinta desăvârsită.
Ezitările si îndoielile pe care suntem chemati să le biruim prin credintă sunt reale, iar primejdiile - cât se poate de palpabile. Există vrăjmasi de temut care se străduiesc să ne abată de pe calea adevărului si să ne distrugă. De aceea, este vital să putem opera totdeauna distinctia între himeră si realitate, între întuneric si lumină, între rătăcire si adevăr, între credinta gresită si cea adevărată.
Profunzimile credintei sunt imposibil de sondat cu instrumente rationale. Rădăcina ei este dumnezeiască, iar puterea ei de neimaginat. Hristos subliniază acest lucru, adresându-se tuturor generatiilor de peste veacuri: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veti avea credintă cât un grăunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi vouă cu neputintă (Matei 17, 20). Desigur, astfel de cuvinte pot părea mari; însă atunci când ele sunt însotite de nenumărate fapte lipsite de orice echivoc, atunci trebuie să le dăm crezare si să ni le însusim ca atare. Minunile înfricosătoare pe care le-a săvârsit si le săvârseste Hristos sunt întărite prin marile minuni pe care le-au săvârsit neîncetat de-a lungul veacurilor si le săvârsesc în egală măsură astăzi cei care au crezut si cred nestrămutat în El, precum Domnul însusi făgăduise: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face si el lucrările pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12).
Există astfel un neîntrerupt lant de aur care, pornind de la Hristos, se continuă cu sfintii apostoli, cu părintii apostolici, cu ascetii pustiurilor Egiptului, cu marii capadocieni, cu ierarhii, mucenicii si monahii isihasti de pretutindeni, si care îsi prelungeste zalele până în zilele noastre, cu nenumărati părinti plini de harismele Duhului Sfânt, precum staretul Iacov sau bătrânii aghioriti Paisie, Porfirie, Iosif si Efrem. Toti acestia au săvârsit o multime de minuni prin credinta în Iisus Hristos: i-au tămăduit cu desăvârsire pe demonizati, pe paralitici, pe cancerosi, pe orbi, si nu o dată au înviat oameni din morti! Iar aceasta acum, în zilele noastre, în chiar mijlocul nostru! S-au scris deja rafturi de cărti reunind asemenea mărturii, extrem de riguros atestate. Si totusi, nici măcar aceasta nu este roadă cea mai înaltă si mai râvnită a credintei. Rezultatul ei final, si totodată telul nostru suprem, este cel pe care ni-1 revelează Sfânta Scriptură, vorbind despre Hristos: Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică (Ioan 3, 15).
De ce există însă oameni care, desi au auzit despre Hristos, totusi nu cred? Răspunsul ne vine si de această dată din partea lui Hristos: Oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3, 19). Fireste, printr-o asemenea atitudine, astfel de oameni se osândesc pe ei însisi să trăiască pe pământ o viată cu totul grosieră, ancorată strict în sfera materiei, rupti de izvoarele spirituale ale lumii, lipsiti de Dumnezeu. Dacă rămân consecventi acestei tragice optiuni până la sfârsitul vietii lor, atunci prăbusirea lor ontologică se consfinteste pentru eternitate, în sensul unei despărtiri vesnice de Dumnezeu, al unei suferinte vesnice, al unei morti spirituale asumate de bună voie. Acesta este iadul...
Invătăturile lui Hristos, Sfintele Taine pe care le-a temeluit, minunile săvârsite de El, toate detaliile vietii Sale, desi sunt exprimate prin mijloace omenesti, ele transcend la modul absolut ratiunea umană, simturile si limbajul comun. Provin întru totul de la Dumnezeu. Si, întrucât fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înteleaptă decât întelepciunea lor (I Cor. 1, 25), nimeni nu poate scruta adâncimile dumnezeiesti printr-un simplu efort mental. Prin însăsi natura ei, gândirea omenească este inaptă să investigheze exhaustiv tainele lui Dumnezeu, fapt subliniat si de apostolul Pavel: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (ICor. 1,18).
Omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a participa la viata Lui, pentru a deveni Dumnezeu prin har. Altfel spus, toate însusirile pe care Dumnezeu le posedă prin firea Lui (atotcunoasterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea etc), omul le va dobândi ca o ofrandă a iubirii lui Dumnezeu, exact asa precum în dar am primit si viata pe care o trăim.
Această îndumnezeire a omului se lucrează treptat, în măsura în care inima omului, intentia lui, năzuinta lui cea mai profundă se statornicesc pe calea binelui. Cu cât vointa lui se lasă îmboldită spre rău, cu atât el se îndepărtează mai mult de harul lui Dumnezeu si se îndreaptă mai alarmant spre întunericul fiintei, spre descrestere ontologică, spre iad.
Tocmai datorită originii sale divine, omul poartă adânc întipărit în sufletul său dorul după Dumnezeu, dorul de îndumnezeire. în absolut nimic altceva nu-si poate găsi împlinirea sufletul omenesc. Nimic mai putin decât atât nu este vrednic de firea lui. Si exact acest dor binecuvântat după îndumnezeire se străduieste să ni-1 pervertească Diavolul, astfel încât să ne deturneze de la tinta noastră. Este strategia lui predilectă: de a corupe miscările ontologice firesti ale omului.
Asadar, Diavolul a pervertit acest dor de îndumnezeire - înteleasă ca restaurare, prin harul lui Dumnezeu, a stării omului de dinainte de cădere - în dorintă de autoîndumnezeire. Ispititorul ne sopteste cu perfidie: „Singur, omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Esti Dumnezeu, numai că nu o stii!“.
Prin momeala autoîndumnezeirii (Veti fi ca Dumnezeu... - Facere 3, 5), Diavolul i-a condus pe cei întâi ziditi la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, la izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decăderea ontologică, la pierderea harismelor duhovnicesti. Viata omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu si a dobândit o serie de însusiri ale existentei animale: Omul, fiind în cinste, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor (Ps. 48, 12). Prin cădere, el a devenit stricăcios, a cunoscut boala si, în cele din urmă, moartea. Plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23).
In Cartea Facerii, cea dintâi a Vechiului Testament, este descris detailat acest moment fatal pentru întregul neam omenesc. Uriasa catastrofa ontologică pe care a suferit-o natura umană prin căderea protopărintilor, si care se transmitea din generatie în generatie, nu putea fi înlăturată decât de Dumnezeu însusi. Orice efort omenesc în acest sens era absolut insignifiant. Drept urmare, Dumnezeu S-a întrupat, asumându-Si astfel plenar natura umană, si prin lucrarea Sa, prin faptele si învătăturile Sale, dar mai ales prin Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul către îndumnezeire. Este drumul pe care în chip fericit îl parcurg până la capăt sfintii.
De-a lungul întregii istorii, Diavolul face uz de aceeasi veche capcană, autoîndumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cădere a omului. Ce îi făgăduiesc fiecărei persoane în parte învătăturile orientale inspirate nemijlocit de către Diavol si îngerii săi? Exact acelasi lucru prin care Diavolul îi înselase pe Adam si Eva în Rai: „Vei deveni Dumnezeu!“. In ce fel? Prin exercitiile yoga, prin tehnicile de meditatie, prin ceremoniile si jertfele aduse demonilor.
Este tocmai ceea ce a dorit Diavolul însusi: să devină Dumnezeu. Si voi pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preaînalt, si voi fi asemenea Lui, a gândit arhanghelul Lucifer, si a căzut cu înfricosătoare cădere, devenind Diavol. Din arhanghel prealuminos, care răspândea pretutindeni în jur dumnezeiasca lumină necreată, a devenit demon preaîntunecat. Cu această boală spirituală se va strădui până la sfârsitul veacurilor să-1 contamineze si pe om.
Diavolul si îngerii săi căzuti nu-si află în nimic altceva mai multă satisfactie decât în a fi socotiti dumnezei, si a fi adorati ca atare. Prin insuflarea directă a teoriilor religioase orientale, demonii urmăresc asadar să-1 antreneze pe om într-o dublă cădere: aceea de a-i venera pe ei, si aceea de a se venera pe sine însusi, în locul lui Dumnezeu.
Cine le mai poate veni în ajutor celor înselati de Satana într-o asemenea măsură? Numai Acela Care S-a făcut om pentru a-i mântui pe cei zdrobiti cu inima, Acela Care S-a pogorât pe pământ ca să afle oaia cea pierdută(y. Luca 15, 4), Acela Care a venit nu ca să judece, ci ca să-l mântuiască pe om (v. Ioan 12, 47), Acela Care ne-a iubit atât de mult, încât a primit să Se răstignească pentru noi, Preabunul si Atotputernicul Hristos Dumnezeu. El Se revelează pe Sine omului într-o relatie vie, personală, în interiorul Bisericii pe care El însusi a întemeiat-o spre a exista până la sfârsitul veacurilor.
Pentru ca omul să-si improprieze această revelatie, trebuie să intre în staulul duhovnicesc al Bisericii. Aici îl va întâlni pe Singurul Dumnezeu Adevărat, pe care îl va cunoaste prin experienta nemijlocită a comuniunii personale. Felul de vietuire al omului este cel care determină profunzimile acestei comuniuni. Când omul îsi armonizează modul de viată cu voia lui Dumnezeu, cu poruncile lui Hristos, atunci începe să se asemene cu Dumnezeu, să devină Dumnezeu prin har si părtas al celor mai adânci taine ale vietii.
Această revelatie care se amplifică gradat poate ajunge - prin rugăciune - până la vederea Luminii necreate a Sfintei Treimi, în care persoana umană se uneste ontologic, în mod constient si real, cu Dumnezeu. Omul trăieste în Dumnezeu si Dumnezeu trăieste în om. Omul devine teofor si cunoaste tainele lui Dumnezeu prin trăire, participând el însusi la viata dumnezeiască.
Cei care au ajuns la asemenea măsuri duhovnicesti devin capabili să ne învete si să ne transmită si nouă ceea ce trăiesc ei, si astfel să ne călăuzească si pe noi la cunoasterea treptată si la iubirea Adevăratului Dumnezeu. Un astfel de om a fost părintele Paisie. El ne-a dăruit nu numai inima sa, ci si întreaga sa experientă, pusă în slujba îndrumării noastre sufletesti către dragostea lui Hristos.
Să urmăm asadar pasii bătrânului si ai tuturor sfintilor de peste veacuri, si să-i chemăm neîncetat în rugăciuni, astfel încât fiecare dintre noi să dobândească experienta lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Atunci toate se vor aseza pe făgasul lor firesc: vom deosebi adevărul de minciună, realitatea de imaginar, lumina de întuneric. Căci nu există nimic mai însemnat, mai de trebuintă, mai înalt în această lume decât cunoasterea si iubirea Adevăratului Dumnezeu.
Pentru că ceea ce se pierde sau se câstigă la sfârsitul oricărei călătorii omenesti în această lume nu este nimic mai putin decât viata vesnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.