“CUIUL DACIC”

 

 

GOANA DUPA AURUL SARMISEGETUSEI.COMORILE DACICE SUNT FURATE CU HARTILE STATULUI ROMAN

Comorile dacice sunt furate cu hartile statului roman

Nu stiti unde sa sapati dupa comori la Sarmisegetuza Regia? Va aratam noi! * Statul roman a realizat harti amanuntite ale plasamentelor siturilor * Hartile au ajuns pe mana hotilor * UNESCO ameninta ca scoate vestigiile de pe lista patrimoniului mondial

In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro - civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati. Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii clandestini de comori, care au relatii puternice in zona clasei politice. Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute.

Vestigiile dacice din Muntii Orastiei ar putea fi scoase de pe lista UNESCO din cauza proastei administrari, dar si a furturilor masive, sub protectia politicenilor influenti. Nu e prima amenintare de acest fel. In anul 2003, fostul secretar de stat Ioan Opris anunta acelasi lucru: cetatile dacice ar putea fi scoase din patrimoniul mondial de valori. Interesant este ca Alexandru Mironov, secretar general al Comisiei Nationale a Romaniei pentru UNESCO, spune ca acest lucru nu se poate intampla: «Odata intrat pe listele UNESCO, un obiectiv nu mai poate fi scos de acolo. Ce inseamna nebunia asta?». Explicatia acestei nebunii ne conduce la ipoteza, simpla si directa, ca cineva din Romania are un interes deosebit pentru radierea cetatilor dacice din circuitul mondial de valori. Ca furtul sa fie "la liber". Altfel nu se explica... In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor, numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, respectiv 15 bratari dacice de aur. Pentru a intelege despre ce este vorba trebuie sa ne intoarcem in timp...

Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.

Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant. 

Megapolisul era format din mai multe nuclee legate intre ele

Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, (foto) cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata. 
Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei. „La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, ne-a spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.

drumul antic catre sarmisegetusa(peste 2000 de ani vechime)
discul solar-sarmisegetusa

Un oras predacic subteran

Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructi cu o vechime mult mai mare deca cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.

„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.

fotografie facuta de TERRA DACICA AETERNA-terradacica.ro

Hartile oficiale au ajuns la hotii de comori

Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO. Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori. Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. Singurul impediment in calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial. „Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie“, este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza? Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea ma mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?

sursa agentia.org

vineri, 17 decembrie 2010

PRIMA CIVILIZATIE A EUROPEI , CUCUTENI-TRIPOLIE

Un adevarat Eden egalitarian ar fi inflorit in partea central-estica a Europei acum aproximativ 7 000 ani. Savantii occidentali se declara fascinti de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei. In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

Arheologii au denumit-o Cucuteni dupa satul cu acelasi nume din apropierea Iasiului, unde in anul 1884 s-au descoperit primele vestigii apartinand acestei culturi. Apoi urme ale civilizatiei Cucuteni s-au descoperit pe teritoriul Ucrainei langa Kiev in anul 1897, unde a fost denumita Trypilia, ignorandu-se cu buna stiinta ca era vorba de una si aceeasi civilizatie Cucuteni, descoperita anterior in Romania.

 soborul zeitelor-cucuteni

 

Artefactele sunt alcatuite din statuete de lut si vase din acelasi material.
“Nici la ora actuala nu se cunoaste semnificatia simbolurilor pictate pe vase, precum si rolul statuetelor care reprezinta forme umane si animale. Mai mult decat atat, nu cunostem cu exactitate modul cum acei oameni isi tratau mortii, in ciuda excavatiilor recente nu am descoperit nici un mormant sau loc de crematie” declara Lacramioara Stratulat, director al Complexului Muzeal National din Iasi, in cadrul conferintei de presa premergatoare expozitiei din Vatican.

 

ginditorul de la tirpesti-civilizatia cucuteni

altar -civilizatia cucuteni

Cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate asezarile umane din Sumer si Egiptul Antic. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari. Aceste proto-orase de Cucuteni erau alcatuite din cladiri aranjate in cercuri concentrice. Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei. Productiile lor artistice erau dominate de linii repetate, cercuri si spirale care creau un efect de iluzie optica pe vasele care erau impodobite in acest mod unic.
Nici una dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezinta trasaturi grotesti sau furioase. Rarele statuete masculine au fetele acoperite de masti, in timp ce statuetele feminine sunt au picioare lungi si zvelte, sunt gratioase, fara masti si prezinta tatuaje pe corp.
Nu exista statuete cu sclavi inlantuiti sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizatii egalitariene si pacifiste, conform opiniilor istoricilor.
“Cunoasterea aprofundata a acesti culturi este foarte importanta…Suntem mandri ca aici a aparut cea mai importanta si avansata cultura neolitica din intreaga lume” afirma Romeo Dumitrescu, presedintele fundatiei Cucuteni pentru Mileniul trei, din Bucuresti.

Aşezările lor erau compuse din sute şi chiar mii de case. Casele aveau etaj. Putem compara această civilizaţie cu epoca marilor piramide egiptene. De fapt, e vorba de aceeaşi perioadă. Sigur, condiţiile climaterice de la noi n-au permis ca această cultură să evolueze la nivelul Egiptului, dar dacă analizăm doar ceramica din acele timpuri, ne putem da seama că aveau acest potenţial. În Egipt, Nilul aducea în fiecare an nămol îmbogăţit cu fosfate şi egiptenii nu îmbogăţeau adăugător pământul an de an ca să obţină o roadă bogată, ei îl zgâriau doar şi aruncau seminţele acolo. Aici situaţia era cu totul altfel şi tripolienii erau nevoiţi mereu să-şi schimbe locul de staţionare, pentru că, utilizat timp de 50,100 de ani, pământul nu mai dădea roade. Tripolienii îşi ardeau locuinţele înainte de plecare. Majoritatea locuinţelor găsite de arheologi sunt arse, era şi un ritual, ei purificau locul şi se strămutau în alt loc, unde luau totul de la început: construiau case, fortificaţii, temple etc. Deşi vasele datează de peste 6000 ani, culorile s-au păstrat intacte.     „Acesta este marele mister al ceramicii de Cucuteni. Privind-o, ea emană o magie care îţi linişteşte ochiul, dar, totodată, ridică atâtea semne de întrebare: ce simbolizează aceste ornamente, spirale, vârtejuri, forme ale vasului? Este foarte greu să reconstituim şi să înţelegem mentalitatea celui care confecţiona ceramica: ce dorea el să transmită, care era gândirea artistului din perioada Cucuteni-Tripolie? Este o ceramică deosebită ca şi structură morfologică, ca şi formă. Avem aici vase în formă de binoclu, dar şi trinoclu, dar acestea nu sunt vase utilitare. Şi atunci apare întrebarea: care era funcţia lor?” Erau obiecte de decor? Obiecte care puteau fi contemplate în locuinţe sau obiecte ritualice? Este foarte greu să găseşti un răspuns la această întrebar

marți, 14 decembrie 2010

VALEA REGILOR TRACI-O ISTORIE PIERDUTA (continuare)

Cat de mult este a noastra lumea tracilor? Poate cea a tracilor de dincolo de Balcani nu este a noastra decat in parte. Dar cea a dacilor dintre Dunare si Balcani este a noastra intru totul. Vremurile ne-au inlaturat-o din istorie si cine stie daca o va mai revendica cineva in manuale sau in constiinta urmasilor nostri. Bulgaria ramane tara de dincolo de Dunare, cu oamenii sai, cu istoria sa, in care regimul trecut nu a vrut sa se amestece, pentru a pastra buna vecinatate. Dunarea a devenit granita prin chiar mijlocul sufletului dac, involburata de un spirit slav potrivnic, ce refuza sa-si recunoasca substratul dacic sau romanesc, precum si stralucirea geniului vlah, fara de care Bulgaria nu ar fi avut istoria pe care o are. Ce avem totusi de invatat de la bulgari: sa pretuim ceea ce avem. Ei o fac. Noi, nu.

Dacii din sudul Dunarii

Poate ca nu in cautarea tracilor ar fi trebuit sa pornesc, ci in cautarea dacilor de pana la Muntii Balcani. Nu stim prea bine nici astazi care erau raporturile dintre daci si moesi, dintre daci si traci. Stim ca erau inruditi, poate dacii o ramura a tracilor, poate doua ramuri surori. Dar daca tracii sunt mai departe de lumea noastra, in schimb moesii au fost mereu in contact cu locuitorii de la nordul Dunarii. In vremea lui Augustus au avut loc transbordari uriase de populatie getica, de la nord de Dunare la sud. Multe cetati infloritoare au incetat brusc sa fiinteze, depopulate cu ordin de la Roma. In acest fel romanii incercau sa tina sub control granita de pe Dunare. Aceste sute de mii de daci adusi in sud au consolidat nucleul de dacism din Moesia. O a doua deplasare majora de daci, de la nord la sud, are loc in perioada retragerii aureliene, dupa anul 271, cand, pe langa armata si administratie, trec in sud si multe familii care doresc sa ramana in imperiu, pentru a fi protejate de invaziile migratorilor. Acolo ii gasesc, fireste, pe oamenii locului, frati de sange cu ei. Probabil ca astfel de treceri de o parte si de alta a apei nu au fost putine de-a lungul timpului. Nu e deloc intamplator faptul ca Aurelian creeaza in sudul Dunarii o noua provincie, Dacia Aureliana, impartita administrativ, ulterior, in Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea. Daca teritoriul acesta nu ar fi fost locuit de daci, Aurelian nu l-ar fi numit "Dacia". Ce s-a intamplat cu acesti daci? Cu limba lor? Cu zestrea lor culturala si genetica? Odata cu retragerea aureliana, Dunarea devine granita a imperiului, iar dacii sunt divizati, o parte in imperiu, o parte in afara lui. Acesta este inceputul sfarsitului in istorie. Insa doar in istorie, caci viata maselor, ce curge dincolo de istoria scrisa de invingatori, si-a urmat cursul neclintita. Asadar, daca din manuale nu putem afla mare lucru despre ce s-a intamplat cu acesti daci si cum de-am ajuns dupa atata timp sa fim doua tari straine pe doua maluri straine, putem incerca sa aflam altfel.

Bulgara si romana - surori nestiute

Nu inteleg mare lucru din limba bulgara. Asa cum probabil n-as intelege mai nimic nici din limba albaneza. Si totusi, romana, bulgara si albaneza formeaza nucleul a ceea ce lingvistii numesc "uniunea lingvistica balcanica". Adica aceste limbi, desi apartin unor familii diferite (bulgara e slava, albaneza traco-ilira, iar romana e considerata romanica), au, totusi, in comun, trasaturi foarte importante, care nu se regasesc decat aici, in Balcani. La aceasta "uniune" mai participa partial si greaca. Unii lingvisti au sustinut, fara prea mult temei, ca trasaturile acestea au aparut independent, in fiecare limba. Cei mai multi insa sunt de acord ca ele provin dintr-un substrat balcanic comun. Desi nu intelegem mare lucru din aceste limbi, pentru ca difera vocabularul, totusi, structura, scheletul lor fundamental, care este mult mai stabil decat cuvintele care adesea vin si pleaca, este asemanator. Iar aceste lucruri nu se imprumuta, ci se mostenesc. Asta inseamna ca bulgara s-a format pe un substrat asemanator cu romana. Aceasta limba slava sudica, ce difera de celelalte grupe de limbi slave, va fi purtatoarea unei intregi culturi ecleziastice, care va duce si la raspandirea alfabetului chirilic, impreuna cu slavona bisericeasca. Dar cine sa se mai intrebe care este originea reala a alfabetului chirilic, creat pe teritoriul dacic? El are, desigur, la baza, alfabetul grec. Insa bulgarii in nici un caz nu-si vor pune problema de unde au luat Chiril si Metodiu unele semne care nu exista in alfabetul grec si pentru care specialistii nu au gasit o origine. Noi am luat tot de la toata lumea si nimeni nu a imprumutat nimic de la noi - pare sa fie postulatul preferat al oamenilor de stiinta din domeniul lingvistic. Iar daca e vorba de slava, cu atat mai mult. Exista, totusi, cercetatori straini, precum Giuliano Bonfante sau Mario Enrietti, care sustin ca slava a devenit slava numai in urma contactului cu protoromana, cand si-a conturat principalele caracteristici. Dar vorbind strict de bulgara, putem spune ca aceasta este un fel de sora cu romana, poate sa-i zicem sora vitrega, caci cele doua surori au un parinte diferit si nu mai seamana la chip. Aici, in aceste trasaturi de limba, precum postpunerea articolului hotarat, formarea viitorului si a perfectului, evitarea infinitivului si altele, in spiritul limbii pe care lingvistii bulgari nu-l cerceteaza, iar cei romani nici atat, se ascund dacii din sudul Dunarii, abandona

Imperiul vlaho-bulgar

Au venit apoi vremuri tulburi, in care nu stim ce s-a intamplat cu urmasii dacilor de la sud de Dunare. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, nu a mai ramas nimic din neamul lor. Cand slavii au impanzit Peninsula Balcanica, dupa secolul al VI-lea, au asimiliat ce a mai ramas din urmele tracice, care fusesera expuse romanizarii. De fapt, ce au gasit slavii in actuala Bulgarie? Intre Dunare si Balcani, o populatie de sorginte dacica, ce vorbea ori vechea limba a dacilor, daca romanizarea nu apucase sa se produca, ori o protoromana. Cu alte cuvinte, bulgara este o limba slava cu substrat traco-dacic sau chiar stravechi romanesc. Cu populatia s-a intamplat la fel: slavii nu au exterminat populatia locala. Asa incat actuala etnie a bulgarilor trebuie sa aiba o componenta genetica foarte asemanatoare cu cea de la nordul Dunarii.

Dar ce s-a intamplat mai departe? Cand s-a pierdut, cel putin in memoria colectiva, legatura dintre nordul si sudul Dunarii? Probabil ca niciodata. Chiar daca dacii dispar din istorie, apar vlahii, urmasii acestora, al caror nume poate sa fi insemnat chiar "lupii". Ei sunt cei care, in numeroase randuri, vor scrie istoria Balcanilor. Si tot ei sunt cei carora li se va refuza, pana astazi, dreptul la istorie. Si nu este vorba doar de comunitatile compacte de vlasi sau vlahi (aromani, meglenoromani sau istroromani), ci de mase mari ce impanzeau peninsula Balcanica si o parte a Europei Centrale, despre care nimeni nu vorbeste. Ei sunt urmasii dacilor, ai dacilor liberi, ai dacilor din provinciile nord si sud-dunarene, ai dacilor bejeniti, plecati spre apus, dar si spre rasarit, cand urgia romana s-a abatut asupra tarii lor. Ei sunt oierii ce au impanzit Europa cu turmele lor, care au dat atatea nume romanesti muntilor si catunelor prin care si-au gasit adapost.

Acesti vlahi, firi aprige si neinfricate, au scris pagini din istoria Bulgariei. In iarna anilor 1185-1186, birurile Imperiului Bizantin devenisera atat de grele, incat vlahii, impreuna cu bulgarii, s-au rasculat. A luat nastere Imperiul romano-bulgar sau Taratul vlaho-bulgar, cunoscut in istoriografia moderna sub numele de Al II-lea Tarat Bulgar. Intemeietorii acestui tarat au fost trei frati de origine vlaha, din dinastia Asanestilor: Petru, Asan si Ionita Caloian. Toate sursele medievale sustin ca cei trei frati erau de neam vlah. Cu toate acestea, istoricii bulgari nu accepta originea lor vlaha si sustin ca erau bulgari, afirmand ca prin "vlahi", sursele medievale intelegeau "bulgari". Ei insisi s-au autointitulat "imparati ai vlahilor si bulgarilor". Capitala taratului a fost la Veliko Tarnovo, splendid oras medieval, ce si astazi pastreaza parfumul vremurilor trecute. Dinastia Asanestilor a stralucit timp de un secol si si-a impus dominatia in Balcani, luptand impotriva bizantinilor, a ungurilor si a cruciatilor. S-a stins dupa marea invazie tatara din 1241, dar imperiul a mai dainuit o vreme, destramandu-se spre sfarsitul secolului al XIV-lea, in mai multe state feudale, cucerite apoi de otomani. Bulgarii si-au sters din istorie numele de "vlah", refuzand sa accepte ca aceasta perioada de maxima glorie, libertate si stralucire ni s-a datorat in mare masura noua, romanilor.

sursa-formula as

vineri, 10 decembrie 2010

VALEA REGILOR TRACI SI COMORILE LOR

De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o adevarata coloana vertebrala a Europei.

Sunt pentru prima oara in Bulgaria. Pentru mine e o tara straina, cu o limba straina. Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele tarmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?

Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti "moesi" la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia. Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica. Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri.

Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inaintea erei noastre sa se adune sub coroana regelui Teres, formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inaintea erei noastre. Dar romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.e.n. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al VI-lea dupa era noastra, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic.

Totusi, ceva nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti "coincidente". Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se straduiesc sa studieze acest aspect.

FRESCE  DIN  MORMINTUL  TRAC  DE LA   KAZANLIK-BULGARIA

Valea Regilor Traci

Am pornit in cautarea dacilor si a tracilor de la sud de Dunare, intr-o zi de vara, strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak - acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci. Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese. Ca si acum, in antichitate, acesti munti trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.

 mormintul regelui trac de la shvestri-bulgaria(posibil mormint al regelui get Dromichete)

Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga. In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare. Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte. A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante, simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.

Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi, mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus. Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare, exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.

Mormantul regelui Seuthes

Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp, o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.

Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in "grobnita", cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka. Totusi, mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unui templu pagan. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete.

Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta. Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de "pregatiri" pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. - I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului.
Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa, asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte - de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. "Nu se stie", mi s-a spus: pot fi grecesti, scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.

Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii.        autor-aurora petan

 

Regele Decebal

Regele dac Decebal

Mare rege dac (87-106 en) fiu al lui Scorillo. I-a urmat la tron lui Duras. Strateg talentat, Decebal reuseste sa zdrobeasca armata trimisa impotriva sa de imparatul Domitian, sub comanda lui Cornelius Fuscus (87 en). Invins, un an mai tirziu la Tapae de Tetius Iulianus, incheie o pace onorabila, profitind de infringerea suferita de romani din partea qvazilor si marcomanilor. Conditiile pacii, favorabile romanilor (Decebal devenea rege clientelar al Romei si ceda anumite capete de pod in stinga Dunarii) au fost exploatate cu multa abilitate in folosul sau. Decebal utilizeaza sudsidiile, inginerii si instructorii militari, primiti conform conditiilor pacii, pentru a se intari in vederea viitoarelor ciocniri cu Roma, amplifica si desavirseste sistemul de fortificatii din Muntii Orastiei, isi echipeaza si instruieste oastea. Ajuns imparat in 98 en, Traian suspenda orice ajutor catre Dcebal si se pregateste activ pentru cucerirea Daciei. Razboiul incepe in 101 en. Invins la Tapae, Decebal incearca zadarnic, impreuna cu aliatii germani, roxolani si celti, organizind un amplu atac de diversiune asupra garnizoanelor de la Dunarea de Jos .In anul 102 romanii patrund in Muntii Orastiei, cuceresc cetatea de la Costesti si se apropie de Sarmizegetusa. Decebal cere pace si o obtine in conditii grele, pierzind teritorii, obligindu-se sa darime fortificatiile si sa renunte la politica externa independenta. Traian , care privea pacea numai ca pe un ragaz intre doua razboaie, concentreaza noi trupe si construieste podul de la Drobeta. Decebal dindu-si seama de inevitabilitatea unui nou razboi, incalca pacea din 102 si se pregateste febril de aparare. Dupa inceperea ostilitatilor (105en), il captureaza pe Longinus, comandantul trupelor romane din Dacia incercind sa il determine pe imparat sa incheie pacea dar generalul roman se sinucide..Razboiul i-a sfirsit in 106 en prin cucerirea cetatilor din Muntii Orastiei, Decebal se retrage spre nord dar este ajuns de cavaleria romana si pentru a nu fi capturat se sinucide. Capul sau a fost adus imparatului de catre cercetasul Claudius Maximus Tiberius , la Ranisstorum si trimis apoi la Roma,unde a fost aruncat pe treptele Gemoniae.

Dupa ultimile cercetari numele de Decebal ar fi o porecla, insemnind CEL VITEAZ, numele real a lui Decebal fiind DIURPANEU.

Un important scriitor roman, Dio Cassius, s-a folosit pentru a-si scrie opera de o serie de o serie de autori antici,ca Polybius sau Titus Livius dar i-a trecut cu vederea pe Caesar , Salustius, Tacitus sau Suetonius care i-ar fi largit mult baza de informare. Cu privire la Decebal el spune:

“Cel mai insemnat razboi al romanilor de atunci a fost cel impotriva dacilor, asupra carora , in vremea aceea, domnea Decebal. Duras care domnise mai inainte lasase lui Decebal de bunavoie domnia” ( cartea LXVII, cap. 6, paragraful 1).

Este vorba de evenimentele petrecute la inceputul anului 86 en cind Domitian a inceput razboiul impotriva dacilor. Referindu-se la acest moment, Gh. Sincai, in Hronica Romanilor (vol. I, pag. 5) scria :

“Imparatul Dometian, carele era nu numai nesuferitoriu de osteneli, ci si fricos, slab de fire….Drept aceia el nu s-a atins de razboiu, fara numai prin povatuitori s-au ostit cu Decebal. Unul dintre acestia era Cornelius Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene , caruia i-a fost incredintata conducerea armatelor romane ce au suferit mari dezastre, Fuscus insusi gasindu-si moartea”

Din relatarea lui Dio Cassius,fara sa stim pe ce izvoare se bazeaza, reiese ca in vremea razboiului lui Domitian, rege al dacilor era Decebal si ca acesta primise conducerea, cedata de bunavoie, de regele Duras. Şincai confirma si el ca luptele lui Domitian au fost conduse de Decebal. Dar Tacitus, considerat cel mai mare istoric roman si care in plus a fost contemporan cu evenimentele, afirma in “Istorii” ca luptele au fost purtate de Diurpaneus, regele dacilor. Lucrarea sa s-a pierdut dar fragmentul care descrie evenimentul s-a pastrat intr-o lucrare a lui Paulus Orosius, scriitor de la inceputul sec.V en. In lucrarea “Istoria impotriva paginilor” ( VII, 10, 4) el scrie :

“caci cit de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus si cit de mari dezastrele romanilor, le-as enumera, intr-o insiruire lunga, daca Cornelius Tacitus, care a tratat in mod organic si cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice, nu le-ar fi povestit pe indelete”

Asadar potrivit lui Orosius, armatele dacilor ar fi fost conduse de regele Diurpaneus, informatie preluata de la Tacitus.

Alt autor a carui opera s-a pastrat si care este bine informat este Iordanes. Iata ce scrie el despre acest moment :

“Domitian a plecat cu toate fortele sale in Ilirya si incredintind conducerea aproape intregii armate generalului Fuscus, si citorva barbati alesi, i-a obligat sa treaca peste Dunare impotriva armatei lui Dorpaneus, pe un pod de corabii legate intre ele. Atunci gotii [getii] care n-au fost luati pe neasteptate, au pus mina pe arme si chiar de la prima ciocnire au invins pe romani, omorind pe comandantul acestora Fuscus…Pentru dobindirea acestei mari victorii, ei i-au numit pe conducatorii lor semizei” ( Getica,77-78)

Iordanes a putut prelua informatii din scrierile lui Cassiodorus, Dio Crysostomus sau Tacit dar datorita detaliilor cu care descrie campania din 86-87 el poate fi considerat un bun cunoscator si dovedesc buna lui informare.

Despre dezastrul lui Fuscus din anul 87 en mai vorbesc si Martial (Epigrame, VI, 76, 1-6), Iuvenal (Satire, IV, 109-112), amindoi contemporani cu evenimentele dar fara sa aminteasca de cine erau conduse ostile dacilor sau numele regelui lor.

Din toate izvoarele antice se desprinde limpede concluzia ca armata romana a suferit un dezastru in Dacia dar se aceste izvoare se contrazic atunci cind amintesc de conducatorul armatei sau al statului dac. Pe fondul acestei confuzii, istoriografia moderna a incercat sa schiteze un tablou al situatiei din Dacia. Intru-cit regele Duras este mentionat doar de Dio Cassius, s-a formulat ipoteza potrivit careia Duras si Diurpaneus ar fi una si aceiasi persoana si care i-ar fi cedat tronul, la o data neprecizata lui Decebal invingatorul lui Fuscus, ipoteza sprijinita de C.Brandis; C.Patsch; C.Daicoviciu. Aceasta ipoteza nu poate fi acceptata intru-cit este contrazisa de Tacitus si de Iordanes care afirma limpede ca Fuscus a fost invins de regele Diurpaneus.

Toate datele converg in a da crezare lui Tacitus, contemporan si bine informat asupra evenimentelor si trebuie admis ca victoria asupra lui Fuscus apartine regelui Diurpaneus. In acest caz Decebal este un supranume! Iordanes spune clar ca dacii in cinstea victoriei si-au numit conducatorii semizei. Acum regele Diurpaneus, ca urmare a vitejiei demonstrate in lupta va fi primit supranumele de Decebal care inseamna potrivit lingvistilor, inseamna : “CEL VITEAZ”. In sprijinul acestei logici vine si Gh.Sincai care in opera sa , care a fost intocmita pe surse si date la care noi, azi nu mai avem acces,  spune :

“Decheval, craiul Daciei-celei vechi -carele si Diurpaneus s-au numit”

Asadar regele Duras, batrin fiind neputind purta povara unui razboi cu romanii la granitele Daciei, cedeaza tronul de bunavoie, lucru extrem de rar in istorie, nepotului Diurpaneus, fiul fratelui sau, care frate domnise inaintea lui si deci tinarul Diurpaneus (orfanul) avea drepturi la tron, care invingindu-l pe Fuscus si luindu-i capul trofeu obtine o victorie in urma careia regele dac a primit un nou nume cu care a intrat in istorie si in constiinta urmasilor.

Mai trebuie amintit ca neamurile tracice,si dealtfel toate neamurile de la nord de Dunare purtau un singur nume, facind astfel improbabila existenta numelui Duras-Diurpaneus

«REPREZENTARI» STATUARE ALE REGELUI DECEBAL

Pentru prima data, o posibila identificare a regelui Decebal a fost data de Emil Panaitescu, în anul 1923, care considera ca un bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul

Bustul lui Decebal

Vaticanului reprezinta suveranul dac. Aceasta încercare de a demonstra ca «portretul» lui Decebal ar fi reprezentat si în ronde-bosse este de talie si nu lipsita de interes . Aceasta sculptura a fost descoperita în cursul anului 1822, in Forul lui Traian de la Roma, de catre guvernul francez care a intreprins sapaturi arheologice cu autorizatia papei Pio VII. Bustul si gatul au fost restaurate; înaltimea total este de 1,05 m, numai capul masoara 0,60 m ; bustul-suport este modern, ca si o parte din spranceana stanga, parte din barba. Expresia acestui personaj este naturala, realista, privirea dreapta, patrunzatoare si agera, dandu-i aspectul unui barbat cu o mare hotarare de sine. El poarta barba scurta, ingrijita, mustata bine «desenata», pometii usor proeminenti, nasul este drept, narile relativ largi, arcadele si sprancenele sunt mari, arcuite, bine proportionate cu restul, gura este potrivita, buza de jos este putin mai groasa decat cea de sus, forma barbiei este ovala, disimulata de barba sa. Toate aceste caracteristici ii dau înfatisarea unui om inteligent si cult. Capul este acoperit de boneta dacica (pileus ), cu motul aplecat înainte. Acest impozant bust este pastrat in galeria numita «Braccio Nuovo», în Muzeul Vaticanului din Roma, sub numarul de inventar 127 . Comparand, acest bust de la Vatican cu « portretele » lui Decebal de pe basoreliefurile Columnei lui Traian, asemanarile sunt evidente. Dar, trebuie totusi tinut cont ca nu toate aceste reprezentari de pe Columna sunt in stare buna. Dintre figurile lui Decebal de pe Columna, cea mai bine conservata, pentru un mai bun studiu de observare, este aceea din «scena» XXIV – confruntarea de la Tapae, care, dupa toate probabilitatile, l-ar reprezenta pe regele Decebal . Figura nobilului dac de la Braccio Nuovo prezinta multe asemanari cu profilul de la Tapae : forma capului, forma fruntii, forma sprancenelor, urechea, perciunii, pometii, nasul, gura, barba .

Bustul de la Braccio Nuovo din Muzeul .

Columna lui Traian « scena » XXIV (Tapae); Vaticanului detaliu dupa Florea Bobu Florescu, Die Trajanssäule, Bukarest-Bonn, 1969.

Dintre numarul insemnat de statui reprezentand personaje dace, o alta sculptura (inceputul sec. II d. Hr.) de nobil dac, avand o statura si o noblete impresionanta, mi-a atras in mod deosebit atentia. Ea face parte din asa zisa categorie de statui monumentale ce imortalizeaza figuri de Daci, în porfir rosu-visiniu care se gasesc la Florenta.

Mai precis spus, statuia care ne intereseaza impodobeste astazi una dintre cele mai frumoase si cunoscute gradini (ce apartine palatului Pitti) din Florenta si Italia, numita Giardino di Boboli . Aceasta sculptura strajuie impreuna cu o alta, reprezentand tot un Dac, dar cu capul descoperit (un comatus ), de o parte si de alta a aleii care porneste de langa marele portic al parcului din imediata vecinatate a palatului Pitti.

Statuia din Giardino di Boboli la Florenta

Statuia este sculptata in porfir rosu-visiniu inchis cu o granulatie destul de mare (feldspat), alba cenusie, capul si partea inferioara a bratelor sunt din marmura, creandu-se astfel o frumoasa si armonioasa « simbioza » intre porfir si marmura alba. Inaltimea ei totala este de aproximativ 2,20 m. In decursul timpului, i-au fost facute o serie de restaurari si completari : la cap, partea inferioara a bratelor pana la incheietura mainii, si la varfurile de la picioare. Capul se prezinta intr-o stare relativ buna fiind legat de corp printr-un gat modern. Nobilul poarta caciula dacica (pileus), chipul sau este incadrat de o barba putin alungita. Costumul sau, specific dacic, invesmanta personajul cu o mantie lunga ce-i depaseste genunchii, prinsa pe umarul lui drept cu o fibula in forma de disc, pantaloni largi, legati in jurul gleznelor cu ajutorul sireturilor de la « opinci » (opinca incaltaminte la Daci).

Aceasta statuie este mentionata pentru prima data pe la inceputul secolului al XVI-lea la Roma, in colectia din Palazzo Valle-Capranica. Pe urma, in 1584 ea a fost cumparata, cu colectia de

Bustul lui Decebal

antichitati a cardinalului Della Valle, de catre cardinalul Ferdinando de Medici. Aceste antichitati au fost, bineanteles, expuse in Villa Medici, si fara indoiala, printre acestea se gaseau de asemenea si acest nobil dac. Dupa unele marturii, in anul 1785 sau in 1788 sculptura intra in colectia din Palazzo Pitti, ca apoi in anul 1819 ea sa fie adusa in Giardino di Boboli. Toate aceste insemnari nu ne transmit deloc data si locul unde a fost descoperita statuia.

Din punct de vedere compozitional, sculptura de la Florenta se aseamana cu Dacii din porfir rosu de la Muzeul Luvru din Paris . In ceea ce priveste datarea, analiza stilistica si analogiile, sustinute si de o serie de informatii istorice, indica perioada aproximativa cuprinsa intre anii 107 si 115 d. Hr

Privind cu multa atentie capul sculptat al nobilului dac de la Florenta, s-a constatat o mare asemanare cu cel conservat la Muzeul Vaticanului, din sala numita Braccio Nuovo, nr. 127. Comparand cele doua « portrete », s-a observat cu o mare uimire ca trasaturile lor se aseamana foarte mult, pentru a nu spune ca sunt chiar identice : forma capului la fiecare dintre cele doua sculpturi si felul de a purta caciula (pileus) prezinta similitudini. Observand mai in detaliu, se vede ca pliurile formate de cele doua caciuli sunt aceleasi, iar partile neacoperite (ale capetelor), in spate si la frunte, sunt egale ca suprafata si distanta. Pe urma, forma urechilor, a sprancenelor usor arcuite si putin incruntate, proeminenta pometilor, lungimea si forma nasului, gurile incadrate de mustatile si barbile « tunse » in acelasi fel sunt aceleasi.

Se poate deci costata ca asemanarile intre cele doua « portrete » sunt atat de mari incat nu pot trece neobservate. Prin urmare, se poate afirma ca cele doua capete de nobili daci sculptate in marmura, respectiv cel al statuii din Giardino di Boboli la Florenta si cel al bustului de la Vatican, ne prezinta in fond una si aceeasi persoana.

Aceasta identificare devine si mai interesanta prin faptul ca un al treilea cap al unui nobil dac (inceputul sec. II d. Hr.), din marmura alba, conservat la Museo dell’Opera di Santa Maria del Fiore de la Florenta, asemanator celorlalte doua (Muzeul Vaticanului si Giardino di Boboli la Florenta), a fost semnalat in anul 1992 de Gabriella Capecchi. Locul unde a fost descoperita aceasta sculptura este necunoscut. In anul 1587 este semnalata pe fatada di Santa Maria del Fiore la Florenta. Dimensiunea capului de la nivelul barbiei pana la varful caciulei (pileus) este de aproximativ 0,45 m . Chiar daca aceasta opera antica este foarte deteriorata, datorita faptului ca a fost expusa timp indelungat la exterior, se pot vedea inca trasaturile ei care sunt asemanatoare cu cele ale sculpturilor de la Muzeul Vaticanului si de la Giardino di Boboli

Inca un cap de statuie nobil dac este conservat la Museo dell’Opera di Santa Maria del Fiore din Florenta

În aceasta situatie, se poate pune întrebarea: de ce oare au fost sculptate trei statui de nobili daci reprezentand unul si aceiasi persoana, lucru nemaiantalnit pana acum? Raspunzand la aceasta intrebare se poate deduce ca acest personaj este un foarte important nobil dac, insusi regele Decebal. Ipoteza sugerata de acest studiu ar fi una din cele mai plauzibile explicatii ale enigmei:acesta este bustul regelui dac Decebal

In legatura cu basoreliefurile de pe Columna lui Traian de la Roma, cele opt « imagini » care au fost propuse de catre specialisti ca, probabil, continand figura regelui Decebal, se poate spune ca doua sunt de o certitudine evidenta : sinuciderea din « scena » CXLV si prezentarea capului in « scena » CXLVII, cu toate ca aceasta « imagine » este foarte deteriorata. Alte patru prezinta de asemenea un mare grad de siguranta : chipul din « scena » XXIV – lupta de la Tapae, cel din « scena » LXXV – capitularea Dacilor la terminarea primului razboi, cel din « scena » XCIII – la intrarea unei cetati, organizand pe Daci in vederea unui nou razboi impotriva Romanilor, si acela din « scena » CXXXV – sub arcada din padure, intre doua capetenii dace. Ultimele doua « scene » unde identificarea lui Decebal este mai putin sigura si prezinta unele dificultati : « scenele » CXXXIX si CXLIV. In « scena » CXXXIX (discursul unui « sef »in fata unui grup de Daci, in mijlocul unei paduri), problema este ca personajul principal nu poarta pileus, nefiind deci un nobil dac. In « scena » CXLIV, (grup de calareti daci), scutul presupusului Decebal nu este acelasi cu scutul regal din « scena » CXLV (momentul tragic al sinuciderii). Doua « solutii » ar fi posibile : probabil ca « scenele » CXLIV si CXLV fac parte din acelasi « tablou » ; grupul de calareti, reprezentand nobili daci, incearca cu disperare sa vina in ajutorul regelui dac, sau efectiv el este reprezentat in « scena » CXLIV si atunci sculptorii antici au « gresit » reprezentand doua scuturi diferit ornamentate, sau au ignorat complet acest detaliu, considerandu-l ca secundar.

A se vedea de asemenea : Radu Vulpe, « Despre portretul lui Decebal, in Apulum, t. XIII, 1975, p. 76 ; idem, Columna lui Traian, Bucuresti, 1988, p. 55.

Semnalez cu aceasta ocazie articolul, destul de complet, cu privire la aceasta statue din « Giardino di Boboli » de la Florenta, cu o buna bibliografie, al lui Nicolae Sabau, « Trei statui din porfir, reprezentind daci, la Florenta », in Apulum, t. XIV, 1976, p. 483-491, cu 7 figuri in text si un rezumat in limba franceza ; Aurelio Gotti, Le Gallerie di Firenze, Firenze, 1872, p. 306 : « Quatro re pregioni, tre di porfido et uno altro di marmo, . .. »; P. G. Hubner, in Monatshefte fur Kunstwissenschaft, t. IV, 1911, p. 353, 364-365 ; Richard Delbrueck, Antike Porphyrwerke, Berlin-Leipzig, 1932, p. 43-49 si plansa 4 in afara textului ; Francesco Gurrieri, Judith Chatfield, Boboli Gardens, Firenze, 1972, p. 40 si fig. 30-34 : « The Dacian prisoners … The two statues reprezent ancient barbarian Kings .. . »; Ion I. Russu, Daco-getii in Imperiul Roman, Bucuresti, 1980, p. 81, nr. 22 si fig. 23 ; Jutta Pinkerneil, Studien zu den Trajanischen Dakerdarstellungen, 1983, p. 187 si urmatoarele, si p. 333, nr. 60 : « Dakerstatue, Pileatus, Florenz, Giardino Boboli »; Lucilla De Lachenal, I prigionieri daci della Collezione Medici-Della Valle.., in Boboli 90, Firenze, 1991, p. 609-621, fig. 201.

[5] Francois Inghirami, Description de l’Imp. et R. Palais Pitti et du R. Jardin de Boboli, Poligrafia Fiesolana, 1832, p. 106, traducere : « … care apartineau alta data de villa Medicis, si care au fost transportate la Florenta in 1785, si plasate in aceasta gradina regala in anul 1819 sub indrumarile contelui Baldelli, care era conservator al palatului [Pitti] ». Dupa inventarul publicat de F. A. Visconti, cf. Documenti Musei, IV, 81.

[7] Dupa Francois Inghirami (vezi de asemenea si nota 5), statuia a fost adusa in Giardino di Boboli in anul 1819, in timp ce Nicolae Sabau ne da o data ceva mai veche, anul 1810, in articolul sau, « Trei statui din porfir, reprezentind daci, la Florenta », in Apulum, t. XIV, 1976, p. 489

Decebal  dupa  Decebal

Titlul randurilor ce vor urma ar putea parea, la prima vedere, curios si nepotrivit. Pornind, insa, de la analiza catorva informatii literare antice referitoare la istoria regatului dac condus de Decebal, de la lucrari de lingvistica ce au avut in vedere limba traco-dacilor si nu in ultimul rand de la prezentarea unui lot de inscriptii externe cu referiri directe la istoria Daciei vom putea avea explicatia continutului a ceea ce am dori sa urmarim.

Decebal si Traian

Intre fragmentele din Istoria Romana a lui Cassius Dio doua sintetizeaza domnia ultimului si celui mai important dintre dinastii geto-daci.

Referindu-se la evenimentele militare din anii 85-86, cand in timpul imparatului Domitian armatele romane au patruns adanc in tinuturile stapanite de daci si cand batranul Duras-Diurpaneus este silit sa renunte la tron in favoarea lui Decebal, istoricul ii face urmatorul profil: „foarte priceput in planurile de razboi, iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru al ataca pe dusman si sa se retraga la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa bine dintr-o infrangere. Din aceasta cauza a fost un dusman de temut pentru romani”.

In continuare se recunoaste ca cel mai mare razboi de atunci al romanilor a fost cel impotriva dacilor asupra carora domnea Decebal.

Evenimentele dintre anii 101-102 si 105-106 sunt descrise cu lux de amanunte, din literatura si realitatea istorica ele fiind transpuse, ca un ecou al lor, in textele unor inscriptii, in imaginile de pe Columna Traiana, in felurite creatii artistice si pe piese numismatice de tipul DACIA CAPTA.

Soarta regelui „alungat din resedinta sa, izgonit chiar in viata, fara sa-si fi pierdut niciodata nadejdea” (citat din Epistolae, VIII, 4,2 a lui Plinius cel Tanar catre Traian)este transmisa in felul urmator, de acelasi Cassius Dio „cand a vazut Decebal ca scaunul de domnie si toata tara sunt in mainile dusmanului, ca el insusi este in primejdie sa fie luat prizonier, isi curma zilele. Capul sau fu dus la Roma”.

Scena figureaza plastic pe Columna si pe monumentul de la Grammeni unde subofiterul Tib Claudius Maximus isi „nareaza” faptele de arme ce au culminat cu predarea capului si mainii drepte a regelui dac, lui Traian, la Ranisstorum.

Sintetic deci avem relatata istoria Daciei in timpul lui Decebal, inceputul si epilogul confruntarilor din vara anului 106, cand „universa Dacia devicta est”.

De la episoadele mai sus pomenite numele Decebalus devine cunoscut si popular, el nefiind, in opinia cercetatorilor istorici, uzual inainte de instalarea lui in fruntea regatului Daciei.

Care este originea numelui si ce semnificatie are el o vom deslusi acum.

Cu mai bine de cinci decenii in urma, reputatul lingvist, epigrafist, istoric si filolog Ioan L. Russu publica o carte intitulata Limba traco-dacilor in care, intre altele, se ocupa de cele doua categorii de nume proprii traco – geto – dacice, respectiv antroponime (nume de persoane, zeitati ori triburi) si toponime (rauri, munti, localitati). Pornind de la constatarea, citam: „frecventei antroponimelor trace cunoscute in functie de popularitatea lor”, sa amintim printre ele nume: Cotys, Diza, Mucaporis, Mucatra s,a. In aceste grupe este inclus si antroponimul DECEBALUS care cuprinde sau deriva de la BALAS-BALOS, designand calificativul puternic, tare.

Aceasta pare sa fie semnificatia lingvistica a numelui Decebalus, intrat in circulatie odata cu urcarea acestuia pe tronul regatului.

Este important sa retinem ca dupa anul 106 d. Chr., vechile nume personale ale traco – geto – dacilor au fost grecizate si romanizate, iar in sistemul latin de tria nomina au fost plasate in cadrul cognomenelor.

Numele de care ne ocupam a continuat sa fie dat si sa fie prezent, alaturi de alte referiri la daci si Dacia (DACUS, DACIA, DACISCUS, BELLUM DACIARUM) cunoscute mai ales in textele cu grafie latina si greaca, descoperite dincolo de fruntariile provinciei nord-danubiene, incadrate cronologic din secolele II – III si pana in veacul urmator.

Exista in atestarea antroponimului Decebalus doua zone geografice distincte, teritorii in care prezenta dacilor in general si a antroponimelor de origine traco – geto – dacica reprezinta o realitate istorica.

Aducem, pentru inceput, in discutie marturiile de la Roma si regiunile sale limitrofe, cu specificarea ca toate inscriptiile de aici dateaza din secolele II-III.

Actorul Amza Pelea in rolul lui Decebal

Astazi nu mai surprinde pe nimeni faptul ca la putin timp dupa anexarea Daciei, multi dintre tinerii daci au fost recrutati, pe de o parte, in unitati militare auxiliare ce purtau generic apelativul DACORUM (10 -11 unitati), in legiuni (cel mai concludent exemplu fiind ostasii recrutati de Hadrian din zona Napoca, atestati in legiunea III Augusta de la Lambaesis – nordul Africii) sau in unitatile de garda ale imparatilor equites, pedites etc. cu garnizoana la Roma.

Dintr-o asemenea unitate de cavalerie faceau parte SILVINUS DECIBALUS si AVILIUS MUCATRALIS; monumentul epigrafic colectiv dateaza din 10 iunie 203, dupa expeditia imparatului Septimius Severus in Orient, impotriva partilor.

Fara posibilitati de incadrare cronologica precisa se dovedeste a fi tot o lista colectiva, redactata in limba greaca, de o asociatie religioasa organizata pentru celebrarea cultului lui Bachus, in care, printre cei 300 adoratori, figureaza si traco-dacul Decibalis.

Pe doua inscriptii cu caracter funerar, tatal Sex Rufius Decibalus ridica o lespede fiului sau decedat la frageda varsta de 7 luni si 9 zile, in vreme ce Titus Vibanius Decibalus este semnalat in inscriptia ridicata in memoria sa de catre un apropiat.

In sfarsit, pe colina artificiala Testaccio – ridicata din zeci de mii de fragmente de amfora stampilate cu numele unor producatori de asemenea vase de transportat vinuri si uleiuri, figureaza numele Decebalus, cu probabilitate dac intr-o officina despre care nu se cunoaste nimic.

Cu titlu de ipoteza, noi inclinam sa credem ca prezenta dacilor la Roma si in alte regiuni ale Peninsulei dateaza, cu pregnanta dupa anul 106, an in care un contingent de peste 50000 prizonieri de razboi l-au insotit in triumf pe M. Ulpius Traianus.

Din cele 10 – 11 unitati auxiliare recrutate, inca sub Traian, din teritoriul anexat Imperiului Caesarilor, coh. I Aurelia Dacorum, formata sub Hadrian sau Antoninus Pius, si-a avut garnizoana in Britannia, la Camboglanna (Birdoswald), langa valul lui Hadrian.

Dintre numeroasele surse epigrafice ne intereseaza piatra tombala fragmentara ridicata in amintirea unor copii, dintre care unul se numea Decibalus. Sa      mai amintim ca tot de aici, pe marginea unei pietre ce facea parte dintr-o cladire antica, apare, iconografic, sabia curba dacica.

Sa trecem, in continuare, la teritoriile din vecinatatea provinciei Dacia.

La Savaria – Pannonia Superior, intr-o inscriptie ce dateaza din anul  188 – cuprinzand numele membrilor unui colegiu profesional – album collegii – retine atentia dacul Iulius Decibalus.

Dar, cele mai multe semnalari se cunosc in Moesia Inferior, teritoriu de la sudul Dunarii; la Novae, mostenitorii familiei veteranului Flavius Decibalus, din legiunea I Italica Severiana dedica parintilor un monument funerar.

Crescens Decibalus facea parte, in aceiasi perioada a dinastiei imparatilor Severi – anul 227 – dintr-o asociatie religioasa ce il adora pe zeul Bacchus; Valerius Decebalus apare la Durostorum (Silistra), veteranul Diurdanus Decibalus este inmormantat la Sacidava in Scitia Minor, Naieton fiul lui Dekebalus este semnalat pe o stela funerara cu iconografie sepulcrata la Topraisar (jud. Constanta, text grecesc), in fine doi au antroponimele Decibalos si Dicebalus, in texte cu semnificatie votiva gasite in sanctuarul zeitei Diana din localitatea Obedinenie si de la Varna.

Cea mai tarzie atestare a numelui DICEBALUS, datand din secolul IV este semnalata pe un bloc fragmentar, pe care apare si gradul militar al armatei din Imperiul Roman Tarziu – exarchus.

Interesant ni se pare un alt aspect, anume acela ca numele sau amintirea numelui Decebalus nu figureaza decat o singura data in repertoriul antroponimelor pastrate cu cele aproximativ 4000 de inscriptii „dacice” , cu toate ca permanenta dacilor autohtoni (chiar daca nu este atestata epigrafic, n.n.) in timpul stapanirii romane este un fapt istoric de acum lamurit.

In nympheum-ul din statiunea balneara Germisara (Geoagiu) au fost descoperite alaturi de piese litice (inscriptii si monumente de arta provinciala) 8 placute din aur de forma alungita. Cinci dintre ele sunt insotite de scurte texte ce transmit numele comanditarilor ce s-au gasit aici pentru tratamente in izvoarele de apa termala.

Ne intereseaza unul dintre aceste ex voto-uri inchinat Nimfelor de Decebalus Lucii, cu siguranta un dac romanizat, din primele decenii ale secolului al III-lea ce ajunsese la o buna situatie materiala din moment ce isi putea permite o asemenea ofranda.

Aparitia, in inscriptiile pe care le-am trecut in revista, a lui Decebalus, antroponim direct legat de regele – erou Decebal, la care se adauga alte semnalari ale dacilor (natus in provincia Dacia, natione Dacus etc.) reprezinta, in opinia noastra, repere istoriografice majore in legatura cu o semintie, un neam ce nu a disparut dupa incheierea conflictelor daco-romane din anul 106 d. Chr din amintirea antichitatii clasice.

Conf. univ. dr. Vasile Moga

Material preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro

 

Decebal – in spiritul darz al dacilor

zamolxis | Sep 04, 2011 | Comments 2

Actorul Amza Pelea in rolul lui Decebal

Decebal – in spiritul darz al dacilor

Foto (10)

Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi acasa…Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!

Care este numele tau, Marite Rege?

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.

Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea, razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.

Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept

“Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani” - Dio Cassius – Historia

Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii.Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de Augustus.Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani. Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si constructori care sa-i ridice cetati si forturi.

Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus

” Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori “ - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber).Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete…

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile romanilor.

Cum moare un Semizeu

Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american. In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care se retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului…

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.

Material preluat de la:

http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5109298-decebal-in-spiritul-darz-al-dacilor

 

BUREBISTA -REGELE REGILOR DACI

zamolxis | Sep 08, 2011 | Comments 1

Regele Dac – Burebista

Cum va fi aratat acel stralucit barbat,care, acum doua milenii, ridicindu-se dintre ai lui, a unit triburile geto-dace, faurind un imperiu dacic? Care vor fi fost insusirile lui morale si fizice?

     Documentele vremii nu spun nimic despre acest lucru sau cele care spun s-au pierdut, in schimb in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele si izbinzile sale si ale neamului sau, ceea ce obliga sa credem ca BUREBISTA avea neobisnuite virtuti ostasesti .politice si diplomatice.

     Strabon. contemporan cu marele rege dac, spune:” Burebista, barbat get, luind conducerea neamului sau, prin abstinenta si ascultare de porunci ,a ridicat pe oamenii acestia,asa incit ,in numai citiva ani,a intemeiat o mare imparatie si a supus getilor pe aproape toti vecinii; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradind Tracia pina in Macedonia si Iliria, iar pe celtii cei ce se amestecasera cu tracii si iliriii- a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Cristasiro, precum si pe taurisci i-a nimicit cu desavirsire”

     Burebista a fost un rege pe masura cerintelor si virtutilor neamului sau, geto-dacii, care reprezinta ramura nordica a marelui popor trac, care l-a rindul sau are radacini adinci in spatiul carapato-danubiano-pontic. Despre traci Herodot spune: “Neamul tracilor este cel mai numeros din lume dupa cel al inzilor. Daca ar avea un singur cirmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei ,el ar fi de nebiruit si cu mult mai puternic decit toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinta si niciodata nu se va infaptui. De aceea sint acestia slabi”

     Statul dac sub BUREBISTA a fost rezultatul dezvoltarii vietii materiale si spirituale, prelucrarea fierului, roata olarului, olaritul in sine, agricultura practicata intens si organizat desi cunoscute din vechime acum au luat o deosebita amploare. Ca dovada a acestor dezvoltari este si sporirea populatiei, cind pe linga cresterea numarului de localitati se pot observa si infiintarea unor asezari de tip protourban-centre militare, religioase,politice pe care dacii le numeau in limba lor DAVA.

     Lumea geto-daca se caracteriza prin continuitate, particularitate transmisa si rominilor. Izvoarele istorice, la care se adauga numeroase marturii arheologice, vorbesc de existenta, inca din veacurile precedente, a unor capetenii iscusite : DROMIHETE,OROLES(sec 2 ien), RUBOBOSTES (sec 2 ien) si altii nenumiti care in fruntea ostirilor dace au infruntat pe sciti, persi, germani, celti, romani. In preajma crearii statului dac condus de BUREBISTA, existau 4 mari uniuni de triburi, care aveau moneda proprie, cu o arie de raspindire foarte mare de la Morava (riu ce desparte Moravia de Slovacia) si pina la Bug si Olbia si din Rodopi pina la Vistula. Dezvoltarea interna a societatii geto-dace ajunsese la un stadiu ce impunea trecerea la un sistem de organizare sociala superioara. BUREBISTA, prin marea sa opera de unificare, a raspuns acestei cerinte istorice, intemeind un stat centralizat, puternic pe care l-a condus timp de 4 decenii.

Regatul Dac in timpul lui Burebista

 Unirea triburilor geto-dace a fost posibila datorita premiselor etnice, culturale,lingvistice, spirituale si geopolitice. Unitatea etno-lingvistica este explicit aratata de autori antici (Strabon; Sallustius; Trogus Pompeius; Cassius Dio) iar Ptolemeu din Alexandria in “Indreptar geografic” mentioneaza citeva triburi dace (albocensi; buri; costoboci; piefigi; ratacensi; saboci) iar poemul anonim “Mingiierea Liviei “ consemneaza tribul dacilor apuli. Unitatea religioasa se baza pe credinta in acelasi zeu ZAMOLXE si pe credinta in nemurire a tuturor tracilor si era deasemenea intarita de prezenta pe tot teritoriul locuit de geto-daci a anahoretilor numiti KAPNOBATAI si KTISTAI. Caile unirii sint doar doua: pe calea diplomatiei, care a strins in jurul lui Burebista acele capetenii care au inteles necesitatea unei singure autoritati politice si calea razboiului, a armelor pentru cei ce incercau sa-si pastreze privilegiile regionale. Exista posibilitatea ca insusi Burebista sa fi condus cetele geto-bastarne care l-au infrint pe C. Antonius Hybrida in batalia de linga Histria.

     Dupa ce a reusit sa unifice triburile geto-dace si le-a impus disciplina si respectul fata de legi, BUREBISTA si-a consolidat statul si si-a extins stapinirea, folosind iscusinta sa militara, politica si diplomatica, a distrus puterea celtilor, pina in Slovacia, apoi acucerit orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre de la Apollonia (Szopol-Bulgaria) pina la Olbia (la limanul Bugului). Intr-un timp relativ scurt marele rege, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea spre vest si si nord-vest pina la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord pina la Carpatii Padurosi spre est pina la Bug si Marea Neagra iar spre sud , peste Dobrogea, pina in Balcani. Toate partile locuite de geto-daci, de la cursul superior al Dunarii pina la mare, formau un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putind ridica la lupta, potrivit aceluiasi autor, o armata de 200000 de oameni, cifra impresionanta pentru acele timpuri!

     Primele expeditii organizate de Burebista asigura flancul estic si sud -estic al regatului sau,intre Carpati si Nistru unde ii supune pe bastarni si ii infringe pe sciti apoi se ocupa de orasele traco-celtilor scordisci. Urmeaza apoi campania impotriva oraselor grecesti de la Pont. Se supun fara lupta : Tyras; Tomis; Callatis; Dyonisopolis; Apollonia in timp ce Olbia; Histria; Odessos si Mesembria sint atacate violent si supuse. Expeditiile apusene au ca scop asigurarea flancului vestic, unde dupa celto-tracii scordisci din SV, sint atacate triburile celtice ale Boiilor si Tauriscilor din NV.

     Stapinind o Dacie asa de mare si putenica, BUREBISTA a intervenit si in politica Romei, care stapinind acum Macedonia constituia un pericol pentru statul dac. Pentru a preintimpina un atac roman, BUREBISTA a luat partea lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar. Dupa batalia de la Dyrrachium (Durazzo, Durreo-Albania), regele dac a trimis invingatorului o solie cu misiunea de a negocia o alinta. Regele Daciei oferea lui Pompei ajutor militar in schimbul recunoasterii de catre acesta a cuceririlor sale. Dar inainte ca oastea daca sa ajunga la locul bataliei, teatru de lupta aflat la o asa mare distanta, Pompei a fost invins de Cezar in batalia de la Pharsala. Cu toate acestea amenintarea getica a continuat sa produca ingrijorare la Roma, incit insusi Cezar se pregatea sa porneasca asupra Daciei, in fruntea unei mari armate pe care o concentrase in Macedonia. Planul nu a mai fost pus in aplicare deoarece in 44 ien Cezar este asasinat in senat.

     In ce priveste politica interna, sub marele rege dac se stabilesc norme juridice si etice prin indemnarea la sobrietate si abstinenta si desigur prin puterea exemplului. Noul mod de viata are ca centru spiritual Muntele sfint KOGAION dar s-au mentinut si incintele sacre locale. Pe plan local, Burebista mentine in conducere pe sefii de trib locali care s-au supus, in timp ce pe plan central recruteaza oameni noi, insarcinati cu administrarea activitatilor productive, stringerea darilor si supravegherea muncilor obstesti. Astfel se realizeaza sistemul de fortificatii din muntii Surianul intre vaile Sebesului, Muresului, Streiului si Jiului, cuprinzind cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Banita, Capilna, Cugir si Virful lui Hulpe. Exista trei tipuri de cetati astfel construite:

     cetati de piatra ecarisata(blocuri de calcar fasonate)

cetati de piatra nefasonata legate cu lut

cetati simple de pamint si lemn.

Teama ca armatele lui BUREBISTA ar putea ocupa provinciile romane a continuat sa ingrijoreze Roma. La un moment dat s-a raspindit zvonul ca dacii au invadat Macedonia, obligind senatul roman sa trimita o delegatie la fata locului pentru a cunoaste adevarul. Marc Antoniu, fostul adjunct a lui Cezar, s-a folosit de zvonurile care circulau pentru a obtine conducerea unei mari armate -lucru initial refuzat de senat-in vederea unei confruntari cu ostile lui BUREBISTA. Odata ajuns la comanda, Marc Antoniu, si-a adus armata in Italia si a pornit al doilea razboi civil.

     Statul geto-dac intemeiat de BUREBISTA, prima formatiune politica de asa amploare atit in istoria noastra cit si printre primele in Europa, a avut o puternica o puternica inriurire asupra urmasilor, favorizind o intensa circulatie economica si o rapida raspindire a formelor culturii geto-dacice in tot arealul stapinit de marele rege, contribuind prin marea opera politica a lui BUREBISTA la formarea unui statornic indemn la unitate si independenta, atit de necesara, deziderat implinit de a intregul abia 1842 de ani mai tirziu.

Bibliografie suplimentara:

           Ion Horaţiu Crişan, Burebista si epoca sa, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977;

          Oltean Dan, Burebista si Sarmizegetusa, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2007;

          Zoe Petre, Armata lui Burebista, în 2050 de ani de la fǎurirea de cǎtre Burebista a primului stat independent şi centralizat al geto-dacilor,  Emil Condurachi, Dumitru Berciu, Constantin Preda (coord.) Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1980, p. 47-57;

         Hadrian Daicoviciu, Portrete dacice: Dromichaites, Burebista, Deceneu, Decebal, Editura Militara, Bucuresti, 1984;

         Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972;

         Hadrian Daicoviciu, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968;

         Radu Vulpe, Mari personalităţi ale lumii trace Burebista, Deceneu, Decebal, in Magazin istoric, 1976, 10, nr. 9, p. 3-9;

        I. H. Crisan, Civilizatia daca sub domnia marelui rege Burebista, in Magazin istoric, anul XI, nr. 9 (126), septembrie, 1977, p. 2-4.

NUMELE MARELUI REGE

     Textele antice si marturiile epigrafice cu privire la BUREBISTA sint putine si nici macar toate nu sint in deplin acord cu numele sau. Ele n-i l-au transmis ortografiat in diferite variante. Astfel in textul lui Strabon, il gasim mentionat de 4 ori. Cel mai des folosit esteBUREBISTAS In unele manuscrise intinim insa Burebistas  apoi Boirebistas  si chiar Beirebistas. In inscriptia dedicata de dionysopolitani lui Acornion numele figureaza in doua feluri: in rindul 22 in grafia Burebista si in rindul 33 apare sub forma Burabeista.Forma Burebeistas se intilneste si pe o epigrafa, pastrata partial, descoperita la Mesembria (Nesebar-Bulgaria) ridicata in onoarea unor comandanti locali care s-au distins”conducind oastea in razboiul impotriva lui Burebeistas”-

burebista rex dacorum

     Trecind la autori antici de limba latina numele regelui dac apare la : Iordanes (Getica 11,67)sub forma Buruista (Dehinc regnante gothis Buruista), la Trogus Pompeius (Historiae Philippicae in prologul cartii XXXII intocmita de Iustinus) se spune de oincrementa Dacorum per Rubobostem regem pe care unii autori moderni afirma ca ar fi o transcriere gresita a numelui Burebista. Ultimele cercetari insa arata ca cresterea puterii dacilor a avut loc cu mai mult de un secol inainte de Burebista ca o contra pondere la slabirea puterii celtilor, si deci este vorba de doua personalitati diferite.

     Ca orisicare geto-dac BUREBISTA avea un singur nume , obicei vechi aryan, si ca atare este specific traco-dac si face parte din grupa acelor antroponime ce nu se intilnesc la alte neamuri. Aceste nume sint alcatuite din sufixe si elemente lexicale, curente in vorbirea uzuala, apartinind fazei in care au luat nastere numele proprii. Astfel de nume, compuse din doua teme sint numite de lingvisti nume compuse, pline (zweistammige Vollnamen).

     Primul dintre elementele numelui Burebista, Bur-Bure-Buris-se intilneste si la alte antroponime sau toponime tracice: Bur-re-nus; Bur-ena; Bour-keistos; Bur-gaena; Bour-feitos; Bor-brefa; Piro-Bori-Dava. Cea dea a doua parte, finala, isi gaseste numeroase analogii: numele proprii din lumea traco-geto-daca sint numeroase: Zaeri-vista; Aulu-beista si altele cit si in numele compus Tara-bostes sau Costo-bostes. Radacina cuvintului poate proveni din sanscritul -bhuri-h- care inseamna bogat, puternic, mult, iar a doua parte are radacini in bho-s-k care inseamna “stralucit”"nobil” sau”prea cunoscut”!

     Majoritatea cercetatorilor sint insa de caord ca numele BUREBISTA ar insemna: “stralucit, nobil binecunoscut, primul intre barbati, puternic”  Faptul ca numele marelui rege apare in atitea ipostaze unele pe acelasi monument sugereaza ca acest nume are in componenta vocale tracice care nu aveau corespondent in limba greaca sau latina ori are sunete ca “a”sau”i”pe care evident autorii antici sau lapicizii sculptori in piatra, incercau in zadar sa le redea in alfabetul latin sau grecesc, dar care sunete se regasesc in limba romina

     Cele doua mari realizari ale luu Burebista,pe linga alte multe alte infaptuiri, sint realizarea primul stat al dacilor in acceptiunea moderna a civintului si unificarea triburilor geto-dace in cadrul acestui stat. Acest stat va supravietui creatorului sau si numai timpul scurt pe care l-a avut pentru a se intari a facut ca Roma sa cucereasca Dacia si nu invers.

     BUREBISTA a fost singurul om capabil ca intr-un timp relativ scurt sa uneasca toate semintiile certarete ale traco-daco-getilor, sa supuna pe toti vecinii si dusmanii Daciei, sa stapineasca toate orasele de pe tarmul Pontului Euxin. Dacii sub domnia de 40 de ani a regelui, fiind neinvinsi in toatre bataliile, realizind ceea ce lui Herodot ii parea imposibil dar confirmindu-l pe acesta. Uniti dacii ar fi putut stapinii lumea!

     Tot el este cel ce a pus sa se cladeasca in piatra formidabilul sistem de cetati din Muntii Orastiei, a ridicat temple in care preotii daci au timp si se si dedica cercetarilor astronomice, de botanica farmaceutica si medicina, si tot sub indelungata lui domnie numarul davelor creste vertiginos.

Burebista

     Unirea tuturor geto-dacilor a transformat neamul getic intr-o mare putere europeana, facind din Burebista “cel dintii si cel mai mare rege dintre cei ce au domnit cindva pesteTracia”, stapin a ambelor maluri ale Dunarii pe aproape intreg cursul acesteia. Marea forta pe care neamul getic a pus-o in slujba regelui, i-a permis acestuia sa porneasca lupta impotriva celtilor si sa-i alunge din Dacia, ajungind astfel vecin cu neamurile germanice de sub conducerea suebului Ariovist. Victorios in luptele cu Boii si Tauriscii, apoi supunind pe celtii scordisci, va face incursiuni in teritoriile romane din Balcani, va supune pe Bastarni si va cuceri orasele-state grecesti de pe malul marii.Stapin pe un imens teritoriu, dispunind de forte uriase, militare si economice, Burebista isi putea permite sa se amestece in politica Romei. Numai norocul a facut ca armata lui Cezar sa nu ajunga sa dea piept cu ostile dace, otelite prin disciplina si fanatism religios. Alta ar fi fost soarta viitorului stapin al Romei.

     Amenintarea uriasei puteri de la nord de Dunare a continuat sa obsedeze Roma si dupa moartea lui Burebista. Lucanus, contemporan cu Nero, in opera sa intitulata “Pharsalia”, in care a descris razboiul dintre Caesar si Pompei pune in gura lui Cato urmatoarele “feriti-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune in miscare pe geti si pe daci, Roma sa cada, iar eu sa mai ramin teafar”!

     Burebista si geto-dacii vor ramine in istoriografia erudita a evului mediu occidental fiind revendicati ca stramosi de diferite popoare: gotii, danezii, spaniolii. In “Cronica Generala ” regele Alfonso el Sabio povesteste cu entuziasm si admiratie despre ZAMOLXE, BUREBISTA si DECENEU. Faptele marelui rege si intreaga istorie a dacilor au constituit motive de mindrie pentru atitia care s-ar fi vrut urmasii lor!.

Bibliografie suplimentara:

        Magazin istoric, anul XIV, nr. 7 (160), iulie, 1980, p. 3-22.

Material preluat de la: http://enciclopedia-dacica.ro/

 

 

ALIMENTAŢIA LA DACI

zamolxis | Oct 12, 2011 | Comments 0

I. CEREALE ŞI LEGUME

1. CEREALE

a.Meiul este cereala cea mai des întâlnită în aşezările dacice. Meiul putea fi consumat în mai multe moduri: măcinat apoi fierte în apă sau lapte (putându-se adăuga şi alte ingrediente cum ar fi brânză, miere, ouă, etc), terci de mei în care dacii introduceau frecvent spanac sau lobodă, făina dădea un ferment (drojdie) prin amestecare cu vin dulce. Terciul de mei este cunoscut atât în lumea greco-romană dar şi de către celţi, sarmaţi, probabil germani etc.

b.Grâul este a doua cereală ca importanţă în siturile dacice. Grâul a constituit baza alimentaţiei pentru majoritatea popoarelor Europei. Dacii au preferat câteva specii: Triticum aestivum, Triticum dicoccum şi Triticum monococcum. Grâul putea fi gătit fie fiert sub formă de terci, fie măcinat şi utilizat la producerea unor lipii sau chiar a pâinii dospite. Deşi nu s-au găsit bucăţi de pâine carbonizată, se poate presupune existenţa acesteia şi la daci, după cazul popoarelor europene din acea perioadă. O argument în acest sens ar fi cuptoare menajere descoperite în aşezările dacice. Prepararea pâinii necesită apă, sare şi ferment

c.Secara . Aceasta apare în aşezările dacice numai însoţită cu seminţe ale altor cereale (amestecate sau separate). Secara are calităţile nutritive net superioare celorlalte cereale. De obicei s-a găsit un amestec de grâu şi secară în raport de 2:1. Amestecarea făinii de grâu cu cea de secară se întâlneşte în bucătăria românească până târziu în epoca modernă.

d.Orzul are multe avantaje: dezvoltare vegetativă rapidă, rezistenţă la frig şi secetă. Orzul putea fi consumat fie fiert, sub formă de terciuri, singur sau împreună cu leguminoase, fie transformat în făină şi utilizat la producerea lipiilor şi a pâinii. Columella menţionează că pâinea din făină de orz era mai bună decât cea de grâu, de calitate inferioară. Făina de orz s-a folosit până nu demult la obţinerea mămăligii, atunci când ţăranii nu aveau la îndemână porumb. O altă modalitate importantă de utilizare a orzului era prin obţinerea malţului şi fermentarea lui pentru bere.

e.Ovăzul. Acesta apare însă mult mai rar. Probabil că această cereală era utilizată în hrana animalelor ca furaj, dar întrebuinţarea ei ca aliment de către comunităţile umane, nu este exclusă. Se putea prepara ca fiertură, simplă sau în combinaţie cu alte cereale şi legume sau transformat în făină şi folosit la prepararea pâinii, în amestec cu făina de grâu. Se pare că făina din această plantă are proprietatea de a întârzia râncezirea produselor vechi (unt şi a lapte închegat).

2. LEGUME

a.Lintea, apare adesea în combinaţie cu alte plante cerealiere sau leguminoase. Lintea era consumată sub formă de fiertură împreună cu alte cereale sau legume (întreagă sau zdrobită), posibil şi carne, grăsimi (animale sau vegetale) şi produse lactate sau sub formă de supă.

Mancare de linte

b.Mazărea sunt destul de rare. Ambele legume se puteau consuma fierte sub formă de supă sau terci (singure sau amestecate).

c.Bobul, se pare că a apărut pe teritoriul României este întâlnit rar dar în cantităţi destul de mari Bobul putea fi consumat ca şi celelalte legume sub formă de terci simplu sau în amestec.

d.Năutul întâlnit foarte rar, este extrem de rezistent la frig. Se prepara atât prăjit cât şi fiert, era însoţită cel mai adesea cu o turtă de brânză.

e.Spanac, lobodă (Atriplex patula), măcriş (Rumex acetosa), morcov (Daucus carota) etc. Acestea se puteau consuma fie crude (salate), fie gătite (supe sau terci, singure sau amestecate). Interesant este că, de obicei, spanacul este însoţit de mei. Măcrişul, datorită frunzelor sale acre, putea fi folosit crud, ca salată sau pregătit ca şi spanacul.

e.Usturoiul. Se poate consuma crud (salată) sau poate intra în compoziţia unor feluri de mâncare, fiind păstrat împletit ca o funie.

f.Este destul de probabil că dacii au consumat şi alte tipuri de plante cum ar fi de exemplu ciupercile, chiar dacă arheologic acestea nu lasă nici o urmă, ciupercile cresc în toate zonele de relief, de primăvara până toamna târziu şi sunt frecvent consumate de oameni fie crude fie gătite (prăjite, fierte).

Spre deosebire de cereale care se puteau conserva foarte uşor, legumele erau consumate doar în sezoanele când se culegeau sau conservate prin diverse procedee: uscarea la soare, saramură,etc.

3.FRUCTE

a.Strugurii, folosţi pentru obţinerea vinului, erau consumaţi şi cruzi.

b.Mărul putea fi consumat crud sau transformat prin fermentare în băutură.

c.Se poate presupune şi consumul fructelor de pădure: fragi, zmeură, afine, mure etc.

II. CARNE

a.Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită, arar pe locul al doilea. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă. Această perioadă este numită “regresiunea dacică”.

Friptura de vita

b.Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi, de aceea şi strategia de creştere şi planificarea sacrificării se deosebeau radical faţă de cea adoptată pentru speciile folosite în scopuri, mai cu seamă utilitare. Tipul crescut de daci pare a fi unul primitiv, cu o creştere înceată, aparţinând unei rase cu talie destul de mică. Acest luau ar explica şi sistemul de gestionare al turmelor, în majoritatea sitarilor predominînd animalele tăiate în jurul vârstei de 2 ani (se pare că atingeau maturitatea sexuală mai târziu, ajungând la greutatea optimă de sacrificare abia la 2 ani). În foarte puţine situri se întâlnesc suine sacrificate tinere şi tot aşa numărul exemplarelor bătrâne este destul de redus. Se poate spune deci, că majoritatea indivizilor erau sacrificaţi la sfârşitul perioadei de creştere şi păstraţi doar câţiva pentru reproducere, ştiut fiind că după o anumită vârstă creşterea lor devine nerentabilă.

c.Ovicaprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Rasele de ovine crescute în epoca dacică erau suple, aparţinând unui tip neameliorat încă. S-a remarcat preponderenţa în aşezări, a oilor şi numărul mic de capre cracute de daci. În ceea ce priveşte gestionarea turmelor de oi, ea este orientată fie spre producţia de carne – caracterizată prin sacrificarea unor animale tinere (între 6 luni şi 2 ani), fie pentru obţinerea de produse secundare.

d.Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperirile de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

e.Într-o foarte mică măsură în alimentaţia comunităţilor geto-dace se pare că intrau şi canidele, după cum o dovedeşte prezenţa unor resturi osteologice arse sau cu urme de retezare cu unelte tăioase. Acest animal intra şi în alimentaţia altor populaţii (celţi, germani etc.).

f.La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene de le noi a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere cât şi cele adulte. Datorită taliei specifice mici, rolul găinilor în asigurarea proteinelor animale este destul de redus. Nu trebuie uitat însă, că ele erau şi furnizoare de ouă.

g.Gâsca domestică este foarte rar întâlnită.

h.Ca în cazul găinilor şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

i.Tot un caracter sporadic şi fără o importanţă foarte mare în alimentaţia comunităţilor dacice, o are şi culesul scoicilor şi al melcilor, ale căror cochilii au fost destul de des descoperite în câteva aşezări dacice.

j.Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc. Vânătoarea avea aşadar un caracter preponderent alimentar, furnizând o cotă importantă din carnea necesară locuitorilor aşezărilor, ajungând în unele cazuri la procente foarte mari. Şi materialul provenit de la aceste animale are un aspect tipic de “resturi de bucătărie” prezentând spărturi, tăieturi, arsuri etc.

GĂTITUL CĂRNII. În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar. Utilizarea grătarului pentru gătirea cărnii era cunoscută, deşi rară. Cantităţile mari de came obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Două posibilităţi simple de păstrare erau afumarea şi conservarea prin sărare.

III. GRĂSIMI

GRĂSIMILE ANIMALE, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din acest produs.

GRĂSIMILE VEGETALE. Descoperirea în urma săpăturilor arheologice a numeroase amfore, ar putea fi un indiciu pentru importul uleiurilor sudice. Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, care au un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), mac (Papaver somniferum), muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

IV. LACTATE

a.Columella pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc “băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

b.Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare.

c.Consumul de lapte acru şi unt nu suntem tot atât de bine informaţi.

sare

V.CONDIMENTE

a.Între condimente, pe primul loc se situează sarea, indispensabilă în alimentaţia umană. Există mai multe posibilităţi de obţinere a sării: evaporarea apei de mare, extragerea din mine etc. Dacia dispunea de importante zăcăminte de sare, aflate în general la mică adâncime sau la zi, încât foarte probabil principala sursă de obţinere a sării a fost extragerea din saline.

b.Oţetul, obţinut în general din vin, putea să intre şi el în compoziţia anumitor feluri de mâncare.

c.Dintre mirodenii avem pomenită o singură plantă – muştarul ale cărui seminţe se pare că intrau în componenţa unor mâncăruri de linte, bob.

VI. BĂUTURI

a.La daci era cunoscut şi apreciat vinul conform izvoarelor scrise şi descoperirilor arheologice, care atestă existenţa viţei de vie şi a producţiei de vin la daci. În multe aşezări au fost descoperite seminţe de struguri şi de asemenea, numeroase fragmente de amfore de producţie locală. La consumul vinurilor de producţie proprie, se adaugă a vinurilor de import provenite în principal din lumea greacă, după cum o dovedesc amforele cu ştampile epigrafice.

b.O altă băutură frecventă în lumea barbară era berea.

c.Probabil că au existat şi alte băuturi (mied) dar informaţii referitoare la ele nu s-au păstrat până la noi.

BIBLIOGRAFIE:
1.Liliana SUCIU – INDICII PENTRU RECONSTITUIREA VIEŢII COTIDIENE ÎN AŞEZĂRILE DACICE. ASPECTE ALE ALIMENTAŢIEI, în Studii de istorie antică a României
2.Hadrian DAICOVICIU – DACII
3.Radu VULPE – AŞEZĂRI GETICE DIN MUNTENIA

Material preluat de pe: http://www.dracones.ro

 

 

ISPITE COMPARATISTE ÎN FILOSOFIE, ZAMOLXIS-SOCRATE/PLATON

zamolxis |

Zamolxis – Socrate/Platon/Pythagoras

ION POGORILOVSCHI

*Text publicat în “Revista de filosofie”, LII, 5-6, p. 953-971, Bucuresti, 2005

platon

Pentru cercetatorii istoriei preocupati de spiritualitatea geto-dacilor si de istoricitatea lui Zamolxis, de referinta maxima ramâne, pâna azi, Herodot. Nu stim ce orgolii de breasla ale reconstituirii epocii zamolxismului carpatic fac însa ca directa revendicare de la Herodot – prestigioasa sursa informativa antica – sa nasca uneori exagerarea de a-l opune pe “parintele istoriei” filosofului Platon, el însusi, la vreo jumatate de veac dupa Herodot, preocupat de Zamolxis – regele/daimon ce-si împamântenise învatatura în spatiul hiperborean, dincolo de insula Leuce (Insula Serpilor) si de tarmul Pontului Euxin, unde ajunsesera grecii. Astfel, cercetatorul paleoistoriei noastre, Silviu Sanie, în chiar chestiunea daca Zamolxis a fost concomitent ori consecutiv rege/daimon/zeu, pare a se desparti – s-ar zice, din nevoi ale stabilirii adevarului – de datele operei platoniciene Charmides (tocmai cea cu deosebire relevanta pentru o interpretare prin Platon a zamolxismului) socotind scrierea, printr-un echivoc înmanusat, “document mai mult literar decât istoric” 1 .

În schimb, pentru istoriografii filosofiei, nu batrânul Herodot, ci batrânul Platon este revendicat drept principala sursa a vorbirii consistente, peste timp, despre Zamolxis. De pe o atare pozitie se vadeste posibil sa se întreprinda – si se întreprinde efectiv câteodata – o critica minimalizatoare a mult invocatelor prin traditie “istorii” herodotiene. Dupa profesorul Gh. Cazan, Istoriile, prin ele însele, oricât de importante, sunt vagi, contin generalitati, nu lamuresc daca Zamolxis a fost om, daimon sau zeu, ele numindu-l în toate aceste feluri; nu valideaza nici ideea ca “getii ar fi cunoscut filosofia” (în pofida faptului – ne întrebam – ca Istoriile descriu – si înca primele – practica zamolxiana de implementare simpotica, printre getii de frunte, a unei învataturi cu asemenea caracter? 2 ). “Istoriile” – se mai remarca – ne lasa în deruta si în privinta tangentelor Zamolxis-Pythagoras, nu consemneaza vreo consonanta doctrinara a celor doi. Iar ca o încununare – insatisfactia esentiala: “… pe baza textului lui Herodot nu putem reconstitui sau reface conceptia getilor despre suflet sau despre nemurire” 3 , probleme de interes filosofic major. Critica din perspectiva interesului filosofic a “Istoriilor” pune în criza si destule alte mentiuni doxografice privind persoana si învatatura lui Zamolxis, întrucât pot fi suspectate ca simple derivari din spusele lui Herodot.

Zamolxis

Fie ca le confruntam ori nu cu scrierile herodotiene, scrierile lui Platon ramân cu deosebire sondabile ca mediu al recuperarii, din ascunderea ei, a întelepciunii zamolxiene; se poate afirma ca printr-o interogare metodica a Dialogurilor dobândim sansa unei nesperate anamneze a esentei doctrinare a zamolxismului. Nu ca asa ar înclina sa forteze nota istoriograful de azi al filosofiei: în paginile cartii citate, Filosofia româneasca de la Zalmoxis la Titu Maiorescu, autorul insereaza anume urmatoarea observatie semnificativa: “Zalmoxis este un punct de plecare pentru filosofia geto-dacilor nu pentru ca asa am vrut noi, ci pentru ca asa a vrut în felul sau Platon” 4 . Din apoteoza meditatiei filosofice elene, elevatul Platon, mai mult ca oricine, poarta peste milenii cheile valorizarii lui Zamolxis. Caci “faima zeului Zamolxis (…) se insinuase (…) pâna la Atena, unde întelepciunea lui e data ca exemplu si considerata cu atentie nu de altul decât chiar Platon” 5 .

În scopurile unei reconsiderari, pentru istoria filosofiei, a topitului în legenda Zamolxis, în paginile anterioare am suprapus, peste imaginea imemorialului întelept get, imaginea primarului întelept ionian Thales, astfel reliefându-se util contururile comune. Apoi, dupa tipicul istoriografic consacrat, l-am raportat pe Zamolxis la “iubitorul de întelepciune” Pythagoras, cel care, la greci, a avut pentru prima oara constiinta si temeiurile de a se numi pe sine filosof. Dar iata ca evolutia de mai apoi (cu Pythagoras si dupa Pythagoras) a gândirii filosofice mediteraneene, însasi epoca de exercitare matura a demersului filosofic uman pe spatiul Antichitatii induce o alta ispita comparatista: a lui Zamolxis cu Platon. Si daca acesta e prestigiosul context istoric, noua ispita comparatista se anunta de o elocventa si o eficienta explicativa prevalente fata de ale celor doua asocieri euristice încercate anterior.

Comparatia Zamolxis-Thales (operata) sta caracteristic sub semnul calificarii începuturilor atitudinalului filosofic uman, prin tipologia specifica a elementelor comune de sapienta, care i-a stapânit pe cei doi. În hotar cu timpul neistoric si “confundabili” prin algebra memoriei ulterioare, Zamolxis si Thales, în semnificativa consonanta, definesc dimpreuna momentul si timbrul inaugural al filosofiei europene. Privind din alt unghi asocierea comparativa facuta, – Thales din Milet apare ca martorul ce confirma, prin natura propriei viziuni asupra lumii, calitatea de prim filosof a lui Zamolxis, calitatea de filosofie in statu nascendi a învataturii acestuia.

Daca primul demers comparatist pune în ecuatie prezenta în vatra carpatica (a spiritualitatii central-europene) a unei gândiri sapientiale izomorfe originarii filosoficului -, cel de al doilea demers – prin raportare la Pythagoras – atesta apartenenta zamolxismului stadiului mai târziu, al definirii de sine a filosofiei ca îndeletnicire umana si al rodirii ei comunitare, etnoistorice, ca scoala a celei mai înalte considerari a existentei. Consonantele cu scoala pythagoreica valideaza calitatea de filosofie efectiva a învataturii zamolxiene, fie ca ne prevalam ori nu de distinctia, pe care cei vechi o faceau uneori, între sophos si philosophos: “Sa ne amintim – noteaza Anton Dumitriu – de afirmatia lui Pythagora ca el este un philosophos – «un iubitor de întelepciune». De ce? Fiindca, raspunde Pythagora, numai zeul este sophos («întelept» în sensul antic grecesc al cuvântului) (…). Ne amintim ca acesta a fost si raspunsul lui Socrate dat tribunalului care îl judeca, ca numai zeul este sophos. Dar Zamolxis si Decaeneus (…) au fost considerati zei, deci lor le este permis sa fie socotiti sophoi” 6 . De pe pozitiile unei asemenea distinctii, Zamolxis va fi avut o percepere mai onoranta decât am crede, dinspre Pythagoras, ori dinspre Socrate… Însa ce ne-ar putea oferi aparte, acum, o cercetare comparativa Zamolxis-Platon (si, prin Platon, cu iminente trimiteri la magistrul sau fara scrieri, Socrate)?

Pythagoras

Dupa cum am sugerat, sta la îndemâna raportarii euristice Zamolxis-Socrate/Platon sa evidentieze mesajul zamolxian nu doar “de principiu”, ca fiind sapienta originara (ca prin Thales), apoi ca fiind filosofie consolidata (ca prin Pythagoras), ci sa evidentieze substanta, atributele acestei întelepciuni; abia prin Socrate si Platon învatatura zamolxiana e pusa categoric în discutie filosofica si valorizata astfel în unele date concrete; abia pentru gândirea lui Socrate si Platon se dovedeste zamolxismul stimulativ prin discernerea filosofica a unor caracteristici ale sale; iar aceste elevate incidente se petrec chiar “la vârful” practicii filosofice a omului antic, într-o Europa, totusi, departe de a-si fi dobândit constiinta de sine. Radicalizând raspunsul, – ceea ce ne poate oferi noul demers comparatist este nu constatarea unor asemanari de ordin ideatic între viziunea zamolxiana a lumii si universul meditatiei mediteraneene, ci constatarea diferentelor dintre câmpurile ideative în cauza, abia deosebirile fiind în masura sa edifice asupra naturii particulare a unei doctrine filosofice; o doctrina cum era zamolxismul, care – vom consemna imediat – tocmai prin determinarile sale aparte (ori macar aparte situari de accent) frapase mentalul elen, atât de la el acasa în planul speculatiei filosofice.

(O nedumerire se poate isca – si anume: cum oare Zamolxis – mereu apelatul Zamolxis – sa poata fi, pe de o parte, cel abia distinctiv în ceata timpului, solidar acolo miticelor începuturi ale exercitarii filosofice umane -, pe de alta sa fie nume de referinta pentru greci în chiar epoca împlinirii constiintei filosofice si a impunerii profesiunii de filosof, pentru ca, în fine, prin Socrate si Platon, Zamolxis sa apara drept contemporanul vecin acestora, înteleptul competitiv si de necesara implicatie ideativa în perioada de maxim relief a performarii filosofiei antice? Prezenta istorica a lui Zamolxis, de trei ori certificata în epoci diferite, depaseste cu mult durata normala a vietii unui om: din vremea venerabilului Thales, cel al talazurilor zamislitoare de Cosmos, si pâna la Platon, cel venit mai târziu în gândirea grecilor ca sa atribuie cerului (asemanator lui Zamolxis) un pur abstractism filosofic. Un asemenea “Zamolxis”, mai degraba decât om, e o constanta a interogatiei filosofice a grecimii, un propriu referential sesizabil înca din adâncimile presocratice ale mentalului Helladei si pâna în consemnarile neoplatoniciene. Numele lui Zamolxis – trebuie sa concedem – indica mai mult decât o persoana, indica o traditie de gândire obiectivata, o vie scoala filosofica: zamolxismul. Încât, ceea ce se compara de fapt prin asocierile euristice întreprinse si prin asocierea în curs de a se face, Zamolxis – Socrate / Platon, sunt doua vetre distincte de emulatie filosofica umana: geto-dacica si elena.

Întelegem conventia: într-o descriere a lui Simion Mehedinti, Zamolxis pare ca s-ar fi nascut odata cu nelinistitul Socrate: “A fost deci o mare mirare la Atena, când Socrate a aratat discipolilor sai [printre care, desigur, se numara si Platon] ce fina cugetare se ivise în lumea din tinutul Dunarii si al Carpatilor. De aici admiratia sa fata de doctrina lui Zamolxe. Amândoi erau temperamente etice exceptionale si deci facuti sa se înteleaga unul pe altul. Vazând coruptia care sporea mereu la Atena: cinismul sofistilor, demagogia unor ambitiosi ca Alcibiade si altii, luxul, înmultirea heterelor si alte pacate, cinstitul educator si-a dat bine seama ca orice reforma de la suflet trebuie sa înceapa. Asa ca planul sau se potrivea de minune cu învatatura înteleptului care povatuise pe daci – un neam pe care Socrate nu-l cunostea decât din auzite, fiindca filosoful abia iesise pâna în marginea Atenei 7

Dar nu e potrivit sa se întreprinda o punere în relatie Zamolxis-Socrate si o alta, Zamolxis-Platon, ca doua explorari comaparative distincte. Se stie, prestatia înteleptului care, programatic, nu a scris nimic (parca în consonanta cu regele spiritual al getilor, Zamolxis), prestatia filosofica a lui Socrate e anevoie si infecund de descris istoriografic în afara felului cum ne-o prezinta Platon, în largul operei sale. Or, daca devine o necesitate sa-l cautam pe Socrate în scrierile platoniciene (în Charmides, Lahes, Hippias maior, Euthidemus, Protagoras, Gorgias, Menon, Apologia, Criton, Phaidon, Phaidros, Banchetul, Republica, Theaitetos, Parmenide, Epistolele), totodata, în aceste scrieri, e greu de diferentiat cât reprezinta discursul veritabil al celui condamnat la moarte pentru ideile sale în anul 400 î.Ch. si cât e conventie literar-filosofica introdusa de Platon prin crearea briantului sau personaj Socrate, în jurul caruia se învârt Dialogurile si prin care se edifica meditatiile discipolului sau.

Adevarul ca Platon a fost discipolul receptiv si continuatorul de geniu al lui Socrate impune un corolar util analizei de fata: sintagme precum urmatoarea – “influenta conceptiei zamolxiene asupra filosofiei socratice” 8 trebuie ca semnaleaza, nu mai putin, înrâurirea tracului nordic Zamolxis asupra planului gândirii lui Platon – si nu se poate decela înrâurirea zamolxismului asupra lui Socrate de cea (prin acesta, dar poate si altfel) asupra lui Platon. În chiar perioada de maxima elevatie ideativa în spatiul helenic s-a produs – în folosul spiritual al tuturor mileniilor umanitatii – o paradigmatica solidarizare de gând filosofic a celor doi atenieni, Socrate si Platon; o solidarizare mentala care, ea, se poate spune, privea interogativ – atunci, si de atunci pâna astazi – catre Zamolxis.

E drept ca în comentariile asupra gânditorilor din culminatia filosofiei antice se reliefeaza si deosebiri între platonism si socratism. Scopurile cercetarii comparate Zamolxis-Socrate/Platon, în contextul

Socrates

de fata, permit ca asemenea distinctii sa fie lasate în rezerva discutiei. Ajunge sa observam ca Platon pune pe buzele lui Socrate, o data cu remarci esentiale privind învatatura si practica spirituala zamolxiana, si unele evocari biografice ale lui Socrate, din propria-i viata, care nu pot sa aiba simetrie în viata lui Platon. În Charmides, chiar în primul pasaj, Socrate vorbeste de “un lung rastimp” 9 petrecut de el în tabara de osti de la Potideea, cu prilejul asedierii coloniei corintice de catre atenieni, si unde, în ragazul dintre lupte, putea sa se initieze în zamolxism: un medic trac consacrat lui Zamolxis (sa notam ca medicina pe atunci se cuprindea în chip natural “în râvna pentru întelepciune”, adica în filosofie, Zamolxis fiind el însusi iatros, terapeutul de suprema referinta al traco-getilor) i-a înlesnit agerului atenian cunoasterea stiintei Getului despre suflet si trup si despre întelepciunea considerarii lor laolalta. Aceasta imagine, construita de Platon în partea de început a dialogului Charmides (sau Despre întelepciune), a unui Socrate deprinzând filosofia zamolxiana în ragazurile permise de asediul unei cetati, aminteste o consemnare a lui Iordanes (uneori socotita exagerata) asupra modului cum practicau “râvna pentru întelepciune” getii, “medicii lui Zamolxis” 10 (dintre care unul, prin voia astrelor, deveni profesorul lui Socrate): “Vezi ce mare placere, ca niste oameni prea viteji sa se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau putintel timp liber dupa lupte (…)” 11 .

Socratele textului Charmides relateaza ca fapt de viata personala un eveniment de ordin cultural pe care îl descoperim puternic atras în meditatia discipolului sau, Platon; încât nu se cuvine sa-l consemnam fara a face câteva remarci de nuanta care sa-l puna adecvat în lumina:

Daca Herodot vorbise despre Zamolxis pe baza informatiilor dobândite “de la elenii care locuiesc tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin” 12 (acestia – si nu tracii – asociindu-l pe Zamolxis cu Pythagoras al lor), Socrate vorbeste despre Zamolxis pe baza informatiilor dobândite direct de la traci. Datele despre sapienta zamolxiana vor interveni în mentalul lui Platon pe aceasta cale scurta, judicioasa si remarcabil mijlocita.

Socrate nu colporteaza doar, fara vreo angajare, opinii, ca Herodot. Întors la Atena, printre ai sai, referitor la existenta în vecinatatile nordice a unei întelepciuni sedimentate, devenita generic modus vivendi al tracilor, el comunica experienta unei cunoasteri de profunzime: în locul unor simple spuse “dupa ureche” despre o învatatura straina si de mirare filosofica grecilor, Socrate marturiseste faptul deprinderii efective, de catre el, a unor elemente de practica spirituala zamolxiana, prin frecventarea deliberata, în asemenea scop, a unui mediu propice de cult, vorbeste de osteneala prelungita depusa în învatare, asadar de un program urmarit, soldat cu initierea sa în domeniu (o initiere în privinta careia filosoful care “stia ca nu stie nimic” putea afisa, strategic, îndoieli) 13 .

În fine, se cuvine evidentiata existenta unei motivatii intime a apropierii filosofului atenian de stiinta ucenicului lui Zamolxis, câta vreme abilitarea socratica în zamolxism nu este rodul întâmplarii, ori al simplei curiozitati. Întors în cetatea de bastina ca dintr-o calatorie revelatoare, Socrate se declara stapânul unei practici sapientiale straine, deprinse sub zidurile Potideei, aratându-se disponibil, în aceasta calitate a sa abia dobândita, sa ajute atenienilor. Asadar se pregatise acolo cu gândul unei aplicari ulterioare a învataturii; întrevazuse în practica zamolxiana un model de preluat. Charmides contine suficiente indicii ca instruirea lui Socrate de catre dascalul trac a fost una modulata pragmatic, cu accent pe cerintele unei bune aplicari viitoare, de catre atenian, în viata cetatii sale, a celor pe cale de a fi deprinse: filosofului elen i se comunica insistent normele si restrictiile practicarii ideilor zamolxiene despre vindecarea umana prin întelepciune si ca într-un adevarat ritual de initiere, elenul e pus sa jure – si jura – dreapta ascultare a principiilor zamolxiene: “(…) si ma îndemna cu toata taria sa nu ma las înduplecat de nimeni sa fac altfel, fie el bogat, frumos, ori de neam ales. Eu, asadar, o sa-i dau ascultare, caci i-am jurat-o si sunt dator sa-i dau ascultare” 14 . Sunt semne, aici, ca medicul trac a facut din Socrate un adept responsabil al învataturii vindecatoare a lui Zamolxis, “regele nostru, care e zeu” 15 ; daca nu chiar semne ca zamolxismul va fi avut formele sale de penetrare filosofica în spatiul Mediteranei. Fapt este ca Platon, prin gura personajului sau, tânarul Charmides, saluta sapienta zamolxiana însusita de Socrate ca pe una “de mare folos” 16 : în epoca, polisul atenian decazuse, se impunea o reconstructie morala prin remodelarea tineretului. Principiul remodelarii (cele sufletesti – panaceu al celor trupesti) apare (prin Platon) în mod public revendicat de Socrate de la Zamolxis. Urmarea la acestea: Socrate va fi acuzat ca strica tineretul, ca introduce practici religioase neobisnuite, ca nu se închina zeilor statului, condamnat si suprimat… El pare ca “se tradase” si cu alte prilejuri, opunând lumea traca celei a cetatii sale. Dupa cum evoca Diogenes Laetios, la observatia critica a cuiva cum ca un atenian de seama, filosoful mai tânar Antistene era din mama traca, Socrate raspunse: “Nu cumva te-ai fi asteptat ca un om asa de nobil sa se fi nascut din doi parinti atenieni?” 17 .

În tinerete Socrate fusese discipolul lui Anaxagora, foarte probabil atras de principiul fundamental al gândirii acestuia – preeminenta ratiunii (nous) ca factor orânduitor (si al scoaterii din indistinctie) a existentei. Dupa doxografia antica, Anaxagora ar fi fost “cel dintâi care a pus ratiunea peste materie” 18 . Socrate va radicaliza postura lui Anaxagora – acesta înca legat de optica fizicalismului filosofic – devenind “filosoful cotiturii cruciale din vechea cugetare greaca” prin orientarea sa definitorie catre antropofilosofie. Acea problematica ontologica a elementelor prime, cu farmecul ei atât de propriu perioadei presocratice de gândire, e parasita prin axarea meditatiei pe ontologia umanului, pe etica, pe formele modelarii constiintei. Pare ca trimit spre orizontul filosofarii lui Anaxagora unele precepte socratice (reformulate de Platon, desigur) precum: “Nimic nu este mai presus în noi însine decât sufletul” 19 . În spiritul echitatii, însa, mai judicios este sa notam ca antropocentrismul filosofic al lui Socrate (conceptia lui despre trup si suflet în întregul fiintei) consoneaza mai ales cu fondul învataturii zamolxiene, asa cum însusi Socrate o prezinta atenienilor sai. Pe de o parte, conceptia socratica în discutie o întâlnim diseminata în varii dialoguri platoniciene: “Toata stradania [... filosofului] trebuie sa se îndrepte, nu catre corp, ci dimpotriva, stând mai departe de acesta, numai catre suflet” 20 . Sufletul – mai zice Socrate în alt dialog platonician – “e mult mai de pret decât trupul, si de care depind toate ale tale, fie în bine, fie în rau” 21 . “Sa nu va îngrijiti de trup si de bani, nici mai mult, nici dimpotriva ca de suflet, spre a-l face sa fie cât mai bun” 22 . Pe de alta parte, aceleasi (în esenta) consideratii si precepte apar în dialogul Charmides, de asta data însa revendicate explicit, de catre Socrate însusi, de la doctrina si practica filosofica zamolxiana. În plus, în textul Charmides se contine ideea exceptionala ca stiinta despre trup si suflet (pe care Socrate o putea afla cumva si în interiorul arealului sau spiritual) e desconsiderata în modul cum o detineau grecii, formulându-se o adevarata opozitie între stiinta în aceasta privinta a grecilor si stiinta (din cadrul “râvnei pentru întelepciune”) a tracilor: “Zamolxis (…) arata ca (…) trupul nu poate fi însanatosit fara suflet. Aceasta si e pricina pentru care medicii greci nu izbutesc sa vindece cele mai multe boli: ei nu se ridica pâna la întregul de care ar trebui sa se îngrijeasca, iar daca acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însanatosi. Si toate de aici pornesc, îmi lamurea el (medicul lui Zamolxis), de la suflet: atât cele rele cât si cele bune (…)” 23 . Daca Socrate putea afla gânduri despre preeminenta sufletului la Anaxagora, la Pythagoras etc., judicios ramâne sa afirmam ca asemenea “surse interne” doar cât au înlesnit apropierea sa hotarâtoare de zamolxism; iar aceasta apropiere s-a produs în virtutea constientizarii de catre Socrate a diferentei dintre terapeutica filosofica elena si cea zamolxiana.

Sunt si alte teme filosofice socratice raspândite, pe de o parte, în unele Dialoguri, iar pe de alta concertate în Charmides, spre a li se indica drept vatra exemplara sapienta zamolxiana si postura existentiala a tracilor. Bunaoara, în Phaidon, Socrate afirma frontal principiul: “nemurirea sufletului (…) trebuie sustinuta cu toata puterea” 24 , “sufletul este în cel mai înalt grad nemuritor si nedestructibil” 25 ; în schimb, în Charmides, în aceeasi problema a nemuririi, gândirea socratica gliseaza specific: zamolxismul îl intereseaza pe atenian nu întrucât afirma si el, principiul nemuririi ca dat conditiei umane, ci întrucât Zamolxis si medicii sai posibilizeaza antropologic nemurirea, ei detinând, literalmente, “mestesugul de a te face nemuritor”. Asadar, din nou diferenta: gratie referirii la Zamolxis, nemurirea e abordata în cheia unei practici formatoare, în absolut, a fiintei, perspectiva de maxim interes pentru militantismul moral si proiectul uman al lui Socrate. Alta tema: Cel care în timpul razboiului peloponeziac (când dobândi instructie filosofica de la traci), manifesta în lupte un comportament eroic (strecurat discret în Charmides prin mentiunea “am stat de vorba îndeajuns despre asemenea fapte” 26 ), cel ce primi mai apoi fara tulburare sentinta condamnarii sale la moarte, avea fata de pragul thanatic al existentei o întelegere de mare distinctie relevata atât de Platon, cât si de Xenofon, “Nimeni nu stie ce este moartea si nici daca nu e cumva cel mai mare bine (…)” 27 . “Daca sunt adevarate cele ce se spun – cum ca acolo se afla toti cei care au murit -, atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decât acesta?” 28 – consemneaza Platon. La rândul lui, Xenofon (caruia, de altfel, Socrate îi salvase viata în batalia de la Delion, 42 4 î.Ch.) scrie, privitor la postura socratica în fata mortii: “socotea ca nu trebuie sa se mâhneasca din pricina ei” 29 . Or, pe spatiul larg al Antichitatii – de la Herodot si pâna la mijirea crestinismului – în lumea elena devenise de faima seninatatea si lipsa de crispare în fata mortii a traco-getilor; “unduirea si moartea” (cum poetiza Dan Botta) era apanajul lor colectiv, diferenta specifica de neam, în caracterizarile ce li se faceau. De buna seama, Socrate cunostea paradigma seninei moralitati umane la limita, proprie traco-getilor. Oricum, prin spusele si atitudinea sa în preajma mortii, prin asumarea acesteia (fapt care cutremura mentalitatea Atenei) Socrate se exprima atunci, printre grecii unde frica de moarte era la ea acasa, în solidara consonanta cu filosofia si spiritul tracic. “Tracia este locuita de un singur neam de oameni, tracii, având însa fiecare alt nume si alte obiceiuri (…) La unii sunt deplânse nasterile si jeliti noi-nascutii; dar dimpotriva, înmormântarile sunt prilej de sarbatoare si le cinstesc ca pe niste lucruri sfinte, prin cânt si joc” 30 . Moartea: cel mai mare bine (…). Faptul ca la Atena, un râvnitor pe întelepciune al cetatii, Socrate, bau cupa mortii ca pe o forma de continuare si de împlinire a mesajului sau antropofilosofic, ramase pentru lumea mediteraneana un caz istoric sublim. Dar în lumea getilor nord-dunareni, cel putin dupa spusele lui Clemens din Alexandria (semnificative dincolo de aura lor de legenda intens colportata) înteleptii acestora traiau îndeobste în orizontul unei asemenea dezirabile desavârsiri de mesaj prin propriul sacrificiu: “Getii un neam barbar care a gustat si el din filosofie, aleg în fiecare an un sol (spre a-l trimite) semizeului Zamolxis (…). Asadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia (s.n. – I.P.). Cei care nu sunt alesi se mâhnesc amarnic, spunând ca au fost lipsiti de un prilej fericit” 31 .

Remarcile anume asociate mai sus înlesnesc acum putinta de a vedea în Charmides nu doar un text sporadic agrementat cu unele referiri la o viziune asupra omului straina poporului atenian, ci de a vedea în Charmides, efectiv, o apologie platoniciana a spiritualitatii traco-gete; desigur, trecuta în seama lui Socrate. Acesta e subiectul întregului dialog, magistral orchestrat (nu fara o anume precautie a “ascunderii” temei), nimic altceva ori colateral nu contine el, dupa cum ne propunem sa analizam.

La prima vedere, referirile la traci, în textul lui Platon, intra explicit în scena numai la începutul si la sfârsitul dialogului filosofic, în restul desfasurarii sale spusele lui Socrate despre învatatura zamolxiana parând a fi parasite pentru ca discutia sa se concentreze strict pe dezbaterea de tip maieutic a conceptului de întelepciune. Dar ce înseamna aceste locuri, “la început si la sfârsit”, în economia dialogului Charmides? Este îndeobste recunoscuta valoarea literara a Dialogurilor, o data cu natura de filosof-poet a lui Platon. Ca regula generala, într-un întreg poematic, reluarea la urma a unui enunt deja formulat la începutul lui, are rolul de a închide eficient textul, o închidere de acest fel trimitând reflex înapoi, la rest; asadar confera autospecularitate poemului; reiterarea finala – care poate fi de micimea unei simple sintagme (în poezie, de obicei, un vers) – are rostul rezolutiv major de a cuprinde în felul sau o discursivitate oricât de ampla si de divaganta, de a-i asigura organicitatea. Altfel spus, – ideea-sintagma introdusa la început si regasita la urma este factorul de cadru poematic ce supune unui sens global toate aparentele rataciri de parcurs discursiv, impunând sa le vedem pe toate ca parti conforme, în cele din urma, aceluiasi gând (…). Auzita, apoi disimulata strategic si iar auzita, tema întelepciunii zamolxiene este, în adânc, neîntreruptul sunet de fond continut în evolutia în bucla a compunerii platoniciene Charmides.

Dialogul începe anume cu relatarea întoarcerii “asupra serii” a lui Socrate de pe câmpul de lupta de la Potideea, dupa cum o spune chiar el: “Ma întorceam în ajun, asupra serii, din tabara de osti de la Potideea (…). «Cum [de] ai scapat din batalie, Socrate?» Cu putin înainte de plecarea mea o batalie avusese loc la Potideea; iar cei de aici abia acum aflasera de ea. «Asa cum vezi», i-am raspuns. «Se zvoneste la noi (…) ca a fost apriga batalia, si-n toiul ei multi dintre ai nostri ar fi pierit»” 32 . Socrate e îndemnat sa înfatiseze crunta înclestare la care participase, ceea ce va si face, dar dialogul trece peste concretul relatarilor focalizând doar faptul ca acolo filosoful “linistei si vitejiei în fata mortii” 33 primi învatatura zamolxiana printr-un practicant trac al acesteia. Oare din ce ratiuni retorica discursului platonician a optat anume pentru acest preliminariu al expozeului, – pomenirea unei sângeroase batalii, – experienta a proximitatii mortii asumata acolo de cel care va fi, în Charmides, moderatorul discutiei despre întelepciune? Este demonstrabil ca Platon s-a folosit de o “conventie artistica” fixând dupa voie, în timp, momentul dialogului (cu un Socrate vorbind alor sai înca impregnat de aburii luptei purtate), cum, de altfel, autorul dialogului alese optim, prin conventie, si locul disputei filosofice: într-o palestra, unde atenienii îsi cultivau prin gimnastica trupul, Socrate sustine magistral dependenta starii trupului de cele sufletesti… Într-o asemenea regie a lui Platon, tot ce va rosti apoi Socrate capata cadere si forta. Datele conjugate “în premiza” – 1) întoarcerea printre atenieni din infernul mortii si 2) initierea lui Socrate, la Potideea, în zamolxism – apar ca factorii necesari meniti sa prepare derularea ampla a textului. Mai ales cel de al doilea element conturat în preliminarii nu poate sa fie sau sa nu fie: de el atârna coerenta întregului Charmides, dovedindu-se în cele din urma laitmotivul sau. O ultima consemnare în privinta partii de început a dialogului: S-a spus 34 ca Socrate, dupa o lunga absenta, reapare în cetate, ca sa-i educe pe atenieni, introdus de Platon în felul revenirii înaintea poporului sau a lui Zamolxis. Socrate e anume conturat ca întorcându-se dupa ani dintr-o lume deodata a mortii si initierii de sine, asa cum Zamolxis reapare din initiatica lui ocultare subpamânteana, dupa ani, între cei ce îl crezusera mort, propria-i experienta de hotar existential maximizând credibilitatea învataturii sale. Un Socrate bagat în scena de Platon ca dupa model zamolxian, iatros al poporului atenian? Fie analogia prezentata si numai o simpla speculatie, începutul la Charmides ramâne unul conceput anume ca sa gireze întregul discurs despre întelepciune. Platon edifica în chip organic dialogul sau filosofic pe o experienta de viata a magistrului sau Socrate, pe care discipolul o instrumenteaza eficient, desigur, întrucât o preia simpatetic.

Dupa ce-si face intrarea, Socrate va antama o tipica prestatie maieutica, sub pretextul anecdotic ca ar putea sa vindece fiziologica durere de cap a tânarului Charmides (sosit si el în palestra unde se înjgheba dialogul): maestrul dialecticii colocviale tocmai se întorcea la Atena investit cu o învatatura terapeutica zamolxiana, doritor s-o exprime si s-o exercite. În principiul ei de cuprindere filosofica, stiinta vindecatoare zamolxiana – aplicabila în cazul suferintei lui Charmides, dar si în genere – consta în asocierea necesara, într-un întreg curativ, a doi factori: unul de ordin material (o buruiana de leac), altul de ordin spiritual (un descântec). Numai prin actiunea unei astfel de complementaritati a opuselor se putea asigura vindecarea – si este judicios sa observam ca asemenea formule terapeutice constant bipolare reflecta prin analogie o viziune asupra naturii umane ca totalitate trup-suflet (sau fizic-psihic), laturi gândite ca fiind strâns legate sub semnul spiritualului; sub controlul spiritualului, – ceea ce explica de ce doar elementul material (planta de leac) nu putea garanta de unul singur efectul curativ. În cazul fiecarei boli trebuia, desigur, aflata si folosita “o anume buruiana” 35 , însa în tandem cu descântecul: fara descântec – comunica Socrate învatatura deprinsa de el de la medicul trac – “buruiana nu era de nici un ajutor” 36 . Se vede, geto-dacii posedau o medicina naturista si o etnobotanica evoluata pe masura, de faima în Antichitate. Aceste domenii de performanta ale lor s-au aflat multa vreme în atentia civilizatiilor mediteraneene, cel putin pâna spre mijlocul primului mileniu de dupa Hristos 37 . În epoca de culminatie a ascunselor sanctuare dacice de la Sarmizegetusa (la care armatele romane înca nu ajunsesera), Pedanios Dioscoride, într-o lucrare în latina, De materia medica (Despre mijloacele de tamaduire), retine si consemneaza, pentru o buna identificare, în chiar limba traco-geto-dacilor, o serie de denumiri de asemenea plante (spre satisfactia filologilor nostri moderni aflati în cautarea disparutelor cuvinte de vatra istorica stramoseasca). Dar un atare interes medical unilateral (doar pentru plantele de leac ale neamului lui Zamolxis) nu va folosi prea mult popoarelor sudice, cum vor fi folosit, altfel “teoretizate”, buruienile carpatice la ele acasa. Socrate va încerca sa dezvaluie atenienilor, spre îndreptare, cauza slabei eficiente curative a medicilor eleni, dezvoltând, pe secvente, o întreaga dialectica a considerarii partii si întregului. Filosoful face mai întâi o caracterizare a practicii profesionale a celor mai destoinici medici greci ai timpului sau, remarcând conceptia lor de abordare integrala a persoanei bolnave -, dar ce fel de “metoda globala”? “Acestia ["medicii destoinici"], ori de câte ori îi întâmpina cineva cu o suferinta la ochi, îl încredinteaza ca nu le sta-n putinta sa încerce vindecarea ochilor numai, dar ca, acela care vrea sa-si lecuiasca ochii, se cuvine sa-si îngrijeasca totodata si capul. Tot astfel, a-ti închipui ca poti sa-ti vindeci capul singur, fara sa iei seama trupului întreg, nu poate fi decât o fapta cu totul necugetata. Pornind de la o asemenea judecata, ei prescriu un regim pentru trupul întreg, dându-si osteneala sa îngrijeasca si sa vindece partea odata cu întregul” 38 . Or, – va continua Socrate, relativizând si punând în criza conceptele – acest întreg din acceptiunea medicilor eleni (trupul omenesc în integritatea sa anatomica si fiziologica) e de fapt, parte – numai o parte din ecuatia fiintei umane. Cu asemenea spuse Socrate se situeaza – fara echivoc în plin zamolxism; el însusi tine sa trimita la “sursa”: “Zamolxis (…) arata ca (…)” 39 radicala distinctie: stiinta asupra omului presupusa de practica medicala a grecilor, ce-i drept, era în felul ei una organica, însa pe linia integralismului hippocratic, relevabil la rândul lui ca incomplet, de îndata ce e cuprins în sistemul de coordonate al gândirii medicale (de fapt antropologice) zamolxiene. (Parca luându-si-l aliat credibil pe Socrate, dacologul-preot Dumitru Balasa propunea, în zilele noastre 40 reconsiderarea regulei juramântului pe care îl presteaza studentii medicinisti români la absolvire: ei depun “juramântul grecului Hipocrate”, ignorând juramântul “medicilor lui Zamolxis”, anterior si, apoi, de traditie paralela celuilalt. Or, juramântul medicilor lui Zamolxis, reconstituibil dupa textul lui Platon, apare cel putin complementar celuilalt si ramâne, în istorie, marcat valoric de faptul ca însusi Socrate a socotit necesar sa-l depuna si sa-l urmeze, “internationalizându-l” acum câteva mii de ani: a perceput rigorile acestui juramânt “barbar” ca pe o autentica si fecunda forma de cuprindere filosofica a naturii umane).

Stiinta sociala a integralismului nu doar corporal, ci a integralismului trup-suflet, terapeutica zamolxiana apare, asadar, definitoriu patrunsa de o finalitate specifica: ea bate principial dincolo de preocuparea pentru cele trupesti (scopul prin excelenta al medicinei hippocratice) – si abia ca astfel proiectata, poate reveni, cu optima eficienta, asupra problemelor trupului. Întelesul existentei individuale comporta o alta considerare, nu strânsa între limite fatale de timp, ci semnificativ deschisa, parca umilind uzuala acceptiune profana a “duratei vietii”. Tema cu încarcatura emotionala a “sperantei de viata” e absorbita si ea, ca simplu rudiment, în zamolxiana speranta a nemuririi; dupa cum si ideea vindecarii omului desfide optica obisnuita, reformulându-se în alt plan, ca deziderat al posibilei mântuiri umane; fiorul thanatic, încercat dintotdeauna de om, îsi transfigureaza el însusi datele, iluminându-se: moartea nu mai e capat, ci pasaj catre o noua conditie de existenta (…).

Trebuie sa relevam ca pentru punerea în asemenea termeni explicativi a doctrinei lui Zamolxis, decisiva exegetic este nuantata formulare din Charmides dupa care nu “credinta nemuririi” (cum consemnase Herodot) i-ar caracteriza pe traco-geti, ci credinta în posibilitatea dobândirii nemuririi, prin îngrijirea sufletului. Pe medicii lui Zamolxis Socrate îi înfatiseaza ca pe o specie foarte particulara a breslei: consacrati anume problematicii nemuririi. Ei sunt mediantii vesniciei, medici în absolut. Astfel nu am întelege de ce toata dezvoltarea socratica din Charmides asupra însanatosirii sufletelor începe (ca sub semnul unui motto) cu specificarea: “(…) medicii lui Zamolxis (…) stapânesc mestesugul de a te face nemuritor” 41 . Cu aceasta platforma, de buna seama ca medicii lui Zamolxis sunt totodata si preotii, apostolii sai, dupa cum si Zamolxis e iatros, terapeutul suprem al conditiei umane. Astfel marcata, functia Vindecatorului (sau Mântuitorului getilor) transcende exemplar, ca program terapeutic si ca rezultat, planul vietii asupra caruia se aplecau, cu destoinicia lor lipsita de orizont metafizic, medicii grecilor, oricât de integrata era stiinta lor “râvnei pentru întelepciune”.

Uneori planul interpretarilor filosofice poate provoca aparenta ca, fata de efectiva “credinta în nemurire”, “posibilizarea nemuririi” ar spune mai putin: ar fi abia asimptotica întelesului celeilalte sintagme; numai o zabovire pe drumul spre capat a gândului metafizic (…). Or, diferenta dintre cele doua conceptii (sau posturi vizionare) – una pusa scriptic în sarcina geto-dacilor mai întâi de Herodot, cealalta mai întâi de Platon – nu este de ordin cantitativ, ci calitativ; se impune sa producem aici distinctiile cuvenite în acest sens.

“Credinta în nemurire”, “nemurirea sufletului”, desi desemneaza un atribut propriu doctrinei zamolxiene, nu o particularizeaza suficient: ca sufletul este nemuritor afirmasera, în spatiul Helladei, în felul lor, si Thales, si Pythagoras, considerent pentru care, înca din Antichitate (dupa cum am vazut), misterioasa învatatura a strainului Zamolxis s-a cautat sa fie deslusita prin alinierea Getului la acestia; tratare din exterior, aproximativa, nenuantata a cazului. Abia conceptul de “posibilizare a nemuririi” devine adecvatul revelator de continut al specificitatii sapientei geto-dacice în problematica mortii.

“Credinta în nemurire” – în termenii lui Herodot: “getii se cred nemuritori” 42 – pare a indica, în lapidaritatea ei, mai degraba o religie decât o protofilosofie; ajunge sa observam ca, în aceeasi fraza din care am citat, Herodot vorbeste de “zeul Zalmoxis”. “Posibilizarea nemuririi”, în schimb, – în termenii lui Platon: “mestesugul de a te face nemuritor” – pare a semnala mai ales o stiinta ( fie ea si “stiinta sacra”) vadit conforma cuprinderii sale în întelesul antic al filosofiei ca “râvna pentru întelepciune”, râvna ce adapostea, sincretic, si medicina, cu finalitatea ei vindecatoare. Ideea nemuririi posibile (convertibila în realitate, prin asumarea ei constienta în planul actiunii umane) poarta marca unei problematizari efectiv filosofice, pe care Socrate o surprinde.

“Credinta nemuririi” comporta o nota contemplativa, oarecum de pasivitate umana: te cuprinzi în ea prin simpla subscriere psihomentala la un asemenea orizont asertoric. Cu deosebire, teza “posibilizarii nemuririi” cere deliberare, explicatie, demers, comporta un pronuntat dinamism; te plasezi, energic, ca om, în curentul creat prin deschiderea universalului în tine – sau, daca nu, reversul: ratarea sansei de a fi, stergerea în neantul indefinibil. Astfel, “posibilizarea nemuririi” poarta în sinea-i însusi principiul posibilizarii umanului, e ca o pedagogie formativa, cu tehnici practice de realizare, ca sa nu spunem o ontologie. (Se întelege, ultimele formulari însirate sunt tardive fata de timpul gândirii zamolxiene dar, în fond, pilduitor anticipate de ea).

În literatura filosofica de specialitate se apreciaza ca Platon (banuim: bine pus în tema de catre magistrul Socrate) e cel care va avea, câteva decenii dupa Herodot, initiativa de a conferi caracterizarii marelui istoric privind nemurirea getica mai multa precizie lingvistica: Platon preia verbul utilizat de înaintasul sau, athanatizein, întarindu-l însa printr-un prefix care îi imprima “un caracter activ” 43 . Pe de alta parte, se consolideaza opinia ca nici în textul lui Herodot caracterizarea facuta neamului getilor nu refuza traducerea prin “getii practicieni ai nemuririi” ba, dimpotriva, ar fi cea filologic judicioasa 44 . O atare pozitie interpretativa, desigur, relativizeaza traducerile obisnuite ale expresiei herodotiene – cele mai numeroase pâna astazi – prin “getii care traiesc în credinta nemuririi” 45 , sau de fel asemanator. “Într-adevar – afirma, la rândul sau, Mircea Eliade – verbul athanatizein (cf. Herodot, V, 4) nu înseamna «a se crede nemuritori» ci «a se face nemuritori»”, asadar, la geto-daci postexistenta nu era un dat generic, “ci se obtinea prin intermediul unei initieri” 46 . Eliade opteaza pentru utilizarea verbului “a imortaliza” si a substantivizarilor lui, intitulându-si un subcapitol al lucrarii din care am citat “Zalmoxis si «imortalizarea»”. Dar daca pentru situarea pe o asemenea pozitie, întemeierea pe Herodot incumba un anume travaliu filologic discutabil, opera platoniciana e nemijlocit si întru totul elocventa.

Care erau, în epoca lui Socrate – cel (oarecum) initiat în zamolxism, deci într-o practica a imortalizarii fiintei umane – credintele grecilor despre staza post-mortem a omului? Desigur, pozitiile în aceasta privinta erau diferite, de la filosofi pâna la demos, dar, pe ansamblu, spiritul Helladei era la distanta buna de cel geto-dacic, acesta din urma mai unitar descriptibil în el însusi prin zamolxism. Inseram aici, în privinta Heladei, pentru economie, un pasaj din Phyché, lucrarea clasica a lui Erwin Rohde: “Platon ne asigura ca în vremea sa era raspândita în rândurile poporului parerea ca sufletul expirat de muribund este, mai ales daca e furtuna, risipit si redus la neant. Cel ce nutrea vechile credinte se gândea desigur, la apropierea mortii, la ce s-ar putea întâmpla cu sufletul lui dincolo de pragul mortii. Dar gândul ca sufletul sau are o viata vesnica, fara început si fara sfârsit, nu-i trecea cu siguranta prin minte. Platon însusi ne vorbeste despre faptul ca o asemenea conceptie era straina chiar celor care erau în stare sa urmareasca cu întelegere investigatiile filosofice. Spre sfârsitul îndelungatei discutii despre cea mai buna forma de stat, Socrate îi pune pe neasteptate lui Glaukon întrebarea: nu-ti este limpede ca sufletul nostru este nemuritor, ca el nu piere niciodata? Glaukon, ni se relateaza, îl privi cu uimire si spuse: nu, într-adevar, lucrul acesta nu-mi este limpede; poti tu oare sustine asa ceva? Ideea ca sufletul omului ar putea fi vesnic nepieritor li se parea de-a dreptul paradoxala. Daca mai târziu lucrurile s-au schimbat nimeni nu a contribuit mai mult la aceasta decât marele gânditor si poet, care a sadit în inima filosofiei ideea teologica despre nemurirea personala, familiarizându-i pe filosofi cu aceasta idee si restituindu-o, mai temeinic argumentata, teologilor (…). Este greu sa masuram marea contributie pe care dialogurile lui Platon au adus-o, din momentul în care au fost scrise, la consolidarea, raspândirea si dezvoltarea credintei în nemurire” 47 . Este greu sa masuram, evident, si pentru ca dialogurile platoniciene îl utilizeaza, în cheia lor de bolta ideatica, pe Socrate; iar prin Socrate recurg – episodic în chip transparent – la consolidata învatatura zamolxiana, doctrina a nemuririi virtuale, cu uimire semnalata de antici.

Dar sa ne întoarcem la Charmides, la poetica edificarii lui interioare. Sa observam mai îndeaproape desfasurarea “în trei timpi” a mersului discursiv al întregului text. Primul timp – al referirilor preparatoare, prin gura lui Socrate, la modelul zamolxian de sapienta (caci dialogul platonician trateaza tema întelepciunii), un model “de mare folos” – l-am cercetat. El se termina, ca episod initial, cu manifestarea intentiei lui Socrate de a-l antrena pe splendidul tânar atenian Charmides în taina descântecului tracic, de promis remediu acuzatelor sale dureri de cap. Atentie la detalii: filosoful aducator în cetate a stiintei vindecatoare însusite metodic în infernul de la Potideea nu se arata defel înclinat sa-i aplice, el, atenianului, din afara, descântecul asa cum procedeaza îndeobste vrajitorii, magii, samanii în exercitiu; si nici nu se arata dispus sa i-l dicteze lui Charmides, dupa cum acesta se astepta: “Am sa mi-l scriu atunci, asa cum ai sa-l reciti tu” 48 . Între altele, pentru Socrate comunicarea conservata prin scris (forma pe care programatic nu a cultivat-o) nu era decât un surogat; departa omul de puterile cuvântului nemijlocit, suspenda judecata participativa… Filosoful se angajeaza “sa-i treaca” în alt fel descântecul lui Charmides (“am sa-ti pot trece… descântecul, asa cum va fi fiind” 49 ). Felul preconizat de trecere, în beneficiul fiului Atenei, a descântecului de sorginte tracica ramâne, însa, nedeslusit; ba înca se creeaza impresia ca promisiunea lui Socrate ar indica numai o stratagema, neonorata ulterior, scrierea platoniciana luând, în continuare, alt curs: o larga si meandrata discutie asupra notiunii de întelepciune umana, astfel constituindu-se episodul al doilea (timpul doi) al textului filosofico-literar în cauza, totodata partea cu deosebire investigata de exegeti. În lunecarea dialogului platonician Charmides oare se schimba radical, în acest punct, directia vântului, încât s-ar impune sa vorbim acum de o renuntare la atingerea tintei propuse si etalata prin episodul initial? O asemenea “fractura interna” nu poate fi proprie unui text filosofic în detaliu elaborat, cum este cel în discutie. În fapt, cei “trei timpi” se presupun unul pe altul si sunt semnificativ solidari în dialectica ternara a desfasurarii discursive globale, dupa cum vom vedea.

Sa observam ca prima secventa a dialogului în cauza nu ofera nici o acceptiune a termenului “descântec”, desi în jurul lui se încheaga discutia. Bineînteles: ar fi de-a dreptul contrar procedurii maieutice a lui Socrate, stilului initiativelor lui cognitive ca o conversatie filosofica sa debuteze anume cu definirea conceptelor (rigoare pretinsa principial, mai apoi, de un Francis Bacon, în Organon-ul sau), în loc ca, mai onest, sa propuna doar punti spre adevarul lor filosofic, cât de cât apropriabil prin conversatii bine conduse. Tânarul Charmides (personaj literar corespunzând, în realitatea istorica, fratelui mamei lui Platon) are, desigur, în ce priveste întelesul termenului “descântec”, orizontul sau propriu de asteptare, o acceptie personala decurgând din aperceptia acelor epodai proprii magiei traditionale lui cunoscute, – vechi vraji cu veleitati vindecatoare, despre care însusi Platon nu avea o buna parere 5 0 . Socrate, în schimb, utilizând cuvântul epodé, gândeste altfel: vorbele sale din partea de început a lucrarii platoniciene se vadesc adapostind o considerare filosofica, de inspiratie zamolxiana, reformatoare, a termenului, cu conotatie de procedura initiatica. Altadata însa (în alte dialoguri platoniciene) revendicarea, în privinta “descântecului”, de la Zamolxis e învaluita într-o trimitere vaga: Întrebat de colocutorii sai din Phaidon cum sa-si vindece ei sufletul de teama de moarte, Socrate raspunde: “Numai ca va trebui sa-l descântati în fiecare zi, pâna la vremea când i-o trece de sperietura”. “Si de unde sa-l luam, Socrate, pe descântatorul minunat ce vindeca de spaime, de unde, daca tu ne parasesti?” “O, Cebes, Grecia e mare, nu duce lipsa ea de oameni înzestrati, si-apoi mai sunt si-atâtea neamuri negrecesti, pe toate cata sa le cercetati în cautarea unui asemenea descântec” 51 . Deosebit de semnificativ acest pasaj din Phaidon: l-am introdus cu o intentie explicativa, dar el promite o clarificare înca mai importanta. Nu aflam, iata, doar ca Socrate întelegea descântecul ca pe un propriu al demersului filosofic de performanta (ce-i drept, necaracteristic înzestratilor gânditori ai Helladei); mai aflam faptul cu totul graitor ca Socrate, prin modul sau personal de a practica filosofia, îsi crease deja printre atenieni renumele de “descântator minunat”, de unic terapeut al umanei angoase existentiale, încât cei din jur, pe drept cuvânt, se temeau sa nu-l piarda; nu se întrevedea un altul, din grecime, care sa-l înlocuiasca. Daca nu veti gasi printre eleni – le sugereaza Socrate – cautati vindecatorul omolog siesi la alte neamuri. De buna seama, filosoful atenian tainuia ceva, doctrina unei leganari a sufletului prin rostiri frumoase, a unui iatros strain, caruia acum se fereste sa-i spuna pe nume. Dar cu alt prilej îl indicase public: Zamolxis.

Însa unde-s, efectiv, în cuprinsul dialogurilor platoniciene în care Socrate este mereu pivotul discutiilor, vrajile “minunatului descântator”, unde-s descântecele exercitarii lui (recunoscute) ca agathos epoidos? Daca le cautam – eventual, spre a le transcrie ca pe niste recitative! – în acceptiunea de epodai a vechii magii criticate de Platon, nu le aflam nicaieri. Or, meritându-si numele, fara îndoiala ca Socrate, în discutiile filosofice abil guvernate de el, practica metodic incantatia, “vrajitoria”, dar altfel. Daca acceptam principial diferenta (adica daca admitem descântecul socratic ca pe o manifestare fenomenala diferita de cea a magiei ordinare; altcum nu avem solutie) descoperim, în cuceritoarea locvacitate socratica – ce: însasi esenta socratismului, maieutica sa ca elevata antrenare mentala autospectiva, cu efect terapeutic, exercitata simpotic (ca în andreonul banchetelor spirituale zamolxiene!). Indubitabil, descântecul socratic vindecator de spaima mortii nu poate sa fie sau sa nu fie continut, bunaoara, într-un dialog cum este Phaidon de vreme ce textul abordeaza tocmai chestiunea vietii si mortii, pentru ca încet-încet, dramatismul mortii sa fie dezamorsat printr-un adevarat regal socratic pe tema nemuririi. De asemeni: descântecul vindecator trebuie presupus ca exercitându-se (asadar ca identificabil) si în launtrul scrierii Charmides de vreme ce, si aici, tema filosofica stârnita de Socrate este aceea a scrutarii umane în absolutul fiintei gânditoare, ca lecuire a sufletului.

“Descântecul” continut în Charmides de buna seama ca reprezinta întreaga lui parte a doua, timpul doi al desfasurari triadice a discursului filosofic, caci timpul trei al lui (partea finala, rezolutiva) recunoaste aceasta, ori macar da de înteles existenta unei perfecte continuitati a secventelor întregului text. Aici, în partea ultima, termenul “descântec” (“descântecul pe care l-am învatat de la tracul acela” 52 ), cuvânt de referinta lasat în suspensie pe parcursul amplei parti mediane, revine concluziv în centrul discutiei – si ce aflam? Ca descântecul promis lui Charmides, în premizele dialogului, s-a produs; ca “vraja” s-a propagat asupra-i; mai mult, – ca s-a creat ispitirea de a ramâne oricât sub farmecul acesta. “La urma urmei – îi marturiseste finalmente tânarul atenian lui Socrate – nimic nu m-ar împiedica sa ma las zile întregi sub vraja lui, pâna ce tu mi-ai spune ca mi-e de-ajuns. «Bine, Charmides, se-alatura în vorba Critias, fa-o atunci! Si-ar fi o dovada pentru mine ca esti întelept daca te-ai lasa întru totul sub descântecul lui Socrate si daca nu te-ai mai departa de el (…)” 53 . Astfel, nemuritorul pentru mii de ani dialog despre întelepciune, care invita omul la incantatoria stare a cautarii de sine ca la un panaceu al neajunsurilor sufletesti si trupesti, începe cu revendicarea socratica de la un descântec zamolxian, pentru a se încheia – ultima sintagma în chestiune – cu expresia “descântecul lui Socrate”… Macar cu titlu de curiozitate mentionam urmatoarea opinie (formulata fara intentia vreunei asocieri Zamolxis-Socrate, deviza îndragita a celui din urma fiind, se stie, “cunoaste-te pe tine însuti”): “Zalmoxes mai era cunoscut, dupa Herodot, sub numele de Gebeleis si este surprinzator ca acest nume pare a avea o anumita semnificatie în limba celta. Ge be – oricine, orice. Leis – cu sine însusi. Gebeleis ar însemna: Oricine cu sine însusi. Înteleg nedeslusirea, desi ar sugera anticul «cunoaste-te pe tine însuti». Este posibil ca Gebeleis sa fi fost numele dat de celti lui Zalmoxes” 54 .

A treia si ultima ispita comparatista, cea de fata, Zamolxis-Socrate/Platon, o data pusa în act (în desfasurare) se dovedeste anevoie de epuizat; semn al consistentei sale exegetice deosebite. Chiar daca am stopa acum paralela în cauza, fortati de considerente de ajustare a ei în întregul analizei pe care o urmarim, credem ca, oricum, “ispita” si-a aratat deja posibilitatile si utilitatea în cuvenita comprehensiune a doctrinei zamolxiene, cea niciodata, pe firul istoric al culturii umanitatii, suficient relevata teoretic (aceasta si datorita naturii sale oculte, de sapienta contigua religiilor de mistere). Din cuprinsul operei platoniciene am zabovit, explicabil, asupra dialogului Charmides întrucât aici impactul doctrinei zamolxiene asupra athanorului filosofarii elene e indicat de însusi Platon, direct si fara putinta de tagada. Dar, rezumându-ne si numai la Charmides, se vede ca proiectului comparatist în cauza i se deschid o multitudine de linii posibile, dintre care abia unele au putut fi urmarite – si care, chiar acelea, cât de complet, daca amintim filosofema hegeliana dupa care a vorbi cuprinzator despre un lucru presupune a vorbi despre tot restul? Mai concret: Charmides nu este o scriere platoniciana nici devianta si nici nereprezentativa, ci una puternic întretesuta în ansamblul mostenirii filosofice a lui Platon, încât abia trimiterile sistematice la restul operei lui Platon (desigur, cu reveniri întaritoare la Charmides), ar crea cadrul optim de cercetare comparatista a doctrinei zamolxiene în chestiuni cum ar fi: dimensionarea metafizica a existentei; ideea de întelepciune ca sophrosyne sau “cumintenie a pamântului”; viziunea asupra nemuririi ca disponibilitate antropologica si ca instrument formativ; trupul si sufletul în integritatea naturi umane; deontologia si etica demersului filosofic; filosofia ca terapie umana în absolut, ca scoala a pregatirii pentru moarte si ca pragmatica a transcenderii conditiei pamântene; rostirile frumoase ca stare de gratie sapientiala; valoarea antropogonica a libertatii de alegere; fericirea ca rezultat al activarii constiintei filosofice s.a.m.d. Însa oricât de atractiva ramâne continuarea caii de interpretare urmate pâna acum, sa ne despartim, totusi, de comparatism; nu cumva sa apara drept procedura esentiala de reconstituire a scolii filosofice zamolxiene, prin coplesirea altor modalitati de abordare a gândirii fondatoare geto-dacice.

Concluziv, – în devenirea istorica a “miracolului grec” al exercitarii filosofice umane, tandemul Socrate-Platon indica momentul de maturitate critica în care se produce marea schimbare a felului de a percepe zamolxismul: nu, epidermatic, ca fiind un epifenomen al geniului elen (“Zamolxis, sclavul lui Pythagoras”), nici ca “întelepciune barbara” notabila dar, în definitiv, reductibila la vreo doctrina a grecilor, ci ca sapienta paradigmatica, net implicabila în dialectica mentalului elen. Prin Socrate/Platon, pentru prima oara, principiile doctrinei zamolxiene, convocate la banchetul ideilor, sunt efectiv puse în discutie – si cum: îndelung cultivata constiinta filosofica a Helladei e invitata lucid la evaluarea, printr-un model exterior, a eficientei si limitelor sale, de vreme ce, iata, învatatura strainului Zamolxis se vadea în masura sa asigure omului, pe pamânt, “un trai mai întelept decât al grecilor” însisi, iar dupa moarte, virtualitatea unei intrari în fiinta (noiciana “devenire întru fiinta”!), sansa intrarii în conditia existentiala autentica a nemuririi, – problema filosofica fundamentala în zamolxism, dar careia convivii lui Socrate abia daca îi pipaiau zavoarele. Opera lui Socrate si Platon releva o metafizica zamolxiana. Una nu de tipul ontologiilor primare ale ionienilor, ce cautau principiul de substrat al lumii prin detasare de uman, ci o metafizica de implicare lucrativa a factorului subiectiv, a celui ce se întreaba asupra conditiei sale, ca sa ajunga astfel la “zaristea” unei echilibrari cosmice a tragismului existential. În cursul sau de istorie a metafizicii, Nae Ionescu distinge doua specii de metafizica, vorbind studentilor sai în defavoarea celei “obiective” (substantialiste), chiar daca – aceasta – veleitar afirmata timp de milenii. “Zic filosofii stiintifici ca suntem mai precisi decât cei dinaintea noastra” însa oare – pune întrebarea filosoful român – “problemele pe care le rezolva ei, solutiile de echilibru pe care le dau ei sunt mai bune decât ale lui Platon?” 55 . Si care Platon, daca nu cel ce putea gândi – cf. Charmides în primul rând – printr-o fecunda indistinctie zamolxiana a ontologiei si antropologiei.

1 Silviu Sanie, Din istoria culturii si religiei geto-dacice , Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi, 1999, p. 275.

2 Interpretând textul original al Istoriilor , nu lesne de tradus, Silviu Sanie ( op.cit ., p. 254, corob. cu mentiunea din tabloul sinoptic de la p. 196) crede ca Herodot l-ar fi numit efectiv pe Zamolxis “un însemnat gânditor”.

3 Gh. Al. Cazan, Filosofia româneasca de la Zalmoxis la Titu Maiorescu , “Sansa” SRL, Bucuresti, 2001, p. 24.

4 Gh. Al. Cazan, op.cit ., p. 7.

5 Al. Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria si legendele spaniole , Editura Meridiane, Bucuresti, 1985, p. 34.

6 Anton Dumitriu, Eseuri , Editura Eminescu, Bucuresti, 1986, p. 676.

7 Simion Mehedinti, Crestinismul românesc , Fundatia Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 43. De fapt Socrate fusese “la oaste” (dupa cum spune) într-o regiune rivala Athenei, unde deprinsese filosofie de la un trac, ucenic al lui Zamolxis.

8 Stelian Stoica, Viata morala a daco-getilor , Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p. 26.

9 Platon, Charmides , 153a.

10 Charmides , 156d.

11 Iordanes, Getica , 70.

12 Herodot, Istorii , IV, 95.

13 Cf. Charmides , 156 d, 175c-176a.

14 Charmides , 157 b-c.

15 Ibidem , 156 d.

16 Ibidem , 176 a.

17 Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor , II, 31, Cf. V,1.

18 Diogenes Laertios, II, 6.

19 Platon, Alcibiade I , 130b.

20 Platon, Phaidros , 64a.

21 Platon, Protagoras , 313a.

22 Platon, Apararea lui Socrate , 30b.

23 Platon, Charmides , 156 d-e. De remarcat ca acest fragment apare în Charmides (trad. rom.), pus între ghilimele, ca si când Socrate ar cita vorbele zamolxismului; asadar un veritabil fragment de gândire zamolxiana.

24 Platon, Phaidon , 114d.

25 Ibidem , 106 e.

26 Platon, Charmides , 153d.

27 Platon, Apararea lui Socrate , 29a-b.

28 Ibidem , 40e.

29 Xenofon, Apologia lui Socrate , 23.

30 Pomponius Mela, De chorographia , II, 2,18.

31 Clemens din Alexandria, Covoarele , IV, 8.

32 Platon, Charmides , 153 a-c.

33 Cf. Platon, Phaidon , 58e.

34 B. Witte, Die Wissenschaft vom Guten und Bösen. Interpretationen zu Platons “Charmides” , Berlin, 1970, apud Simina Noica, Note la Charmides , în Platon, Opere , I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 216.

35 Platon, Charmides , 155e.

36 Ibidem .

37 Cf. Ioan Pachia-Tatomirescu, Zamolxianismul si plantele medicinale , I, Editura Aeticus, Timisoara, 1997, p. 17.

38 Platon, Charmides , 156 b-c. Acest pasaj al dialogului unii istorici si cercetatori (Silviu Sanie, G.D. Iscru s.a.) îl etaleaza în mod eronat ca referindu-se la “medicii lui Zamolxis”; în realitate el descrie integralismul medical elen.

39 Ibidem , 156 d.

40 Dumitru Balasa, De la Zamolxis la Iisus Hristos , Editura Cuget Românesc, Bârda, 1993, p. 11-15.

41 Platon, Charmides , 156d.

42 Herodot, Istorii , IV, 94.

43 Simina Noica, Note la Charmides , în vol. Platon, Opere , I, editie îngrijita de Petru Cretia si Constantin Noica, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974, p.215.

44 Cf. I. M. Linforth, Oi athanatizontes, Herodotus IV , 93-96, în “Classical Philology”, 1918, XIII, p. 23-33.

45 Cf. trad. M. Nasta, în vol. Proza istorica greaca , Bucuresti, 1970, p. 92.

46 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han , Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 46-47.

47 Erwin Rohde, Psyché , Editura Meridiane, Bucuresti, 1985, p. 354-355.

48 Platon, Charmides , 156 a.

49 Ibidem .

50 Cf. Platon, Legile , 909b, 933b.

51 Platon, Phaidon , 77e-78a.

52 Platon, Charmides , 175d.

53 Ibidem , 176 a-b.

54 Alexandru Badin, Dacia din vestul si din estul Europei , Editura Albatros, Bucuresti, 1999, p. 213-214.

55 Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicii , Editura Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 190.

 

 

Descoperire arheologica senzationala la Iasi

Descoperirea facuta de un profesor intr-o localitate din judetul Iasi naste uimitoarea intrebare: primele forme de scriere din istoria lumii au fost folosite de o populatie care locuia pe aceste meleaguri? • Este vorba de doua tablite din piatra, ce prezinta inscriptii vechi de mii de ani  • "Cele doua tablite de piatra descoperite de mine in localitatea Handresti au o inscriptie care se aseamana cu «alfabetul» getilor! Ele par a fi ca cele de la Tartaria (vechi de peste 5.500 ani - n.r.). In viitor, specialistii vor descifra scrierea si vechimea lor pentru a stabili adevarul istoric. Mai mult, am descoperit si unelte din silex care sunt unice in aceasta zona. Cercetatorii vor merge tocmai in Ucraina pentru a vedea despre ce este vorba", dezvaluie Mihai Vasilencu 

Descoperire unica si revolutionara la nivel mondial facuta de un arheolog iesean. Zilele trecute, profesorul Mihai Vasilencu a gasit, in localitatea Handresti, comuna Oteleni, o serie de tablite cu inscriptii misterioase. Alaturi de acestea au fost scoase la iveala si o serie de unelte din silex (n.r. - o varietate de cuart microcristalin sau criptocristalin gasit în creta) care nu par sa provina din aceasta parte a lumii. Deja, cercetatorii au inceput sa demareze investigatii de amploare pentru a descifra originea acestora.

Alfabet vechi de mii de ani  

Pasiunea si dorinta de a cunoaste trecutul acestor teritorii, alaturi de multa munca si talent l-au ajutat pe tanarul profesor Vasilencu sa faca aceasta descoperire senzationala. Este foarte probabil ca inscriptiile de pe tablitele gasite de istoric sa reprezinte o forma de scriere asemanatoare cu cea de la Tartaria, veche de peste 5.500 ani sau cu un alfabet al getilor (popor tracic, care în jurul anului 339, inainte de Hristos, locuia pe ambele maluri ale cursului inferior al Dunarii - n.r.). "In aceasta vara am continuat sa dau atentie vestigiilor care se afla pe teritoriul si împrejurul satului Hândresti din judetul Iasi. Aceasta preocupare a mea este legata de faptul ca aceasta zona este putin cunoscuta din punct de vedere istoric dar este foarte bogata în vestigii ce apartin Neoliticului, Eneoliticului, Bronzului sau Epocii Fierului. Unele piese atrag atentia de la o prima vedere datorita raritatii si frumusetii lor. Înca de la început mi-au atras atentia doua tablite de piatra ce au o inscriptie care se aseamana mai mult cu  «alfabetul getilor», la o prima vedere dar si cu tablitele de la Tartaria. Poate fi vorba si de o forma de scriere paleocrestina. Specialistii probabil vor descifra scrierea si vechimea ei pentru a stabili adevarul istoric. Aceste tablite au forma dreptunghiulara. Interesant este faptul ca aceste tablite provin dintr-o asezare din jurul satului Hândresti. Alte piese remarcabile gasite de mine sunt si doua nuclee de silex de marimi impresionante, cel mai mare are o lungime de 18 centimetri si o latime de opt, lame de silex, topoare de silex, topoare de piatra cu perforatie, de tip ciocan, fusaiole, greutati si capete de piatra ce erau atat ale unor maciuci, daltite, razuitoare, vârfuri de lance si sageata sau râsnite. Aceste piese provin din mai multe asezari si din perioade de acum peste trei mii de ani", dezvaluie Mihai Vasilencu. 

Vechi drum comercial ce mergea in nordul Europei 

Conform datelor preliminare, se pare ca in aceasta zona exista, acum mii de ani, un drum comercial important ce facea legatura intre zona Moldovei siUcrania, Polonia sau nordul Europei. Astfel, tocmai pentru a se realiza o cercetare de amploare, prof. univ. dr. Dumitru Boghian de la Universitatea Stefan cel Mare din Suceava va pleca in tara vecina pentru a se consulta in legatura cu vestigiile de la Handresti. "Profesorul Boghian, seful catedrei de Istorie Veche de la Universitatea din Suceava, va merge in Ucraina pentru a face cercetari in legatura cu ce am descoperit eu la Handresti. Eu vreau sa va spun ca aceste nuclee de silex nu sunt originare din aceasta zona. Aici, acum mii de ani, era un drum comercial important si aceste obiecte ar putea fi aduse din tara vecina ca obiecte de schimb. Eu, ca profesor de istorie al Scolii Generale din Oteleni, locatia Hândresti, m-am gândit sa amenajez si un spatiu muzeal în cadrul scolii pentru a-l folosi si în scop didactic. Am primit tot sprijinul autoritatilor, astfel ca am reusit în toamna aceasta sa amenajez un mic muzeu care va contribui la dezvoltarea interesului elevilor pentru izvoarele Istoriei Vechi. Am facut si un parteneriat de colaborare între Universitatea Stefan cel Mare din Suceava si Scoala Oteleni", spera ambitiosul profesor.

Nu e la prima descoperire 

Dincolo de toate acestea trebuie mentionat ca, la inceputul acestui an, Vasilencu a mai facut o descoperire de senzatie. Atunci, gasirea unei serii de vestigii, vechi de peste 5.000 de ani, arata ca in zona Handresti - Oteleni exista dovezi ale civilizatiei umane ce ajung pana in Epoca Bronzului (4.500 - 5000 de ani i.Hr. - n.r.). "Atunci, in urma cercetarilor de suprafata am gasit foarte mult material arheologic, respectiv statuete zoomorfe sau antropomorfe, ceramica de trei tipuri: fina, semifina, grosiera. De asemenea, am gasit si urmele locuintelor, acestea fiind de forma dreptunghiulara, cu podina din lutuiala arsa, cuptoare de ardere a ceramicii, suflatoare, fusaiole, topoare de piatra sau varfuri de lance si de sageata din silex. Asezarea neolitica, de aici, se intinde pe aproximativ sase kilometri", concluzioneaza profesorul.

Teritoriu cercetat de marii arheologi ai Romaniei 

Vasilencu are in plan sa realizeze, in viitor, si o monografie a satului Handresti. In plus, vrea ca istoria locului sa fie cunoscuta la nivel national. "Eu vreau sa realizez si monografia satului Hândresti si, in acest sens, am cercetat aceasta localitate folosind izvoare scrise dar am încercat sa cunosc si vechea vatra  Astfel ca, în primavara acestui an, facând unele cercetari de teren mi-am dat seama ca aici sunt asezari foarte vechi ce apartin mai multor epoci istorice si care ajung pana acum cinci mii de ani. De asemenea, in urma prospectiunilor arheologice am reusit sa adun mai multe vestigii, din mai multe zone ale satului, si din perioade istorice diferite în scopul realizarii unui «repertoriu arheologic». Sper, cu ajutorul unor specialisti, sa pot face o periodizare cât mai verosimila a asezarilor. Ca un exemplu pentru faptul ca marii arheologi ai Romaniei s-au interesat de zona este legat de anii 1949 - 1950. Atunci, o comisie formata din Radu Vulpe, Hortensia Dumitrescu sau Vladimir Dumitrescu si altii au cercetat aici", spune acesta.  

Sursa: BunaziuaIasi, http://danielroxin.blogspot.ro

 

MISTERUL PIETRELOR DE ICA

13 Iun 2011 

by Gabriela Dobrescu in CIVILIZATII ANTICE, URIASII - GIGANTII

Am cautat printre miile de materiale care se gasesc in internet unul singur macar in care sa se vorbeasca despre un subiect care a facut de mult timp inconjurul pamantului dar despre care in Romania nu cred ca s-a scris nimic iar daca exista pe undeva vreo stire nimeni nu s-a chinuit sa o faca cunoscuta mai amanuntit. Este vorba despre vestitele pietre de ica ale doctorului  Cabrera. Dar sa incepem cu inceputul.

In mai 1966 un prieten din copilarie ii daruieste arheologului Javier Cabrera niste pietre pe care acesta le gasise intamplator pe valea raului Ica datorita ruperii malurilor acestuia. Pietrele se gaseau intr-o antica cavitate a pamantului si au fost purtate la suprafata datorita inundatiilor. Cabrera era foarte fericit de cadoul primit dar cand s-a uitat mai atent la desenele de pe ele isi da seama ca in mana sa se aflau obiecte care puteau avea mai mult de 65 de milioane de ani. Lucrul care l-a facut sa gandeasca o astfel de imposibilitate din punctul de vedere al stiintei oficiale era faptul ca pe acele pietre erau desenate cu scene din viata unor oameni gigantici care au trait impreuna cu dinozaurii in acea epoca indepartata; si nu numai asta, dar acele desene de pe pietre demonstrau tehnologii foarte avansate. Erau indivizi care calareau dinozauri de diverse specii ca Stegosauri, Apatosauri, Triceratopi etc. Erau rafigurate de asemenea animale stranii cum ar fi cai cu cinci degete, mamuti, si animale de mult disparute. Pe alte pietre de exemplu se gasea desenat ciclul evolutiv al Stegosaurului care este foarte diferit de ceea ce ne invata paleontologia care vrea nasterea puilor acestor animale din oua care se clocesc datorita razelor soarelui iar puii ies afara din ou deja formati, in timp ce pe pietrele de ica desenele demonstreaza ca din ou iese o specie de mormoloci  ceea ce demonstreaza ca reproductia lor este de animale anfibii. Pe alte pietre in schimb alte specii de dinozauri nasc pui vii pe care ii hranesc cu lapte. Alte scene arata ca oamenii din acea epoca cresteau acesti dinozauri ca pe niste animale domestice, in timp ce pe alte pietre   oameni  se uitau cu lunete deosebit de moderne din aer catre dinozauri care erau asezati la bordul unor masini zburatoare care semanau cu un avion, sau altii erau reprezentati cu un fel de pistol din care iesea o raza dezintegranta (laser).

Discordia dintre Cabrera si lumea stiintifica nu intarzaie sa soseasca pentru ca acestia din urma nu puteau accepta faptul ca oamenii au trait in aceeasi epoca cu dinozaurii pe care ei ii colochiaza cu 63 de milioane de ani inainte de aparitia omului, deci imposibil ca milioane de ani inainte pe pamant sa fi existat un popor de oameni atat de dezvoltati.

In 1973 revista “Mundial” publicata la Lima un articol in care sustine ca pietrele de Ica erau niste falsuri fabricate de doi tarani: Irma Gutierrez si Basilio Uchuya care au admis ca au desenat acele pietre cu scopul de a le vinde. Problema e ca cei doi tarani erau total analfabeti, in acest caz fiind imposibil sa cunoasca fisionomia variatelor tipuri de dinozauri, nu puteau sa aiba cunostinte stiintifice ca sa reprezinte transplanturile de inima, tehnica desfacerii craniului, tecnologia aeronautica si a pistoalelor laser care erau desenate pe pietre. Mai mult decat atat, pietrele gasite pe malurile raului Ica erau in jur de 20.000 de bucati, marimea lor variind de la 10 – 50 cm, erau taiate dintr-un tip de granit extrem de dur, perfect slefuite si imprimate foarte fin, foarte precis. Cum era posibil ca doua persoane sa extraga dintr-o miniera 20.000 de bucati de granit extraordinar de dur, sa slefuiasca acest material dur si sa-l imprime cu forta bratelor, cand o astfel de munca cere masini moderne de slefuit si picamere cu varfuri de diamant, iar cantitatea asa de mare de pietre ar fi necesitat munca intregului sat?. Intr-adevar cand li s-a cerut sa incizeze in fata oamenilor  pietrele ei nu au putut sa reproduca  calitativ nici desenele nici imprimeurile.

Aceasta tentativa grosolana in care stiinta incearca sa ascunda adevarurile si sa fabrice probe impotriva unor lucruri a caror autenticitate este greu sa o ascunzi este o alta proba in care stiinta incearca sa ne ascunda adevarul cu orice pret.

Cum era posibil ca anticii nostri inaintasi sa cunoasca cum aratau dinozaurii cand paleontologia a luat fiinta in 1800?

Am sa va mai descriu cateva dintre scenele care apar pe aceste renumite pietre pe care doctorul Cabrera le-a catalogat, le-a inseriat pe domenii de activitate, le-a expus si le-a studiat pana la moartea sa. Nu a fost om de stiinta care sa nu se fi dus macar o data in viata sa vada cu ochii lui aceste marturii antice ale unei alte generatii de oameni care au trait pe pamant. Astazi muzeul care adaposteste pietrele este condus da catre sotia marelui arheolog Cabrera.

Asa cum va spuneam pe langa faptul ca oamenii sant reprezentati ca fiind crescatori de dinozauri pe care ii foloseau la calarie cum in zilele noastre se folosesc caii, alte scene reprezinta dinozauri care maninca oamenii, in altele oameni care taie capetele diniozaurilor, in altele oameni care ajuta dinozaurii sa fete. Daca oamenii din acea vreme nu ar fi fost giganti cum ar fi putut sa faca aceste lucruri unor fiinte de talia dinozaurilor? In afara de mari cunostinte de botanica, medicina, zoologie, astronomie, chirurgie pe pietre sant incizate  oameni care zboara intr-o specie de masini zburatoare care seamana cu niste avioane cu care probabil s-au putut trasa faimoasele linii din Nazca pentru ca aceste linii sint reprezentate cu acuretete pe unele pietre di Ica.

O alta importanta reprezentare este facuta pe un numar mare de pietre si reprezinta harta pamantului in acele vremuri, continentale si insulele existente care nici pe departe nu mai seamana cu cele de astazi. Probabil ca aceasta civilizatie face parte din cea de a treia generatie umana despre care vorbesc o serie de manuscrise antice care povestesc despre cele cinci generatii umane care au trait pe pamant dintre care a noastra este ultima, dupa care va incepe era de aur fara sfarsit. Oricum aceste pietre, fie  ca stiintei ii place sau nu sant marturii inestimabile despre trecutul omenirii, despre gradul de civilizatie si inalta tecnologie care exista pe pamant si despre care putem zice ca noi santem doar redescoperitorii unor tehnologii care au existat dintotdeauna.

Am atasat o serie de trei video unde puteti sa vedeti cu ochi vostri desenele incizate pe una dintre cele mai dure pietre in timpuri antice si rara tecnologie de care dispuneau stramosii nostri. Urmatorul este un articol in limba italiana cu cateva foto ale celor mai faimoase dintre pietre.

http://www.satorws.com/giganti-pietre-ica.htm

“CUIUL DACIC”

Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea:

“Este trist sa stai de vorba cu “profesori universitari in arheologie” care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii”.

A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele “arsuri”), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul.

L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns:

“Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu “Dacii” - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti.

Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: “Ospetele Nemuririi”, “Enigmele Civilizatiei Dacice”, “Fierul-Piatra, Dacii-Timpul”, “Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice”, publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO.

El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si … dispare.

“Ei, asa or fi legile pe aici” si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe “tovarasii” arheologi care vin, iau si … pleaca.

Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou “echipa” de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da “cadou” si lui Andrei … un Cui Dacic “cu tema” sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.

Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca “tema de lucru”, care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare.

O “Minune Antica”, care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos!

Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard.

Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.

Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala “dacica”, ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog: 1. suprafata - Magnetita “Fe3O4″ 2. oxid de fier “FeO” 3. alumo-silicati.

Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de “domene”, unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este “ciudatenia”, sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar … in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!

Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mica” armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce … citiva kilometri din Spatiul Dacic.

Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului … 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii?

Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel. Ca dacii ne-au lasat mostre de “civilizatie” extraordinara ca:

- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani

- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.

- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea “asa ziselor cetati” din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.

Dar nimanui, se pare, ca nu-i pasa acolo sus, la nivel “profesoral” de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!

Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” (in sanscrita).

Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in “Zona Sacra” a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?

Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca “Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea.

De aceea el daco-romanul cind spune “buna ziua” de fapt spune “Bun e Dyaus”. El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si … in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii “the chosen people”.

basarabialiterara.ro