Kinetoterapia

Kinetoterapia
Anul II, semestrul I, 2 ore curs/săptămână, 2 ore lucrări practice
Nr.crt. curs Lp
1. Istoric, definitii Bilant articular si testare
musculara
2. Bazele fizice si anatomice
ale kinetologiei.
Recuperarea mobilitatii
soldului
3. Bazele fiziologice ale
kinetologiei
Recuperarea forţei
musculare şi a stabilităţii
şoldului
4 Controlul motricităţii.
Coordonarea mişcării
voluntare
Recuperarea mobilităţii
genunchiului
5 Bazele fiziopatologice ale
recuperării kinetice.
Recuperarea forţei
musculare şi a stabilităţii
genunchiului
6 Tehnici, exerciţii, metode
kinetologice. Generalităţi,
clasificare. Tehnici
anakinetice
Recuperarea mobilitatii
gleznei şi piciorului
7 Tehnici kinetice dinamice şi
statice
Recuperarea forţei
musculare şi a stabilităţii
gleznei şi piciorului
8 Exerciţiul fizic terapeutic.
Bazele procedurale : poziţia
de start şi mişcarea
Recuperarea mobilitatii
umărului
9 Tipurile de contracţii
musculare. Tehnici de FNP
Recuperarea forţei
musculare şi a stabilităţii
umărului
10 Elemente facilitatorii şi
inhibitorii în exerciţiul fizic
terapeutic
Recuperarea mobilitatii
cotului
11 Metode kinetologice –
clasificare. Metoda Bobath.
Recuperarea forţei
musculare şi a stabilităţii
cotului
12 Metoda Kabat Recuperarea mobilitatii
pumnului şi mâinii
13 Metode speciale Recuperarea forţei
musculare şi a stabilităţii
pumnului şi mâinii.
14 Metode speciale –
manipulări şi tracţiuni
Recuperarea kinetică a
coloanei vertebrale
15 Hidrokinetoterapia, terapia
ocupaţională
test
Anul II, semestrul II, 2 ore curs/săptămână, 2 ore lucrări practice
Nr.crt curs Lucrarări practice
1 Evaluarea clinică în
kinetologie
Kinetoterapia în PSH
2 Evaluarea clinică în
kinetologie
Recuperarea cotului posttraumatic
3 Obiectivele kinetologiei.
Definiţii. Relaxarea.
Recuperarea mâinii rigide
4 Corectarea posturii şi
aliniamentului corpului.
Kinetoterapia în coxartroză
5 Creşterea mobilităţii
articulare
Recuperarea ăn şoldul posttraumatic
6 Tehnici de crştere a forţei
musculare
Recuperarea în gonartroză
7 Tehnici de creştere a forţei
musculare
Recuperarea genunchiului
post-traumatic
8 Tehnici de creştere a
rezistenţei musculare.
Creşterea coordonării,
controlului şi echilibrului.
Kinetoterapia în SA
9 Tehnici de corectare a
deficitului respirator.
Kinetoterapia în scolioze
10 Tehnici de reeducare
respiratorie
Recuperarea kinetică a
lombosacralgiei
11 Gimnastica de corectare a
deficitului respirator
Recuperarea HDL operate
2
12 Antrenamentul la efort Kinetoterapia în hemiplegie
13 Reeducarea sensibilităţii Kinetoterapia în paraplegie
14 Kinetoprofilaxia Recuperarea kinetică în
neuropatiile periferice
15 Kinetoprofilaxia Test
3
S1. C1. Introducere, definiţii, istoricul dezvoltării ştinţifice.
·Kinetologia sau kinesiologia termen introdus de către Dally în 1857, pentru
a denumi “ştiinţa sau studiul mişcării”. Kl sau Ks este ştiinţa mişcării
organismelor vii şi a structurilor care participă la aceste mişcări.
·Kinetologia medicală este disciplina care se ocupă cu studiul structurilor
şi mecanismelor neuro-musculare şi articulare care asigură omului
activităţi motrice normale, înregistrând, analizând şi corectând
mecanismele deficitare. Din această definiţie se desprind aspectele care
alcătuiesc Kl:
·aspectul ştiinţific teoretic: studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculare
şi articulare. În cadrul acestei ştiinţe s-au dezvoltat direcţii de
cercetare, capitole, individualizate ca subdiscipline:
·# biomecanica (kinetologia mecanică) care realizează analiza fizică a
mişcării, aplicarea legilor fizice ale mişcării la activitatea fizică a omului,
studiind raporturile stabilite între structură şi funcţie (forma articulaţiei şi tipul
de mişcare pe care o realizează, geometria muşchiului şi forţa lui, impactul
anormalităţilor structurale dobândite sau înnăscute asupra mişcării);
·# fiziologia exerciţiilor care reprezintă aplicarea cunoştiinţelor de
fiziologie la studiul mişcării umane: răspunsurile funcţionale immediate şi
adaptările generate în timp la nivelul diverselor aparate şi sisteme, generarea şi
consumul energiei în activitatea fizică, limitele performanţei fizice, oboseala,
nivelul de fitness, etc.
·# comportamentul psihomotor care studiază rolul şi mecanismele SNC în
procesele de comandă şi execuţie a mişcărilor voluntare
·evaluarea: înregistrând, analizând. Evaluarea globală reprezintă aprecieri
sintetice ale stării aparatului NMAK. (ADL). Evaluarea alinierii şi posturii
corpului analizează relaţiile stabilite între alinierea segmentelor corpului ca
întreg şi eficienţa funcţiei locomotorii. Evaluarea mersului reprezintă un câmp
de analiză deosebit de important în patologie.
4
·aspectul practic: corectând mecanismele deficitare, (kinetoterapia).
·Aspectele activităţii fizice de bază care au evoluat de-a lungul dezvoltări
filogenetice sunt: postura, locomoţia, manipularea .
·Postura este activitatea fizică ce menţine poziţia corpului, raportul acestuia
cu mediul ambient şi raportul între segmentele sale.
·Locomoţia este activitatea fizică ce schimbă permanent raportul între
organism şi mediul înconjurător.
·Manipularea este activitatea fizică ce permite mobilizarea sau/şi utilizarea
obiectelor din mediu.
·S1.C2. Bazele fizice si anatomice ale kinetologiei.
·Cinematica este studiul mişcării în sine iar studiul forţelor aplicate corpului
este denumit cinetică.
·Mişcarea este un eveniment produs în spaţiu şi timp. Corelarea elementului
timp cu spaţiul generează noţiuni ca viteză şi velocitate. Analiza mişcării trebuie
să ţină seama de poziţie, viteză şi velocitate.
·Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul lui în spaţiu, adică faţă de alte
obiecte. Un obiect, corp imobil nu îşi modifică acest raport, pe când unul mobil
şi-l modifică.
·Viteza este mărimea scalară a vectorului velocitate şi arată cât de repede se
realizează mişcarea dar nu arată direcţia în care se realizează.
·Velocitatea este mărimea vectorială care arată cât de repede şi în ce direcţie
se mişcă obiectul, corpul, deci, cu ce viteză şi unde îşi schimbă poziţia acesta.
Velocitatea nu este doar viteză ci şi direcţie de deplasare.
·Acceleraţia este raportul dintre variaţia velocităţii şi a timpului
·Mişcarea lineară (translarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel
încât toate părţile, punctele lui au aceeaşi deplasare ca mărime.
5
·Mişcarea angulară (rotarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel
încât fiecare parte a lui execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a
celorlalte puncte. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia iniţială a
segmentului şi cea finală a lui.
·Mişcarea de rotaţie a unui segment al corpului este mişcarea circulară
realizată în jurul propriului ax.
·Mişcările corpului uman şi ale segmentelor lui sunt şi de tip liniar şi
angular cât şi de tip mixt, caz în care se numeşte mişcare planară. Dacă mişcarea
planară se realizează în mai multe planuri se numeşte mişcare generală şi este
tridimensională.
·Forţa este un agent care produce sau tinde să producă o schimbare în starea
de repaus sau mişcare a unui corp. Forţa este un vector caracterizat prin :
mărime, direcţie şi punct de aplicare. O forţă care acţionează asupra unui corp
produce mişcarea sau deformarea lui.
·Relaţia dintre forţă şi mişcare a fost analizată de Newton care a definit
legile mişcării.
·legea inerţiei: orice corp rămâne în starea de repaus sau mişcare liniară
uniformă dacă nu intervine o forţă din afară care să îi schimbe starea. Masa
reprezintă măsura cantitativă a inerţiei
·legea acceleraţiei: schimbarea momentului corpului corpului este
proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia în care vectorul forţă
acţionează. Momentul este cantitatea de mişcare a unui corp la un moment dat.
·legea acţiunii şi a reacţiunii: orice acţiune determină o reacţiune egală şi de
sens contrar.
·La nivelul corpului uman au fost descrise 8 tipuri de forţe:
·greutatea corporală;
·reacţia solului;
·reacţia articulară;
·forţa musculară;
6
·presiunea intra abdominală;
·rezistenţa fluidă;
·forţa elastică;
·forţa inerţială.
·Evaluarea funcţiei motorii a corpului trebuie să aibă în vedere aceste forţe,
iar programul kinetoterapic trebuie să cuprindă corectarea tuturor forţelor care
sunt deficitare.
S1.C3. Bazele anatomice şi fiziologice ale kinetologiei.
Sistemul NMAK este alcătuit din 3 componente:
·sistemul nervos care asigură comanda pe baza informaţiilor aferente;
·sistemul muscular care primeşte comanda şi asigură forţa motrică;
·sistemul osteo-articular care segmentează corpul permiţând mişcarea în
anumite limite şi direcţii.
Sistemul NMAK este interconectat cu celelalte aparate şi sisteme ale
organismului: cardio-vascular, respirator, etc.
Elementul evidenţiabil al motricităţii este ARTICULAŢIA care poate fi
considerată ca unitatea structurală şi funcţională a sistemului NMAK.
Elementele structurale ale ei sunt:
·osul (capetele osoase)
·cartilajul
·ligamentul,
·tendonul
·sinoviala
·muşchiul
·receptorul senzitiv
·neuronul motor
7
OSUL asigură suportul mecanic şi pârghia oricărui segment care se
mişcă. Este un rezervor de ioni de calciu şi fosfor şi un organ hematopoetic prin
măduva hematogenă găzduită în canalul osos.
Unitatea structurală de bază este OSTEONUL sau sistemul haversian
alcătuit dintr-un canal central în care se află vase de sânge şi filete nervoase şi
care este incojurat de lamele concentrice de matrice mineralizată. Orientarea
sistemelor haversiene este dată de traiectoria principalelor presiuni exercitate
asupra osului.
Osul este un organ dinamic aflat într-o continuă remodelare realizată de
2 procese biologice: de distrugere efectuată de osteoclaste şi de refacere
efectuată de osteoblaste. Intervenţia kinetoterapeutică asupra osului îmbracă
următoarele aspecte:
·profilaxia;
·momentul începerii exerciţiului fizic, respectiv a mersului după o
fractură;
·influenţele negative ale kinetoterapiei intempestive asupra osului la
pacienţii vârstnici cu osteoporoză, asupra osului cu infecţie sau
incomplet calusat.
CARTILAJUL acoperă suprafeţele osoase care alcătuiesc o
articulaţie diartrodială şi este de tip hialin. Este un material vâsco-elastic
ce îşi poate modifica grosimea în funcţie de presiunea exercitată care
modifică repartiţia apei din structură. Este o structură avasculară care se
hrăneşte din lichidul sinovial şi din osul subcondral. Cartilajul este o
structură neregenerabilă, leziunea este ireversibilă şi cicatrizarea este
prealizată cu ţesut fibros.
Raportul dintre patologia cartilaginoasă şi kinetoterapie are 3 aspecte:
·menajarea încărcării articulare în cazul articulaţiilor portante:
purtatul bastonului, scăderea ponderală, evitarea ortostatismului
prelungit şi/sau a poziţiilor vicioase sau stereotipice;
8
·profilaxia degradării cartilaginoase prin mobilizări articulare şi
scăderea încărcării articulare;
·conservarea congruienţei articulare prin antrenarea stabilităţii
musculare pentru a evita uzura cartilaginoasă la nivelul articulaţiilor
instabile.
ARTICULAŢIA este ansamblul elementelor moi prin care sunt
unite două sau mai multe oase vecine. Articulaţia are 2 funcţii
importante: permite mişcarea unui segment faţă de altul şi transmite
forţa de la un segment la altul.
După modul de unire al capetelor articulare se descriu trei categorii de
articulaţii:
1. articulaţiile fibroase (sinartroze) în care unirea se face prin ţesut
conjunctiv fibros, capetele articulare având o congruenţă aproape
completă, ex: suturile craniene.
2. articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) în care unirea se face prin
fibrocartilagiu şi au un oarecare grad de mobilitate, de ex: simfiza
pubiană, sincondrozele care sudează oasele ce compun coxalul,
3. articulaţiile sinoviale (diartrozele) sunt articulaţii cu posibilităţi
de mişcare amplă în mai multe direcţii. În funcţie de forma
capetelor osoase se descriu mai multe tipuri de diartroze:
·artrodiile (articulaţii plane în care mişcarea este mai mult
de alunecare);
·enartroze (o suprafaţă articulară este concavă şi cealaltă
este convexă şold, umăr);
·articulaţiile cilindroide (balamale), cum este cotul
·articulaţiile elipsoide care au un condil (genunchi);
·articulaţii selare (suprafaţa articulară este concavă într-o
direcţie şi convexă în alta).
9
CAPSULA ARTICULARĂ este un ţesut conjunctiv fibros aflat în
continuarea periostului prins ca un manşon de epifizele osoase, periost, dar nu şi
de cartilaj. Capsula delimitează cavitatea virtuală articulară şi toate structurile
aflate în interiorul ei sunt structuri intra-articulare: ligamentul rotund al şoldului,
ligamentele încrucişate ale genunchiului.
SINOVIALA este o membrană conjunctivo-histiocitară care tapetează pe
interior capsula articulară. Asemenea capsulei articulare şi membrana sinovială
are o vascularizaţie şi o inervaţie bogată.
Cavitatea articulară este sediul unor leziuni patologice cu implicaţii
funcţionale. Obiectivele kinetoterapiei se referă la :
·menţinerea mobilităţii articulare
·posturarea de menţinere sau redresare a alinierii segmentelor
·scăderea încărcării articulare.
TENDONUL (structura conjunctivă care leagă muşchiul de os) şi
LIGAMENTUL (structura care uneşte părţi osoase între ele) sunt elemente
structurale care au elemente comune mai multe decât de diferenţiere.
Proprietatea biomecanică principală a acestor structuri este valoarea variabilă a
raportului stres/strain (tensiune=încărcare/deformare), respectiv STRES
reprezintă raportul între forţa de tracţiune şi mărimea suprafeţei de secţiune a
ţesutului tracţionat, iar STRAIN este raportul dintre gradul de alungire,
deformare a ţesutului faţă de lungimea lui iniţială.
Patologia obişnuită a acestor structuri este inflamatorie şi posttraumatică.
MUŞCHIUL este structura care converteşte energia dinamică rezultată
din alimente în energie fizică, devenind elementul motor al mişcării.
Sub raport anatomo-funcţional muşchii sunt:
10
1. muşchi tonici, în general extensorii, sar o singură articulaţie, sunt
antigravitaţionali, au tendoane late, se contractă lent şi obosesc
greu.
2. muşchii fazici, în general flexorii, sar 2 articulaţii, au tendoane
lungi, se contractă rapid şi obosesc repede.
Muşchiul este un obiectiv central al kinetoterapiei, existând metodologii
pentru fiecare din aceste obiective.
COMPONENTA NERVOASĂ este structura cea mai complexă care
elaborează şi comandă realizarea mişcării. Corpul celular al motoneuronilor se
găseşte fie în creier (neuronul motor central), fie în substanţa cenuşie medulară
(neuronul periferic). Motoneuronul medular reprezintă calea efectorie comună
finală a întregului SNC.
RECEPTORUL SENZITIV este un element fără de care nu poate fi
conceput acest sistem al articulaţiei unice. După localizare receptorii pot fi:
extero-, intero-, proprioceptori. După funcţie pot fi: mecanoreceptori,
termoreceptori, fotoreceptori, presoreceptori, chemoreceptori, nociceptori.
Histologic aceşti receptori pot fi terminaţii nervoase libere sau terminaţii
încapsulate.
Fusul muscular este un receptor specializat localizat în muşchi
S1.C4. Controlul motricităţii.
Prin control motor se înţelege modalitatea de reglare a mişcării şi de
ajustare dinamică posturală. Controlul motor reprezintă controlul creierului
asupra mişcării voluntare, conştiente. El comportă 4 momente principale:
·motivaţia determinată de condiţia mediului exterior sau interior care
informează SNC, respectiv sistemul limbic, de apariţia unei necesităţi.
·ideea sistemul limbic informează cortexul senzomotor, cerebelul,
ganglionii bazali, nucleii subcorticali asociativi, şi generează conexiuni
suprasegmentare care se finalizează în comanda mişcării.
11
·programarea este conversia unei idei într-o schemă de activitate
musculară. Programul cuprinde toţi parametrii necesari: muşchii implicaţi,
mărimea forţei dezvoltate, amplitudinea mişcării, durata ei. Programarea
mişcărilor este realizată de către cortexul motor, cerebel şi ganglionii bazali.
Comanda este transmisă prin căile motorii descendente spre măduvă.
·execuţia reprezintă transmiterea specifică şi mereu aceeaşi a comenzii de
la măduvă la muschi.
Controlul motor se dezvoltă de la naştere în 4 etape: mobilitatea,
stabilitatea, mobilitatea controlată şi abilitatea. Prin aceleaşi etape se realizează
şi recuperarea în cazul deficitelor motorii apărute în cursul vieţii.
·Mobilitatea reprezintă posibilitatea de a iniţia şi realiza o mişcare pe toată
amplitudinea ei fiziologică.
·Stabilitatea este capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale,
antigravitaţionale şi poziţiile mediane ale corpului sau altfel spus posibilitatea
realizării unei contracţii normale, simultane a muşchilor din jurul unei articulaţii
(cocontracţie). Stabilitatea se realizează prin 2 procese: 1. reflexele tonice
posturale menţin contracţia în zona de scurtare a muşchiului contra gravitaţiei
sau a unei rezistenţe; 2. cocontracţia crează stabilitatea în posturile de încărcare
şi menţine corpul în poziţie dreaptă.
·Mobilitatea controlată este posibilitatea de a realiza mişcări în timpul
oricărei posturi de încărcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate,
de a rota capul şi trunchiul în jurul axului longitudinal în timpul acestor posturi.
·Abilitatea este nivelul cel mai înalt al controlului motor care ajută
persoana să manipuleze şi să exploreze mediul înconjurător. Abilitatea este
capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau locomoţiei.
Controlul motor se realizează în cadrul circuitului senzitivo-motor
stabilit între periferie – creier – muşchi:
12
1.Receptorii periferici culeg informaţia din mediu.
2. informaţia călătoreşte prin nervul senzitiv spre măduvă.
3. sinapsa dintre nervul senzitiv periferic cu neuronul senzitiv medular.
4. căile senzitive se încrucişează, trecând controlateral.
5. căile senzitive urcă spre talamus.
6. sinapsa în talamus cu traseu spre cortexul senzitiv, cerebel.
7. informaţia ajunge în cortexul senzitiv şi determină semnal pentru
cortexul motor.
8. apare comanda motorie care după încrucişare se îndreaptă spre baza
creierului.
9. căile descendente motorii din măduvă conduc semnalul spre
motoneuronul medular.
10 sinapsa cu motoneuronul medular.
11. de la motoneuron porneşte eferenţa motorie.
12. la nivelul sinapsei neuromotorii semnalul ajunge în muşchi.
Căile motorii
La nivelul sinapsei neuro-musculare ajunge axonul motoneuronului
alpha din coarnele anterioare ale măduvei spinării. Se descriu 2 tipuri de
motoneuroni alpha ai căror axoni au viteze diferite a influxului nervos:
·α1 fazici cu viteză mare de conducere
·α2 tonici
Activitatea musculară este de 2 feluri:
1. activitatea tonică – posturală, reflexă, reprezentată de tonusul
muscular de repaus aflat sub comanda reflexelor medulare
prin intermediul buclei gamma şi a motoneuronului alpha şi
tonusul muscular postural şi de atitudine aflat sub control
reflex medular, cerebelos, extrapiramidal, al formaţiunii
reticulate.
2. activitatea voluntară rezultată din combinaţia sinergică a
factorilor senzitivi şi motori. Nu există nici o activitate
13
motorie voluntară fără o pregătire tonico – posturală a
segmentului care urmează să se mişte şi nici o mişcare
voluntară nu se desfăşoară fără ca schimbările posturale să nu
o . urmeze.
Controlul motor se materializează în 3 procese: controlul muscular,
coordonarea şi echilibrul.
Controlul muscular se referă la activarea unui grup limitat de UM ale
unui singur muşchi fără a fi activaţi şi alţi muşchi. Rezultă din acţiunea etajelor
superioare asupra asupra motoneuronilor alpha şi controlul este unul de tip
direct. Calea acestui control este o cale excitatorie fără influenţe inhibitorii.
În kinetoterapie controlul muscular este foarte important în primele
etape ale recuperării neuromotorii. Învăţarea controlului muscular precis
necesită antrenament care se adresează strict mobilizatorului primar care este
muşchiul agonist al mişcării. Educarea sau reeducarea mobilizatorilor primari
cer concentrarea şi participarea pacientului care trebuie să fie relaxat, cooperant,
să înţeleagă ce i se spune, să fie odihnit şi să nu i se distragă atenţia, să fie aşezat
într-o poziţie de echilibru şi relaxare iar pe traiectul arcului de mişcare să nu aibă
durere. La primul semn de oboseală antrenamentul încetează. Perturbarea
propriocepţiei şi/sau a telerecepţiei îngreunează sau exclud realizarea
antrenamentului.
Metodele de antrenare a controlului motor sunt:
1. stretch-reflexul care realizează contracţia muşchiului după
întinderea rapidă a tendonului. Se foloseşte în leziunea de
neuron motor periferic.
2. tehnici de facilitare proprioceptivă constau în crearea unor
supraimpulsuri de la o cale inter-neuronală la alta pentru a
scădea rezistenţa sinaptică şi a atinge pragul de stimulare. Se
foloseşte în leziunile neuronului motor central.
14
3. tehnici de facilitare exteroceptivă prin excitaţia cutanată
(metoda Rood) deasupra muşchiului lezat care întăreşte
stretch – reflexul.
4. activarea imaginativă se referă la concentrarea în gând asupra
activităţii musculare. Pacientul poate fi ajutat prin efectuarea
voluntară a mişcării controlaterale sau prin efectuarea pasivă
a mişcărilor.
5. antrenarea percepţiei contracţiei se referă la conştientizarea
contracţiei cel mai simplu prin opunerea unei rezistenţe la
mişcare.
6. electrostimularea neuromusculară selectivă la nivelul
punctului motor.
Coordonarea este procesul ce rezultă din activarea unor scheme de
contracţii ale mai multor muşchi cu forţe, combinări şi secvenţe apropiate şi cu
inhibiţii simultane ale tuturor celorlalţi muşchi, altfel spus să se obţină o mişcare
lină, continuă, cu o forţă adecvată pentru executarea unei acţiuni. Coordonarea
unei acţiuni musculare este sub controlul cerebelului şi fixată într-o engramă în
sistemul extrapiramidal. Engrama nu conţine numai activităţi musculare ci şi
inhibiţii.
Echilibrul (controlul postural) este abilitatea de a menţine sau a
mobiliza corpul fără a cădea sau de a menţine linia gravitaţională în interiorul
poligonului de sprijin. Stabilitatea este proprietatea de a-şi recâştiga echilibrul
fără a cădea după ce acesta a fost preturbat.
S1. C5. Bazele fiziopatologice ale recuperării kinetice
Kinetologia profilactică are ca obiectiv menţinerea condiţiilor fiziologice
ale sistemului NMAK. Când aceste condiţii sunt alterate ele devin obiectul de
activitate al kinetoterapiei şi/sau al recuperării funcţionale. Fiziopatologia
elementelor care alcătuiesc sistemul NMAK justifică, direcţionează şi determină
tehnicile, metodele şi obiectivele terapeutice şi recuperatorii ale kinetologiei.
15
Cunoaşterea şi inţelegerea modificărilor fiziopatologice care stau la baza
suferinţei unui pacient permit efectuarea unei prescripţii adecvate, motiv pentru
care voi prezenta mecanismele fiziopatologice care pot fi influenţate prin
kinetoterapie.
1. ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea
stabilităţii şi/sau a gradului de mobilitate al celor 2 segmente
adiacente. Toate structurile articulare şi periarticulare pot genera
aceste 2 perturbări funcţionale. Din perspectiva fiziopatologică
aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii, inflamaţia
ţesuturilor, pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar,
pierderea congruenţei suprafeţelor articulare osoase, pierderea
funcţiei musculare. Aceste modificări pot genera: redoare sau
ankiloză articulară, dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau
aliniamentului corect corporeal, dificultăţi de mers sau în abilitatea
de a executa gesturi.
Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. Unele redori pot fi
congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile
dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. Redorile dobândite pot fi
generate de:
·Leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat (cicatrici
keloide) beneficiază de kinetoterapie, unele dintre ele fără corectare
chirurgicală prealabilă.
·Leziuni ale aponevrozelor trebuie mai întâi corectate chirurgical şi
apoi pot beneficia de kinetoterapie ex. maladia Dupuytrene.
·Leziunile capsulo-ligamentare care produc redori sunt cel mai
adesea post-traumatice şi post-inflamatorii dar şi alterări de vârstă, stări
vasculotrofice locale reflexe (algoneurodistrofia simpatică reflexă). În
aceste situaţii se poate efectua kinetoterapie la început pasivă apoi activă.
16
·Leziunile sinoviale apar ca urmare a inflamaţiei care generează:
reacţie lichidiană, hiperplazie a membranei, procese fibroadezive, cicatrici
fibroase, toate jenând mişcarea care poate fi recuperată prin kinetoterapie.
·Leziunile cartilaginoase şi osoase sunt de obicei ireversibile.
Consecutiv lezării cartilajului suferă şi osul subcondral (leziuni
proliferative – exostoze, osteofitoze sau distructive - osteoliza) care prin
durere şi deformări determină redoare sau ankiloză. Fracturarea capetelor
osoase lasă sechele severe pentru mobilitatea articulară mai ales daca nu
sunt corectate ortopedico-chirurgical şi în perioada instabilităţii focarului
de fractură kinetoterapia este contraindicată.
·Procesul de retracţie adaptare este o stare anatomo-funcţională
complexă care cuprinde toate structurile din jurul unei articulaţii
imobilizate timp îndelungat. Într-o primă etapă se pierde elasticitatea
ţesuturilor după care se diminuă şi celularitatea lor şi se adaugă
organizarea edemului difuz.
·Leziunile musculotendinoase limitează mişcarea într-o articulaţie
prin contractura sau retractura musculară.
Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie uneori fiind
evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind rezultatul voit
terapeutic. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea capetelor articulare se
face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când solidarizarea se face prin ţesut osos
(SA).
Mobilitatea articulară exagerată reprezintă inversul redorilor şi este cauzată
de rupturi ligamentare, elongaţii tendinoase, hipotonii musculare. Kinetoterapia
acţionează pe elementul muscular atunci când poate fi tonifiat.
2. MUSCHIUL are o importanţă deosebită în realizarea mişcării, unii
autori considerând că depăşeşte importanţa articulaţiei. Stările
fiziopatologice care împiedică executarea unei mişcări normale,
17
suple, elastice într-o articulaţie sunt: atrofia, retractura, distrofia şi
oboseala musculară.
Atrofia musculară de imobilizare apare într-un muşchi cu inervaţia păstrată
dar care a fost pus în imposibilitatea de a funcţiona (ap. gipsat). Deoarece în
această situaţie nu se produc perturbări structurale, refacerea prin kinetoterapie
este promptă şi demonstrează efectele kinetoterapiei.
Retractura musculară reprezintă creşterea rezistenţei musculare la mişcarea
pasivă. Trei termeni corespund mai mult sau mai puţin acestei definiţii:
retractura, contractura şi spasticitatea, reprezântând o stare de tensiune
contractilă a unui muşchi striat în repaus. Spasticitatea este o rezistenţă excesivă
a muşchiului produsă prin leziune a neuronului motor central.
Contractura musculară este definită ca scurtarea muşchiului sau menţinerea
unei tensiuni musculare, dureroasă sau nu, reversibilă sau fixă, paroxistică sau
permanentă. Din punct de vedere clinic se descriu 3 tipuri de contracturi:
·Contractura antalgică, de apărare, care blochează o articulaţie
dureroasă. Este un reflex nociceptiv care merge pe căile polisinaptice
exteroceptoare şi creşte activitatea motoneuronului alpha. Ea este o
contractură secundară unei cauze patologice de vecinătate şi deci, trebuie
respectată până la îndepărtarea cauzei.
·Contractura algică este o contractură primară, autoîntreţinută printrun
feed-back pozitiv, cu punct de plecare muşchiul. Stimularea senzitivă
intensă a unui muşchi izolat poate fi originea unei contracturi lente şi
dureroase. Stimularea poate fi produsă de către o stare de ischemie, un
hematom, o ruptură de fibre musculare, un depozit calcar.
·Contractura analgică este un termen generic care desemnează 3 tipuri
diferite de contractură:
a. miostatică apărută când un segment de membru este imobilizat într-o
poziţie de scurtaremusculară. Iniţial acest tip de contractură este
reversibilă, dar după mai multe săptămâni devine ireversibilă.
b. miotatică este suportul spasticităţii
18
c. Contractura congenitală este produsă prin mecanisme centrale şi
periferice (artrogripoză).
Retractura musculară este o contractură pe cale de organizare sau deja
ireversibilă caracterizată prin diminuarea sarcomerelor şi dezvoltarea
ţesutului conjunctiv cu elasticitate scăzută. Retracturile musculare vechi,
reale nu beneficiază de kinetoterapie întru cât există riscul ruperii musculare.
Multe cazuri sunt la limita dintre contractură şi retractură şi permit
kinetoterapia pentru obţinerea supleţii mişcării articulare şi capacităţii de
contracţie musculară.
Distrofia musculară este denumirea generică dată unor boli degenerative
ale muşchiului striat, condiţionate genetic, cu evoluţie lent progresivă.
Tulburarea musculară crează grade diferite de insuficienţă musculară, de la
forme simple până la forme care sunt incompatibile cu activitatea musculară,
motiv pentru care exerciţiul fizic trebuie început precoce. Programele
kinetice nu urmăresc creşterea forţei sau a rezistenţei musculare ci
menţinerea lor la valoarea existentă.
Oboseala musculară este o stare fiziopatologică constând în incapacitatea
muşchiului de a se contracta, de a executa un travaliu muscular. Nervul
trimite impulsuri, dar muşchiul este slab prin scăderea rezervelor de substrat
energetic al contracţiei. Oboseala musculară este inversul rezistenţei
musculare. Creşterea rezistenţei musculare duce şi la întârzierea apariţiei
oboselii musculare.
3. COMPLEXUL NERV – MUŞCHI produce tulburări ale
sistemului NMAK cum sunt: spasticitatea, rigiditatea, hipotoniile
musculare şi atonia de denervare.
Spasticitatea este rezistenţa excesivă a unui muşchi striat opusă la întindere
pasivă şi care este cauzată de o leziune centrală. Celelalte situaţii de rezistenţă
crescută la întindere sunt contracturi – retracturi musculare. Spasticitatea
alterează calitatea mişcării voluntare, încetineşte iniţierea mişcării, scade forţa
de contracţie. Mecanismul de producere al spasticităţii este încă în discuţie.
19
Sistemul piramidal are acţiune inhibitorie asupra reflexelor miotatice medulare
prin medierea buclei gamma. Scăparea de sub control a buclei gamma determină
creşterea excitabilităţii motoneuronilor alpha tonici. Exagerarea reflexului
miotatic duce la apariţia spasticităţii. Pentru recuperarea acestor stări de
spasticitate se folosesc tehnici de facilitare neuro-proprioceptive.
Rigiditatea este tot o hipertonie musculară, diferenţiată clinic de spasticitate. La
baza rigidităţii (spasticităţii extrapiramidale) stă tot exagerarea reflexului
miotatic. Recuperarea se face folosind aceleaşi metode şi tehnici ca pentru
spasticitatea piramidală.
Hipotoniile musculare cu mecanism neuro-muscular sunt produse prin
deprimarea reflexului miotatic de către factori locali sau superiori care generează
influxuri inhibitorii spre bucla gamma sau blocări ale căilor facilitatorii spre
motoneuronii alpha tonici. Corectarea hipotoniilor musculare din cursul multor
boli, mai ales neurologice, este posibilă prin tehnici şi metode de lucru kinetice.
Atrofiile de denervare sunt situaţia extremă a hipotoniilor musculare, când
muşchiul este complet privat de influxul nervos trofic prin lezarea neuronului
motor periferic undeva pe traiectul lui. Prin denervare muşchiul pierde din
volum, pierde treptat unităţile contractile şi apare fibroza şi infiltraţia grăsoasă.
4. NERVUL este implicat şi în sindroamele hipokinetice,
hiperkinetice sau akinetice.
Sindroamele hipokinetice determinate de leziuni leziuni ale neuronului motor
central sau ale celui periferic sunt obiectul de lucru al kinetoterapiei
recuperatorii.
Sindroamele hiperkinetice sunt mai puţin accesibile kinetoterapiei. Ele se
datoresc abolirii funcţiei normale a structurilor extrapiramidale care generează
pierderea inhibiţiei motorii şi apariţia mişcărilor involuntare, hiperkinezii:
convulsii, tremurături, coree, mişcări atetozice. Unele din afecţiunile care
evoluează cu hiperkinezii pot beneficia pot de kinetoterapie pentru unele
obiective.
20
Sindroamele diskinetice sunt tulburări ale motilităţii voluntare produse de
alterarea mecanismelor de reglare: o contracţie tonică trecătoare a unui grup
muscular implicat de obicei într-un act motor profesional: crampa scriitorului, a
pianistului, etc. Aceste sindroame au la bază reflexe condiţionate patologice,
depinzând de activitatea nervoasă superioară. Sindroamele diskinetice
beneficiază de kinetoterapie.
Tulburările de coordonare a mişcărilor voluntare sunt reprezentate de:
apraxie, ataxie şi discoordonare.
Apraxia este o tulburare la nivelul de organizare a schemelor motorii. Pacientul
ştie şi ar putea face face mişcarea dar nu o poate face când i se solicită, deşi
spontan o realizează. Apraxia beneficiază de tehnici de recuperare kinetice.
Ataxia este o tulburare motoripe de coordonare a direcţiei, intensităţii, preciziei,
vitezei, limitelor unei mişcări voluntare, astfel încât mişcarea este inadecvată
scopului propus. Unele ataxii beneficiază de kinetoterapie.
Discoordonarea este o tulburare polimorfă generată de leziuni ale sistemului
senzitiv, motor sau de reglare a mişcării.
S1. C6 - 7. Tehnici, exerciţii, metode: definiţii, clasificare.
Table 1 clasificarea tehnicilor kinetologice
21
Tehnicile
kinetologice
Anakinetice
imobilizarea
Posturarea
Kinetice
Statice
Contracţia izometrică
Relaxarea musculară
Dinamic
e
active
reflexe
voluntar
ă
liberă
Activopasivă
Actvă cu
rezistenţă
Pasive
tracţiuni
Sub anestezie
Pură asistată
Autopasivă
Mecanică
Pasivo-activă
Prin manipulare
A. Tehnici anakinetice.
Kinetologia are 2 aspecte fundamentale şi aparent opuse: kinezia
(mişcarea) şi anakinezia (lipsa mişcării). Repausul este considerat ca o lipsă de
mişcare, antonimul mişcării, dar în realitate în cursul repausului se produce
activitate psiho-senzorială şi neuro-vegetativă. Anakinezia se defineşte prin
suprimarea mişcării articulare şi a contracţiei musculare voluntare.
Tehnicile kinetologice sunt clasificate după acest aspect în: th.
anakinetice şi th kinetice. În grupul th anakinetice sunt incluse imobilizarea şi
posturarea.
1. imobilizarea este o tehnică anakinetică ce constă în menţinerea mai
mult sau mai puţin prelungită a intregului corp sau doar a unui segment în
nemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate. Imobilizarea suspendă
mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară dar conservă contracţia
tonostatică responsabilă de tonusul muscular.
1.1. imobilizarea de punere în repaus se aplică în unele boli grave (IM),
arsuri, traumatisme, fiind generală dar incompletă, şi în cazul unor procese
22
patologice localizate: artrite, tendinite, arsuri, fiind localizată la segmentul
respectiv, folosind suporturi speciale, eşarfe, etc.
1.2. imobilizarea de contenţie blochează un segment de corp printr-un
sistem de fixare externă: aparat gipsat, atelă, materiale termomaleabile, orteze,
corsete şi se foloseşte în cazul fracturilor, entorselor, artrite specifice, etc.
1.3. imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea
de contenţie cu deosebirea segmentul se aşează într-o postură corijată sau
hipercorijată timp îndelungat şi se apropie de posturare. Se foloseşte în cazul
posturilor defectuoase generate de părţi moi (capsulă, tendon, muşchi), aproape
niciodată a celor generate de os. Există a singură excepţie: copii şi adolescenţii
în creştere cu deviaţii ale coloanei.
Reguli pentru imobilizarea corectă:
1. aparatul/sistemul să nu jeneze tegumentul şi circulaţia;
2. să se poată menţine tonusul muscular prin contracţii izometrice;
Dezavantajele imobilizării prelungite:
1. induce hipotrofii musculare de inactivitate;
2. determină redori articulare, uneori greu reductibile;
3. afectează circulaţia de întoarcere cu posibile edeme şi tromboze;
4. poate produce tulburări trofice tegumentare, escare;
5. determină un disconfort fizic şi psihic pacientului.
2. posturile (poziţionările) sunt atitudini impuse întregului corp sau doar
unor părţi ale lui în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau
preveni instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a
facilita un proces fiziologic. Durata posturării este variabilă dar de
regulă ea trebuie aplicată cu persevenţă.
1. posturile corective sunt utilizate în terapeutică şi recuperare. În multe
cazuri, atunci când evoluţia este predictibilă se folosesc profilactic (ca în
PR şi SA). Menţinerea posturii corective poate fi liberă (autocorectivă),
liber-ajutată (suluri, perne, chingi) sau fixată cu ajutorul unor aparate sau
instalaţii (exterocorectivă). Posturarea nu trebuie să genereze dureri, să
23
stânjenească circulaţia sanguină sau troficitatea tegumentară. Posturarea
corectivă, ca şi imobilizarea corectivă, se adresează părţilor moi si doar
la copii în creştere pentru corectarea viciilor osoase. Posturile seriate,
prin folosirea unor orteze amovibile, permit menţinerea câştigului din
deficitul corectat. De obicei noaptea este cel mai potrivit interval pentru
posturi-imobilizări corective sau de menţinere a amplitudinii de mişcare
câştigat în cursul zilei.
2. posturile de facilitare reprezintă o soluţie terapeutică ce se adresează
unui proces fiziologic perturbat de boală. Cele mai cunoscute posturări
facilitatorii sunt:
2.1. posturările de drenaj bronşic;
2.2. posturările antideclive sau proclive pentru favorizarea sau
împiedicarea circulaţiei de întoarcere;
2.3. posturile facilitatorii de drenaj bronşic sau cardiace;
2.4. posturile de drenaj biliar;
B. Tehnici kinetice dinamice şi statice.
Elementul definitoriu al tehnicilor kinetice este mişcarea şi/sau
contracţia musculară.
B.1. T.K. dinamice reprezintă aproximativ 90% din tehnicile
kinetologice şi au la bază mişcarea în toate aspectele ei. Tehnicile dinamice se
realizează cu sau fără contracţie musculară, fiind din acest punct de vedere,
diferenţiate în tehnici active şi tehnici pasive.
B.1.A. mobilizarea pasivă se utilizează în kinetologia terapeutică şi de
recuperare, în profilaxie neavând nici un rost. În cursul mişcărilor pasive nu
există travaliu muscular. Mişcările pasive se fac cu ajutorul unei forţe exterioare
în momentul inactivităţii musculare totale – determinată de boală – sau al unui
maxim de inactivitate musculară – determinată voluntar.
Efectele mobilizărilor pasive se repercutează asupra:
24
1. aparatului locomotor:
- menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor
articulare;
- cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsuloligamentare,
prin întinderea tendo-musculară, a ţesutului cutanatşi
subcutanat, prin ruperea aderenţelor la planurile de alunecare;
- menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară pentru că
excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de întindere al
muşchiului;
- declanşează reflexul de întindere care declanşează contracţia
musculară.
2. sistemului nervos şi a tonusului psihic:
- menţin memoria kinestezică, schema corporală şi schema spaţială
pentru segmentul respectiv, prin informaţia proprioceptivă pornită
de la receptorii articulari şi periarticulari;
- menţin moralul pacientului prin prezenţa kinetoterapeutului lângă
pacient căruia îi arată o posibilă evoluţie favorabilă;
3. aparatului circulator:
- efect de pompare asupra vaselor mici şi a circulaţiei
venolimfatice;
- previn sau ajută la îndepărtarea edemelor de imobilizare;
- pe cale reflexă, prin răspuns neuro-vegetativ, se activează
circilaţia locală şi poate produce o uşoară tahicardie.
4. altor aparate şi sisteme:
- menţin troficitatea ţesuturilor de la tegument până la os;
- cresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular;
- ameliorează tranzitul intestinal şi golirea vezicii urinare.
Condiţiile de realizare a mobilizărilor pasive
25
- diagnostic funcţional corect pe baza bilanţului articular şi a
testării musculare;
- profesionalismul kinetoterapeutului;
- cooperarea pacientului (care trebuie să înţeleagă ce i se
efectuează);
- poziţionarea confortabilă şi adecvată a pacientului şi a
kinetoterapeutului în aşa fel încât pacientul să vadă segmentul
mobilizat pasiv şi kinetoterapeutul să poată lucra;
- executarea mişcării pe direcţiile fiziologice şi cu amplitudinea
maximă, asociind pe cât posibil posturi sau mişcări facilitatorii:
de ex mobilizarea braţului pe abducţie este facilitată de rotaţia
externă,
- prizele kinetoterapeutului trebuie să respecte unele reguli
generale:
- a. Între mâinile kt se află doar articulaţia de mobilizat. Niciodată
o articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei articulaţii.
- b. Prizele trebuie să folosească braţul cel mai mare al pârghiei
mobilizate, iar contrapriza se află cel mai aproape de articulaţie;
- c. Locul de aplicare a prizei este o modalitate de facilitare sau
inhibiţie a activităţii unui grup muscular;
- mobilizarea pasivă este o tehnică analitică şi articulaţiile vor fi
antrenate succesiv, cum succesiv se execută mişcările în cazul
aceleaşi articulaţii;
- mobilizarea trebuie să respecte indoloritatea pentru a nu declanşa
reflexe de apărare musculară care pot limita gradul de mobilitate;
- parametrii de execuţie ai mobilizării pasive trebuie să fie adaptaţi
stării clinice a pacientului şi scopului urmărit;
- înainte de începerea mobilizării este bine ca zona de tratat să fie
pregătită prin aplicaţii de căldură, masaj, electroterapie antialgică;
Tehnicile de realizare a mobilizărilor pasive
26
1. tracţiunile sunt un grup de tehnici prin care se acţionează asupra
articulaţiei în axul segmentului folosind diverse instalaţii exterioare corpului sau
manualitatea kinetoterapeutului.
1.a. tracţiunile continue se execută prin instalaţii exterioare:
contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan inclinat, broşe transosoase, corsete de fixaţie,
manşoane, ghete. Se aplică în ortopedie pentru realinierea segmentelor osoase
fracturate sau a capetelor osoase deplasate iar în recuperare pentru corectări ale
articulaţiilor blocate şi deviate (în flexie, extensie). Sunt utile în decoaptarea
articulară în cazul contracturilor puternice care pot genera dureri. O tracţiune
continuă reduce durerea şi decontracturează musculatura. Elementele de dozare
a tracţiunii continue sunt forţa (mărimea segmentului, masa musculară care
trebuie învinsă şi pragul de durere) şi durata (zile).
1.b. tracţiunile discontinue se execută atât manual de către
kinetoterapeut cât şi cu ajutorul unor instalaţii asemenea celor continue. Sunt
indicate în cazul articulaţiilor cu redori care nu ating poziţia anatomică, a
articulaţiilor dureroase şi cu o contractură musculară puternică, a articulaţiilor
inflamate, caz în care tracţiunea are şi rolul de imobilizare, a discopatiilor
vertebrale.
1.c. tracţiuni – fixaţii alternante sunt mai mult o variantă a tehnicii de
posturare exteroceptivă sau a ortezelor progresive. Tracţiunea se execută oblic
pe segmentele adiacente articulaţiei tratate. Se folosesc în corecţia devierilor
generate de cicatrici retractile sau redorilor generate de retracturi ale ţesuturilor
moi.
2. mobilizarea forţată sub anestezie este apanajul ortopediei.
3. mobilizarea pasivă asistată este cea mai obişnuită tehnică de
mobilizare pasivă executată de mâinile terapeutului în timp ce pacientul îşi
relaxează voluntar musculatura. Ea respectă toate regulile de aplicare a
mobilizării pasive şi are toate efectele ei. Parametrii de dozare sunt: poziţia
pacientului şi kinetoterapeutului; prizele şi contraprizele; manevrele de
mobilizare; forţa şi ritmul de mobilizare.
27
3.a. poziţia pacientului este importantă pentru confortul şi relaxarea sa
cât şi pentru o abordare cât mai bună a segmentului de tratat.
- din decubit dorsal se mobilizează: umărul (toate mişcările cu excepţia
retropulsiei), cotul (toate mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), şoldul
(toate mişcările cu excepţia extensiei), genunchiul (toate mişcările cu condiţia ca
şoldul să fie liber), glezna – degete (toate mişcările), rahisul (flexia, rotaţii,
înclinări laterale).
- din decubit ventral se mobilizează: umărul (retropulsia), şoldul
(extensia), genunchiul (când şoldul este blocat), glezna (cu genunchiul flectat la
900), rahisul (extensia).
- din şezând se mobilizează: umărul (toate mişcările), cotul (toate
mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), genunchiul (toate mişcările),
rahisul (toate mişcările).
Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţie pentru a nu
modifica poziţia pacientului şi a permite un maximum de tehnicitate.
3.b. prizele şi contraprizele reprezintă poziţia mâinii kinetoterapeutului
pe segmentul care va fi mobilizat şi pe segmentul imediat proximal. Priza este
distanţată de articulaţia care va fi mobilizată pentru a crea un braţ de pârghie cât
mai lung, iar contrapriza este cât mai aproape de ea pentru o mai bună fixare.
Priza este şi o tehnică de facilitare neuroproprioceptivă fundamentală.
3.c. manevrele care se execută în cazul mobilizărilor pasive sunt variate.
Elementele de dozare sunt:
- forţa aplicată de kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este
dozată în funcţie de doloritate şi de gradul de toleranţă al pacientului;
- ritmul mişcării poate fi pendular, în 2 timpi, sau în 4 timpi cu
menţinerea întinderii la capetele cursei;
- durata unei mişcări este de aprox 1 – 2 sec, iar menţinerea întinderii la
capătul excursiei 10 – 15 sec; şedinţa durează max 10 min şi se poate repeta de 2
– 3 ori/zi. Este bine să fie pregătită regiunea înainte de şedinţa de kinetoterapie
cu aplicaţii de căldură, masaj, electroterapie.
28
4. mobilizarea autopasivă este o metodă bună de aplicat la domiciliul
pacientului după o pregătire prealabilă a acestuia.
Modalităţi de mobilizare autopasivă:
- prin presiunea corpului: în redorile de genunchi se forţează flexia
prin genuflexiune, în piciorul equin se forţează bolta plantară prin
apăsarea greutăţii corpului pe piciorul posterior;
- prin acţiunea membrului sănătos asupra celui afectat; într-o
hemipareză pacientul mobilizează cu membrul sănătos pe cel
bolnav;
- folosind o instalaţie de tip coardă – scripete: mâna sănătoasă
trage de o coardă trecută peste un scripete şi legată la o chingă
fixată pe braţul bolnav.
5. mobilizarea pasivă mecanică foloseşte diverse sisteme mecanice,
dar este mai puţin folosită astăzi.
6. mobilizarea pasivo-activă numită şi pasivă asistată activ de pacient
este folosită când muşchiul are forţa musculară 2 şi nu poate
deplasa segmentul.
7. manipularea în principiu este o formă pasivă de mobilizare iar
particularităţile de manevrare şi de tehnică face parte din grupul
metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale.
B.1.B. mobilizarea activă presupune implicarea contracţiei
musculare reflexă, involuntară (mobilizarea activă reflexă) sau voluntară
(mobilizarea activă voluntară).
Mobilizarea activă reflexă este realizată de contracţii
musculare reflexe necontrolate şi necomandate de pacient, ca răspuns la un
stimul senzorial. Această activitate motorie reflexă poate fi stimulată şi utilizată
pentru amelioararea unei mişcări sau posturi.
29
Contracţia reflexă poate fi provocată folosind:
a. reflexul de întindere;
b. reacţiile de echilibrare;
c. reflexele de poziţie: reflexul cervical tonic simetric şi asimetric,
reflexul labirintic tonic simetric şi asimetric, reacţiile de redresare
ale capului şi gâtului.
Sunt o sumă de tehnici de lucru pentru suferinţele neurologice care
folosesc aceste reflexe.
Mobilizarea activă voluntară este baza oricărui program
kinetic, pentru că reprezintă tipul de mişcare fiziologică: contracţie musculară
izotonă voluntară, cu scurtarea muşchiului şi deplasarea segmentului mobilizat,
cu consum energetic. Efectele fiziologice şi terapeutice ale mobilizării active
voluntare sunt similare cu cele ale mobilizării pasive cu precizarea că sunt mai
importante şi apar într-un interval mai scurt de timp.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă sunt:
- creşterea sau menţinerea amplitudinii mobilităţii articulare;
- creşterea sau menţinerea forţei musculare;
- redobândirea sau dezvoltarea coordonării neuro-musculare;
- menţinerea circulaţiei sanguine la parametrii fiziologici sau
ameliorarea unei circulaţii deficitare;
- menţinerea sau ameliorarea ventilaţiei pulmonare;
- ameliorarea condiţiei psihice şi menţinerea unui echilibru neuroendocrin.
Mobilizarea activă voluntară este folosită ca o tehnică
segmentară, localizată, specifică, sau ca o tehnică generală ce antrenează întreg
corpul sau cea mai mare parte a lui.
Tehnicile de realizare a mobilizărilor active
1.mobilizarea liberă (activă pură) se realizează fără nici o intervenţie exterioară
facilitatorie sau opozantă cu excepţia gravitaţiei. Parametrii care reglează
30
prescripţia sunt: direcţia de mişcare, amplitudinea, ritmul, forţa, durata, poziţia
în care se execută.
2.mobilizarea activo-pasivă (activă asistată) se foloseşte la forţe musculare cu
valoare 2, 3 pentru a ajuta realizarea mişcării complete, pe toată amplitudinea de
mişcare articulară, pe direcţia fiziologică, sau pentru realizarea unei mişcări
combinate, ori pentru refacerea completă a mobilităţii articulare.
Cerinţele efectuării mobilizării activo-pasive:
- forţa exterioară nu se substituie forţei proprii (în caz contrar
mişcarea devine pasivă);
- forţa exterioară nu este constant aplicată pe toată amplitudinea de
mişcare: este mai mare la începutul cursei pentru a învinge inerţia
şi la sfârşitul ei pentru a mări amplitudinea de mişcare;
- se elimină orice alt travaliu muscular rămânând doar cel necesar
realizării mişcării dorite;
- stabilitatea bună a corpului, o bună poziţie de start care să nu
angreneze musculatura antagonistă;
- mişcarea să fie lentă, continuă, fără bruscări, cu repetiţii frecvente
sau nu în funcţie de cum se doreşte sau nu instalarea oboselii
musculare.
Forţa exterioară se obţine folosind: corzi elastice sau contragreutăţile
instalaţiilor cu scripeţi, bastoane, membrul sănătos, suspendarea în chingi,
efectuarea exerciţiilor în apă pentru a folosi forţa Arhimede.
3.mobilizarea activă contra rezistenţei se deosebeşte de mişcarea activă
asistată, este opusul ei, prin aceea că forţa exterioară se opune parţial forţei
proprii de mobilizare. În acest fel musculatura va fi obligată să dezvolte un
travaliu mai mare decât ar presupune mişcarea liberă. Tensiunea în muşchi este
crescută în acest fel, forţa musculară creşte odată cu hipertrofierea muşchiului
care este proporţională cu tensiunea.
31
Cerinţele efectuării mobilizării active contra rezistenţei
- rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active;
- valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa musculară care
execută mişcarea;
- rezistenţa trebuie să diminue treptat de la începutul spre sfârşitul
traiectoriei de mişcare pentru că atunci când este complet întins
are forţa maximă iar când este complet scurtat are forţa minimă;
- rezistenţa aplicată nu trebuie să afecteze coordonarea mişcării;
- stabilizarea segmentului pe care îşi are originea muşchiul este
foarte importantă. Dacă nu se poate realiza de către musculatura
stabilizatoare a articulaţiei se foloesc mijloace externe de fixare:
chingi, mâna terapeutului, poziţia de start (poate ajuta la
obţinerea unei mai bune stabilizări);
- dacă rezistenţa opusă este egală cu forţa musculară tehnica se
transformă dintr-o tehnică dinamică într-o tehnică statică
(izometrie);
- rezistenţa se aplică pe faţa de mişcare a segmentului pentru a-şi
exercita aici presiunea;
- fiecare mişcare contra rezistenţei este urmată de o perioadă de
relaxare;
- ritmul mişcărilor depinde de mărimea rezistenţei: rezistenţă mare
- ritm mai lent, rezistenţă mică – ritm mai rapid.
Posibilităţi tehnice de realizare a rezistenţei
Rezistenţa prin scripeţi cu contragreutăţi se poate folosi la aproape toate
grupele musculare.
Rezistenţa prin greutăţi este cea mai simplă folosind saci cu nisip, discuri
metalice, gantere, mingi medicinale.
Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice este folosită în gimnastica de
întreţinere şi la sportivi şi mai puţin în kinetoterapie.
32
Rezistenţa prin materiale maleabile se foloseşte la recuperarea mâinii care
face şi reface diverse fome obţinute din: lut, plastilină, ceară, nisip ud, etc.
Rezistenţa prin apă este cu atât mai mare cu cât suprafaţa care se mişcă este
mai mare şi ritmul de deplasare mai rapid.
Rezistenţa opusă de kinetoterapeut este cea mai valoroasă modalitate de
lucru deoarece realizează o dozare adecvată stării muşchului. În antrenamentul
sportivilor nu se poate folosi pentru toşi muşchii pentru că necesită un
kientoterapeut foarte puternic.
Rezistenţa opusă de pacient (autorezistenţa) este limitată la câteva mişcări
din articulaţii: cot, pumn, mână, genunchi, gleznă. Este necesar un instructaj
anterior al pacientului.
Aceste modalităţi pot fi folosite singure sau asociate câte 2 – 3 la
aceeaşi sesiune.
B.2. T.K.statice
Contracţia musculară care nu realizează deplasarea segmentului este o
contracţie statică. Sunt 2 modalităţi tehnice de realizare a kineziei statice:
contracţia izometrică şi relaxarea musculară.
B.2.a. contracţia izometrică este acel tip de contracţie în care creşte
tensiunea în muşchi şi se menţine constantă lungimea fibrei.
B.2.b. relaxarea musculară este un obiectiv important în kinetologie.
Se poate folosi pentru întreg corpul sau doar pentru anumite segmente.
Obiectivele kinetologiei si modalităţile de realizare a lor
Complexitatea asistenţei medicale kinetologice raportată la marea
varietate a patologiei se datorează amestecului în diferite proporţii a unui număr
relativ redus de obiective fundamentale:
Þrelaxarea;
Þcorectarea posturii şi aliniamentului corpului;
Þcreşterea mobilităţii articulare;
33
Þcreşterea forţei musculare;
Þcreşterea rezistenţei musculare;
Þcoordonarea, controlul şi echilibrul mişcării;
Þantrenarea pentru efort;
Þreeducarea respiratorie;
Þreeducarea sensibilităţii.
Aceste obiective sunt individualizate prin specificul tehnicilor şi
metodelor aplicate pentru realizarea fiecăruia în parte.
Relaxarea
Deşi cuvântul este folosit atât de personalul medical cât şi de marea
majoritate a populaţiei conţinutul lui este incomplet cunoscut şi cu atât mai puţin
aplicat.
În fiziologia musculară reprezintă inversul/opusul stării de activitate a
unui muşchi, respectiv starea de repaus a muşchiului. În neurofiziologie şi
psihologie reprezintă opusul stării de tensiune nervoasă. Relaxarea reprezintă
procesul prin care un sistem care a fost scos din starea de echilibru trece
într-o altă stare de echilibru (care poate fi cea iniţială sau altă stare de
echilibru).
În kinetoterapie este un obiectiv important care se adresează
concomitent stării de tensiune musculară crescută cât şi stării psihice tensionate.
O relaxare musculară bună nu este compatibilă cu anxietatea, tensiunea psihică
dar nici în condiţii de tensiune musculară nu se poate obţine o relaxare psihică.
În kinetologie este nevoie atât de relaxarea generală cât şi de o relaxare parţială a
unui segment de corp, a unui grup muscular, uneori doar a unui muşchi.
Kinetoterapeuţii întroduc tehnici de relaxare segmentară după un grupaj
metodologic obositor, solicitant, prin realizarea mişcărilor de scuturare,
34
balansare, mişcări lente, ample, ritmate de respiraţie. Se mai pot folosi fotolii
sau mese/paturi vibratorii cu un bun impact asupra stării de tensiune musculară.
Masajul se foloseşte pentru efectul relaxant atât în medicina sportivă cât şi în
kinetologie. Aplicaţiile de căldură mai ales în domeniul termoneutralităţii,
aplicaţii terapeutice ale câmpurilor electromagnetice de joasă frecvenţă,
medicaţia sedativă, neuroleptică, miorelaxantă sunt alte metode cunoscute cu
rezultate de relaxare.
Faţă de aceste metode pacientul are o postură pasivă pentru că toate
modalităţile enumerate induc din exterior relaxarea şi pacientul poate deveni
„dependent” de ele pentru a obţine o stare de relaxare.
În opoziţie cu aceste posibilităţi de a obţine relaxarea este relaxarea
intrinsecă prin care subiectul îşi induce activ, participativ, relaxarea. Se
consideră că relaxarea intrinsecă este singura capabilă să asigure inhibiţia
reciprocă psihic – muşchirealizând o adevărată stare de liniştire musculară şi
psihologică.
Sunt 3 mari curente metodologice care realizează relaxarea intrinsecă:
Þcurentul oriental;
Þcurentul fiziologic;
Þcurentul psihologic.
Curentul oriental îşi are originea în medicina tradiţională extremorientală:
India, Tibet, Japonia, China. Necesită o perioadă lungă de instruire,
motiv pentru care se folosesc mai mult în profilaxie.
Curentul fiziologic a fost introdus de Jacobson. Se bazează pe
identificarea kinestezică a stării tensiune (contracţie) musculară în antiteză cu
lipsa contracţiei (relaxare).
1. Metoda Jacobson este cea mai cunoscută metodă de relaxare fiind
uşor de înţeles, uşor de aplicat, cu rezultate încurajatoare după câteva şedinţe.
35
Tehnica de lucru: pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă, în
decubit dorsal, într-o încăpere cu temperatură potrivită, fără zgomot, fără lumină
excesivă.
a. prologul respirator: 2-4 min pacientul respiră amplu,
concentrându-se pe dirijarea aerului (inspir pe nas, expir pe gură).
În acest fel se bţine o stare de alcaloză respiratorie care determină
o stare uşor euforică. Nu se aplică la pacientele cu hipocalcemie. I
se sugerează pacientului ca în timpul prologului respirator să se
imagineze: uşor ca un balon care se ridică în aer în timp ce inspiră
şi greu ca plumbul care se afundă în pat în timp ce expiră, simţind
cum patul împinge în sus corpul.
b. antrenamentul propriu – zis începecu MSdr, apoi MSst, apoi
ambele. Se ridică de pe planul patului MS în timpul inspirului
amplu cu mâna în flexie până când degetele nu mai ating patul şi
se menţine acestă poziţie 15 – 30 de sec pacientul concentrându-se
pe efortul imens pe care îl face MS. Brusc, se lasă să cadă pe pat
MS, expirând cu un oftat prelungit. Uuufff. Timp de un min se
conştientizează noua stare de linişte kinetică a MS, comparativ cu
ce a anterioară de contracţie. Se repetă de 2-3 ori cu un membru,
apoi cu celălalt, apoi cu ambele. Se lucrează apoi cu MI. Fără a
ridica talonul de pe pat se desprinde spaţiul popliteu de pa planul
patului în inspir şi se menţine 15-30 sec genunchiul astfel flectat.
Se revine cu oftat prelung/expir la starea initială, se conţtientizează
starea de bine muscular. se repetă de 2-3 ori cu MI dr,apoi cu MI
st, apoi cu ambele. Al treilea segment este trunchiul. În inspir se
ridică spatele de pe pat, lordozând coloana (mai mult imaginativ),
apoi în expir se prăbuşeşte spatele pe pat prin aplatizarea lombei.
c. revenirea este ultimul moment al programului kinetic de relaxare şi
constă în reîntoarcerea la tonusul muscular normal, mai ales la
nivelul musculaturii antigravitaţionale. Pentru aceasta începe prin a
36
strânge puternic orbicularii ochilor, apoi pumnii, apoi se întinde pe
durata unui inspir prelungit. Repetă de 2-3 ori acest exerciţiu.
Tehnica clasică lucrează cu cele trei segmente: MS, MI şi T. Se poate
completa cu ridicarea capului după aceeaşi schemă.
2. În condiţii patologice speciale (dureri articulare, segmente
imobilizate) se foloseşte tehnica Jacobson inversată în care în faza de
contracţie se execută o contracţie izometrică prin care se împinge membrul pe
pat, apoi brusc se opreşte contracţia şi se conştientizează starea de relaxare.
Postura de lucru şi alternanţele sunt aceleaşi ca la tehnica clasică.
3. Relaxarea pendulară se execută din poziţia şezând cu spătarul
scaunului în axilă. Se ridică MS la 900 apoi se lasă să cadă brusc şi să oscileze ca
un pendul. La fel pentru membrul inferior. Există o metodă adresată întregului
corp care se bazează pe aceste mişcări pendulare descrisă/imaginată de Jareau şi
Klotz.
4. gimnastica colectivă relaxantă se referă la executarea unor mişcări
dezordonate ale membrelor şi trnchiului cu scopul de a conştientiza starea de
echilibru muscular şi postura. Pentru copii se folosesc mişcările pasive pentru că
nu se poate conta pe concentrarea copilului.
5. bio-feed-back-ul este o metodă mai modernă prin care se obţine
relaxarea cu expunerea unor concomitenţe funcţionale fiziologice. Se asociază
mişcarea corectă cu un sunet, o imagine. Pacientul însuşi verifică şi impune
relaxarea sau contracţia.
Curentul psihologic preconizează controlul stării de contracţie sau
relaxare prin autocontrol mental imaginativ. Cea mai cunoscută metodă este
autotrainingul Schultz, dar nu este kinetologie.......
Creşterea mobilităţii articulare
Corectarea deficitului de mobilitate articulară este un element major al
programelor de recuperare funcţională.
37
ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea stabilităţii şi/sau
a gradului de mobilitate al celor 2 segmente adiacente. Din perspectiva
fiziopatologică aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii, inflamaţia
ţesuturilor, pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar, pierderea
congruenţei suprafeţelor articulare osoase, pierderea funcţiei musculare. Aceste
modificări pot genera: limitarea amplitudinii de mobilitate (redoare sau
ankiloză1 articulară) dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau aliniamentului
corect corporeal, dificultăţi de mers sau în abilitatea de a executa gesturi.
În literatura de specialitate se mai întâlneşte termenul de flexibilitate
care nu este superpozabil cu mobilitatea. Flexibilitatea se defineşte drept
amplitudinea maximă care poate fi atinsă într-o articulaţie într-un efort de
moment cu ajutorul unui asistent sau al unui echipament exterior.
Flexibilitatea se referă la o anume articulaţie şi o anumită direcţie de mişcare.
Noţiunea contrară flexibilităţii este redoarea, rigiditatea, înţepeneala, adică
stiffness din literatura anglo-saxonă.
Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. Unele redori pot fi
congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile
dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. Redorile dobândite pot fi
generate de: leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat (cicatrici
keloide), leziuni ale aponevrozelor, leziuni capsulo-ligamentare, leziuni
sinoviale, leziunile cartilaginoase şi osoase, procesul de retracţie adaptare a
structurilor din jurul unei articulaţii imobilizate timp îndelungat, leziunile
musculotendinoase.
Există însă 2 situaţii normale în care vorbim de stiffness. 1. Tipul cel
mai caracteristic de redoare fiziologică este tixotropia2 adică, acea senzaţie de
1 Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie
uneori fiind evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind
rezultatul voit terapeutic. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea
capetelor articulare se face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când
solidarizarea se face prin ţesut osos (SA).
2 Tixotropia arată o stare a materiei care se referă la gradul de
vâscozitate care se fluidifică prin mişcare. Pentru a scoate ketchup-ul din
sticlă trebuie să o agităm.
38
ruginire, greutate în mişcare pe care o avem dimineaţa sau după ce am stat mai
mult timp (ore) în aceeaşi poziţie fixă: în maşină, la birou, la curs...dificultatea
dispare după executarea câtorva mişcări ample pe toate direcţiile. 2.
Decondiţionarea bătrânilor se instalează în timp îndelungat şi care nu este o stare
reversibilă dar asupra căreia intervenim cu grjă, dacă intervenim.
Pentru refacerea mobilităţii articulare afectată prin suferinţa ţesuturilor
moi folosim stretchingul (întinderea) pentru întinderea atât a structurilor
conjunctive cât şi musculare sau inhibiţia activă numai pentru muşchi.
Dacă amplitudinea de mişcare este perturbată de afectarea articulară
folosim mobilizări şi manipulări.
Stretchingul reprezintă orice manevră care alungeşte ţesutul moale
patologic scurtat şi care are ca rezultat creşterea amplitudinii de mobilitate
articulară.
Dacă se aplică unui muşchi scurtat, alungirea realizează ruperea
punţilor transversale dintre miobibrilele de actină şi miozină, restabilind
lungimea normală a muşchiului. Există mai multe tipuri de întindere musculară:
1. întinderea balistică este mai folosită în sport. Muşchiul întins
este folosit ca un resort care va arunca segmentul în direcţia
opusă.
2. întinderea dinamică se realizează prin mişcări voluntare
lente prin care se încearcă trecerea blândă peste punctul
maxim posibil de mobilitate al pacientului. Se fac 8 – 10
repetiţii si se opreşte exerciţiul la apariţia oboselii musculare
3. intinderea activă sau stato-activă constă în menţinerea de
amplitudine maximă posibilă 10 – 15 sec prin contracţia
agoniştilor fără ajutor extern.
4. întinderea statică sau pasivă necesită o forţă exterioară:
greutatea unui segment de corp, kinetoterapeutul,
echipamente.
5. întinderea izometrică constă în adăugarea unei contracţii
izometrice la punctul de întindere pasivă maximă.
39
Întinderea ţesutului necontractil este posibilă nu numai pentru fibrele
elastice conjunctive ci şi pentru cele de colagen şi reticulină. Efectul tracţiunii
asupra fibrei conjunctive depinde de: mărimea forţei aplicate, de viteza şi durata
tracţiunii şi de structura fibrei. Întinderea ţesutului conjunctiv se face folosind
stretchingul pasiv de lungă durată (zeci de minute sau chiar ore) folosind
intensităţi mici şi medii ale forţei aplicate. Se folosesc scripeţi cu contragreutăţi,
atele dinamice sau seriate.
Inhibiţia activă se aplică structurilor contractile (musculare). Constă
în inducerea relaxării reflexe musculare prin tehnici de facilitare
neuroproprioceptive. Se folosesc 3 tehnici: contracţie-relaxare, contracţierelaxare-
contracţie şi contracţia agonistului.
Mobilizările, mai exact mobilizarea articulaţiei periferice (MAP) şi
manipulările fac parte din terapia manuală
Creşterea rezistenţei musculare
Rezistenţa musculară este capacitatea muşchiului de a susţine un efort, ceea ce
presupune capacitatea muşchiului de a susţine o contracţie pe durata efectuării
unui exerciţiu, a unei activităţi musculare pe o durată prelungită de timp.
Rezistenţa musculară depinde de:
·Forţa musculară;
·Valoarea circulaţiei sanguine în muşchi;
·Calitatea/integritatea metabolismului celular;
·Factori neuro-psihici: motivaţie, excitaţia/inhibiţia corticală, echilibrul neuroendocrin
şi vegetativ.
Rezistenţa musculară se testează prin durata pe care muşchiul menţine o
contracţie contra unei greutăţi/rezistenţe egală cu un anume procent din valoarea
maximă sau prin numărul de repetiţiiale unei mişcări. Ex: pentru o greutate mai
mică sau egală cu 15% din RM contracţia poate fi menţinută aproape timp
nelimitat, la o greutate egală sau mică cu 50% din RM contracţia poate fi
40
menţinută 1 min iar la o valoare a forţei de 1 RM contracţia poate fi menţinută
doar 6 sec. Uzual, testarea se face în intervalul 15-40% din RM şi se
cronometrează timpul cât este menţinută contracţia sau câte execuţii ale unei
mişcări se pot face la încărcarea respectivă şi la un ritm al metronomului
precizat. Pe durata testării se observă că un număr de execuţii (la început
exerciţiului) se efectuază cu anume uşurinţă. La un moment dat se constată că
execuţiile se fac cu dificultate: transpiraţie, schimbarea mimicii. Această etapă se
numeşte faza/etapa de oboseală compensată. După un număr de execuţii nici
efortul voliţional nu mai poate menţine ritmul sau amplitudinea mişcării. Este
etapa de oboseală decompensată. Deci, oboseala musculară este starea opusă
rezistenţei musculare.
Termenul de rezistenţă musculară are mai multe accepţiuni:
·Rezistenţa generală a întregului organism se referă la capacitatea de a realiza
un lucru mecanic cu 2/3 din masa musculară în acţiune; în această situaţie
funcţia cardio-vasculară are rolul primordial (rezistenţa specială a sportivilor
care practică: fondul, semifondul, sărituri);
·Rezistenţa locală se referă la una sau mai multe grupe musculare de a realiza
un lucru mecanic;
·Rezistenţa neuro-psihică (se poate prelungi numărul de repetiţii din perioada
de oboseală compensată);
·Rezistenţă emoţională când factori perturbatori din ediul ambiant nu determină
inhibiţie corticală ci excitaţie corticală.
În recuperare se urmăreşte în general rezistenţa locală a unor grupe musculare
care au suferit scăderi patologice de forţă şi rezistenţă. Rezistenţa generală este
apanajul antrenamentului la efort dozat şi aparţin mai mult sportivilor,
persoanelor sănătoase.
Pentru că între forţa musculară şi rezistenţa musculară legătura este directă
tehnicile şi metodele sunt comune:
·exerciţiul unic scurt izometric zilnic, exerciţii repetitive scurte zilnice şi
grupajul de 3 contracţii de 6 sec. pentru contracţia izometrică,
41
·exerciţiul maximal scurt, exerciţiul maximal cu repetiţii, tehnica Watkins – De
Lorme exerciţii rezistive regresive, exerciţii cu 10 repetiţii minime pentru
contracţia dinamică;.
Principiul metodologic pentru creşterea rezistenţei este creşterea duratei
exerciţiului astfel încât să se lucreze durate mai lungi la intensităţi mai mici ale
efortului. Toate tehnicile descrise la exerciţiile active cu rezistenţă pot fi folosite.
De asemenea, pot fi folosite terapia ocupaţională şi sportul terapeutic.
Tabel sinoptic cu tehnicile de lucru folosite în kinetoterapie
Tehnicile
kinetologice
Anakinetice
imobilizarea
Posturarea
Kinetice
Statice
Contracţia izometrică
Relaxarea musculară
Dinamice
active
reflexe
voluntar
ă
liberă
Activopasivă
Activă cu
rezistenţă
Pasive
tracţiuni
Sub anestezie
Pură asistată
Autopasivă
Mecanică
Pasivo-activă
Prin manipulare
Creşterea coordonării, controlului şi echilibrului
Etapele de dezvoltare şi realizare a controlului activităţii motorii sunt:
mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlată şi abilitatea. Mobilitatea
controlată şi abilitatea fac obiectul acestui obiectiv al kinetologiei.
42
Mobilitatea controlată reprezintă capacitatea de executa coordonat o
mişcare într-o postură cu încărcare corporeală, respectiv cu extremitatea distală
fixată: mobilizarea genunchiului sau şoldului cu piciorul pe sol, mobilizarea
cotului cu mâna fixată de un perete, poziţia stând pe mâini, patrupedia. Această
etapă a mobilităţii controlate este obligatoriu de parcurs în cadrul unui program
de recuperare. Prin parcurgerea ei se pregăteşte etapa a patra a recuperării
abilităţii care înseamnă efectuarea mişcărilor (inclusiv locomoţia) în afara unei
posturi, deci cu extremitatea distală liberă, manipularea cu extremităţile în timp
ce trunchiul este menţinut drept.
O mişcare coordonată se desfăşoară sub forma unui lanţ articulat care
este deservit de un lanţ kinetic muscular din care fac parte numai acei muşchi
care execută mişcarea dată. În acest context autorii francezi descriu 2 tipuri de
lanţuri kinetice:
·lanţul kinetic închis în care extremitatea distală este fixată iar mişcările se
desfăşoară în articulaţiile proximale. Această noţiune corespunde mobilităţii
controlate, termen folosit de şcoala americană;
·lanţul kinetic deschis în care mişcarea se desfăşoară cu extremitatea distală
liberăşi care corespunde termenului de abilitate, dibăcie, skill din terminologia
americană.
Ambele terminologii evidenţiază aceeaşi necesitate: pentru
perfecţionarea/recuperarea controlului unei mişcări tehnicile de lucru trebuie să
cuprindă atât exerciţii în lanţ kinematic închis cât şi în lanţ kinematic deschis.
Este foarte importantă exersarea ambelor lanţuri de mişcare pentru că muşchii
intră în scheme de mişcare diferite. Ex.: lungul peronier lateral este un pronator
al articulaţiei mediotarsiene în lanţ kinematic deschis şi un supinator al
antepiciorului în lanţ kinematic inchis. Diferenţa devine mai evidentă când lanţul
are mai multe unităţi kinetice (articulaţii). Ex.: în timpul ridicării la verticală din
poziţia ghemuit ischiogambierii şi gemenii tricepsului sural (flexori ai
genunchiului în lant deschis) devin agonişti cu cvadricepsul trăgând înapoi de
condilii femurali si astfel sunt extensori ai genunchiului în lant kinematic închis.
43
Coordonarea reprezintă combinarea activităţii unui număr de muşchi
în cadrul unei scheme de mişcare continuă, lină, normală, executată în condiţii
normale. O mişcare coordonată presupune controlul mişcării şi intervenţia
echilibrului. O activitate coordonată este automată, nepercepută conştient dar
care poate fi îndeplnită şi conştient.
Controlul unei mişcări coordonate este monitorizat prin feed-back al
propriocepţiei şi al centrilor subcorticali. În cazurile de afectare a propriocepţiei
sau a centrilor subcorticali intervine controlul vizual al mişcării şi intervenţia
centrilor corticali dar coordonarea mişcării nu este la fel de fină ca atunci când
feed-back-ul proprioceptiv este intact.
Coordonarea mişcării este un proces de maturare neurologică, se
dezvoltă pe măsură ce copilul creşte şi se obţine prin foarte multe repetări.
Coordonarea se poate antrena până la performanţe greu de imaginat: ex. cântatul
la pian. Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preiciziei mişării,
economie energetică maximă prin scoaterea din activitate a oricărui muşchi
inutil de activat, inhibiţia oricărei iradieri inutile în cortex.
Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motorii care
au la bază engramele motorii, mişcarea voluntară astfel produsă fiind o selectare,
modificare şi combinare a engramelor fixate în centrii cortcali. Pierderea prin
boală sau ştergerea prin nerepetare obligă la refacerea controlului mişcării. Deci,
refacerea neuro-mio-artro-kinetică nu înseamnă numai recuperarea amplitudinii
de mişcare, a forţei şi rezistenţei musculare ci şi recuperara controlului,
coordonării mişcării şi a echilibrului.
Reguli de antrenare a controlului motor
·exerciţiile trebuie repetate de mai multe ori pe zi şi de fiecare dată ele trebuie
să fie exacte;
·va fi urmărită şi îndepărtată orice contracţie a unor muşchi care nu sunt
necesari mişcării pentru a nu compromite coordonarea prin introducerea în
engramă a acestor mişcări;
44
·pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor folosi
toate mijloacele posibile: explicaţii verbale adecvate nivelului intelectual şi de
instrucţie al pacientului, imaginiale mişcării corecte, înregistrări cinematice ale
mişcării, desene, etc;
·antrenamentul se efectuează cu pacientul odihnit şi cooperant, orice semn de
oboseală sau plictiseală fac exerciţiul inutil;
·precizia unei mişcări nu necesită forţă musculară, dinpotrivă, folosirea unei
forţe inadevcate mişcării compromite precizia; cu cât rezistenţa opusă unei
mişcări va fi mai mică cu atât iradierea excitaţiei în cortex va fi mai mică deci,
coordonarea mai bună;
·coordonarea însăşi este obositoare, deci lucrând la valori ale forţei de 10% din
RM apare oboseala.
Desăvârşirea controlului motor prin antrenarea schemelor de mişcare
în lant kinematic eschis şi închis pentru realizarea mobilităţii controlate şi a
abilităţii se fac în cadrul unor tehnici de lucru globale.
·mobilizările poliarticulare derivate din tehnicile analitice care mobilizează mai
multe articulaţii şi grupe musculare în scheme de mişcare obişnuite dar
complexe cum sunt tripla flexie, tripla extensie. Acest tip de mobilizare are
special faptul că se acordă atenţie grupei musculare ca declanşează mişcarea
(muşchi trăgaci) sau întăreşte mişcarea (muşchi ţintă). Se pot introduce
rezistenţe (scripeţi, contrarezistenţe) pe segmentul de mişcare dorit.
·Tehnicile neuro-proprioceptive de facilitare permit antrenarea ideală a
muşchiului trăgaci şi a celui ţintă, ca în cazul tehnicii Kabat construită pe baza
gesticii umane habituale. Pentru antrenarea/recâştigarea controlului motor se
folosesc: inversarea lentă, inversarea lentă cu opoziţie, contracţiile repetate,
secvenţialitatea pentru întărire, inversarea agonistică, progresia cu rezistenţă.
·Reflexele de echilibrare şi stabilizare care declanşează un lanţ de contracţii
musculare identice în condiţii identice. Se descriu 2 situaţii: a. folosirea
reflexului de echilibru când se îndepărtează un segment al corpului pentru a
45
conserva linia gravitaţională a corpului în poligonul de susţinere (îndepărtarea
bratului de corp când se ridică o greutate); b. folosirea reflexului de stabilizare
când se caută un punct exterior fix pentru a mări forţa motorie (prinderea de bara
scării când urcăm greutate mare). Se pot realiza prin dezechilibrări ale
trunchiului efectuate pe o masă de kinetoterapie, pe planşete cu suport
semicilindric, pe planşete cu rotile.
·Gestualitatea coordonată este rezultatul unei activităţi musculare armonioase.
Exerciţiile se individualizează în funcţie de necesităţile pacientului şi se repetă
cu atenţie îndepărtând mişcările parazitare sau activitatea antagoniştilor. Ex.
cumpăna pe un membru pentru a ridica un obiect de jos, fandarea scrimeurului,
aruncarea unei greutăţi, etc.
·Coordonări paliative sunt necesare pentru tranziţia la altă etapă (mersul în
cârje, cu sprijin în baston după o intervenţie ortopedică)sau pentru că nu se poate
performa o activitate motrică fiziologică (mişcările trucate folosite in unele
pareze). Destul de frecvent pacientul însuşi găseşte coordonarea paliativă, dar ea
va fi folosită doar atunci când nu există altă posibilitate.
·Terapia ocupaţională necesită cel mai înalt grad de coordonare, dar orientează
coordonarea pe o suită de gesturi binecunoscute şi fixate în engrame înainte de
apariţia suferinţei şi permite antrenarea directă fără scheme teoretice a
gestualităţii cotidiene uneori chiar pe cea profesională. Se foloseşte pentru
abilitate, în scheme în lanţ închis, pentru recuperarea prehensiunii.
Corectarea deficitului respirator
Abordarea funcţiei respiratorii prin kinetoterapie este un capitol
special al kinetologiei care are două aspecte distincte: recuperarea deficitului
funcţional respirator în cazurile cu afecţiuni bronho-pulmonare şi asigurarea
unei respiraţii bune în cursul exerciţiilor pentru alte suferinţe. Corectarea
deficitului respirator se referă la: posturare, reeeducarera respiratorie şi
gimnastica corectoare.
46
1. Posturarea respiratorie cuprinde 2 categorii de posturi: a. posturi relaxante
şi facilitatorii ale respiraţiei şi b. posturi de drenaj bronşic.
1.a. posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei. O postură corectă pentru o
respiraţie de calitate presupune o poziţie relaxată a întregului corp: cap, bazin,
membre, alinierea şi echilibrul toracelui, poziţie care nu provoacă dissinergii
musculare. Mulţi muşchi accesori ai respiraţiei sunt şi muşchi ai posturii, astfel
că alterarea posturii poate duce la tulburarea ventilaţiei. O postură corectă pentru
o respiratie de calitate nu este acelaşi lucru cu o postură facilitatorie a unui
bolnav.
Postura corectă respiratorie pentru o persoană sănătoasă aflată în ortostatism:
capul drept cu privirea orizontală, braţele pe lângă corp, trunchiul şi coloana în
ax, abdomenul retras la nivelul trunchiului şi bazinului, membrele inferioare
extinse.
Pentru un pacient dispneic postura adoptată este:
·In ortostatism cu spatele de perete, coloana cifozată, trunchiul aplecat în
faţă, umerii căzuţi, membrele superioare atârnând pe lângă corp şi genunchii
uşor flectaţi, sau cu faţa la perete, fruntea lipită de perete, braţele ridicate la
frunte şi sprijinind capul, trunchiul flectat 100- 150, membrele inferioare extinse
cu coapsele în hiperextensie, sau cu trunchiul aplecat peste o masă, cu capul
sprijinit de masă, cu un membru inferior extins şi cu celălalt uşor flectat.
·În decubit dorsal: cu capul patului ridicat la 450 sau cu mai multe perne
aşezate în trepte şi cu o pernă mică sub cap ce nu cuprinde şi umerii, braţele în
abducţie la 300 – 400 şoldurile şi genunchii uşor flectate cu o pernă sub ele,
·În poziţia şezând cu antebraţele sprijinite pe genunchi sau cu o pernă în
braţe deasupra unei mese, fără a sprijini spatele de spătarul scaunului. Această
postură aplecat înainte scade tensiunea în muşchii abdominali, creşte mobilitatea
diafragmului şi măreşte ventilaţia bazelor pulmonare.
1.b. posturile de drenaj bronşic reprezintă cea mai simplă şi eficientă
modalitate de drenare a secreţiilor bronşice. În principiu trebuie ca zona ce
conţine secreţii să fie orientată cu declivitatea spre trahee în aşa fel încât
gravitaţia să favorizeze eliminarea secreţiilor. Deci, poziţionarea se face în
47
funcţie de segmentul afectat. Există însă şi poziţii de drenaj pentru întregul
plămân; Trendelenburg cu trunchiul fixat cu o chingă şi cu patul înclinat la 60 –
700
2. reeducarea respiratorie se adresează unor bolnavi cu afectare clinic evidentă
şi urmăreşte redresarea unora dintre mecanismele tulburate. Deci, se urmăreşte
realizarea unui model respirator adaptat nevoilor şi capabil să ofere volume de
aer suficiente cu un travaliu ventilator redus. Componentele reeducării
respiratorii au justificare fiziopatologică:
2.1. dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare are un rol
important în în ventilaţia pulmonară. Inspiraţia pe nas este forma cea mai
fiziologică a respiraţiei. Nasul poate fi considerat ca o rezistenţă reglabilă a
coloanei de aer. Deci, fortificarea musculaturii inspiratorii prin unele exerciţii
la nivelul narinelor este importantă: inspiraţie pe o narină cu cealaltă narină
astupată, inspiraţii sacadate, întrerupte ca în cazul mirosirii unei flori, inspiraţii
cu presiuni intermitente cu narinele obturate incomplet. La pacientul dispneic se
împiedică colabarea nărilor prin executarea unor tracţiuni uşoare în şanţul
nazogenian. Expiraţia va fi executată pe gură pentru a scădea rezistenţa la flux a
coloanei de aer. Respiraţia va fi executată cu buzele strânse ca atunci când se
pronunţă consoanele: h-ş-f-s-pf, pentru a regla tensiunea coloanei de aer la
ieşire. Cântatul presupune o sumă de condiţii printre care şi o bună conducere a
aerului în căile respiratorii superioare. Etapele de reeducare prin cântat:
corectarea posturii, antrenarea inspirului profund, urmat de scurte apnei şi de
expiraţii lungi, pronunţarea unor silabe în timpul expirului pentru a tonifia
musculatura expiratorie.
2.2. reeducarea respiraţiei costale. Prin mişcarea coastelor se modifică
diametrele transversal şi sagital ale toracelui. Poziţia şi mişcarea coastelor
depinde de poziţia şi mobilitatea coloanei vertebrale. Extensia rahisului
orizontalizează coastele, reduce mişcarea diafragmului şi reduce inspirul. O altă
eroare este asocierea mişcărilor braţelor care face dificilă intrarea în acţiune a
48
muşchilor cu inserţie pe scapulă. Tehnica de lucru constă în contrarea inspirului
de către kinetoterapeut.
2.3. reeducarea respiraţiei diafragmatice constă în antrenarea respiraţiei
abdominale pentru că diafragmul nu poate fi controlat voluntar. Relaxarea
peretelui abdominal determină scăderea presiunii abdominale care va facilita
coborârea diafragmului, deci, inspirul. Invers, contractarea musculaturii
abdominale creşte presiunea şi ridică diafragmul facilitând expirul. Aceste
mişcări ale peretelui abdominal se conştientizează prin folosirea
contragreutăţilor: săculeţi cu nisip, mâna kinetoterapeutului aplicate pe
abdomen. În etapa următoare se conştientizează mişcările toracelui prin
contrarea mişcărilor lui de către cealaltă mână a kinetoterapeutului, iar în etapa a
treia se conştientizează mişcarea combinată abdominotoracică.
2.4. controlul şi coordonarea respiraţiei constă în conştientizarea unei scheme
ventilatorii adecvate deficitului funcţional. O ventilaţie dirijată are mai multe
componente: ritmul respirator, controlul volumului curent, raportul dintre timpii
respiratori, controlul fluxului de aer, controlul respiraţiei în mişcare şi la efort.
Controlul respiraţiei trebuie început precoce atunci când pacientul poate suporta
schimbări ale stereotipului respirator.
3. gimnastica de corectare. Tulburarea kineticii respiratorii apare independent
de bolile respiratorii. După unii autori până la 70% dintre subiecţii sănătoşi
respiră prost. Pentru o respiraţie normală sunt necesare o structură normală a
structurii mobilizate (trunchi, abdomen) şi forţe mobilizante normale (muşchi).
Astfel, exerciţiile de corectare includ: corijarea curburilor patologice ale gâtului
şi a poziţiei capului, corijarea poziţiei umerilor şi scapulei, corectarea curburilor
toracale şi lombare, corectarea poziţiei şi mobilităţii bazinului,
Antrenamentul pentru efort
Kinetoterapia influenţează organismul întreg prin sumarea tuturor
efectelor ei pozitive contribuind la înteţinerea, ameliorarea, sau refacerea stării
49
generale de sănătate. Ea nu se adresează numai sistemului neuro-mio-artrokinetic
ci şi funcţiei cardio-vasculare, respiratorii, metabolice.
Fitness – nivelul de funcţionare al sistemului cardio-vascular ca
rezultat al folosirii unor rezerve energetice înalte, sau mai simplu se referă la
performanţa optimă a organismului şi la starea lui de bine. Se exprimă prin
valoarea maximă a consumului de oxigen. Nivelul de fitness depinde de
capacitatea sângelui de a transporta oxigenul şi de eficienţa muşchiului în
utilizarea lui.
Pentru un atlet, fitness reprezintă performanţa de a alerga o lungă
distanţă într-un anumit timp. Pentru un student fitness este capacitatea de a
participa zilnic la activitatea fizică şi mentală cerută de şcoală. Pentru un adult
este activitatea fizică de la sfârşitul programului zilnic sau de la sfârşitul
săptămânii. Pentru vârstnic este capacitatea lui de independenţă în casă, urcatul
şi coborâtul scărilor, mersul pe o anumită distanţă, activitatea din grădină, etc.
Deci, se referă la rezistenţa generală a organismului.
Anduranţa (rezistenţa generală) este măsura fitnessului şi se
defineşte drept capacitatea de lucru fără apariţia oboselii, pentru perioade lungi
de timp.
Consumul maxim de oxigen este cel mai bun indice de apreciere a
rezervelor cardio-vasculare şi a fitnessului căci evidenţiază valoarea
transportului şi a utilizării oxigenului de către organism.
Antrenarea (conditioning) reprezintă creşterea capacităţii energetice
musculare prin intermediul exerciţiilor fizice care trebuie să aibă o suficientă
intensitate, durată şi frecvenţă.
Adaptarea este un proces îndelungat care se produce sub acţiunea
antrenamentului şi se reflectă prin creşterea performanţei la efort şi a rezistenţei
la oboseală.
Decondiţionarea este pierderea antrenamentului şi a adaptării prin
repaus prelungit datorită sedentarismului sau unor boli.
50
Dezantrenarea este decondiţionarea apărută prin oprirea exerciţiului
aerobic după ajungerea la un anumit nivel de performanţă.
Răspunsul metabolic celular local. Pentru producerea energiei
necesare contracţiei musculare crescute din timpul antrenamentului este esenţial
oxigenul. Creşterea consumului local de oxigen este asigurată prin creşterea
aportului sanguin şi prin creşterea extracţiei din sânge.
Răspunsul cardio-vascular constă în: vasoconstricţie generalizată,
tahicardie, tensiune arterială crescută, contractilitate miocardică crescută. Aceste
efecte sunt generate de simpaticotonia apărută ca urmare a urmare a activării
intense a nervilor micşti ce conţin fibre simpatice, odată cu activarea căilor
motorii şi senzitive. Toate aceste efecte sunt legate de nevoia crescută de oxigen
de la nivelul musculaturii active. Vasoconstricţia permite redistribuirea sângelui
din teritoriul splanhnic şi musculatura neactivată spre musculatura activată unde
se produce vasodilaţaţie şi scăderea rezistenţei periferice prin creşterea locală a
metaboliţilor. Tahicardia şi creşterea forţei de contracţie a miocardului asigură
creşterea debitului cardiac.
Răspunsul respirator constă în creşterea ventilaţiei pulmonare pentru
asigurarea necesarului de oxigen. Adaptarea ventilaţiei la efort este foarte
importantă întru cât falimentul ventilator este cel care limitaeză primul
intensitatea efortului.
Exerciţiile aerobice efectuate după tehnici specifice şi la parametrii
necesari determină un nivel crescut de fitness şi o bună rezistenţă la activitatea
fizică, obţinute pe baza unor multiple procese de adaptare fiziologică atât în
repaus cât şi în cursul activităţii.
Antrenamentul aerobic care durează o perioada mai lungă de timp
determină modificări funcţionale adaptative dar şi modificări structurale, astfel
că, modificările apărute sunt nu numai pentru adaptarea la momentul de
activitate fizică ci şi pentru repaus.
Adaptările metabolice. Antrenamentul susţinut determină o
hipertrofie musculară ca suport al forţei şi rezistenţei musculare crescute.
51
Corespunzător creşte şi densitatea capilarelor din muşchi modificare ce asigură
un aport crescut de oxigen necesar metabolismului celular de susţinere a
efortului. Adaptativ creşte cantitatea de mioglobină din muşchi pentru a asigura
transportul oxigenului din sânge la mitocondria fibrei musculare fapt regăsit şi în
reapus.
În cursul efortului scade consumul glicogenului muscular ca sursă de
energie pe seama activării oxidării grăsimilor care devin sursa de energie.
Glicogenul va fi consumat în eforturi intense sau de scurtă durată.
Adaptările cardio-vasculare. Ca urmare a antrenamentului aerobic
ritmul cardiac de repaus scade, fără limitarea debitului cardiac, căci volumbătaia
este crescută, scade presiunea arterială de reapus prin diminuarea
rezistenţei vasculare periferice apărută ca urmare a vasodilataţiei din zona
musculară care determină creşterea volumului sanguin circulant şi valorile
hemoglobinei.
În cursul efortului, creşterea debitului cardiac se face pe seama
creşterii volumului de sânge ejectat şi mai puţin prin creşterea frecvenţei
cardiace. Rezistenţa periferică şi pulmonară fiind mai scăzute, creşterea presiunii
arteriale este mai redusă decât la un neantrenat. Astfel, travaliul cardiac este mai
redus şi consumul de oxigen miocardic este mai redus.
Adaptările respiratorii. Prin efectuarea antrenamentului aerobic se
obţine creşterea volumelor pulmonare, scăderea travaliului respirator,
ameliorarea raportului ventilaţie/perfuzie şi a difuziunii alveolo-capilare, efecte
care se regăsesc şi în repaus.
În cursul efortului fizic aceste adaptări capătă o valoare deosebită căci
funcţia respiratorie este prima solicitată să facă faţă efortului fizic şi datorită lor
eficienţa ventilaţiei pulmonare este sporită.
Modificări sanguine. În ceea ce priveşte cantitatea de hemoglobină
din sânge sunt controverse, deşi ea pare să crească. Modificările profilului
lipidic circulant este însă modificat semnificativ prin scăderea colesterolului, a
trigliceridelor şi a lipoproteinelor cu densitate joasă şi creşterea lipoproeinelor
52
cu densitate înaltă. Este însă necesar ca antrenamentul să aibă o intensitate peste
medie şi să se asocieze cu o dietă sănătoasă, adecvată.
EXERCIŢIUL FIZIC TERAPEUTIC
Exerciţiul fizic terapeutic3 este elementul kinetologic care are o
structură completă ca descriere şi execuţie şi o finalitate terapeutică.
Pentru reuşita unui exerciţiu sunt necesare reguli, principii generale:
·execuţie lentă, ritmică, fără bruscări;
·poziţia de start să fie stabilă, să favorizeze travaliul muscular: ortostatismul cu
picioarele uşor depărtate pentru ex de trunchi sau cu un picior în faţă pentru ex
de trunchi şi membre superioare;
·progresivitatea exerciţiului: de la nivele mici ale mobilităţii, forţei musculare,
coordonării să se ajungă la nivele mai ridicate de mobiliate, forţă şi coordonare;
·lucrul pe toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă şi a unghiului de
mişcare a segmentului;
3 Tehnicile sunt cărămizile cu care construim edificiul kinetic, alfabetul
terapiei prin mişcare. Imobilizarea, mişcarea pasivă, izometria sunt
tehnici.
·Exerciţiul fizic este rezultatul asamblării tehnicilor, rezultat care are o
finalitate, un sens precum zidul construit din cărămizi sau cuvântul
alcătuit din litere.
·Procedeul rezultă din standardizarea şi perfecţionarea exerciţiului:
executarea lui mereu la fel într-o aceeaşi situaţie: executarea diagonalei
Kabat la un pacient cu umărul blocat.
·Metoda se compune din asamblarea unor exerciţii şi procedee.
53
·respectarea repausului proporţional cu intensitatea contracţiei musculare.
Principiul progresivităţii este important pentru a realiza permanenta
corelaţie a structurilor cu capacitatea funcţională şi mai ales cu creşterea ei în
decursul programului de recuperare.
Progresivitatea în exerciţiile pentru tonifierea musculară se
realizează prin mai multe modalităţi.
1. creşterea progresivă a lungimii sau greutăţii braţului pârghiei: ex1.
pentru tonifierea muşchilor toracolombari, din decubit ventral cu
braţele pe lângă corp, apoi cu ele după ceafă şi în etapa a treia cu
braţele întinse pe lângă cap; ex2. tonifierea rotatorilor trunchiului, din
decubit dorsal cu bascularea stânga dreapta a unui membru inferior
ridicat la verticală şi apoi a ambelor membre inferioare. Creşterea
greutăţii braţului pârghiei se realizează prin îndepărtarea punctului de
aplicare a rezistenţei de centrul de mişcare. Ex la flexia antebraţului
rezistenţa este cu atât mai mare cu cât este aplicată mai departe de cot.
2. scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de către musculatura
accesorie: ex1. tonifierea abdominalilor din decubit dorsal prin
mişcarea de răsturnare a membrelor inferioare peste cap până la
atingerea podelei cu vârfurile degetelor, cu membrele superioare
sprijinite cu palmele pe podea (marele dorsal, rotundul mare şi
pectoralul mare menţin flexia coloanei toracolombare), apoi cu
îndepărtarea de sol până la verticală (doar musculatura abdominală
menţine flexia).
3. creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu
o greutate adăugată: ex. tonifierea musculaturii abdominale din
decubit dorsal cu forfecarea pe verticală a membrelor inferioare şi se
creşte amplitudinea de forfecare.
4. adaugarea în subsidiar a unor mişcări la un exerciţiu care antrenează
grupul muscular principal: ex. tonifierea musculaturii dorsolombare
din decubit ventral prin ridicarea trunchiului la care se asociază
54
ridicarea unui membru inferior apoi a ambelor membre inferioare
solicită în plus musculatura paravertebrală lombară.
5. modificarea ritmului mişcării: într-o contracţie excentrică o mişcare
lentă solicită mai mult musculatura pe când într-o contracţie
concentrică orice schimbare de ritm creşte solicitarea musculară.
6. succesiunea contracţie statică-contracţie dinamică: ex tonifierea
cvadricepsului din semiculcat prin contracţie izometrică şi apoi cu un
sul sub genunchi care flectează uşor genunchiul se extinde gamba.
7. creşterea sarcinii/greutăţii aplicate periodic cu 150 – 250 g.
8. prelungirea duratei exerciţiului când apare senzaţia că efortul diminuă.
Progresivitatea în exerciţiile pentru ameliorarea amplitudinii
articulare se obţine prin:
·modificarea ritmului mişcărilor executate pe toată amplitudinea
posibilă;
·adăugarea unei serii mici şi ritmice de mişcări la limitele
sectorului de mobilitate;
·introducerea unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce
trebuie recuperată fără a genera dureri.
Progresivitatea în exerciţiile pentru creşterea coordonării se obţine
prin modalităţi de lucru generale şi unele speciale pentru trunchi şi membrele
inferioare.
·Trecerea de la mişcările articulaţiilor mari la cele ale articulaţiilor
mici care necesită o coordonare mai mare;
·Creşterea preciziei de executare: la un hemiplegic de la mişcări
necoordonat de flexie a membrului superior, la ducerea mâinii la gură
si apoi la folosirea tacâmului;
·Combinarea mişcărilor în diverse articulaţii şi segmente:
genuflexiune cu ridicarea bratului homolateral cu suferinţa sau
balansarea celui heterolateral;
55
·Diminuarea treptată a poligonului de susţinere: picioare îndepărtate,
apoi apropiate, ridicarea pe vârfuri, apoi pe un singur picior,
·Ridicarea centrului de greutate a corpului prin ridicarea braţelor
deasupra capului, mişcări libere in articulaţiile membrelor superioare,
etc.
Exerciţiul fizic are o finalitate terapeutică funcţională sau anatomică.
Uneori singur dar cel mai adesea împreună cu alte exerciţii alcătuiesc o
metodă. Nu putem construi o casa din pereţi aşezaţi unul lângă altul sau nu ne
putem face înţeleşi folosind doar cuvinte nelegate într-o propoziţie.
BAZELE PROCEDURALE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC
Structural, exerciţiul fizic terapeutic, are 3 părţi:
1. poziţia de start şi mişcarea efectuată în cadrul acelei posturi:
şezând la marginea mesei de kinetoterapie, extensia
genunchiului. A activity
2. tipul contracţiei musculare cu care se va efectua mişcarea:
concentrică, excentrică, izotonică, izometrică. Ex: şezând la
marginea mesei de kinetoterapie, extensia genunchiului,
contracţie izotonică. T technique
3. elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial pentru a
facilita sau inhiba răspunsul. Ex: şezând la marginea mesei
de kinetoterapie, flexia genunchiului, contracţie izotonică,
gravitaţia sau mâna kinetoterapeutului. E elements.
I. POZIŢIA DE START ŞI MIŞCAREA. Orice exerciţiu începe prin
poziţionarea corpului şi a segmentelor sale. Se descriu 2 tipuri de poziţii de
pornire: poziţii fundamentale şi poziţii derivate.
Poziţiile fundamentale sunt: ortostatică, şezând, în genunchi, culcat şi
în atârnat. Poziţiile derivate se obţin din cele fundamentale prin schimbarea
poziţiilor braţelor, trunchiului, picioarelor, etc. În kinetoterapia modernă se
56
acordă un rol important posturii, respectiv poziţia adoptată de pacient sau pe
care o recomandăm în anumite scopuri.
Decubitul lateral şi rostogolirea este o postură importantă pentru
marii deficienţi motori căci oferă o bază mare de susţinere, îi pregăteşte pentru
activităţi uzuale sau poziţii mai avansate. Centrul de greutate este jos situat,
articulaţiile nu sunt încărcate şi permite rotaţii de trunchi, mobilizări ale
membrelor în scheme de facilitare şi pune în valoare unele reflexe tonice
favorabile recuperării. Poziţia şezând se foloseşte pentru antrenarea funcţiilor
vitale (respiratie, circulaţie) şi ameliorarea activităţilor uzuale. Din această
postură se pot executa mişcări de cap, trunchi, membre. Stabilitatea posturii
poate fi crescută prin fixarea picioarelor pe sol sau a palmelor pe masă.
Decubitul ventral cu sprijin pe coate oferă o mare suprafaţă de sprijin si
situarea joasă a centrului de greutate. Gravitaţia acţionează asupra capului,
gâtului şi umerilor solicitând unele reflexe de postură. Patrupedia prezintă o
suprafaţă de sprijin mare dar centrul de greutate ridicat şi are o stabilitate relativ
bună. Sunt solicitate reflexele de echilibru şi permite lucrul la nivelul coloanei
care este descărcată. Poziţia în genunchi cere un bun control al echilibrului şi
toată greutatea corpului este susţinută de tendonul patelar. Ortostatismul este
poziţia cu cea mai mică bază de susţinere şi centrul de greutate cel mai su situat
fiind cea mai instabilă poziţie.
II. TIPUL CONTRACŢIEI MUSCULARE
În descrierea unui exerciţiu fizic terapeutic tipul contracţiei musculare
şi zona de lungime musculară cu care se va efectua mişcarea este un capitol
important. Se poate folosi contracţia izotonică (excentrică sau concentrică),
izometrică, lucrând în zonele scurtă, medie sau lungă.
Pentru a stimula/promova contracţia musculară au fost create tehnici
de facilitare neuro-musculară proprioceptivă (FNP). Unele din aceste tehnici se
pot efectua chiar şi la pacienţii necooperanţi şi sunt intrinseci oricărui exerciţiu
57
motiv pentru care se numesc tehnici fundamentale. În afară de acestea sunt şi
tehnici speciale care necesită cooperarea pacientului în realizarea mişcărilor
voluntare
A. Tehnici FNP fundamentale
Prizele mâinilor. Contactul mâinii kinetoterapeutului cu masele
musculare, tendoane, enteze care intră într-o schemă de mişcare au menirea să
faciliteze realizarea contracţiei musculare. Priza trebuie să fie fermă,
nedureroasă şi să nu jeneze amplitudinea completă de mişcare. Ex: presiunea
mâinii kinetoterapeutului pe biceps creşte forţa de amenţine o greutate pe
antebraş, în timp ce aceeaşi presiune pe tricepsul brahial scade această forşă.
Comenzile şi comunicarea reprezintă relaţia senzorială dintre
kinetoterapeut şi pacient. Comenzile trebuie să fie ferme, puternice când se
urmăreşte o acţiune intensă şi blânde atunci când mişcarea produce durere.
Textul trebuie să fie scurt şi clar: ţine, trage, împinge, relaxează. Controlul vizual
poate înlocui controlul proprioceptiv motiv pentru care pacientul este învăţat să
urmărească cu privirea dirijarea mişcării.
Întinderea. Forţa de contracţie musculară este direct proporţională cu
lungimea muşchiului şi suprafaţa de secţiune a acestuia motiv pentru care
întinderea muşchiului este o modalitate de a facilita contracţia lui. În Kabat
poziţionarea se face la nivelul întinderii maxime a muşchiului iar componenta de
rotaţie sporeşte întinderea. Kinetoterapeutul realizează întinderea prin tracţiune
asupra muşchiului şi în acelaşi moment pacientul începe mişcarea.
Tracţiunea şi compresiunea favorizează mişcarea, respectiv
stabilitatea ei. Comanda pentru realizarea tracţiunii este împinge, iar pentru
compresiune, trage.
Rezistenţa maximală. (Termenul de maximal se referă la starea
actuală a pacientului). Mişcarea se execută contra unei rezistenţe care permite
realizarea mişcării lent şi nesacadat, fără poticneli. Rezistenţa maximală
determină iradierea impulsului de la muşchii puternici spre grupele slabe într-o
schemă de mişcare.
58
Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare se referă la realizarea
deprinderilor motrice obişnuite în activitatea umană, respectiv desfăşurarea
mişcărilor dinspre distal spre proximal. Orice mişcare începe cu poziţionarea
segmentului printr-o mişcare de rotaţie. Apoi urmează mişcarea în segmentul
distal şi apoi în cel proximal. Dacă mişcarea de rotaţie nu se poate efectua nici
celelalte mişcări nu se pot realiza. Antrenarea controlului motor începe cu
componenta proximală şi abia după aceea se trece la antrenarea celei distale.
Întărirea. Grupele musculare principale ale unei scheme Kabat îşi
facilitează mutual forţa pentru a realiza o mişcare. Creşterea forţei musculare se
poate obţine prin:
·iradierea influxului de la musculatura puternică la cea slabă; în
general componenta proximală este mai puternică decât cea distală; pe
o schemă Kabat se aplică o contrarezistenţă progresivă mişcărilor
componentelor puternice, permiţând mişcarea în segmentul cu
musculatura slabă;
·iradierea de la membrul sănătos la cel bolnav- rezistenţa se aplică
de la segmentele mai puternice la cele mai slabe; schemele de flexie
sau extensie ale membrului sănătos pot induce iradiere pe membrul
slab, atât pe flexori cât şi pe extensori;
·reflexele de bază tonice ale gâtului şi cele labirintice, reflexele
primitive de flexie şi extensie, reflexele de postură şi echilibru;
·vizualizarea directă a mişcării;
·reciprocitatea între 2 scheme: schemele pentru gât întăresc
trunchiul sau membrele superioare, schemele trunchiului sau
membrelor superioare pot întări gâtul.
Orice schemă de mişcare a unui segment va facilita orice altă schemă a
unui alt segment.
Mişcările de decompensare au rolul de a reduce sau a evita oboseala
determinată de repetiţiile unei mişcări contra rezistenţei şi se realizează prin
trecerea de la o tehnică la alta.
59
B. Tehnici FNP speciale cu caracter general.
·Inversarea lentă şi inversarea lentă cu opoziţie se bazează pe
legea inducţiei succesive a lui Sherington: o mişcare este facilitată de
contracţia imediat precedentă a agonistului ei. Se execută contracţii
concentrice ritmice ale agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o schemă de
mişcare, fără pauze între inversări. Treptat se introduce rezistenţa fără a
jena mişcarea.
·Contracţiile repetate se execută pe musculatura unei direcţii de
mişcare slabă. Se foloseşte în 3 situaţii diferite: 1. când muşchii schemei
de mişcare sunt de forţă 0 sau 1 şi nu se poate sconta pe iniţierea
voluntară a mişcării; 2. când muşchii au forţa 2 sau 3 şi slăbiciunea lor
este pe toată schema de mişcare; 3. când muşchii sunt activi pe toată
schema de mişcare dar nu au forţa egală peste tot.
·Secvenţialitatea pentru întărire este folosită când doar o
componentă a dintr-o schemă de mişcare este slabă
·Inversarea agonistică foloseşte atât contracţia concentrică cât şi
pe cea excentrică pe o anumită schemă de mişcare.
C. Tehnicile FNP specifice necesită cooperarea pacientului şi efortul sau
voliţional.
·Tehnici pentru promovarea mobilităţii: iniţierea ritmică, mişcarea
activă de relaxare opunere, relaxarea-opunerea, relaxarea-contracţia,
stabilizarea ritmică, rotaţia ritmică;
·Tehnici pentru promovarea stabilităţii: contracţia izometrică în zona
scurtată, izometria alternantă;
·Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate;
·Tehnici pentru promovarea abilităţii: inversarea agonistică,
progresia cu rezistenţă, secvenţialitatea normală.
Tehnici utilizate pentru controlul motor
60
Pentru mobilitate
Iniţierea mişcării Iniţierea ritmică
Mişcarea activă de
relaxare opunere
Contracţii repetate
Creşterea amplitudinii Iniţierea ritmică
Relaxare-opunere
Relaxare-contracţie
Stabilizarea ritmică
Rotaţia ritmică
Pentru stabilitate
Întărirea musculaturii
posturale descărcate
Inversarea lentă cu
opunere
Izometria alternantă
Întărirea musculaturii
posturale şi a
cocontracţiei din
descărcare
Inversarea lentă cu
opunere
Contracţia izometrică
în zona scurtată
Izometria alternantă
Izometria alternantă
Cocontracţia din
încărcare
Inversarea lentă cu
opunere descrescândă
Izometria alternantă
Izometria alternantă
Pentru mobilitatea
controlată (segmentele
distale fixate)
Inversarea lentă
Inversarea lentă cu opunere
Contracţii repetate
Secvenţialitatea pentru întărire
Inversarea agonistică
Pentru abilitate
(segmentele distale
libere )
Inversarea lentă
Inversarea lentă cu opunere
Contracţii repetate
Secvenţialitatea pentru întărire
Inversarea agonistică
Progresie cu rezistenţă
Secvenţialitatea normală
61
III. ELEMENTE FACILITATORII SAU INHIBITORII sunt acele manevre
care declanşează stimuli senzitivi care cresc sau scad răspunsul motor.
În funcţie de receptorii de unde pornesc semnalele senzitive se descriu:
·Elemente facilitatorii proprioceptive: întinderea, rezistenţa aplicată
mişcării, vibraţia, telescoparea, rostogolirea ritmică, etc.
·Elemente facilitatorii exteroceptive: atingerea uşoară, periajul, temperatura,
tapotarea.
·Elemente combinate, proprio- şi exteroceptive: contactele manuale,
presiunea pe tendoanele lungi.
·Elemente facilitatorii telereceptive: văzul, mirosul, auzul.
·Elemente facilitatorii interoceptive: stimularea glomusului carotidian scade
tonusul muscular.
Manevrele facilitatorii sau inhibitorii (elements)
răspuns fazic localizat
Intinderea rapidă
Tracţiunea
Atingerea uşoară
Semnal vizual
Comanda verbala
Răspuns fazic generalizat
Accelerarea angulară sau liniară
tranzitorie
Atingerea uşoară
Miros nociv
Semnal vizual
Comanda verbala
Răspuns tonic localizat Vibraţie
Telescopare
Periaj
Atingere susţinută
Întinderea musculaturii intrinseci
Semnal vizual
Comanda verbala
Răspuns tonic generalizat Acceleraţia liniară susţinută
Capul sub nivelul trunchiului
62
Scăderea localizată a tonusului
Vibraţia antagonistului
Întinderea prelungită
Presiunea pe tendoane
Stimul termal
Atingere uşoară
Semnal vizual
Comanda verbala
Scăderea generalizată a tonusului Balansare sau rostogolire ritmică
Stimul termal
Tapotatr paravertebrală
Capul sub nivelul trunchiului
Semnal vizual
Comanda verbala
Metode kinetologice
Un grup de exerciţii fizice care au un sens şi un scop formează o metodă
kinetologică. Sunt multe metode dezvoltate pentru diferite scopuri terapeutice şi
clasificarea lor este dificilă iar impactul lor în practica terapeutică este inegal.
Exemple:
·M. Bobath, bazată pe reacţiile de redresare ale capului şi corpului,
urmăreşte modificări ale tonusului muscular;
·M. De Lorme Watkins creşterea forţei musculare prin exerciţii cu rezistenţă
progresivă;
·M. Robert Maigne, de manipulări vertebrale în distorsiile interapofizare
vertebrale;
·M. Jacobson şi Schultz pentru relaxare musculară;
·M. Kabat de facilitare a actului motor voluntar prin sumarea de stimuli
neuromusculari;
·M. kiropraxică de manipulări/mobilizări manuale ale coloanei vertebrale.
Metoda Kabat a fost realizată în urmă cu peste 40 de ani de către un
neurofiziolog. Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă sunt metode
de încurajare sau grăbire a răspunsului motor prin stimulări neuroproprioceptive.
Prin această metodă kabat introduce schemele de mişcare globală ca element
63
facilitator. Marea majoritate a mişcărilor se fac în diagonală şi spirală, iar
orientarea muşchilor, a inserţiilor ca şi a ligamentelor are aceeaşi orientare:
diagonală şi spirală. Pentru fiecare segment al corpului există 2 diagonale de
mişcare, fiecare având câte 2 scheme antagoniste pe flexie şi pe extensie.
Fiecare schemă conţine 3 componente: flexie sau extensie, abducţie sau
adducţie, rotaţie externă sau internă.
Fiecare schemă se bazează pe o componentă musculară principală formată
dintr-un număr de muşchi înrudiţi prin aliniamentul lor faţă de schelet şi care
realizează în principal mişcările din acea schemă.
Fiecare schemă conţine şi o componentă musculară secundară. Aceşti
muşchi îşi exercită acţiunea pe două scheme în secvenţa lor comună. Marele
fesier participă la schema: extensie – adducţie – rotaţie externă a şoldului dar şi
la acţiunea de extensie – abducţie - rotaţie internă datorită traiectului pe care
fibrele le are. Un muşchi izolat are acţiune în toate cele 3 componente,
principala componentă fiind aceea care realizează întinderea musculară cea mai
mare. Psoas-iliacul este principalul muşchi în schema flexie – adducţie – rotaţie
externă a coapsei. Cea mai mare întindere a muşchiului o dă extensia, urmează
abducţia şi apoi rotaţia. Deci, muşchiul are drept componentă principală flexia,
apoi adducţia şi apoi rotaţia externă. Orice deficienţă apărută la oricare din
muşchii schemei compromite forţa şi coordonarea mişcării.
Muşchii principali ai unei scheme alcătuiesc un lanţ care acţionează cel mai
bine în cadrul acelei scheme de la lungimea completă la scurtarea maximă.
Poziţia iniţială de întindere se referă la toate segmentele prinse în schemă şi
se ajustează de la pivoţii proximali la cei distali.
Poziţionarea începe cu componentele de flexie sau extensie. Dacă schema
are componenta de flexie segmentul se va aşeza în extensie maximă, pentru
componenta de abducţie se poziţionează în adducţie iar pentru rotaţia internă se
poziţionează în rotaţie externă.
În cadrul schemei de mişcare acţiunea începe de la pivotul distal la cel
proximal.
64
Direcţia deplasării în diagonală este direcţia optimă produsă de contracţia
optimă şi se numeşte brazda schemei. Când o schemă este începută prima care
intră în joc este rotaţia care asigură caracteristica de spirală a mişcării. Schema
agonistă este atunci când mişcarea se face spre scurtarea lor. Schema antagonistă
are sensul de mişcare invers respectiv îndepărtarea capetelor de inserţie.
Schemele de facilitare Kabath sunt utilizate:
·Pasiv de către kinetoterapeut, determinându-se astfel limitele
amplitudinii de mişcare;
·Activ prin mişcare liberă, fără rezistenţă şi fără ghidaj;
·Activo-pasiv – mişcare liberă cu ghidaj din partea kinetoterapeutului;
·Activ cu rezistenţă pentru creşterea forţei cu sau fără contracţii
izometrice.
Metoda Bobath a plecat de la observarea perturbărilor motorii determinate
de paraliziile spastice infantile. Performanţele motorii la pacienţii cu leziuni
motorii cerebrale sunt împietate de:
·perturbările senzitive care afectează controlul posturii, echilibrului,
tonusului şi mişcării prin pierderea engramelor senzitive;
·spasticitate prin scăparea reflexelor medulare de sub controlul inhibitor
central;
·perturbarea mecanismului postural reflex prin care se asigură poziţia
corectă a capului, reacţiile de echilibru şi schimbările de tonus;
·pierderea mişcărilor selective sau discriminatorii, a engramelor
motorii.
Nu se urmăreşte tonifierea musculară, se suprimă hiperreflexivitatea, se
folosesc punctele cheie proximale: gâtul şi coloana, umărul şi şoldul.
Kinetoprofilaxia
Pentru implicaţiile pe care exerciţiul fizic le are asupra sănătăţii omului
şi asupra funcţiilor organismului, kinetologia este o metodă de bază în
prevenirea şi tratarea bolilor. Beneficiază de efectele kinetologiei:
65
·unele boli ale aparatului locomotor: afecţiuni reumatismale
cronice, tulburări de postură şi aliniament ale corpului, deficite
congenitale, sechele ale sistemului NMAK;
·unele boli ale aparatului cardio-vascular: ateromatoza, tulburări
circulatorii;
·unele boli de nutriţie şi metabolism: diabetul şi obezitatea;
·unele boli ale aparatului respirator: astmul bronşic;
·unele boli neurologice şi psihiatrice.
Kinetoprofilaxia primară se poate aplica tuturor subiecţilor, indiferent de
vârstă. Programele se adaptează în funcţie de vârstă, de starea de sănătate, de
obiectivele urmărite.
Pentru adulţi programele profilactice urmăresc:
·menţinerea supleţii articulare;
·menţinerea forţei şi rezistenţei musculare;
·menţinerea unei bune coordonări şi abilităţi a mişcărilor;
·menţinerea unei posturi şi aliniament corect al corpului;
·menţinerea capacităţii de efort.
Pentru copii cel mai important obiectiv este dezvoltarea fizică
armonioasă.
Există şi situaţii când kinetoprofilaxia are obiective specifice, când
există riscul apariţiei unor suferinţe datorate condiţiilor de muncă: suferinţe
lombare la cei care fac eforturi fizice, suferinţe cervico-dorsale la cei care
lucrează la birou, calculator.
Declinul funcţional al sistemului NMAK începe devreme, de la 20 de
ani: discurile intervertebrale sunt printre primele care suferă tulburări de nutriţie.
Activitatea cotidiană solicită foarte puţin din potenţialul de mişcare, de
amplitudine articulară, de forţă musculară, de elasticitate a ţesutului conjunctiv,
astfel că treptat se pierde din acest potenţial. Există a diferenţă între pierderile
anatomo-funcţionale cauzate de înaintarea în vârstă şi cele cauzate de lipsa de
antrenament.
66
Înainte de începerea unui program kinetic profilactic este necesară o
evaluare a stării sistemului NMAK, folosind sistemul Hettinger sau Richter.
Prin sistemul Hettinger se testează mobilitatea articulară, echilibrul, şi
forţa musculară. Pe o scală de la 10 la 1 se testează mobilitatea articulară şi
echilibrul punând pacientul să efectueze flexia trunchiului până la atingerea
podelei cu palmele (10 puncte). Pe o scală de la 5 la 1 se testează ducerea
halucelui la nas din poziţie şezând pe podea, sau prinderea degetelor de la o
mână cu cealaltă la spate sau din sprijin unipodal să se ridice un prosop de pe
podea cu celălalt picior. Testarea forţei musculare se face din decubit dorsal
ridicând concomitent trunchiul cu membrele superioare întinse şi membrele
inferioare pe sol rămânând doar şezutul şi cronometrând timpul cât se menţine
poziţia (peste 45 de secunde = 10 puncte, sub 5 secunde = 1 punct) sau din
decubit ventral extensia trunchiului cu palmele pe fese, sau câte flotări poate
efectua. Punctajul maxim obţinut la o testare Hettinger este 100 dar peste 65 de
puncte este un punctaj bun.
Testarea capacităţii d efort se face prin aprecierea răspunsului cardiorespirator
prin probe de scurtă sau lungă durată. Clasic, proba Ruffier se face
prin urcarea pe o treaptă de 30 ori/minut, timp de 3 minute. Proba Ruffier-
Dickson constă în efectuarea a 30 de genuflexiuni în 45 de sec şi calcularea
indicelui Ruffier după formula:
P+P1+P2-200/10 unde:
P= pulsul de repaus;
P1= pulsul la sfârşitul efortului;
P2= pulsul la 1 minut de la sfârşitul efortului. Un indice de la 0 la 5 este
excelent iar unul între 15 – 20 este slab.
Sistemul Richter apreciază capacitatea motorie şi de efort a unor
subiecţi neantrenaţi folosind o baterie de 5 teste cu exerciţii: din decubit dorsal,
din poziţia pentru flotări, din ortostatism, etc.
67
Un program complet de kinetoprofilaxie cuprinde exerciţii care vizează
îndeplinirea celor 5 obiective amintite anterior şi se poate efectua la domiciliu în
10 – 15 minute.
Sunt descrise şi folosite mai multe programe: programul Hettinger de 10
minute, programul de 11 minute al forţelor aeriene canadiene, şi
altele.Gimnastica aerobică este un program de kinetoprofilaxie de lungă durată,
45 de minute minimum
68