Geneza şi apocalipsele aztecilor
ION ŢUGUI
Lumea, începutul şi sfîrşitul ei, destinul omului - marile întrebari
care s-au născut în toate civilizaţiile, în toate epocile; întrebări
nestinse nici azi cînd ne bizuim pe o cunoaştere amplă, pe o percepţie
cu totul diferită a Universului şi Vieţii. Se pare că primele idei şi
speculaţii cu caracter religios sau filozofic au apărut direcţionate
spre descoperirea lumii prefigurată ca o aglomerare de mistere sau de
puteri în permanenţă ostile omului... Cum vom fi moştenit aceasta
presiune a intuiţiilor creaţiei în care este conţinut mereu dezastrul?
Sau cum am putea argumenta, altfel decît simplist şi superficial,
existenţa la om a acelei enzime "precise" care ne transformă în
receptorii unor elemente din viitor, cosmice şi terestre, ce ne fac sa
putem "reconstitui" chiar viitorul? Toate acestea multă vreme s-a crezut
că ar aparţine spiritualităţii orientale şi europene. Dar aztecii, de
pildă, n-au intrat în legatură cu aceste civilizaţii. Şi totuşi,
intuiţiile lor creaţioniste şi escatologice urmează aproape acelaşi
tipar al devenirilor, printr-o simetrie greu de înţeles...
Răspunzător de toate este Soarele. Lumea
şi destinul ei la azteci erau considerate strict dependente de Soare;
altfel spus, mai întîi şi in cele din urmă de destinul Soarelui. Astrul
zilei era departe de-a fi idolatrizat după modelul animist, învestit cu
însuşiri personificate; Soarele era Alfa şi Omega, începutul şi
sfîrşitul, zeul tutelar, răspunzătorul a tot ce există şi va exista, dar
şi puterea plenipotenţiară vulnerabilizată la un moment dat de un
destin temporar - destinul stingerii pentru a lăsa loc altui soare şi
altui ciclu de viaţă... La azteci, lumea era produsul viu al unui număr
de cinci perioade care purtau chiar genericul de Sori. Astfel putem
considera că memoria ancenstrală a aztecilor păstra evoluţia a patru sau
cinci tipuri de geneză, fiecare încheindu-şi ciclul datorită
evenimentelor ce-au intervenit în masa solară. Inutil să mai adăugăm că
aceeaşi intuiţie apărută la azteci cu mii de ani în urmă este azi un
capitol important în astrofizica. Ştiinţa poate prefigura evenimentele
solare care ar conduce la dispariţia vieţii şi la transformarea, mai
întii, a Terrei, într-un bulgare de fier! Pentru a nu goli posteritatea
de cunoştinţele lor spectaculoase şi fundamentale pentru omenire,
aztecii şi-au săpat în piatră descoperirile, înfăţişîndu-le ca pe un
"calendar aztec", o versiune oficiala din Tenochtitlán. Fiecare epocă în
evoluţia omului purta un nume, fiecare nume fiind o desemnare a unui
zeu. Soarele însuşi, dătătorul de viaţă, este considerat drept efect al
unei cauze terestre. De pildă prima epocă, numita Patru Jaguari, avea
zeu pe Tezcatlipoca, acesta se va fi transformat în Soare. Era epoca
jaguarilor, fiinţe concrete ale Terrei, care deşi nu ştim să fi creat
vreo civilizaţie, o distrug, totuşi, pe aceea existenta în epoca
respectivă, mîncîndu-i pe oameni. Şi nu numai pe oameni, dar şi giganţii
care în acea perioadă populau întreaga planetă! Să se refere oare
această proiecţie la dinozauri, la reptilele uriaşe dispărute cu peste
60 de milioane de ani în urma? În acest caz Patru Jaguari nu-i decît o
denumire simbolică, dată unui dezastru care avea nevoie de o
reprezentare prin echivalare cu o putere vie terestră.
O reprezentare concretă Dacă
simbolismul celor Patru Jaguari este mai greu de înţeles pentru noi,
azi, în schimb epoca următoare, care prefigurează o nouă geneză şi un
nou cataclism, aztecii o numesc Patru Vînturi. Zeul acestei perioade
(era) Quetzalcóatl, de fapt o divinitate conducătoare în sensul exact al
ideii de acţiune şi influenţare. În a doua perioada întîlnim însă o
ilustrare senzaţională, deoarece identitatea zeului se estompează
treptat, el ramînînd doar în aura de simbol al puterii şi, în locul său,
apar evenimentele şi fenomenele terestre. Acestea nu mai poartă
stigmatul zeiesc, ci par independente, deşi şi ele pot fi considerate
drept efecte generate de o cauza supranaturală. Cum a sfîrşit de fapt a
doua perioadă? Pur şi simplu s-au declansat pe Terra furtuni şi cicloane
inimaginabile, uraganele infernului, care au distrus într-un timp
relativ scurt tot ce crease pînă atunci omul, pustiind planeta de
absolut toate creaţiile omeneşti... Şi totuşi, nici a doua perioadă, a
celor Patru Vînturi, nu lasă Pamîntul pustiu, adică nu-l goleşte de tot
de sîmburii vieţii. Printr-un straniu paradox, a doua geneză, conform
intuiţiei aztece, are loc pe fondul unui dezastru planetar din care vor
răsări alte fiinţe, de data aceasta hominide, numite de azteci maimuţe!
Să fi fost oare vorba de o degenerare catastrofală la nivelul speciei,
maimuţele fiind de fapt "rămăşiţele" supravieţuitoare ale celui de-al
doilea dezastru cu care s-a confruntat planeta? Forţele climatice şi
meteorologice să fi condus la stingerea unor civilizaţii lăsînd în urma
doar şansa unor supravieţuitori complet modificaţi? Alte evenimente, în
numărul viitor...
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.