Secretele lumilor Astrale blog.

Misterele Americii Centrale: Relaţia dintre ciupercile de piatră şi cele halucinogene

De cîteva decenii numeroase reviste publică articole dedicate ciupercilor de piatră mayaşe - unul dintre numeroasele mistere în faţa cărora este pusă lumea modernă de moştenirea civilizaţiei precolumbine din America Centrală. Uneori este vorba de numere întregi de reviste specializate în istorie şi arheologie sau pur şi simplu în probleme enigmatice. Pietrele-ciuperci sînt interesante însă şi doar ca simple opere de artă. Dar se pare că, deşi această valoare artistică e indiscutabilă - de fapt, este singurul aspect indiscutabil pe această temă -, relicvele mayaşe respective nu reprezintă doar nişte simple opere de sculptură.

O dovadă a utilizării ciupercilor halucinogene      Utilizarea acestor forme de piatra este prilejul unor mari dezbateri deosebit de contradictorii. Unii specialişti contestă chiar aspectul formal, afirmînd ca este vorba nu de reprezentarea unor ciuperci, ci de o asemănare formală cu ciupercile absolut întîmplătoare. Majoritatea susţine însă ideea că sculpturile respective reprezintă indiscutabil nişte ciuperci, dar apar contradicţii în privinţa rolului pe care îl aveau în viaţă spirituală a mayaşilor.                                                                                  Pe baza experienţei antropologilor, interpretarea cea mai fireasca ar fi aceea că simpla prezenţă a ciupercilor de piatră atestă folosirea în ritualurile religioase a ciupercilor halucinogene. Un asemenea rol jucat de anumite specii de ciuperci descoperim la numeroase civilizaţii primitive, precum şi în practicile magice paralele cu cultul dominant sau precedente acestuia la popoarele considerate civilizate. Din Laponia pînă în Oceania, din Africa pîna în Siberia, din Alaska pîna în Patagonia. Această extensie a folosirii ciupercilor halucinogene ar părea că rezolvă de la sine totul şi ar valida interpretarea deja enunţată. Dar lucrurile nu stau tocmai astfel.                                                                       Există glasuri care se opun acestei interpretări, catalogată ca simplistă. Ele vin din alte direcţii. Existenţa pietrelor respective nu ar avea nici o legătură cu folosirea ciupercilor halucinogene de către mayaşi. O asemenea afirmaţie vine chiar şi din partea unora care recunosc că mayaşii cunoşteau şi foloseau aceste soiuri de ciuperci, dar, după ei, această utilizare a saprofitelor este atestată prin alte fapte.               S-a mers chiar pîna la negarea oricărei funcţii religioase a relicvelor respective. Interesantele forme de piatră respective ar fi avut o utilitate foarte prozaică: ar fi fost pur şi simplu nişte banale tipare pentru olari. O asemenea interpretare a fost susţinută ferm, într-o manieră riguros ştiinţifică, de către Ulrich Kohler.                                                                În sprijinul său vine prezenţa unor astfel de relicve în ateliere de ceramică şi, bineînţeles, existenţa unor vase corespunzătoare. Alte interpretări: jilţuri, ciuperci sacre                   sau... falusuri      Relicvele de piatră în formă de ciupercă au fost descoperite în mai multe zone din America Centrală. Este vorba de sudul Republicii Guatemala, de Republica Salvador şi de statul Chapas din Confederaţia Mexicană, dar şi de teritoriile mexicane Oaxaca şi Tabasco. Unitatea teritoriala nu este deci totala. Şi se pare că nici unitatea cronologică. Regăsim însă un aspect unitar la nivelul cantitativ: bogăţia relicvelor de acest fel.                                                                     Interpretările diferite de cele două expuse anterior nu lipsesc şi ele au venit pe parcursul descoperirilor arheologice. În virtutea unor practici religioase arhaice universale, ciupercile de piatră au fost considerate reprezentări stilizate ale unor falusuri.                                                            Astfel de falusuri asemănătoare unor ciuperci se găsesc de asemenea peste tot şi la fel de des în timp şi spaţiu precum ciupercile halucinogene. Ar fi încă o interpretare care ar putea fi validată fără reţinere. A treia!          O a patra interpretare, cu o validitate discutabilă, ar fi următoarea: formele respective ar reprezenta nişte jilţuri, însă persoanele în cauză n-au luat în seamă incomoditatea lor pentru cel care ar fi şezut pe ele; de altfel, glumind fără superficialitate, nici măcar nu au făcut-o demonstrativ, ceea ce înseamnă o recunoaştere tăcută a exagerării ipotezei. Şi totuşi, chiar şi o astfel de interpretare ar putea fi validă, căci în cazul unor jilţuri rituale comoditatea ar fi ultimul aspect care ar putea conta. Ar fi însă încă un lucru de lămurit - sensul alegoric al ritualului, adică: de ce un jilţ cu o astfel de formă? Şi rămînem tot în enigmă.                                                   O ipoteză relativ veche, dar foarte rezistentă are ca autori pe V.P. şi R.G. Wasson. Ei au afirmat încă din anii '50 că obiectele de piatră cizelată respective sînt relicvele unui cult al ciupercilor sacre, care, după părerea lor, ar fi caracterizat pe amerindienii din Mexic. Această ipoteză se susţine tot pe prezenţa ciupercilor halucinogene în ritualurile amerindienilor din întreaga Americă Centrală, dar extinde semnificaţia plantelor saprofite în viaţa spirituală a precolumbienilor. Deşi nu a fost probată suficient şi a fost contestată de mulţi, ipoteza aceasta a rezistat pînă astăzi. Ea are ca suport interpretativ solid prezenţa unor efigii de fiinţe antropomorfe sau zoomorfe pe unele statuete. Problematic râmîne însă faptul că numeroase ciuperci de piatră nu prezintă astfel de efigii. Dacă ipoteza Wasson este valabilă, ea nu face decît să deschidă drum liber unei alte ipoteze care să rezolve enigma celuilalt tip de ciuperci de piatră, care sînt decorate doar cu linii şi forme geometrice simple sau nu sînt decorate în nici un fel. Ciupercile de piatră nu au fost găsite în zonele unde cresc ciupercile halucinogene      Printre ipotezele care au apărut în mod spontan se află fireşte şi cea conform căreia respectivele pietre sînt considerate idoli ce erau veneraţi în unele ceremonii religioase. Se mizează şi în acest caz pe consumarea de ciuperci halucinogene în ceremonii ale descendenţilor contemporani ai mayaşilor. Totuşi, nu prea există baze pentru susţinerea unei ipoteze care ar ridica planta saprofită în rîndul zeilor, căci în primul rînd ar trebui să existe ilustrări ale zeităţii şi în templele, palatele şi piramidele rămase peste veacuri, iar aceste dovezi minime nu apar.                                           De asemenea, problema susţinerii unor ipoteze pe tradiţia ingestiei de ciuperci halucinogene este rezolvată negativ de o realitate indiscutabilă şi care trebuie în mod obligatoriu luată în seamă, deşi poate suferi două interpretări absolut diferite: nu au fost descoperite nicăieri ciuperci de piatră în zonele unde consumul ritual de ciuperci halucinogene este practicat frecvent, iar acest soi de ciuperci nu creşte exact în zonele unde au rămas relicvele respective. În plus, amerindienii nu folosesc şi, după cît se pare, nici nu au folosit altădată ciupercile halucinogene decît ca instrument de divinaţie ori ca auxiliar în comunicarea cu spiritele. De aici pînă la ridicarea ciupercii la rangul de divinitate este un drum foarte lung şi nu există probe că el ar fi parcurs.

Concluzia care s-ar impune categoric ar fi aceea că între ciupercile de piatră şi ciupercile halucinogene nu ar exista absolut nici o legătură. În virtutea universalităţii paradoxurilor şi a legii universale a compensaţiilor este însă foarte posibil ca tocmai pentru că în anumite regiuni nu cresc ciuperci halucinogene să fi apărut practica (motivată religios sau măcar cvasireligios) ridicării statuilor de piatră în formă de ciupercă. Dar, evident, lanţul ipotezelor se deschide iarăşi. Aşa raţionează suedezul Samuel Lundgren şi nu se opreşte doar la simple sugestii. Dar la opiniile sale vom reveni în final. Prezenţa tiparelor pentru olărit ar lămuri problema pentru unii      Am spus că teoria potrivit căreia ciupercile de piatră ar fi nişte banale mulaje utile în arta ceramicii este probată de dovezi palpabile. Tipul respectiv de mulaj este frecvent atestat în întreaga Americă Centrală. Tija care susţine forma vasului ar fi vinovată de crearea iluziei că am avea în faţă o formă de ciuperca. O asemenea tijă se foloseşte frecvent în fixarea tiparelor mici şi mijlocii de vase ceramice. Problema - mereu există cîte una - este legată de timp. Astfel de tipare sînt contemporane sau de o vechime prea mică pentru a ne da dreptul la concluzii sigure. Este adevărat, tipul respectiv de mulaj a fost descoperit şi printre vestigii precolumbiene propriu-zise şi în întreaga Americă Centrală. Dar frecvenţa nu este deloc convingătoare şi nici nu poate exista siguranţa că mulajul propriu-zis ar fi fost reprezentat doar de pălăria ciupercii şi nu de toată forma. Mai ales că s-au găsit vestigii ceramice - mai puţine, desigur, căci ceramica este perisabilă prin comparaţie cu piatra - care au aceeaşi provocatoare formă de ciupercă. Susţinătorii soluţiei ceramice sînt însă foarte încăpăţînaţi. Unii pretind că mulajele nu serveau decît la confecţionarea capacelor de oală. Dar la ce le-ar fi folosit efigiile antropomorfe privite decît de alimentele care ar fi fiert în oală?           De fapt, ipoteza comentată de noi acum cade în ridicol dintr-un motiv mult mai simplu ca orice alt argument: ciupercile de piatră se găsesc în itumâr mare în aer liber sau în interioare fără nici un semn specific atelierelor meşteşugăreşti. Şi atunci, de unde această înverşunare? Căci, la urma urmei, ar putea fi vorba de oale în formă de pălărie de ciupercă. Şi deci de enigmă tot nu scăpăm. Un mister în plus: striaţiile de la baza pălăriei      Adversarii ideii că relicvele respective ilustrează nişte ciuperci sînt obligaţi să recunoască şi ei că există un amănunt pe care nu îl prea pot explica: multe dintre formele respective prezintă la baza aşa-zisei pălării o striaţie vălurită de formă circulară. Încăpăţînaţii ipotezei ceramice susţin însă că misterioasa striaţie ar fi un indiciu pe baza căruia olarul ar fi ştiut pe unde să taie cu o lamă surplusul de pastă, putînd astfel să dea un finisaj marginilor. Ceea ce iar nu este clar ţine de modul în care era aşezat viitorul vas. Cu fundul în sus? Aşa ceva 1-ar da gata pe un meşter olar de la Horezu! Dacă nu, atunci ce rost ar avea un fund de vas cu o formă vălurită şi mai ales cum ar putea lucra olarul concentrîndu-şi privirile pentru a tăia după striaţia de sub mulaj, abandonînd supravegherea părţii superioare în plină mişcare a roţii? Mintea noastră rămîne blocată.      O astfel de orientare ştiinţifică gen ipoteza ceramică privitoare la rostul ciupercilor de piatră susţine cu aroganţă Henri Bloch într-unul din capitolele iniţiale ale eseului Le paranormal. Siguranţa de sine de acest fel este însă contrazisă de ipoteze mai îndrăzneţe, dar propuse cu tonul moderat specific gînditorului care ştie că mai are de mers pînă la concuzia fermă. Există şi  ciuperci de gheaţă - la amerindienii din Alaska şi la eschimoşi      Samuel Lundgren, care respbige ipotezele formulate anterior şi redate de noi rezumativ, îşi începe ipoteza pornind de la o realitate paralelă cu fenomenul frecvent al ingestiei de ciuperci halucinogene în scopul stimulării unor puteri supranaturale sau al comunicării cu spiritele. Este vorba de simulacre ale ciupercilor care apar cu o frecvenţă relativ mare şi mai ales de o sumedenie de legende ce prezintă ciuperca în diverse ipostaze foarte importante din punct de vedere mitic, religios sau magic. Un caz provocator este cel al ciupercilor sculptate în zăpadă şi gheaţă de amerindienii din Alaska şi eschimoşii din Canada şi Groenlanda; în cazul acestora din urmă, nici nu se poate vorbi de cunoaşterea ciupercii ca aliment. Prin urmare, ciuperca sau, mai exact, forma de ciupercă trebuie să aibă legătură cu un mit străvechi, din copilăria umanităţii, păstrat fragmentar şi în civilizaţia mayaşă. Mai mult, simpla ingestie a ciupercilor halucinogene nu reprezintă decît reflecţia acestui mit arhaic universal. Aceste forme sculptate de populaţiile primitive din Nordul îndepărtat în zăpadă şi gheaţă aveau puteri halucinogene şi sînt făurite şi astăzi cu aceeaşi finalitate. Stările halucinogene trăite de iniţiaţi reprezintă însă un tabu absolut. Probabil un astfel de tabu a determinat inexistenţa unor surse folclorice sau mitice care să explice rolul ciupercilor de piatră din America Centrală. Lundgren este convins că efectiv mult mai halucinogene erau ciupercile de piatră decît ciupercile halucinogene vii. Simulacrul era deci nu forma de piatră, ci chiar forma naturală.                                                                                  Forma de piatră ar fi fost copia unui arhetip invizibil care se manifestă însă prin acest intermediar palpabil şi vizibil. Lundgren îşi mai interneiază ipoteza îndrăzneaţă pe două elemente suplimentare: existenţa unor culte ale ciupercii-fantomă la triburi împrăştiate în Amazonia, Oceania, Africa şi America de Nord şi faptul că simpla prezenţă a ciupercilor de piatră are însuşirea de a provoca o stare de moleşeală plăcută sau de exaltaţie şi clarviziune. Cercetătorul vine de fapt cu o altă ipoteză: forma de ciupercă este în relaţie cu un efect complex, similar cu efectul de piramidă. Gheorghe IVAN