Respiratia completa

Respiratia completa

 

Am fost condiţionaţi fiziologic să respirăm superficial, respiraţia superficială în partea superioară a toracelui menţinându-ne într-o stare de sub-oxigenare. Profităm foarte rar de suprafaţa de peste şaizeci de metri pătraţi a plămânilor noştri. Plămânii au formă de pară, iar partea cea mai intens vascularizată, sau irigată, este cea inferioară. Atunci când această zonă nu primeşte cantitatea necesară de aer, se ajunge la irigare insuficientă, sau sub-oxigenare, ceea ce desigur că duce la un nivel general de energie scăzut şi oferă teren propice apariţiei bolilor.

 

Respiraţia toracică tipică duce la inhalarea a 300 ml de aer, în timp ce o respiraţie abdominală completă poate duce la inhalarea unei cantităţi de opt până la zece ori mai mare. Prin urmare, ca să obţinem toate avantajele de pe urma respiraţiei, trebuie să ne ventilăm partea inferioară a plămânilor, ceea ce necesită folosirea diafragmei. În timpul respiraţiei diafragmatice, în decursul inspiraţiei diafragma apasă în jos în timp ce partea inferioară a plămânilor se dilată, iar abdomenul se bombează. De fapt, abdomenul se măreşte în toate direcţiile, nu doar în faţă. În timpul expirării, diafragma este retrasă în sus, golind partea inferioară a plămânilor de toate rămăşiţele (ceea ce nu este golit complet se numeşte volum rezidual).

 

Transformarea compoziţiei sângelui

Ce impact credeţi că ar avea asupra organismului şi asupra energiei vitale mărirea volumului fiecărei respiraţii cu doar 2%? Poate veţi fi surprinşi să aflaţi că respiraţi de aproximativ o mie de ori pe oră, de peste douăzeci de mii de ori pe zi, de peste şapte milioane de ori pe an. O asemenea creştere v-ar transforma compoziţia chimică a sângelui şi energia la toate nivelele. Unul din cele mai întemeiate motive pentru a face aşa ceva este impactul asupra sănătăţii dumneavoastră, deoarece cursul fiecarei boli este influenţat de gradul de oxigenare al organismului. Respiraţia este cea mai la îndemână sursă de energie care poate fi folosită pentru vindecare, pentru energizarea proceselor auto-reparatorii ale organismului şi pentru micşorarea vulnerabilităţii faţă de boli.

 

Legătura dintre respiraţie şi cancer

În studiile sale renumite asupra metabolismului cancerului, Otto Warburg, laureat al Premiului Nobel, a descoperit că celulele canceroase înfloresc într-un mediu deficitar în oxigen. Este de asemenea binecunoscut faptul că oxigenul este toxic pentru viruşi, bacterii, ciuperci şi paraziţii din organism. Cunoaşterea acestui fapt a intensificat experimentele asupra aşa-numitelor terapii cu oxigen, cum ar fi administrarea de ozon intravenos şi tratamentul cu peroxid de hidrogen. În renumitul experiment Framingham efectuat de National Heart and Lung Institute, mai multe mii de oameni au fost urmăriţi timp de mai multe decenii pentru a determina factorii care le influenţau cel mai mult sănătatea pe termen lung. Unul din aceşti factori a fost capacitatea respiratorie sau volumul fiecărei respiraţii. În mod suprinzător, s-a descoperit că o capacitate respiratorie scăzută este direct legată de mortalitatea ridicată în urma bolilor cardiace. Dar aceasta nu este cea mai şocantă descoperire în privinţa respiraţiei şi a sănătăţii de durată. Într-un studiu asupra longevităţii efectuat în Australia, cercetătorii au descoperit că de fapt capacitatea respiratorie este mai semnificativă decât fumatul, metabolismul insulinei şi nivelul de colesterol în determinarea duratei de viaţă.

 

Creşterea imunoglobinei A

În propriile mele cercetări efectuate la Cancer Support and Education Center din Menlo Park, California, am descoperit că respiraţia ne oferă o cale pentru a îmbunătăţi funcţionarea sistemului imunitar. Am vrut să aflăm care este impactul unei tehnici terapeutice respiratorii asupra sistemului imunitar. Tehnica, pe care o numesc în mod sugestiv terapie respiratorie, este una pe care o folosim în toate programele de grup pentru cei care suferă de cancer şi alte boli. Pentru a nu întrerupe desfăşurarea normală a programului, am hotărât să prevalăm mostre de salivă de la toţi subiecţii imediat înainte şi după procesul respirator cu o durată de o oră, aşa încât să putem cerceta nivelul de imunoglubulină A (IgA). Constatările au fost suprinzătoare: o creştere medie de 46% imediat după şedinţa respiratorie. IgA din salivă este prima linie de apărare a organismului împotriva germenilor care pătrund prin gură şi prin nas şi care produc, printre alte boli, infecţiile căilor respiratorii (răceală, gripă, sinuzită şi aşa mai departe). Persoanele cu concentraţii mari de IgA prezintă o creştere mai rapidă a numărului de anticorpi, ceea ce îi face mai puţin susceptibili la îmbolnăvire decât cei cu nivel scăzut de imunoglobină A. IgA este desigur numai o componentă importantă a sistemului imunitar, dar aceste rezultate ne arată că tehnicile respiratorii pot intensifica funcţionarea cel puţin a unui aspect al imunităţii, şi foarte posibil şi a celorlalte. (William Collinge – Cartea Energiilor)

www.aimgroup.ro