ome » CONSPIRATII, ISTORIE INEDITA » Cine l-a omorât pe Alexandru cel Mare?

Cine l-a omorât pe Alexandru cel Mare?

Posted by Daniel Gorun ~ on luni, 6 august 2012 ~ 0 comments

Babilon, 11 iunie, 323 a.Hr., ora 5 dupã-amiaza. Alexandru cel Mare moare la vârsta de 32 de ani, dupã ce a devenit artizanul unui imperiu care se întindea din Albania pânã în Pakistan. Nimeni nu a putut sã ofere pânã acum informaţii exacte privind moartea marelui general. Iar recent teoriile s-au inmulţit. Misterul este probabil de nedezlegat, şi totuşi irezistibil. Conspiraţionismul a luat amploare de când Oliver Stone a lansat pelicula ”Alexander” în 2004, un film care, în ciuda defecţiunilor artistice, are la bazã cercetarea istoricã.

Puţine evenimente au fost atât de neaşteptate ca moartea regelui macedonean. Pentru cã regele îşi demonstrase rezistenţa în timpul camapaniei de 12 ani din Asia, vreme în care a trecut prin numeroase dificultãţi. Ba chiar contemporanii îi atribuiau o esenţã divinã. În 325 a.Hr., dupã ce se luptã cu rãzboinicii asiatici din sud îşi revine în urma unei rãni provocate de o sãgeatã care îi strãpunge plãmânul. Dept urmare, când regele se îmbolnãveşte aşa tare câţiva ani mai târziu, toatã lumea este şocatã. Confuzia este mare pentru cã nici nu îşi fãcuse planuri în legãturã cu succesiunea la tron, ceea ce va provoca lupte nesfârşite între diadohi. Evenimente de o asemenea importanţã implicã în mod natural o cãutare perpetuã de cauze. Se cer explicaţii, mai ales cã nu existã vreun consens în lumea ştiinţificã privind cauza morţii, deşi cei mai mulţi cercetãtori opteazã pentru boalã. În 1996 Eugene Borza, specialist în macedonia anticã, participã la un congres medical la Universitatea din Maryland, care propune diagnosticul de febrã tifoidã. S-au mai propus şi malaria, leucemia, pojarul, asociate cu alcoolismul şi suferinta pe care i-o lãsare dispariţia prietenului sãu Hefaistion.

Cu cercetarea istoricã în impas, se tot încearcã noi teze, unele lansate de toxicologi, medici legişti sau criminologi. Ideea cum cã ar fi fost vorba de o crimã se aprinde în 2004, datoritã epilogului filmului lui Stone. Aici generalul Ptolemeu (Anthony Hopkins), rememorând evenimentele, îi cere scribului sã consemneze cã ”adevãrul e cã noi l-am omorât. ..tãcând, ne-am dat consimtãmântul...pentru cã n-am pututs sã mergem mai departe”. Dar Ptolemeu se rãzgândeşte şi îi ordonã scribului sã schimbe şi sã pomeneascã boala, nu complotul. Nu doar imaginaţia lui Stone a lucrat la crearea teoriei conspiraţiei generalilor. Sunt câteva indicii cum cã nici mãcar comandanţii superiori nu se mai arãtau dispuşi sã îl însoţeasca pe Așexandru în marile sale expediţii. În 325 a.Hr., în India, are loc o revoltã  în momentul în care regele porunceşte înaintarea spre râul Gange, posibil un precedent la ceea ce avea sã urmeze. Relatarea lui Ptolemeu din filmul cu pricina aparţine, ce-i drept, unei serii de documente foarte controversate, reunite sub denumirea de Jurnalele Regale. Acum pierdute, acestea au fost rezumate de Plurath şi Arrian, care le considerau cele mai de încredere surse pe ultimele zile ale lui Alexandru. Unii învãţaţi, ca de pildã clasicistul australian Brian Bosworth, sunt de pãrere cã Jurnalele Regale au fost mãsluite tocmai pentru a lãsa impresia de moarte naturalã. Arrian şi Plutarh descriu întâmplarea destul de diferit faţã de alţi autori. Ambii spun cã Alexandru a fãcut febrã dupã ce a plecat de la banchetul prietenului sãu Medius. Febra a crescut în urmãtoarele 10-12 zile pânã a ajuns sã-l paralizeze. Alexandru mai apucã doar sã-şi ia rãmas bun de la generali.

Dar alte relatãri ne vorbesc despre altceva. Astfel, Alexandru devine febril chiar în timpul banchetului, mai exact dupã ce bea o cupã de vin, dupã care îşi fac loc şi alte simptome precum dureri insuportabile, convulsii şi delir. Nu este menţionatã însã febra. O durere mare dupã consumul de vin ar sugera otrãvirea, dar Plutarh o neagã cu desãvârşire. Controversele sunt destul de numeroase încã din timpul sãu, mai ales în ceea ce priveşte Jurnalele Regale. Cine sã-l fi otrãvit? Filmul lui Stone nu dã un rãspuns, priviri dubioase schimbându-se între companionii lui, dar nicio clarificare a identitãţii fãptaşului. Mulţi autori greci şi romani îi aratã cu degetul pe Antipater, pe care Alexandru îl lasã pe tronul Macedoniei, şi pe fiii sãi, Cassander şi Iollas. Antipater avea într-adevãr motive sã se descotoroseascã de rege, pentru cã tocmai fusese chemat în Babilon şi nu cu gânduri paşnice. Autorii povesteau ca Antipater şi-a trimis fiul la curtea regelui cu o cantitate de apã colectatã din legendarul râu Styx, despre care se credea cã ar curge puţin şi în nordul Peloponezului; apã transportatã într-o copitã de mãgar, singura pe care nu o eroda. În Babilon ”cupa” ajunge la fratele sãu Iollas, ”paharnicul” lui Alexandru. Elementele de bazã sunt aceleaşi în relatãrile antice, diferã doar detaliile. Uneori Aristotel apare şi el în complot, alteori Medius. Evident cã pânã de curând istoricii au clasificat relatarea drept fantezie, probabil o tentativã de a-l submina pe Antipater. Chiar şi ideea cã apa de râu ar putea fi toxicã pãrea absurdã.

În 1913 clasicistul J.G. Frazer declarã cã apele râului Mavroneri, identificat cu legendarul Styx, sunt curate. Dar în 2010, la o conferinţã în Barcelona, istoricul Adrienne Mayor şi toxicologul Antoinette Hayes susţin cã pe lângã Mavroneri calcarul ar fi putut cu uşurinţã întreţine o bacterie letalã numitã calicheamicinã, care ar fi putut provoca o moarte similarã celei descrise pentru Alexandru. Teza lor cum cã râul Styx ar fi conţinut realmente toxine extrem de puternice ar explica şi de ce Antipater şi Cassander au fost blamaţi de cãtre autorii antici. Cassander cãlãtoreşte din Europa în Asia cu câteva sãptãmâni înainte de declansarea simptomelor regelui, plus cã el ordonã execuţia mamei, soţiei şi fiului lui Alexandru. Totodata şi spânzul intrã în discuţie, plantã folositã foarte des de medicii greci, dar letalã în doze mari. Chiar şi aceştia se poate sã-l fi omorât încercând sã-l vindece...Oricum, este dificil de realizat o analizã toxicologicã la 2300 de ani dupã eveniment.

Pe de alta parte, Graham Phillips, în cartea ”Alexander the Great. Murder in Babylon”  susţine tot pe baza analizelor simptomatologice cã stricnina ar fi de vinã, plantã care creştea doar prin Pakistan şi la care ar fi avut acces sigur doar Rhoxana, prima sa soţie, care ar fi comis fapta din gelozie. Dovezi în acest sens sunt puţine, chiar şi Oliver Stone îi atribuie moartea lui Hefaistion, nu Alexandru. Paul Doherty, în ”The Death of Alexander the Great”, aduce în vedere arsenicul, bazându-se pe un detaliu macabru menţionat de Plutarh şi de Quintus Curtius: trupul regelui nu s-a degradat nici dupã expunerea la cãldura din Babilon, iar otrãvirea cu arsenic poate conduce la mumificare. Dar şi stricnina, spânzul sau bacteriile  pot avea efecte similare. Mai mult, unele voci insistã cã de fapt Alexandru ar fi intrat în comã şi nu murit. Doherty, ca şi Stone, îl blameazã pe Ptolemeu, care avea cel mai important post, în Egipt, şi este cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma dispariţiei lui Alexandru.

Pare incredibil cã apropiaţi precum Ptolemeu sau Rhoxana sã fie implicaţi în complot, dar nu trebuie excluşi. Ipoteza cã de fapt toţi tovarãşii de arme ar fi organizat mârşãvia nu este nici ea de neglijat. Ca şi Stone, clasicistul John Atkinson, în articolul ”Alexander,s Last Days: Malaria and Mind Games”, prezintã un personaj temut şi oarecum detestat de mai toţi din cercul sãu, care nu mai puteau tolera un general paranoic şi capabil sã-i punã oricând în pericol. Ce avea el de gând în Africa, Carthagina şi coasta mediteranã cerea puţin cam mult de la ofiţerii sãi. Cu toate acestea, autorul respinge ideea otrãvirii, pledând pentru boalã şi descurajãrile oamenilor sãi. Şi aşa continuã dezbaterile şi misterul se tot adânceşte, mai ales cã s-au înmulţit variantele şi nu mai persistã dihotomia de dinainte (otravã vs. boalã): boalã+otrãvire, otrãvire din greşealã, etc. Dacã s-ar gasi mumia cu totul altfel ar sta lucrurile, dar aceasta a dispãrut prin secolele III-IV. Între timp cercetãtorii vor continua investigaţia analizându-i pe Plutarh, Arrian, Diodor, Iustin sau Quintus Curtius. Din nefericire volumul de date este prea bogat şi divers pentru a realiza o singurã imagine coerentã. Cum lipseşte dovada fizicã concretã, cazul se reduce masiv la probele circumstanţiale, ceea ce a dat naştere la o sumedienie de teorii conspiraţioniste.

Cât despre acestea, oponenţii lor au remarcat cã în cele 10-12 zile în care a aluncat spre moarte nu a suspectat vreo tentativã de asasinat, deşi în ultimii ani devenise iute la mânie. Iar inamicii nu l-ar fi lãsat atât de mult sã se zbatã dacã scopul era sã-l elimine, pentru cã în tot acest timp putea sã le ordone execuţia. Dacã a fost otrãvit într-adevãr, inamicii nu au ticluit prea bine planul. În plus, haosul şi colapsul de dupã moartea sa nu par deloc rezultatul unei asasinãri planificate. Doar Ptolemeu a reuşit sã acumuleze avere şi toţi s-au omorât între ei mult timp dupã dispariţia generalului. Dat fiind cã Alexandru era liantul şi garantul stabilitãţii lumii lor, nici nu se putea altfel. Conspiraţionismul pleacã de la ideea cã generalii îl urau atât de tare încât au riscat totul, dar este cazul? Sursele îi privesc ca pe un cadru de elitã dependent de rege pentru menţinerea succesului lor. Poate cã