COLINDUL CAPREI DIN MOLDOVA
December 28th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 93 views
Adrian Bucurescu
Vine capra de la munte
Cu steluţe albe-n frunte,
Şi, cu barba ei lăţoasă,
A venit să intre-n casă.
Dă-ne drumu, gazdă-n casă,
C-afară plouă de varsă,
Şi ne pică picurele,
De pe garduri de nuiele.
Gazdă, dacă nu ne crezi,
Ieşi afară de ne vezi!
Gazdă, dacă ieşi afară,
Nu ieşi cu mâna goală,
Să ieşi cu cârnaţi în poală
Şi cu vinu subsuoară!
Gazdă, dacă nu ne crezi,
Ieşi afară şi ne vezi!
Dă-ne, gazdă, drob de sare,
Să dăm la capră că moare!
Rămâi, gazdă, sănătoasă,
Noi plecăm la altă casă.
Vine capra din pădure,
A fost la cules de mure,
Fragi şi mure n-a găsit,
Şi s-a pus pe behăit.
Capra noastră-i capră bună,
Ne dă lapte, unt şi lână,
Ne mai dă şi iezişori,
Să-i tăiem de sărbători.
Rămâi, gazdă, sănătoasă,
Şi mulţumim pentru masă.
Ne-nchinăm cu sănătate,
Că-i mai bună decât toate!
TRADIŢII DE IGNAT
December 21st, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 117 views
Adrian Bucurescu
Din vremuri străvechi, la 20 decembrie
românii obişnuiesc să taie porcii, din care se ospătează aproape toată
iarna. Ziua se numeşte Ignatul, Ignatul Porcilor, Inătoarea şi Crăciunul
Ţiganilor.
Denumirea de Ignat vine tocmai din graiul geto-dacilor, unde avem atestate cuvintele EK-GONOS şi CAN-DAIOS ”Care (când se) taie”. În cadrul ceremoniilor religioase ale strămoşilor noştri, porcul îl simboliza pe unul dintre duşmanii lui Zalmoxis, BEITHY-KELAS sau PYTHA-GORAS ”Vită Grasă”, care încuviinţase uciderea Zeului.
În privinţa lui Ignat, românii au şi următoarea legendă: ”Ignat era un om care tăia porcii, îi aşeza pe căpăţâni şi pleca, lăsând pe om să-l pârlească şi să-l aşeze la locul lui. Pentru aceste servicii fiecare om îi dădea slănina porcului. Fiindu-i numai lui încredinţat acest serviciu, totdeauna oamenii se îngrămădeau cât mai mulţi, cerându-i care mai de care să meargă la el. Atunci un om, pierzând răbdarea, plecă iute acasă, prinse porcul, îl tăie şi-l aşeză pe căpăţâni spre a-l pârli. Tocmai atunci sosi şi Ignat; fiindcă găsi porcul tăiat, căuta să-şi dea avisul asupra acestei lucrări şi să găsească un motiv pentru ca să-şi poată lua slănina, şi zise: ”Bine l-ai tăiat, bine l-ai aşezat, decât capul trebuia cârnit mai aşa”. Atunci omul îi zise: ”Şi pentru asta să-ţi dau slănina? Mai bine caută-ţi de treabă, slănină de la mine nu mai vezi”.
Porcii sunt îngrăşaţi cu grăunţe până în această zi, iar noaptea, se spune, vor visa dacă vor fi tăiaţi sau ba. Prin unele sate se zice că în noaptea dinspre Ignat porcii visează mărgele roşii la gât. Se mai spune că porcul care n-a fost tăiat în ziua de Ignat nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi nu mai mănâncă, pentru că în ziua de Ignat şi-a visat cuţitul.
Ziua se mai numeşte şi Crăciunul Ţiganilor, aceştia fiind cei care tăiau porcii oamenilor pe vremuri. Din fiecare porc tăiat în această zi i se dăruieşte Sfântului Ignat o bucată de carne. Începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului – prin unele sate, începând cu zilele Crăciunului, cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Anul Nou până seara – tinerii umblă cu brezaia, turca sau capra.
După tăiatul porcului, se însemnează copiii cu sângele lui, ca să fie rumeni şi sănătoşi tot anul. Se bagă mai întâi în casă căpăţâna porcului, cu râtul înainte, ca să meargă treaba bine şi să aibă parte de porci. Ignatul este o sărbătoare care se ţine şi pentru a avea noroc la păsări. Se ţine şi pentru şederea cloştilor pe ouă.
Din sângele porcilor negri, amestecat cu făină, se însănătoşesc mulţi bolnavi, dându-le să mănânce acel amestec. Fetele, până nu se stropesc în frunte cu sânge de porc, mai ales să fie negru, nu lucrează la lucrurile de casă, zicând că li se moleşesc mâinile precum carnea de porc. Femeile ţin sărbătoarea, ca să nu nască prunci palizi. Ele nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfecile în această zi, pentru ca porcii să nu râme prin bătătură sau să rupă rufele peste an.
Cine nu taie porcul în această zi vine lupul şi-l mănâncă din cocină. Dacă porcul jertfit este negru, gospodarii au grijă să pună o strachină cu mei dedesubt, ca să se scurgă sângele în ea. Iar după ce se usucă acel mei, îl macină şi afumă cu el copiii peste an, ca să le treacă de guturai, de spaimă, de nălucă şi de alte alea.
Untura care se scoate de la un porc negru tăiat în această zi este bună de întrebuinţat la multe vrăji, îndeosebi în ceea ce priveşte bunul mers al oilor. De asemenea, se unge cu grăsime de porc tăiat în ziua de Ignat trupul unui mort bănuit a fi strigoi. Cu carnea de porc tăiat la Ignat se vindecă, cel ce o mănâncă, de boala zisă ”spurcatul”.
Când se taie porcul la Ignat, după grosimea splinei se prevesteşte greutatea iernii. Când peste tot e una de groasă, va fi iarna tot una de grea, de la început până la sfârşit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi mai groasă, iarna va fi la început sau la sfârşit grea. De va fi mai umflată la mijloc, şi iarna va fi mai mare la mijloc.
Denumirea de Ignat vine tocmai din graiul geto-dacilor, unde avem atestate cuvintele EK-GONOS şi CAN-DAIOS ”Care (când se) taie”. În cadrul ceremoniilor religioase ale strămoşilor noştri, porcul îl simboliza pe unul dintre duşmanii lui Zalmoxis, BEITHY-KELAS sau PYTHA-GORAS ”Vită Grasă”, care încuviinţase uciderea Zeului.
În privinţa lui Ignat, românii au şi următoarea legendă: ”Ignat era un om care tăia porcii, îi aşeza pe căpăţâni şi pleca, lăsând pe om să-l pârlească şi să-l aşeze la locul lui. Pentru aceste servicii fiecare om îi dădea slănina porcului. Fiindu-i numai lui încredinţat acest serviciu, totdeauna oamenii se îngrămădeau cât mai mulţi, cerându-i care mai de care să meargă la el. Atunci un om, pierzând răbdarea, plecă iute acasă, prinse porcul, îl tăie şi-l aşeză pe căpăţâni spre a-l pârli. Tocmai atunci sosi şi Ignat; fiindcă găsi porcul tăiat, căuta să-şi dea avisul asupra acestei lucrări şi să găsească un motiv pentru ca să-şi poată lua slănina, şi zise: ”Bine l-ai tăiat, bine l-ai aşezat, decât capul trebuia cârnit mai aşa”. Atunci omul îi zise: ”Şi pentru asta să-ţi dau slănina? Mai bine caută-ţi de treabă, slănină de la mine nu mai vezi”.
Porcii sunt îngrăşaţi cu grăunţe până în această zi, iar noaptea, se spune, vor visa dacă vor fi tăiaţi sau ba. Prin unele sate se zice că în noaptea dinspre Ignat porcii visează mărgele roşii la gât. Se mai spune că porcul care n-a fost tăiat în ziua de Ignat nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi nu mai mănâncă, pentru că în ziua de Ignat şi-a visat cuţitul.
Ziua se mai numeşte şi Crăciunul Ţiganilor, aceştia fiind cei care tăiau porcii oamenilor pe vremuri. Din fiecare porc tăiat în această zi i se dăruieşte Sfântului Ignat o bucată de carne. Începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului – prin unele sate, începând cu zilele Crăciunului, cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Anul Nou până seara – tinerii umblă cu brezaia, turca sau capra.
După tăiatul porcului, se însemnează copiii cu sângele lui, ca să fie rumeni şi sănătoşi tot anul. Se bagă mai întâi în casă căpăţâna porcului, cu râtul înainte, ca să meargă treaba bine şi să aibă parte de porci. Ignatul este o sărbătoare care se ţine şi pentru a avea noroc la păsări. Se ţine şi pentru şederea cloştilor pe ouă.
Din sângele porcilor negri, amestecat cu făină, se însănătoşesc mulţi bolnavi, dându-le să mănânce acel amestec. Fetele, până nu se stropesc în frunte cu sânge de porc, mai ales să fie negru, nu lucrează la lucrurile de casă, zicând că li se moleşesc mâinile precum carnea de porc. Femeile ţin sărbătoarea, ca să nu nască prunci palizi. Ele nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfecile în această zi, pentru ca porcii să nu râme prin bătătură sau să rupă rufele peste an.
Cine nu taie porcul în această zi vine lupul şi-l mănâncă din cocină. Dacă porcul jertfit este negru, gospodarii au grijă să pună o strachină cu mei dedesubt, ca să se scurgă sângele în ea. Iar după ce se usucă acel mei, îl macină şi afumă cu el copiii peste an, ca să le treacă de guturai, de spaimă, de nălucă şi de alte alea.
Untura care se scoate de la un porc negru tăiat în această zi este bună de întrebuinţat la multe vrăji, îndeosebi în ceea ce priveşte bunul mers al oilor. De asemenea, se unge cu grăsime de porc tăiat în ziua de Ignat trupul unui mort bănuit a fi strigoi. Cu carnea de porc tăiat la Ignat se vindecă, cel ce o mănâncă, de boala zisă ”spurcatul”.
Când se taie porcul la Ignat, după grosimea splinei se prevesteşte greutatea iernii. Când peste tot e una de groasă, va fi iarna tot una de grea, de la început până la sfârşit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi mai groasă, iarna va fi la început sau la sfârşit grea. De va fi mai umflată la mijloc, şi iarna va fi mai mare la mijloc.
ADRIAN BUCURESCU: COLINDE
December 20th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 123 views
COLIND DE OSTAŞ
Frunză verde de migdale,
De la Sărăţeni la vale,
Patru îngeri trec călare,
Veşmântaţi de sărbătoare.
Unde merg, unde petrec,
Numai trandafiri culeg,
Trandafiri împărăteşti,
De-i miroşi, te prăpădeşti
De un dor necunoscut
Ce lumea n-a mai văzut,
N-a văzut, n-a auzit
Nici pe treaz, nici pe dormit,
Nici în zori şi nici pe seară,
Nici la iarnă, nici la vară.
O, voi, îngeri condeiaţi,
De la mine nu plecaţi,
Ori şi pe mine mă luaţi
Printre paji, printre soldaţi,
Să fac strajă colo-n Rai,
Hoi-lerondai-lerondai.
Şi iar ler-lerui-leruie,
Nici măcar nu voi simbrie,
Nici măcar nu voi, nici noi,
Doar un trandafir de soi,
Înflorit după război,
Cu florile-n patru foi;
Patru foi scrise-n cristal –
Herb al Sfântului Graal.
CE DE NORI
Ce de nori pe cerul greu,
Supărat e Dumnezeu,
Ci spre a nu-L tulbura,
Niciun înger nu zbura,
Nici codrul nu fremăta,
Nici cucul nu mai cânta,
Nici Soarele nu lucea,
Numai Maica tot plângea.
D-alei, Doamne-Dumnezeu,
Ce Ţi-o fi aşa de greu?
Ori Raiul s-a clătinat,
Ori spre lume Te-ai uitat
Şi de noi Te-ai săturat,
Ori Fiul Ţi-e săgetat?
Supărat e Dumnezeu,
Nu răspunde ce-ntreb eu,
C-a venit Vinerea Seacă
Şi tremură lumea-ntreagă
De sângele cel mai sfânt
Ce s-a prelins pe pământ.
Iară Tatăl spre sicriu
Geaba suflă Duhul Viu,
În zadar pe Fiu L-îmbie:
Fiul nu mai vrea să-nvie,
Că prea este obosit,
Că de veacuri n-a dormit.
Dară Fiul ce-mi visa,
Încât până-n Rai sărea?
Visa România Mare
Întregită în hotare.
Fie Fiul sănătos,
C-a visat aşa frumos,
Fie Fiu-n veci slăvit,
Fie-I visul împlinit!
APOCALIPSA
December 15th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 170 views
„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi
cetit de cînd eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi
vin la socoteală, ie pană în mînă şi dă şi tu altceva mai bun la iveală,
căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut.”
Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile Maya sau de sfîrşitul lumii. Informaţiile sînt contradictorii şi obsedante, oamenii nemaiştiind ce să creadă. Pentru că foarte exactul calendar mayaş se opreşte în decembrie 2012, s-a impus concluzia că lumea se va sfîrşi atunci.Asta nu dovedeşte că lumea cunoscută îşi va afla ultimele clipe în această zi, cum greşit s-a scris. Că sfîrşitul unei epoci nu este acelaşi cu sfîrşitul lumii ne-o demonstreză un cuvînt al limbii române, apocalipsă(epocă-lipsă).
Epocă-lipsă este o metaforă pur rumînească, nici unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles. Atunci cînd spunem pur rumînească ne gîndim la strămoşii noştri agricultori, lor le datorăm limba, dar nu numai aceasta, dar şi cultura multimilenară, transmisă prin viu-grai, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-lipsă nu este o metaforă elegantă, la fel ca majoritatea cuvintelor metaforă ale străbunilor, espresivitatea sa este remarcabilă. Trebuie să recunoaştem că imaginea metaforică din unele cuvinte pur rumîneşti este foarte intensă, plastică, încît “limbajul elevat le evită, din pudoare”.
Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(ească) este identic cu românesc(ească, în Dex online stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s. (IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care sînt temelia acestei naţii, acum sunt proşti şi oficial. Conotaţiea impusă din spatele jilţurilor oficiale nu este spre binele neamului rumînesc.
Deşi ţăranii sînt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia, deşi cîteva vorbe ale unui bătran ţăran pot valora cît 2 -3 cărţi de filozofie, deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, nimic din acestea nu a contat.
Străbunii nu făceau congrese pentru a „patenta” cuvinte, graiul lor s-a dezvoltat natural. Ei nu aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii sau alţii, aveau tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit primii agricultori ai Europei. Este ştiut că doar la populaţiile sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii vorbite.
Graiul strămoşilor există intrinsec, se explică pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie să apeleze ca limbile moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime. Acesta a fost una din cele două caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale, dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu, onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte, ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste 60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale. Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui, pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş, pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, metafore, dar care nu sînt întotdeauna elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, iar ur-su este un animal greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.
În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură, viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii pentru că doar în limba română sînt metafore, în schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile sînt şi mai clare, acestea sînt metafore alcătuite cu ajutorul radicalilor onomatopee vîj şi zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura explicaţie logică este că zbor a ieşit din română în bulgară.
Că aşa s-au întîmplat lucrurile şi în cazul altor cuvinte ale minunatei noastre limbi este demonstrat de o limbă veche, sanscrita. În sanscrită aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele: acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate), lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă), prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd, apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de prezenţa acestora în sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei. Este clar că aqua provine din rumînescul apa şi nu invers.
„Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atât de tânără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtic, în „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.
Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că „ nici o altă altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică”.
Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile învecinate, „pline” cu vlahi. Unul din cele mai frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. Nu au existat „ întreruperi de film” în istoria noastră, „continuă dar nu liniară”, de cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că străbunii au construit bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu pînă în secolul 19?
Unele dintre legendele şi textele noastre poporale s-au dovedit a avea într-însele mai mult decît numai sîmbure de adevăr. Spre exemplu, legendele despre uriaşi au fost confirmate ca reale de sutele de fotografii cu schelete ale acestora.
În „Dacia Preistorică” aflăm următorul text poporal:
Foia de cicore,
În prundul de mare
Iute că-mi răsare
Puternicul Sore
Dar el nu răsare
Ci va să se ’nsore. . .
Este curios faptul că în acest text se pomeneşte de prund pe malul Mării Negre, se poate crede că este doar o figură de stil, dar nu-i aşa, acest text este halucinant de real, el descrie o realitate de acum 7000-9000 de ani, cînd Marea Neagră era un imens lac cu apă dulce. Ea a fost inundată cu apă sărată din Mediterana, prin spargerea pragului Bosforului. Teoria a fost avansată de americanii William Ryan şi Walter Pitman, de la Universitatea Columbia. Mai apoi, Robert Ballard, cel care a descoperit Titanicul, a făcut cercetări pe litoralul turceasc şi a aflat urme de locuire şi apă dulce pe fundul mării, apă care a rămas neamestecată cu apa sărata datorită lipsei curenţilor de adîncime.
Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în “inundaţii catastrofale” a făcut şi el cercetări, dar în partea românească, aproape de Insula Şerpilor, unde au fost înregistrate construcţii ciclopice, piramide şi „citadele ce par de neînchipuit pentru zilele noastre”…
Marina rusă a descoperit o vale inundată în Marea Neagră, ce merge de la gurile de vărsare ale Dunării pînă în Crimeea. Aflînd toate acestea, ne apare ca incredibilă această memorie multimilenară a ţăranului. Deşi pentru mulţi dintre noi pare incredibilă, pentru unii nu este aşa: „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului. Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană”, spunea Lucien Romier în „Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester”.
A fost putin cam lungă această divagaţie, dar necesară, cel puţin aşa cred eu. Să revenim la derutanta Apocalipsă.
Din DEX aflăm:
EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră (2.) Expr. A face epocă = a atrage atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr. époque.
LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).
APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.
Epocă se presupune ca ar proveni din francezul epoque iar a lipsi e dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul lipsu(aşteaptă)?
Apocalipsă este apokalips în albaneză, αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă, apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză, apocalypse în franceză, apokalypse în germană, apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză, apocalipsus în spaniolă, etc.
După cum vedem, multe idiomuri se mărginesc a prelua acest cuvînt din alte limbi sau dialecte, dar odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor cuvinte, româna însă poate să explice acest cuvînt cu propriile ei resurse. Epocă-lipsa nu vesteşte altceva decît sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia. Schimbarea este unul dintre fenomenele de care întotdeauna putem fi siguri, este o constantă a uni-versului(dar de ce nu şi a multi-versului!?) ca şi iubirea de altfel, dar sîntem prea mici pentru a vorbi de iubire, de iubirea văzută ca totul, nicidecum de picăturile ce le trăim în mod „obişnuit”.
De ceva timp se tot vorbeşte despre ascensionarea planetei într-o altă dimensiune. Din „Revista Misterelor”, în numărul 61, aflăm: „Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începînd cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai întîi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), pînă cînd a atins astăzi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală… Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsura ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pămîntului. Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încît la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfîrsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sînt incalculabile şi sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune”.
Dar oare timpul nu a fost dintotdeauna şi rămîne şi acum relativ? Vă puteţi dovedi singuri asta în zeci de feluri, nu are rost să exemplific aici.
Referitor la trebuşoara asta cu „ridicarea”, cineva atrăgea atenţia că omenirea îşi pune aripi prematur. Ironic, nu?
„Înainte de a deveni buni şi sinceri, trebuie analizate iluziile de bunătate şi sinceritate pe care le-aţi construit pentru a vă ascunde răutatea şi viclenia, pentru a nu vă pierde întreaga încredere şi întreaga valoare în proprii voştri ochi. …Vă construiţi o paiaţă pe care o botezaţi „eu” şi refulaţi animalul din inconştientul vostru. Ascuns în voi, el rămîne stăpîn, dincolo de faţadă…Iluzia este trădată zilnic de realitate. Voi căutaţi să dovediţi în permanenţă altora şi vouă înşivă că sînteţi un om de bine, arătîndu-vă amabil în mod ostentativ, săritor, devotat, cinstit…Totul este fals: viaţa voastră, actele voastre, rîsurile voastre, lacrimile voastre…Omul care se teme de întuneric nu va zări nicicînd lumina. Drumul spre lumină trece prin beznă. Voi sînteţi cerşetori şi săriţi în sus de bucurie cînd un om sfînt sau altul vă declară rege. Voi îl veneraţi, bineînţeles. Este mult mai uşor să înghiţi gogoşi umflate decît să faci un efort titanic pentru sadhana… Cineva m-a întrebat ce este satsang. I-am răspuns că satsang însemnă a rămîne în propria noastră fiinţă, a rămîne în adevărul Sinelui. Nici un guru, nici o sfîntă scriptură nu vă poate aduce aceasta…A te odihni în tine însuţi, fără nimeni în apropiere şi fără gînduri, este satsang, rugăciune, meditaţie. În această singurătate binecuvîntată vă este revelat adevărul…Religia este o sadhana, un proces de cunoaştere de sine… Toate semnele exterioare ale virtuţii sunt praf în ochi. A părea este menit să-i impresioneze pe ceilalţi. A fi este strict personal…Nu vă arătaţi virtuoşi, căutaţi să eliminaţi ceea ce vă împiedică să fiţi…renunţaţi de acum înainte să-i înşelaţi pe ceilalţi în privinţa voastră.”
Sadhana şi satsang sînt cuvinte ale sanscritei. Prin satsang, Osho înţelege a „rămîne în propria fiinţă”. Sat, alt cuvînt sanscrit, printre altele, are şi următoarele înţelesuri: adevărat, a trăi, a se întîmpla, a fi, a exista, a exista cu adevărat, a apărea. Dacă vom sta strîmb şi vom gîndi drept, aşa cum face ardeleanul, nu se poate să nu întrezărim în această înşiruire de cuvinte(traducere) o realitate existentă la nivel de masă pînă relativ recent, realitate pe care ţăranul, că despre el este vorba aici, a trăit-o timp de cîteva milenii, şi poate o mai trăieşte încă, insesizabilă însă pentru noi cei care galopăm prin viaţă.
Ştiind toate acestea, ne apare puţin mai clar cum fiinţau „Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu” ai noştri strămoşi, ei, cei care s-au ferit de scrierea laică, de oraşe, precum şi de violenţa şi mediocritatea majorităţii muritorilor acelor timpuri. Acum parcă înţelegem mai bine ce a vrut să spună Lucien Romier prin „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului…”. Pentru cele evocate puţin mai sus, au intrat în mitologie.
Alexandru Busuioceanu, un român aflat în exil în Spania, a cercetat la autorii hispanici legendele referitoare la geţi, legende ce au luat forma unei utopii getice în lucrarea „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”. Să vedem cîteva ideii ce vin în ajutorul ideii de utopie getică:
„…o ţară aspră, aproape de nepătruns, încojurată de mister. . .Oamenii aceia, dacii sau geţii nemuritori şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. . . Dunărea le inspira teamă. . . Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic. . . „Ţară de iernatice urse, cu sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor”. . . “Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei”. . . „când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer” şi, într-un singur vârtej prăpăstios „va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. . . Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . . „ţară tristă, învăluită în promoroacă”. . . era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul…”
Astfel, pentru a încheia rotund, în continuarea celor de mai sus, să amintim că “veşnicia s-a născut la sat”:
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Ps: Sat poate fi si acel loc ascuns din finta noastra în care regasim linistea neafectata de gînd.
Bibliografie:
Nicolae Densuşianu, „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002
Lucian Iosif Cueşdean, „Româna, limba Vechii Europe”, Editura Solif, Bucureşti, 2006
Osho Rajneesh, „Meditaţia, cunoaşterea de sine”, Editura „Le Voyage Interieur”, Paris, 1990
Andrei Vărtic, „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”, Editura Dava Internaţional, Chişnău, 2000
Alexandru Busuioceanu, „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, Editura Dacica, Bucureşti, 2009
Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la cartea „Studii de civilizaţie şi cultură românească”, Fundaţia Gândirea
Academia Română, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, „Dicționarul explicativ al limbii române„ , Editura Academiei, 1984
„Civilizaţia de sub Marea Neagră”, Revista „Esoterism”
Petre Dogaru, „Ipoteza că Potopul a avut loc la Marea Neagră nu trebuie ignorată”, Revista „Independent”
„Revista Misterelor”, nr. 61
Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile Maya sau de sfîrşitul lumii. Informaţiile sînt contradictorii şi obsedante, oamenii nemaiştiind ce să creadă. Pentru că foarte exactul calendar mayaş se opreşte în decembrie 2012, s-a impus concluzia că lumea se va sfîrşi atunci.Asta nu dovedeşte că lumea cunoscută îşi va afla ultimele clipe în această zi, cum greşit s-a scris. Că sfîrşitul unei epoci nu este acelaşi cu sfîrşitul lumii ne-o demonstreză un cuvînt al limbii române, apocalipsă(epocă-lipsă).
Epocă-lipsă este o metaforă pur rumînească, nici unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles. Atunci cînd spunem pur rumînească ne gîndim la strămoşii noştri agricultori, lor le datorăm limba, dar nu numai aceasta, dar şi cultura multimilenară, transmisă prin viu-grai, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-lipsă nu este o metaforă elegantă, la fel ca majoritatea cuvintelor metaforă ale străbunilor, espresivitatea sa este remarcabilă. Trebuie să recunoaştem că imaginea metaforică din unele cuvinte pur rumîneşti este foarte intensă, plastică, încît “limbajul elevat le evită, din pudoare”.
Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(ească) este identic cu românesc(ească, în Dex online stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s. (IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care sînt temelia acestei naţii, acum sunt proşti şi oficial. Conotaţiea impusă din spatele jilţurilor oficiale nu este spre binele neamului rumînesc.
Deşi ţăranii sînt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia, deşi cîteva vorbe ale unui bătran ţăran pot valora cît 2 -3 cărţi de filozofie, deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, nimic din acestea nu a contat.
Străbunii nu făceau congrese pentru a „patenta” cuvinte, graiul lor s-a dezvoltat natural. Ei nu aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii sau alţii, aveau tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit primii agricultori ai Europei. Este ştiut că doar la populaţiile sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii vorbite.
Graiul strămoşilor există intrinsec, se explică pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie să apeleze ca limbile moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime. Acesta a fost una din cele două caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale, dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu, onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte, ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste 60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale. Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui, pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş, pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, metafore, dar care nu sînt întotdeauna elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, iar ur-su este un animal greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.
În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură, viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii pentru că doar în limba română sînt metafore, în schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile sînt şi mai clare, acestea sînt metafore alcătuite cu ajutorul radicalilor onomatopee vîj şi zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura explicaţie logică este că zbor a ieşit din română în bulgară.
Că aşa s-au întîmplat lucrurile şi în cazul altor cuvinte ale minunatei noastre limbi este demonstrat de o limbă veche, sanscrita. În sanscrită aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele: acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate), lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă), prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd, apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de prezenţa acestora în sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei. Este clar că aqua provine din rumînescul apa şi nu invers.
„Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atât de tânără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtic, în „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.
Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că „ nici o altă altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică”.
Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile învecinate, „pline” cu vlahi. Unul din cele mai frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. Nu au existat „ întreruperi de film” în istoria noastră, „continuă dar nu liniară”, de cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că străbunii au construit bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu pînă în secolul 19?
Unele dintre legendele şi textele noastre poporale s-au dovedit a avea într-însele mai mult decît numai sîmbure de adevăr. Spre exemplu, legendele despre uriaşi au fost confirmate ca reale de sutele de fotografii cu schelete ale acestora.
În „Dacia Preistorică” aflăm următorul text poporal:
Foia de cicore,
În prundul de mare
Iute că-mi răsare
Puternicul Sore
Dar el nu răsare
Ci va să se ’nsore. . .
Este curios faptul că în acest text se pomeneşte de prund pe malul Mării Negre, se poate crede că este doar o figură de stil, dar nu-i aşa, acest text este halucinant de real, el descrie o realitate de acum 7000-9000 de ani, cînd Marea Neagră era un imens lac cu apă dulce. Ea a fost inundată cu apă sărată din Mediterana, prin spargerea pragului Bosforului. Teoria a fost avansată de americanii William Ryan şi Walter Pitman, de la Universitatea Columbia. Mai apoi, Robert Ballard, cel care a descoperit Titanicul, a făcut cercetări pe litoralul turceasc şi a aflat urme de locuire şi apă dulce pe fundul mării, apă care a rămas neamestecată cu apa sărata datorită lipsei curenţilor de adîncime.
Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în “inundaţii catastrofale” a făcut şi el cercetări, dar în partea românească, aproape de Insula Şerpilor, unde au fost înregistrate construcţii ciclopice, piramide şi „citadele ce par de neînchipuit pentru zilele noastre”…
Marina rusă a descoperit o vale inundată în Marea Neagră, ce merge de la gurile de vărsare ale Dunării pînă în Crimeea. Aflînd toate acestea, ne apare ca incredibilă această memorie multimilenară a ţăranului. Deşi pentru mulţi dintre noi pare incredibilă, pentru unii nu este aşa: „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului. Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană”, spunea Lucien Romier în „Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester”.
A fost putin cam lungă această divagaţie, dar necesară, cel puţin aşa cred eu. Să revenim la derutanta Apocalipsă.
Din DEX aflăm:
EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră (2.) Expr. A face epocă = a atrage atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr. époque.
LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).
APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.
Epocă se presupune ca ar proveni din francezul epoque iar a lipsi e dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul lipsu(aşteaptă)?
Apocalipsă este apokalips în albaneză, αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă, apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză, apocalypse în franceză, apokalypse în germană, apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză, apocalipsus în spaniolă, etc.
După cum vedem, multe idiomuri se mărginesc a prelua acest cuvînt din alte limbi sau dialecte, dar odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor cuvinte, româna însă poate să explice acest cuvînt cu propriile ei resurse. Epocă-lipsa nu vesteşte altceva decît sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia. Schimbarea este unul dintre fenomenele de care întotdeauna putem fi siguri, este o constantă a uni-versului(dar de ce nu şi a multi-versului!?) ca şi iubirea de altfel, dar sîntem prea mici pentru a vorbi de iubire, de iubirea văzută ca totul, nicidecum de picăturile ce le trăim în mod „obişnuit”.
De ceva timp se tot vorbeşte despre ascensionarea planetei într-o altă dimensiune. Din „Revista Misterelor”, în numărul 61, aflăm: „Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începînd cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai întîi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), pînă cînd a atins astăzi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală… Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsura ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pămîntului. Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încît la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfîrsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sînt incalculabile şi sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune”.
Dar oare timpul nu a fost dintotdeauna şi rămîne şi acum relativ? Vă puteţi dovedi singuri asta în zeci de feluri, nu are rost să exemplific aici.
Referitor la trebuşoara asta cu „ridicarea”, cineva atrăgea atenţia că omenirea îşi pune aripi prematur. Ironic, nu?
„Înainte de a deveni buni şi sinceri, trebuie analizate iluziile de bunătate şi sinceritate pe care le-aţi construit pentru a vă ascunde răutatea şi viclenia, pentru a nu vă pierde întreaga încredere şi întreaga valoare în proprii voştri ochi. …Vă construiţi o paiaţă pe care o botezaţi „eu” şi refulaţi animalul din inconştientul vostru. Ascuns în voi, el rămîne stăpîn, dincolo de faţadă…Iluzia este trădată zilnic de realitate. Voi căutaţi să dovediţi în permanenţă altora şi vouă înşivă că sînteţi un om de bine, arătîndu-vă amabil în mod ostentativ, săritor, devotat, cinstit…Totul este fals: viaţa voastră, actele voastre, rîsurile voastre, lacrimile voastre…Omul care se teme de întuneric nu va zări nicicînd lumina. Drumul spre lumină trece prin beznă. Voi sînteţi cerşetori şi săriţi în sus de bucurie cînd un om sfînt sau altul vă declară rege. Voi îl veneraţi, bineînţeles. Este mult mai uşor să înghiţi gogoşi umflate decît să faci un efort titanic pentru sadhana… Cineva m-a întrebat ce este satsang. I-am răspuns că satsang însemnă a rămîne în propria noastră fiinţă, a rămîne în adevărul Sinelui. Nici un guru, nici o sfîntă scriptură nu vă poate aduce aceasta…A te odihni în tine însuţi, fără nimeni în apropiere şi fără gînduri, este satsang, rugăciune, meditaţie. În această singurătate binecuvîntată vă este revelat adevărul…Religia este o sadhana, un proces de cunoaştere de sine… Toate semnele exterioare ale virtuţii sunt praf în ochi. A părea este menit să-i impresioneze pe ceilalţi. A fi este strict personal…Nu vă arătaţi virtuoşi, căutaţi să eliminaţi ceea ce vă împiedică să fiţi…renunţaţi de acum înainte să-i înşelaţi pe ceilalţi în privinţa voastră.”
Sadhana şi satsang sînt cuvinte ale sanscritei. Prin satsang, Osho înţelege a „rămîne în propria fiinţă”. Sat, alt cuvînt sanscrit, printre altele, are şi următoarele înţelesuri: adevărat, a trăi, a se întîmpla, a fi, a exista, a exista cu adevărat, a apărea. Dacă vom sta strîmb şi vom gîndi drept, aşa cum face ardeleanul, nu se poate să nu întrezărim în această înşiruire de cuvinte(traducere) o realitate existentă la nivel de masă pînă relativ recent, realitate pe care ţăranul, că despre el este vorba aici, a trăit-o timp de cîteva milenii, şi poate o mai trăieşte încă, insesizabilă însă pentru noi cei care galopăm prin viaţă.
Ştiind toate acestea, ne apare puţin mai clar cum fiinţau „Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu” ai noştri strămoşi, ei, cei care s-au ferit de scrierea laică, de oraşe, precum şi de violenţa şi mediocritatea majorităţii muritorilor acelor timpuri. Acum parcă înţelegem mai bine ce a vrut să spună Lucien Romier prin „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului…”. Pentru cele evocate puţin mai sus, au intrat în mitologie.
Alexandru Busuioceanu, un român aflat în exil în Spania, a cercetat la autorii hispanici legendele referitoare la geţi, legende ce au luat forma unei utopii getice în lucrarea „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”. Să vedem cîteva ideii ce vin în ajutorul ideii de utopie getică:
„…o ţară aspră, aproape de nepătruns, încojurată de mister. . .Oamenii aceia, dacii sau geţii nemuritori şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. . . Dunărea le inspira teamă. . . Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic. . . „Ţară de iernatice urse, cu sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor”. . . “Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei”. . . „când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer” şi, într-un singur vârtej prăpăstios „va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. . . Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . . „ţară tristă, învăluită în promoroacă”. . . era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul…”
Astfel, pentru a încheia rotund, în continuarea celor de mai sus, să amintim că “veşnicia s-a născut la sat”:
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Ps: Sat poate fi si acel loc ascuns din finta noastra în care regasim linistea neafectata de gînd.
Bibliografie:
Nicolae Densuşianu, „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002
Lucian Iosif Cueşdean, „Româna, limba Vechii Europe”, Editura Solif, Bucureşti, 2006
Osho Rajneesh, „Meditaţia, cunoaşterea de sine”, Editura „Le Voyage Interieur”, Paris, 1990
Andrei Vărtic, „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”, Editura Dava Internaţional, Chişnău, 2000
Alexandru Busuioceanu, „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, Editura Dacica, Bucureşti, 2009
Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la cartea „Studii de civilizaţie şi cultură românească”, Fundaţia Gândirea
Academia Română, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, „Dicționarul explicativ al limbii române„ , Editura Academiei, 1984
„Civilizaţia de sub Marea Neagră”, Revista „Esoterism”
Petre Dogaru, „Ipoteza că Potopul a avut loc la Marea Neagră nu trebuie ignorată”, Revista „Independent”
„Revista Misterelor”, nr. 61
 ŞI Î ÎN ROMÂNA STRĂVECHE DE GABRIEL GHEORGHE
December 8th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 201 views
“În adevar, nicăieri nu vei putea găsi o
putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai
ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă
român. Acest popor unit şi ridicat prin instrucţie ar fi apt să se
găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi, ca o
completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată, că s-ar potrivi
celui mai cult popor de pe Pămînt.” Alfred Hoffmam, “Istoria
Pămîntului”
“De aceea, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adecă ceei corecte, totuşi, dacă vom vrea a grăi oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti” Petru Maior, “Istoria pentru începuturile Romanilor in Dacia”
“Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.” B.P.Hasdeu, “Principie de lingvistică”
“Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică. Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.”
“Louis de la Vallée Poussin, “Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens” scrie: “Vom presupune deci că indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”. Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).”
“De aceea, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adecă ceei corecte, totuşi, dacă vom vrea a grăi oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti” Petru Maior, “Istoria pentru începuturile Romanilor in Dacia”
“Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.” B.P.Hasdeu, “Principie de lingvistică”
“Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică. Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.”
“Louis de la Vallée Poussin, “Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens” scrie: “Vom presupune deci că indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”. Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).”
Aceste litere, pînă la un punct acelaşi
sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru
lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie.
Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt
menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din
lingvistica europeană.
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă “limbă şi ce este un dialect”. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte “indo-europeana”, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, “latina vulgară”, “limba barbară” din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, “Mic dicţionar de terminologie lingvistică”, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că “nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect…deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut”. “Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă”… (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în “Lingvistica integrală”, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (“Dictionarul explicativ al limbii române”) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntul Bancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă, vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat. batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( “La science du langage”, Paris, 1867, p. 269) arată că “les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes”. Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (“Les origines des Aryens”, Paris, 1892, p. 11) scrie: “sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda, a căror mamă a dispărut”.
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität”, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): “Cela peut apparaître comme une boutade, mais c’est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modèle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité” (“Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa”).
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d’Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că “Limba Română este mama Latinei”, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că “Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ”, de ce Jacques Goudet afirmă că “Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice”, de ce Jean-Claude Bouvier arată că “Româna este mai Romană decît Latina” etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (“Cours de Linguistique générale”, p. 19) susţine că “problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială”, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.
Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (“Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: “Vom presupune deci”, împreună cu F. de Saussure (“Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes”, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că “l’indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i” (“indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”).
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â « a şi respectiv î « i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î « i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â « a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă “limbă şi ce este un dialect”. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte “indo-europeana”, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, “latina vulgară”, “limba barbară” din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, “Mic dicţionar de terminologie lingvistică”, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că “nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect…deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut”. “Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă”… (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în “Lingvistica integrală”, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (“Dictionarul explicativ al limbii române”) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntul Bancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă, vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat. batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( “La science du langage”, Paris, 1867, p. 269) arată că “les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes”. Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (“Les origines des Aryens”, Paris, 1892, p. 11) scrie: “sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda, a căror mamă a dispărut”.
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität”, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): “Cela peut apparaître comme une boutade, mais c’est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modèle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité” (“Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa”).
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d’Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că “Limba Română este mama Latinei”, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că “Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ”, de ce Jacques Goudet afirmă că “Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice”, de ce Jean-Claude Bouvier arată că “Româna este mai Romană decît Latina” etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (“Cours de Linguistique générale”, p. 19) susţine că “problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială”, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.
Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (“Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: “Vom presupune deci”, împreună cu F. de Saussure (“Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes”, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că “l’indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i” (“indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”).
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â « a şi respectiv î « i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î « i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â « a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.
Exemple:
Exemple:
Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în “Dicţionarul explicativ al graiului albanez”, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î « i (v. “Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France”, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în “Dicţionarul explicativ al graiului albanez”, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î « i (v. “Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France”, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.
Un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii Ştiinţifice Getica
MOŞTENIREA LEXICALĂ
October 15th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 264 views
Prof. Dr. Const. MIU
Continuăm excursul nostru analitic
referitor la moştenirea lexicală de origine geto-dacă a unor cuvinte din
limba română. Un alt cuvânt străvechi – ca şi GAIA (pe care l-am
discutat într-un alt studiu: UN ETIMON ARHAIC – GAIA) –, pe care îl
socotim de sorginte geto-dacă este BRÂNCĂ.
Să vedem, mai întâi, ce se menţionează în dicţionare în legătură cu acest cuvânt:
Să vedem, mai întâi, ce se menţionează în dicţionare în legătură cu acest cuvânt:
1. în Dicţionarul explicativ al limbii
române (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998), am găsit următoarele definiţii:
BRÂNCĂ1 s.f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţia unor pete violacee.
2) (Pop.) Erizipel.
3) Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea). ▪ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi; b) cinsteţ; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădişor.
4) Ciupercă cu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
BRÂNCĂ1 s.f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţia unor pete violacee.
2) (Pop.) Erizipel.
3) Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea). ▪ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi; b) cinsteţ; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădişor.
4) Ciupercă cu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
BRÂNCĂ2, brânci, s.f. 1) (Reg., În
limba literară numai în locuţiuni şi expresii) mână ▪ Loc. adv. Pe (sau
în) brânci = pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea, târându-se. ▪
Expresie: A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe
mâini şi pe picioare, de-a buşilea. A cădea în (sau pe brânci) = a
cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în)
brânci = a munci până la istovire.
2) (Pop. în forma brânci) împunsătură, ghiont, izbitură. ▪ Expresie: A-i da inima brânci = a simţi un imbold pentru (a face) ceva.
3) (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. (pl., n. brânciuri – var. brânci s. m.).
– Lat. branca.
2) (Pop. în forma brânci) împunsătură, ghiont, izbitură. ▪ Expresie: A-i da inima brânci = a simţi un imbold pentru (a face) ceva.
3) (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. (pl., n. brânciuri – var. brânci s. m.).
– Lat. branca.
2. în Dicţionar de sinonime, Mircea şi
Luiza Seche (Editura Litera Internaţional, 2002) – BRÂNCĂ s. – braţ,
membru superior, membru superior, labă, mănuşă, buberic, erizipel,
rujet.
3. în Dicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) –
BRÂNCĂ s. (BOT.) 1) (Salicornia herbacea) (rar) salicornie, (reg.) brâncariţă, buberic, căpriţă, guşterariţă, guşteriţă, sărigea, soloneţ, cornul-salcei, iarba-porcului, iarbă grasă, iarbă-sărată, mătură-roşie, sărătură-roşie.
2) brânca-ursului v. crucea-pământului.
3) v. zămoşiţă.
BRÂNCĂ s. (BOT.) 1) (Salicornia herbacea) (rar) salicornie, (reg.) brâncariţă, buberic, căpriţă, guşterariţă, guşteriţă, sărigea, soloneţ, cornul-salcei, iarba-porcului, iarbă grasă, iarbă-sărată, mătură-roşie, sărătură-roşie.
2) brânca-ursului v. crucea-pământului.
3) v. zămoşiţă.
4. în Dicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) –
BRÂNCĂ (boală, plantă, mână) s. f., g-d. art. brâncii; (plante, mâini) pl. brânci.
BRÂNCĂ (boală, plantă, mână) s. f., g-d. art. brâncii; (plante, mâini) pl. brânci.
5. în Noul dicţionar explicativ al
limbii române (Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional,
2002), putem citi următoarele:
BRÂNCĂ1 f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflarea gâtului şi lipsa poftei de mâncare.
2) pop. Boală infecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel; orbalţ.
3) Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. ▪ brânca-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. Probabil cuv. autoht.
BRÂNCĂ1 f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflarea gâtului şi lipsa poftei de mâncare.
2) pop. Boală infecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel; orbalţ.
3) Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. ▪ brânca-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. Probabil cuv. autoht.
BRÂNCĂ2 brânci f. pop. 1) Fiecare dintre
cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ▪ Pe (sau în)
brânci – târându-se pe mâini şi pe picioare. A cădea în (sau pe) brânci:
a) a cădea sprijinindu-se cu mâinile pe pământ; b) a nu mai putea (de
oboseală); a fi mort (de oboseală).
2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îmbrâncitură. ▪ A da brânci – a îmbrânci. A-i da inima brânci – a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva).
2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îmbrâncitură. ▪ A da brânci – a îmbrânci. A-i da inima brânci – a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva).
6. în Dicţionar universal ilustrat al
limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera
internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2), am găsit următoarele date:
BRÂNCĂ1 – 1) (regionalism) – partea de jos a piciorului animalelor; labă; pl. Brânci: „Să fiu câne-n patru brânci.”.
2) (regionalism) – mână. „Sculându-să, bea şi mâncă sau îşi razămă capul în brâncă.” (Budai-Deleanu); pe brânci – pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea;
a cădea sau a da în (pe) brânci.
a) a cădea în mâini (istovit): „Munceşte până cazi pe brânci.” (Anton Pann).
b) (figurat) – a cădea pe (la) pământ; a îngenunchia: „Deodată, Stambulul cade-n brânci.” (Alecsandri).
▪ a munci (a lucra) pe brânci – a munci din răsputeri (până la epuizare – n. n.)
3) (pop. la pl.) – împinsătură cu mâna, izbitură (cu mâna), ghiont: „Când cu brânci groaznice, când cu dinte apărându-se.” (Budai-Deleanu).
▪ îmbrânceală
▪ a se îmbrânci
▪ a da brânci – A-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru (a face) ceva.
4) plantă erbacee, fără frunze, cu flori verzui sau alburii, grupate în formă de spic
- lat. branca.
BRÂNCĂ1 – 1) (regionalism) – partea de jos a piciorului animalelor; labă; pl. Brânci: „Să fiu câne-n patru brânci.”.
2) (regionalism) – mână. „Sculându-să, bea şi mâncă sau îşi razămă capul în brâncă.” (Budai-Deleanu); pe brânci – pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea;
a cădea sau a da în (pe) brânci.
a) a cădea în mâini (istovit): „Munceşte până cazi pe brânci.” (Anton Pann).
b) (figurat) – a cădea pe (la) pământ; a îngenunchia: „Deodată, Stambulul cade-n brânci.” (Alecsandri).
▪ a munci (a lucra) pe brânci – a munci din răsputeri (până la epuizare – n. n.)
3) (pop. la pl.) – împinsătură cu mâna, izbitură (cu mâna), ghiont: „Când cu brânci groaznice, când cu dinte apărându-se.” (Budai-Deleanu).
▪ îmbrânceală
▪ a se îmbrânci
▪ a da brânci – A-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru (a face) ceva.
4) plantă erbacee, fără frunze, cu flori verzui sau alburii, grupate în formă de spic
- lat. branca.
BRÂNCĂ2 1) (med. pop.) – erizipel: „Mai ştiu leacuri multe încă, pentru cei ce zac de brâncă.” (Alecsandri).
2) boală contagioasă a animalelor domestice (în special la porci)
- etimologie: probabil cuvânt autohton; cf. sl. brenkna
2) boală contagioasă a animalelor domestice (în special la porci)
- etimologie: probabil cuvânt autohton; cf. sl. brenkna
a brânci – a împinge (cu mâinile); a îmbrânci
7. în Dicţionar enciclopedic (vol. I, literele A-C, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993), se poate citi:
BRÂNCĂ1 - (lat. branca) – regionalism
1) mână; expresie: a merge (a se târî) pe brânci – a merge (a se târî) pe mâini şi pe picioare; de-a buşilea
2) ghiont, îmbrâncitură; expresie: a-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru ceva
BRÂNCĂ1 - (lat. branca) – regionalism
1) mână; expresie: a merge (a se târî) pe brânci – a merge (a se târî) pe mâini şi pe picioare; de-a buşilea
2) ghiont, îmbrâncitură; expresie: a-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru ceva
BRÂNCĂ2
1) probabil cuvânt autohton (med. vet.) - rujet
2) (med.) – erizipel
3) plantă erbacee
1) probabil cuvânt autohton (med. vet.) - rujet
2) (med.) – erizipel
3) plantă erbacee
Iată, acum, câteva opere literare, unde este atestată prezenţa acestui cuvânt:
Gheorghe Asachi - Momiţa la bal masche
Un filozof, ce aflasă
A ştiinţelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
După sistematic plan:
Scoice, peşti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani şi buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Şi tablo de Rafail.
Iar apoi cel învăţat,
De un gust, de o căpriţă,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tânără momiţă.
Care-i zic orangutan
Şi-i de ţărmul african.
În cărţi ziua îngropat
Şi-n negrală împlântat,
După lucru-ostenitor
Iubea şaga uneori,
Şi, lăsând doparte tomul,
Învăţatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momiţa se giuca.
Deci, voios vrând să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momiţe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încreţită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Şi în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în mănuşi;
Nasul, roş ca pipăruş,
Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Aşa merg, fără ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intră-n sală
Şi momiţa cu-ndrăzneală,
Ce cu graţie cochetă
Ţine-n brâncă o lornetă.
A ştiinţelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
După sistematic plan:
Scoice, peşti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani şi buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Şi tablo de Rafail.
Iar apoi cel învăţat,
De un gust, de o căpriţă,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tânără momiţă.
Care-i zic orangutan
Şi-i de ţărmul african.
În cărţi ziua îngropat
Şi-n negrală împlântat,
După lucru-ostenitor
Iubea şaga uneori,
Şi, lăsând doparte tomul,
Învăţatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momiţa se giuca.
Deci, voios vrând să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momiţe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încreţită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Şi în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în mănuşi;
Nasul, roş ca pipăruş,
Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Aşa merg, fără ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intră-n sală
Şi momiţa cu-ndrăzneală,
Ce cu graţie cochetă
Ţine-n brâncă o lornetă.
Gheorghe Asachi – Capra, giunca şi oaia, în companie cu leul
Capra, oaia şi o giuncă
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ei s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ei s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.
Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.
Atunci leul, împărat,
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!
Gheorghe Asachi - Leul şi guzganul
Cât se poate, se cuvine
Fă altuia vre un bine,
Că veni-va-ţi multe ori
D-unde n-aştepţi agiutori,
Precum vei vedea aice
Din o fabulă ce-oi zice.
Fă altuia vre un bine,
Că veni-va-ţi multe ori
D-unde n-aştepţi agiutori,
Precum vei vedea aice
Din o fabulă ce-oi zice.
Un guzgan, ce supt pământ
I s-urâsă a sta mereu
Zburdând iesă ca un tânt
Şi-ntră-n brânca unui leu
Dar acest-au arătat
Cuget chiar de împărat,
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblând leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercând din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încât acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întâi de vânător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atâta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.
I s-urâsă a sta mereu
Zburdând iesă ca un tânt
Şi-ntră-n brânca unui leu
Dar acest-au arătat
Cuget chiar de împărat,
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblând leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercând din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încât acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întâi de vânător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atâta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.
Ion Heliade Rădulescu - Areopagul bestiilor
Făcu, dar, peticiune,
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un ‘rangutan,
Era şi un curcan:
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un ‘rangutan,
Era şi un curcan:
Ivan Andreievici Krâlov - Leul la vânat
(Traducere de Constantin Stamati)
(Traducere de Constantin Stamati)
Fiind megieşi din întâmplare,
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare
Şi ce va prinde fieştecare
Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins
Un cerb mare şi hrănit,
Şi îndată la consoţii au trimis,
Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.
S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,
La tovarăşi slut priveşte,
Şi însuşi el se găteşte
Vânatul prins să împartă.
Deci rupând cerbul îndată,
Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,
Căci după cum ne-am alcătuit,
Un pătrar mie mi se cuvine,
Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,
Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
Eu îi spun mai înainte
Că tot de brânca mea moare.”.
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare
Şi ce va prinde fieştecare
Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins
Un cerb mare şi hrănit,
Şi îndată la consoţii au trimis,
Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.
S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,
La tovarăşi slut priveşte,
Şi însuşi el se găteşte
Vânatul prins să împartă.
Deci rupând cerbul îndată,
Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,
Căci după cum ne-am alcătuit,
Un pătrar mie mi se cuvine,
Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,
Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
Eu îi spun mai înainte
Că tot de brânca mea moare.”.
De reţinut că în limba română actuală,
cuvântul brâncă (având sensul de mână, labă) este ieşit din uz. Găsim,
totuşi, forma substantivală îmbrânceală şi cea verbală a îmbrânci. Cu
forma de plural, apare în expresii: a da în brânci, a munci pe brânci, a
da brânci, a-i da inima brânci. Interesantă este etimologia acestui
cuvânt, pe care o precizează dicţionarele consultate. Cu sensul de
plantă medicinală sau boală contagioasă la porci, brâncă ar avea
etimologie necunoscută (cf. Dicţionarul explicativ al limbii române) sau
– „probabil” (sic !) – cuvânt autohton (cf. Noul dicţionar explicativ
al limbii române, Dicţionar universal ilustrat al limbii române). Cu
sensul de mână, labă, toate dicţionarele dau etimonul latinesc branca.
Având în vedere că dacii erau renumiţi în medicina de sorginte
naturistă, noi considerăm că acest cuvânt este moştenit de la geto-daci.
De ce oare s-or fi complicat ai noştri şi au ales alt etimon pentru
acelaşi lexem, pentru a desemna sensul de mână, labă? Posibil să nu se
fi târât pe brânci, prin iarbă, să culeagă brâncă? Manieraţi din fire,
dacii nu se îmbrânceau, i-au aşteptat cuminţi pe romani, de la care„ „să
împrumute” cuvântul brâncă! Că doar cuceritorii obişnuiau să-i
îmbrâncească pe învinşi, silindu-i să se târască pe brânci în faţa lor
şi, mai mult chiar, să muncească pe brânci pentru împărat! Să fim
serioşi! Nu avem nicio precizare din partea aşa-zişilor lingvişti, care
să ne convingă de faptul că brâncă (cu sensul de mână, labă) ar fi de
origine latină. De dragul tezei latinităţii limbii române, autorilor
acestor dicţionare le-a fost la îndemână să noteze etimonul chipurile
latinesc.
Curios e faptul că acest cuvânt nu e consemnat în Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu (ediţia a V-a, 1924). Şi mai curios e că autorii Dicţionarului universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2) pentru cel de-al doilea sens al cuvântului brâncă îl consideră etimologic fiind „probabil cuvânt autohton” şi propun compararea lui cu un cuvânt slav – „cf. sl. brenkna”. Noi socotim că e o greşeală impardonabilă să crezi că un cuvânt are substrat autohton şi pentru conformitate să-l compari cu unul slav! Dacă ar fi fost făcută trimiterea la un cuvânt similar dintr-o limbă romanică, mai cu seamă că pentru primul sens se menţionează „latinescul branca”, e ar fi fost credibilă. Superficialitatea unor asemenea lingvişti e de-a dreptul revoltătoare!
Ca şi arhaicul gaia şi acest cuvânt apare în limba română actuală structura unor verbe sau locuţiuni verbale: a se îmbrânci, a da brânci; a-i da inima brânci, a munci (a lucra) pe brânci, a cădea sau a da în (pe) brânci, a merge (sau a se târî) pe brânci. În cazul verbului a (se) îmbrânci, acesta este o creaţie pe tărâmul limbii române, prin prefixare (îm) + brânci [de la forma substantivală de plural], tot astfel cum s-a creat verbul a îmbătrâni – prin prefixare: (îm)+ bătrâni.
Curios e faptul că acest cuvânt nu e consemnat în Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu (ediţia a V-a, 1924). Şi mai curios e că autorii Dicţionarului universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2) pentru cel de-al doilea sens al cuvântului brâncă îl consideră etimologic fiind „probabil cuvânt autohton” şi propun compararea lui cu un cuvânt slav – „cf. sl. brenkna”. Noi socotim că e o greşeală impardonabilă să crezi că un cuvânt are substrat autohton şi pentru conformitate să-l compari cu unul slav! Dacă ar fi fost făcută trimiterea la un cuvânt similar dintr-o limbă romanică, mai cu seamă că pentru primul sens se menţionează „latinescul branca”, e ar fi fost credibilă. Superficialitatea unor asemenea lingvişti e de-a dreptul revoltătoare!
Ca şi arhaicul gaia şi acest cuvânt apare în limba română actuală structura unor verbe sau locuţiuni verbale: a se îmbrânci, a da brânci; a-i da inima brânci, a munci (a lucra) pe brânci, a cădea sau a da în (pe) brânci, a merge (sau a se târî) pe brânci. În cazul verbului a (se) îmbrânci, acesta este o creaţie pe tărâmul limbii române, prin prefixare (îm) + brânci [de la forma substantivală de plural], tot astfel cum s-a creat verbul a îmbătrâni – prin prefixare: (îm)+ bătrâni.
ROMANSII DIN ELVEŢIA, FRAŢII NOŞTRI DIN ALPI
October 7th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 286 views
Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi
spun, cu mandrie, “romansi”: oamenii liberi ai muntilor, de alt neam
decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din
toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri
inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonul
elvetian Grison., franceza si italiana fiind limbi de imprumut, aduse de
peste munti).
Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, Nicolae Iorga le spunea “frati mai mici” ai romanilor. In studiul sau “Paralelisme romano-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.
Iorga afirma ca e Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germanacel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romansi. “Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor “si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.”
Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, Nicolae Iorga le spunea “frati mai mici” ai romanilor. In studiul sau “Paralelisme romano-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.
Iorga afirma ca e Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germanacel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romansi. “Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor “si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.”
Intr-o conferinta rostita la Radio,
Iorga vorbea chiar despre “o singura unitate, care pornea de la Oceanul
Atlantic si mergea pana la Marea Neagra… Intre noi (romanii), care ne
intindem pe amandoua malurile Tisei (…) si intre ceea ce au ramas ei
(romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de rasa
influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente sufletesti
dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din
Roma strabuna…”
Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din “fratii” nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant.
Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.
Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din “fratii” nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant.
Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.
Istorie si fan
Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un
satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului.
Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata,
peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele
celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara
romansilor si a padurilor nesfarsite.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos.
Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste – lucru cam rar intalnit in tinuturile astea – si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi “vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos.
Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste – lucru cam rar intalnit in tinuturile astea – si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi “vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe.
Pierderea limbii si a obiceiurilor
stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre
romansi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au
urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit.
Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au
prins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Cand vorbeste
despre asta, isi pune palma pe inima.
A facut “scoala de tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.
Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.
Inteleg o gramada de cuvinte: “plug”, “mos”, “casa”, “munt”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eu sun”, “el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.
A facut “scoala de tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.
Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.
Inteleg o gramada de cuvinte: “plug”, “mos”, “casa”, “munt”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eu sun”, “el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.
In fata portii
Valchava (Valceaua), alt sat pe valea
Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni
nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata
casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste
feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna
blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi,
innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase.
Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun “tara la cale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul.
Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice “vamporta” (in fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu co un paraint”, “un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”, spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.
Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun “tara la cale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul.
Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice “vamporta” (in fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu co un paraint”, “un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”, spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.
Casa focului
Ma-ndrept spre o batrana care sade pe
banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata
de flori. “Casa e bela”, ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene.
Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele.
Si, la fel de brusc… ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti
sapate in piatra – atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din
Ardeal.
Strabatem un culoar caruia-i zice “suler” – coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, “vatra” gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua “sgraffito”, doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor.
Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind – mai ales batranii – inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.
Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse – nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) – sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, “Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata.
Strabatem un culoar caruia-i zice “suler” – coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, “vatra” gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua “sgraffito”, doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor.
Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind – mai ales batranii – inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.
Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse – nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) – sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, “Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata.
Romanca din Scuol
Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel
mai reprezentativ tinut romans, in ce priveste limba si traditiile.
Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a
studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape,
realizand un curs de “Toponimie retoromana” la Universitatea din
Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni
vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: “ce faci?”, “dorm
bain?” (ai dormit bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”… Lumea e
vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar
nu are cine esti.
Daca multumesti cuiva, ti se raspunde “cun plachere” (“cu placere”), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti “euro-ii”, de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana…
Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din… Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia.
Este – dupa stirea ei – singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, “si oamenii de aici parca sunt la fel”, spune ea. “La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi.
Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, “ca ceasul”. Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul “altceva”: mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!… Ce dansatori!… Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami.”
Daca multumesti cuiva, ti se raspunde “cun plachere” (“cu placere”), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti “euro-ii”, de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana…
Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din… Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia.
Este – dupa stirea ei – singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, “si oamenii de aici parca sunt la fel”, spune ea. “La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi.
Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, “ca ceasul”. Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul “altceva”: mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!… Ce dansatori!… Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami.”
“Noi si voi suntem frati!”
Mihaela e nespus de incantata ca s-a
intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa,
unde sotul sau, Plasch Demonti – anuntat prin telefon – ne asteapta cu
masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra
Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o
biserica.
Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre “Miorita”, autor al celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita apoi adevarat imn, “torta culturii retice”, cum s-a spus.
Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. “Placut”) are ceva din mandria gospodarului roman care te “omeneste” acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai.
Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre “Miorita”, autor al celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita apoi adevarat imn, “torta culturii retice”, cum s-a spus.
Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. “Placut”) are ceva din mandria gospodarului roman care te “omeneste” acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai.
Ne indeamna “sa mai servim”, mereu ne
intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim,
mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le stie, aproape
ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania, in muntii
Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin
credinta sotiei sale: “Noi si voi suntem frati!”. Asa zice, si-mi
strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau
lacrimile.
Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti (“al muntelui”), “om liber al muntilor”, cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. “Uite acolo!”, zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, “ar muri pe picioare”.
Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi “foarte vechi”, al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii.
El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc.
Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e “a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona.
A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul “clar” al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. “Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”, zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.
Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara.
Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o “adunare” (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit “El Fourn”, acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare (“stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci.
Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi “Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca.
Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta.
Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui…
Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti (“al muntelui”), “om liber al muntilor”, cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. “Uite acolo!”, zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, “ar muri pe picioare”.
Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi “foarte vechi”, al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii.
El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc.
Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e “a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona.
A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul “clar” al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. “Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”, zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.
Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara.
Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o “adunare” (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit “El Fourn”, acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare (“stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci.
Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi “Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca.
Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta.
Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui…
Epilog cu Carpati
Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937.
Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste,
in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr.
Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din
Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe savantul roman: “Da,
se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost
colonizati retii, la voi dacii.
Iar intre reti si daci exista multe
asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi
am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi,
intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o
putem reconstrui – doar cateva inscriptii pe piatra – cu siguranta ca
aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a fost…”
Retii au fost – s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La
lupta nu se temeau de moarte: “furor raeticus”. Au fost, tot ca si
dacii, prin excelenta “oameni ai muntilor”. Pastori si razboinici. Ei
hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie,
cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in
ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate romane,
care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i
ca-ntr-un cleste…
Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse.
Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita “Sageata Lunii” e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de “Craciunul” anului 1089 inainte de Cristos.
O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau fistecine… Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: “E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti.
E vorba de cuvantul “carp”, ceea ce in romansa inseamna “piatra”, “stanca”. Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa… Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?…” Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.
Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse.
Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita “Sageata Lunii” e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de “Craciunul” anului 1089 inainte de Cristos.
O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau fistecine… Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: “E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti.
E vorba de cuvantul “carp”, ceea ce in romansa inseamna “piatra”, “stanca”. Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa… Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?…” Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.
sursa: Formula-AS
LIMBA ROMÂNĂ LA CHIŞINĂU ÎN 1815
May 24th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 217 views
george damian
„Moldoveniştii” gen Nicolae Pascaru
alături de alte lifte păgâne îşi pot răspândi otrava pe internet şi
pentru că li se permite. Blogul Tipărituri Româneşti face o treabă
excelentă: pune online dovezi imposibil de combătut de cei care susţin
că există o limbă moldovenească diferită de limba română.
O astfel de dovadă este Liturghierul tipărit la Chişinău în anul 1815 (la doar trei ani de la anexarea Basarabiei de Rusia!) Să vedem ce scrie în această carte presupus „moldovenească”:
Înştiinţându-ne că Bisericile într-aciastă Oblastie, într-altele, sânt lipsite şi de cărţile trebuincioase, ne-am silit a aşăza Tipografie, în Mitropolia Eparhii noastre, ce este în Chişinău, pentru a căruia punere în lucoare căştegând Blagoslovenia Prea Sfintului îndreptătoriului Sinod a toată Rossiia, iată că întâiu cia mai trebuincioasă Bisericilor carte, de care într-aciastă Eparhie este prea mare lipsă, Slujebnicul, care în limba Rumânească să zice Liturghie, cu ajutoriul lui Dumnezeu o am tipărit-o, urmând întru toate întocma tălmăcirei Slaveneşti, şi aşăzării Liturghiilor ce să tipăresc în Rossiia, pe care noi din cele Slaveneşti îndreptându-o, cât s-au putut mai bine, am adaos-o cu Sinaxariul celor 12 luni cu toate prochimenile trebuincioase preste tot anul, şi cu alte folositoare învăţături spre povăţuirea Preoţilor, care învăţături în cele mai denainte tipărite Rumâneşte Liturghii, nu să află.
Drept aceia de trebuinţă am socotit a arăta aicea de obşte la toţi, iară mai ales Preoţilor carii slujesc în limba Rumânească, că aflând într-aciastă Liturghie oareşi care cuvinte într-alt chip tălmăcite, nu precum să află în cele mai denainte Rumâneşte tipărite Liturghii, să nu se mire de aciasta, nici să socotească a fi greşală, ci mai vârtos să ştie, că iaste îndreptare celor mai înainte făcute graşale: pentru că noi n-am socotit cu cuviinţă a urma greşalelor, ce le-au făcut alţi tălmăcitor, ori pentru neştiinţa limbii, sau pentru necunoştinţa tâlcuirii Dumnezeeşti Liturghii, ori siindu-să a schimba vechile greşale metahirisite de atâta mulţime de vreme [...]”
Transcrierea din alfabetul chirilic aparţine blogului Tipărituri Româneşti, la fel şi imaginile filelor unde apare acest text.
O astfel de dovadă este Liturghierul tipărit la Chişinău în anul 1815 (la doar trei ani de la anexarea Basarabiei de Rusia!) Să vedem ce scrie în această carte presupus „moldovenească”:
Înştiinţându-ne că Bisericile într-aciastă Oblastie, într-altele, sânt lipsite şi de cărţile trebuincioase, ne-am silit a aşăza Tipografie, în Mitropolia Eparhii noastre, ce este în Chişinău, pentru a căruia punere în lucoare căştegând Blagoslovenia Prea Sfintului îndreptătoriului Sinod a toată Rossiia, iată că întâiu cia mai trebuincioasă Bisericilor carte, de care într-aciastă Eparhie este prea mare lipsă, Slujebnicul, care în limba Rumânească să zice Liturghie, cu ajutoriul lui Dumnezeu o am tipărit-o, urmând întru toate întocma tălmăcirei Slaveneşti, şi aşăzării Liturghiilor ce să tipăresc în Rossiia, pe care noi din cele Slaveneşti îndreptându-o, cât s-au putut mai bine, am adaos-o cu Sinaxariul celor 12 luni cu toate prochimenile trebuincioase preste tot anul, şi cu alte folositoare învăţături spre povăţuirea Preoţilor, care învăţături în cele mai denainte tipărite Rumâneşte Liturghii, nu să află.
Drept aceia de trebuinţă am socotit a arăta aicea de obşte la toţi, iară mai ales Preoţilor carii slujesc în limba Rumânească, că aflând într-aciastă Liturghie oareşi care cuvinte într-alt chip tălmăcite, nu precum să află în cele mai denainte Rumâneşte tipărite Liturghii, să nu se mire de aciasta, nici să socotească a fi greşală, ci mai vârtos să ştie, că iaste îndreptare celor mai înainte făcute graşale: pentru că noi n-am socotit cu cuviinţă a urma greşalelor, ce le-au făcut alţi tălmăcitor, ori pentru neştiinţa limbii, sau pentru necunoştinţa tâlcuirii Dumnezeeşti Liturghii, ori siindu-să a schimba vechile greşale metahirisite de atâta mulţime de vreme [...]”
Transcrierea din alfabetul chirilic aparţine blogului Tipărituri Româneşti, la fel şi imaginile filelor unde apare acest text.
LIMBA „MOLDOVENEASCĂ” - O ROMÂNA DE STRADĂ
February 14th, 2012 admin Posted in Etnologie, folclor şi lingvistică No Comments » 325 views
Eugenia Bojoga
Într-un sondaj efectuat la liceul „Liviu
Deleanu” din Chişinău, le-am cerut elevilor din clasele a VII-a, a X-a
şi a XII-a să răspundă la câteva întrebări pentru a vedea care este
atitudinea lor faţă de limba română. De fapt, chestionându-i dacă există
vreo diferenţă între nivelul literar şi cel colocvial al limbii, dacă
doresc să-şi perfecţioneze graiul pe care îl vorbesc, ce rusisme
utilizează, nu am făcut altceva decât să apelez la cunoaşterea lor
lingvistică intuitivă. Voi anticipa concluziile acestui demers,
precizând din capul locului că la întrebarea „Ce limbă învăţaţi la
şcoală?” absolut cu toţii au răspuns româna.
Ca să testez „toleranţa” lor
lingvistică, i-am întrebat cum ar reacţiona dacă la poştă, la alimentară
sau în alte situaţii s ar adresa în română, iar vânzătorul/funcţionarul
ar răspunde în rusă. Ei bine, cei mai mulţi au dat dovadă de o
indulgenţă excesivă, mărturisind că ar trece şi ei la rusă: „aş vorbi în
limba pe care o vorbeşte vânzătorul/vânzătoarea”; „aş reacţiona normal
deoarece unii dintre noi folosesc mai curând rusa decât româna”; „nu
contează pentru că fiecare are dreptul să vorbească propria sa limbă”.
Puţini respondenţi şi-au manifestat indignarea, doar două răspunsuri
fiind în disonanţă cu cele anterioare: „aş vorbi în continuare în
română, fiindcă ei trebuie să ştie limba noastră”; „îmi pare foarte rău
că unii trăiesc în Moldova de o viaţă şi nu consideră de datoria lor să
vorbească în română”. Un singur răspuns, al unui elev dintr-a X-a,
denotă o tendinţă de xenofobie, amestecată cu teribilismul vârstei:
„doresc să-mi perfecţionez limba şi să mă integrez printre populaţia
româno-naţionalistă ca să ridicăm o răscoală de represalii (sic!)
împotriva minorităţii ruse”.
O limbă rusificată
„Există vreo diferenţă între română şi
„moldovenească”? a fost probabil întrebarea cea mai provocatoare, mai
dificilă şi mai sugestivă în acelaşi timp. Aproximativ un sfert din cei
chestionaţi s-au limitat la un răspuns laconic, de genul: „nu, nu este
nici o diferenţă!”, „nu, deoarece limba mold. nu există”, „nu e mare
deosebire între ele”, „nu, fiindcă este aceeaşi limbă”. Unii au adăugat
anumite precizări, cum ar fi: „nu există nici o diferenţă, însă în limba
mold. oamenii folosesc multe vulgarisme” sau „mold. este limba
oamenilor morţi din toate punctele de vedere”…
În rest, cei mai mulţi percep anumite
deosebiri între română şi „moldovenească”. Să vedem care sunt acestea.
Iată câteva dintre argumentele respondenţilor mei: „moldovenească” e cam
ţărănească, pe când româna e o limbă culturală”, „mold.” este o
corcitură dintre română şi rusă”, „o contopire a limbii ruse cu cea
română”, „o limbă mixtă, pe la mijloc între română şi rusă”, „mold.”
este o limbă formată din rusă şi română”, „în mold. se folosesc multe
cuvinte populare”, „mold. conţine multe rusisme şi cuvinte simple”,
„mold. e o limbă plină de rusisme şi de diferite regionalisme” ş. a.
După cum se observă, reperul explicit sau implicit al elevilor este
româna literară, în raport cu care „mold.” apare într-o ipostază de
vădită inferioritate: „mold. e limba română rusificată”, „mold. e o
limbă stâlcită şi foarte urâtă în pronunţare, pe când româna e o limbă
frumoasă şi corectă”. Pentru ei „româna este mai „civilizată” (scris cu
ghilimele), „în română se vorbeşte cultural, inteligent, iar mold. este
mai puţin culturală şi inteligentă”, în definitiv, „româna este mai
frumoasă şi mai literară decât mold.” Unii consideră că „româna este o
limbă mai dezvoltată”, în sensul că „are un vocabular mai bogat decât
limba mold.”, tot astfel, „româna este mai literară şi fără rusisme”,
„în română se folosesc mai mult cuvinte noi (adică neologisme – n. mea)
decât cuvinte vechi ca în „mold.”.
Altfel spus, percepţia spontană a
elevilor s-a focalizat asupra lexicului, surprinzând aspectul
fundamental pentru o comunicare eficientă şi anume vocabularul. Ei îşi
dau seama că vocabularul limbii „mold.” este simplu, rudimentar, atunci
când califică „mold.” drept limbă ţărănească, în care se folosesc
preponderent cuvinte populare. Rezumând aceste răspunsuri, „mold.”
constituie, în opinia lor, „o limbă improvizată, familiară, casnică”, „o
limbă simplă”, „o limbă de stradă, bizară, folosită şi de unii
adolescenţi, pe care oamenii culţi nu o folosesc”, „o română schimbată,
modificată, la baza căreia sunt multe rusisme”, „o limbă de stradă plină
de cuvinte urâte”. Un elev din cl. a VII-a, pentru a-i imprima
răspunsului său mai multă expresivitate, foloseşte intenţionat un cuvânt
din rusă: „limba „mold.” este poşlaja”, adică „trivială, banală,
vulgară”.
A vorbi româneşte e prestigios
Modelul de limbă exemplară pentru aceşti
adolescenţi este indiscutabil româna, apreciată de ei ca fiind cultă,
civilizată, frumoasă. La întrebarea dacă doresc să-şi perfecţioneze
limba pe care o vorbesc, aproape cu toţii au răspuns afirmativ, invocând
diverse motivaţii. Chiar şi cineva care indică „mold.” drept limbă
maternă, ar vrea să-şi desăvârşească exprimarea ca să poată „vorbi ca
lumea!”
Dacă unele raţiuni sunt pur pragmatice -
„vreau să-mi perfecţionez limba ca să am un viitor mai profitabil”, „aş
dori să vorbesc fluent româneşte ca să pot studia în alte ţări” -
altele sunt de-a dreptul epatante: „aş dori să mă pot exprima mai bine
la lecţii ca să-mi gruzesc colegii”… Un elev dintr-a X-a scrie: „Noi nu
vom sta toată viaţa în Moldova şi atunci când vom pleca în România sau
altundeva şi vom spune prikol’nyj, şi ganeşti sau o iei în krylă, toţi
ne vor vedea ca pe nişte ciudaţi. Chiar şi pentru un lucru decent
trebuie să vorbeşti perfect româna”. Cineva dintr-a XII-a, cu o
conştiinţă lingvistică mai dezvoltată, afirmă: „aş dori să vorbesc mai
bine româna pentru că e nevoie de asta, mai ales în societate”.
Alte argumente sunt de natură estetică
(„doresc să-mi perfecţionez limba pentru că româna e mult mai frumoasă
decât mold.”), cognitivă („aş dori să-mi îmbunătăţesc limbajul ca să
arăt mai educat”, „ca să fiu mai inteligent…”) sau se referă pur şi
simplu la considerente de prestigiu („sigur că aş dori să-mi
perfecţionez limba pentru a crea o impresie la diferite ocazii”, „da,
fiindcă limba pe care o vorbesc nu este aşa de frumoasă, poate ne vor
lua europenii cu ei”). Cert este că argumentele tuturor respondenţilor
sunt similare sau de cele mai multe ori se suprapun în ce priveşte
dorinţa de a-şi însuşi un nivel mai elevat al limbii: doresc să-şi
desăvârşească propriul grai pentru că le displace nivelul rudimentar la
care se vorbeşte româna în Rep. Moldova. Câţiva adaugă şi circumstanţele
în care ar prefera să facă acest lucru: „aş dori să învăţ a mă exprima
mai bine, dar nu la noi, ci în România” sau „vreau să-mi îmbunătăţesc
limba, dar nu folosind dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Stati…”.
Prin urmare, ei intuiesc în româna literară posibilităţi superioare
limbii „mold.”, posibilităţi pe care ar vrea să le asimileze ca să le
poată utiliza. Deşi provin din medii educaţionale diferite, aceşti
adolescenţi năzuiesc cu toţii să-şi însuşească limba exemplară, limba
vorbită în Ţară. Chiar dacă unele răspunsuri ne amuză, opinia lor este
trăită apoi explicată aşa cum pot, în funcţie de cum simte fiecare
nevoia expresivităţii, a prestigiului, vorbind o limbă de cultură…
Altfel spus, aceşti elevi simt imperios
nevoia să-şi depăşească actuala competenţă lingvistică pe care o percep
insuficientă pentru a accede la un nivel înalt de cultură. De aceea, ei
fac corelaţia între un nivel elevat de limbă şi un nivel elevat de
inteligenţă, dându-şi seama că a te exprima corect şi fluent în limba ta
maternă înseamnă în acelaşi timp a gândi, a fi înzestrat cu capacitatea
de reflecţie şi de abstractizare. Nu întâmplător, ei vizează, întâi de
toate, aspectul lexical care e văzut nu ca un stoc de elemente, ci ca
utilizare a acestora în vorbire, ca tot atâtea posibilităţi de a accede
la limba română de cultură. Or, pentru un respondent dintr-a VII-a asta
sună în felul următor: „aş dori să-mi perfecţionez limba pentru a ţine o
conversaţie la un nivel înalt de intelectualitate”, iar pentru altul
din a X-a: „aş vrea să-mi exprim ideile liber, să vorbesc fluent, fără
pauze în vorbire”. Un elev dintr-a XII-a recunoaşte cu o oarecare doză
de dramatism: „aş vrea să pot să-mi exprim normal gândurile mele, să par
normal faţă de alţi oameni”.
Suspendarea normalităţii
A te exprima normal în limba ta maternă
ţine de normalitate într-o societate aşezată, este chiar expresia stării
de sănătate a acestui organism social, aşa cum a vorbi fluent şi
coerent înseamnă a fi om normal, ca şi vorbitorii altor limbi, adică să
nu ai un comportament verbal atipic. Or, la noi această normalitate a
fost suspendată atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior,
datorită mediului rusesc şi uzurpării de către limba rusă a funcţiilor
vitale ale limbii române în perioada sovietică. Având rol de
cenuşăreasă, româna din Basarabia a fost convertită în mod intenţionat
într-un model inferior de limbă pentru ca autohtonilor să li se inducă
un complex de inferioritate în exprimare şi astfel să fie asimilaţi mai
uşor. Ca să formeze o categorie unică de cetăţeni, aşa-numiţii homocuşi -
homo sovieticus, la plural - trebuiau să vorbească cât mai dezlânat, în
consecinţă, să gândească cât mai puţin, ca personajele lui Orwell din
celebrul său roman 1984. Dacă în alte spaţii culturale sănătoase,
bilingvismul poate funcţiona, la noi el a fost unul de faţadă, un fals
bilingvism…
Din interior datorită mixajului, în
conştiinţa vorbitorilor, a două sisteme lingvistice diferite: cel al
limbii materne şi cel al limbii ruse1, ambele imperfect însuşite. În
consecinţă, au apărut perturbări grave în competenţa idiomatică a
basarabenilor, ceea ce le-a diminuat posibilităţile expresive,
perturbări care, decenii de-a rândul, erau semnalate de unii lingvişti,
în special de Valentin Mândâcanu, care, primul, în 1988, a avut curajul
să spună lucrurilor pe nume. În cei 50 de ani de coexistenţă cu rusa,
împrumuturile şi calchierile din această limbă erau nu doar încurajate,
ci chiar recomandate oficial. Spre exemplu, într-un articol-directivă
Роль русского языка в развитии словарного состава языков народов СССР
(„Rolul limbii ruse în dezvoltarea structurii lexicale a limbilor
popoarelor URSS”) din anii ’60 se stipula folosirea pe scară largă a
rusismelor, libera lor circulaţie dintr-o limbă în alta, chiar însuşirea
prin rusă a unui fond lexical de bază de către toate limbile din URSS
în scopul aşa-zisei internaţionalizări. Poate unii îşi mai amintesc de
teza ideologică oficială: „culturile şi limbile popoarelor URSS se
dezvoltă sub influenţa binefăcătoare a culturii ruse şi a limbii ruse.
În decurs de patru decenii de existenţă a puterii sovietice, limba rusă a
avut un rol considerabil în dezvoltarea limbilor literare - în special a
limbilor care, anterior (adică înainte de rev. din 1917 – n. mea), nu
aveau scriere - în îmbogăţirea structurii lor lexicale.”2.
Ca un ecou întârziat al acestor
directive, N. Corlăteanu se referea, în 1971, la un fond lexical comun
tuturor limbilor vorbite în URSS. „Acest fond lexical comun se creează
în zilele noastre, în epoca sovietică şi cuprinde anumite categorii de
cuvinte: termeni privitori la succesele ştiinţei şi tehnicii
contemporane (telefon, telegraf, tractor, kombain, rachetă cosmică ş.
a.); termeni referitori la viaţa economică şi social-politică din
perioada sovietică (sovhoz, kolhoz, soviet ş. a.) etc.”3.
Or, la noi mulţi vorbitori continuă să
fie afectaţi de această stare de lucruri, ceea ce îi transformă în nişte
vorbitori frustraţi, le creează complexe de inferioritate,
împiedicându-i deseori să se realizeze plenar ca personalităţi. Astfel
de complexe lingvistice au un efect nociv asupra adolescenţilor care, de
multe ori, sunt incapabili să se exprime liber şi dezinvolt, aşa cum o
fac semenii lor din Ţară.
Dincolo de anumite stângăcii în
formulare, elevii de la liceul „Liviu Deleanu” din Chişinău au sesizat
ceva important şi anume că funcţionarea limbii române la noi este
departe de normalitate, că se impune la modul imperios o educaţie
lingvistică a propriilor noştri vorbitori. Sintetizând răspunsurile lor
sincere şi spontane, se poate conchide că simplificarea lexicului
autohton prin inventarea limbii „mold.” şi promovarea în continuare de
către comunişti a acestei monstruozităţi înseamnă impunerea unui model
mediocru de exprimare, a unui surogat de limbă, a unei limbi de stradă.
________________
1. A se vedea şi S. Berejan, Aspectul
vorbit al limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru, în revista
”Limba română”, Chişinău, nr. 9-10, 2004, p. 51-54.
2. Cf. Роль русского языка в развитии
словарного состава языков народов СССР, în Izvestija Akademii Nauk SSSR.
Otdelenie literatury i jazyka. 1959, v. XVIII, ed. a 4, iulie-august,
p. 348.
3. N. Corlăteanu, Egală între egale. Limba moldovenească literară în perioada sovietică. Chişinău, 1971, p. 17.
3. N. Corlăteanu, Egală între egale. Limba moldovenească literară în perioada sovietică. Chişinău, 1971, p. 17.
Contrafort, Nr. 10 / octombrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.