LEACURI MAGICE ÎN CARPAŢI
DESPRE LOCUL ETNOMEDICINEI ÎN SPAŢIUL CARPATIC
Datorită unor particularităţi zonale,
medicina magico-cmpirică s-a păstrat la români, aproape
instituţionalizată, până în secolul al XX-lea. lată, în acest sens, ce
consemna un medic districtual în 1935: “Trebuie să mărturisesc că în
popor medicina băbească si descântecele cu tot empirismul lor, au rămas
mijlocul la care recurg ţăranii noştrii în caz de boală. Ei cred orbeşte
în puterea descântecului. Sunt zile din săptămână, cum e miercuri,
duminica, dar mai ales vinerea, când bolnavii din cele mai îndepărtate
sate, vin la câte o babă meşteră descântătoare, făcând coadă cu căruţele
la usa ei.”
Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc, iar fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite să identificăm o formă primară, arhaică a acestei arte, care, după anumite indicii istorice şi de limbă, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdoţilor geto-daci.
Un aspect particular referitor la tradiţiile medicale preistorice, sesizat deja, este acela că începând din mileniul IX î.Hr., au fost produse în Spaţiul Carpatic figurine de lut cu caracter artistico-biologic, reprezentând bărbaţi sau femei, figurine ce prezintă mici orificii ca nişte împunsături de ac, corespunzătoare punctelor de acupunctura cunoscute de medicina tradiţională chineză. Au fost descoperite, de asemenea, statuete şi vase antropomorfe care prezintă spirale sau romburi spiralate situate exact în dreptul plexurilor psiho-energetice, cunoscute în fiziologia mistică indiană sub numele de cakra (”roată”). Aceste reprezentări au avut cea mai mare răspândire în mileniul IV î.Hr., perfecţionându-se până la ocupaţia romană a Daciei. Numărul statuetelor autohtone străvechi la care au fost indentificate până în prezent incizii de trasee (reprezentând schematic meridiane energetice) sau puncte de ordin bio-energetic acupunctural, se ridică la 238, douăzeci dintre acestea găsindu-se la Muzeul Naţional de Istoria României. Toate aceste statuete sunt de pe teritoriul României, iar punctele marcate (coincidente cu cele din acupunctura chineză) sunt reale, neconfundându-se cu punctele de eroziune, sunt rotunde şi bilateral dispuse (simetrice), cu topografie identică hărţilor moderne de acupunctura chineză*.
Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafaţa corpului omenesc, numite de indieni nadi (cu sensul literal de canale, vase, dar şi “nervi”) iar de chinezi “meridiane”, există corespondentul românesc de “râuri”, folosit de practicienii populari ai unei terapii acupuncturale specific ţărănească, care se practică într-o serie de locuri din ţară (a se vedea pentru exemplificare, la ultimul capitol, tratamentul nr. 7 al icterului sau tratamentul nr. 17 pentru indigestie).
Dacă se ţine cont de vârsta celor mai vechi dintre aceste figurine antice antropomorfe găsite pe teritoriul ce ţine de Carpaţi (datând cu începere din mileniul IX î.Hr.), ar rezulta logic că, cu multe mii de ani în urmă, aici se stăpâneau cunoştinţe medicale şi de fiziologie energetică subtilă care aveau să devină mai târziu specifice medicinei tradiţionale chineze (acupunctura) şi mistici indiene (tantra-yoga). Asemenea afirmaţii pot părea hazardate, dar dacă se ţine cont de faptul că migraţiile popoarelor indo-europene au pornit dintr-un punct comun acum mai multe mii de ani în urmă, punct situat chiar în Carpaţi, şi că popoarele de aici au ajuns până în peninsula indiană (sub numele de arieni), ele devin probabile. Un arheolog american afirma în această privinţă că “civilizaţia s-a născut acum 13-15 mii de ani acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi Spre apus”.N-ar trebui să mai surprindă astăzi că cele mai vechi civilizaţii europene cunoscute au apărut, cu milenii înainte de era noastră, în Spaţiul Carpatic (adevărată “matcă” a populaţiilor indo-europene), de aici răspândindu-se, mai întâi spre vest şi sud, mai apoi spre est, până în India.
Referitor la “acupunctura” străveche a tracilor, clarvăzătoarea Vanga din Bulgaria, o veritabilă sibilă tracă, spunea unui medic acupuncturist că, pentru a fi eficient tratamentul, acele trebuiesc să fie din argilă arsă şi nu din metal, iar aceste ace din argilă arsă trebuie să fie încinse pe jar înainte de folosire.
Cercetări paleontologice, de arheologie stereoscopică, făcute în România în anii 1967-1969, în Carpaţii Meridionali cu precădere, asupra gravurilor pe stânci ce ţin de neolitic, au dus la identificarea unor figurări criptice ce ţin de tehnica magică a sculpturii megalitice (în care contribuţia omului se poate limita chiar şi numai la amenajarea unei anumite configuraţii a unei stânci). Aceste figurări nu devin vizibile decât în anumite momente ale zilei, în care trebuie să coincidă luminozitatea, punctul de observaţie şi “iniţierea mitică a observatorului”. Concluzia şefului echipei de cercetători, paleontologul peruvian Daniel Ruzo, este că în zona vârfului Omu din munţii Bucegi ai lanţului carpatic ar trebui să existe o peşteră sau o reţea de galerii subterane care să conţină un tezaur iniţiatic ancestral1, în acord cu faptul că, “Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi”2.
Amintim aceste cercetări şi concluziile lor pentru a putea crea o imagine mai largă asupra contextului în care au apărut vestigiile milenare de medicină ce au fost descoperite în aceste locuri.
Locul “iniţiatic”, care a trezit interesul cercetărilor paleontologice din 1967-1969, anume spaţiul muntos ce se întinde de la Sfinxul Carpatic până la Vârful Omu, se află în interiorul unei uriaşe “Zone crepusculare”, zonă care, cu aproximaţie, acoperă uriaşul dreptunghi geografic delimitat de meridianele de 23 şi 26 grade şi de paralele de 45 şi 46 grade. În această zonă au fost semnalate repetate fenomene O.Z.N., «lumini» rostogolindu-se în miez de noapte, dar mai ales au fost efectuate fotografii “astrale”, fotografii care 1-a developare revelau prezenţa unor fenomene luminoase stranii. Astfel de fotografii au surprins o imensă coloană luminoasă ridicându-se din zona Vârfului Omu şi pierzându-se în spaţiul cosmic (precum un *axis mundi», după cum au apreciat unii dintre cei ce au studiat-o). Aceste imagini par să vină în întâmpinarea mitologiei trace nord-dunăreane, conform căreia în Carpaţi este localizată una din cele şapte coloane ale cerulu.
Această Zonă crepusculară, care este de fapt centrul geografic al României (ca şi al vechii Dacii), cuprinde cei mai înalţi munţi ai Carpaţilor, în care sunt prezente atât reprezentări megalitice, cât şi vechiul sanctuar magic dac de la Sarmisegetusa. Mai mult decât probabil, tot în această Zonă se află şi Cogai-non-ul, muntele în care s-a retras spre nemurire marele-zeu dac Zalmoxe.
În Dacia preistorică exista o Cale Sacră care, plecând din sudul Daciei, mergea - după cum indica Pindar - până la locul comun de adunare al hiperboreilor. Enigmatica Hyperboreea -raiul nordic al antichităţii (Shamballa popoarelor europene antice) - era pentru vechi traci, locul de permanentă reîntoarcere. Acea cale iniţiatică, numită de Herodot Exampaeos, era marcată de vechi sanctuare şi de monumente megalitice, sau trecea prin impresionante chei naturale cu stânci special amplasate, aşa cum sunt Cheile Bacului din Carpaţii orientali care încep dincolo de Prut şi continuă peste Nistru până la Don, ca o cale triumfală de tipul aliniamentului megalitic. Multe dintre aceste monumente megalitice mai pot fi încă văzute, dar arareori. Altele sunt astăzi distruse. Aşa este cazul complexului megalitic cu statuia menhir ce o reprezenta pe Dochia (Dacia). Acest monument se afla înălţat pe cel mai înalt munte al Moldovei, Ceahlăul. Despre acest monument scria pe la 1700 domnitorul Moldovei, spunând că în vârful muntelui se vede o “statuie foarte veche”, înaltă de 11 metrii şi reprezentând o femeie bătrână, de la baza căreia izvorăşte un izvor nesecat de apă. Pe dealurile din jurul muntelui se văd “urme de cai, de câini şi păsări imprimate pe stânci”, care sunt numite de popor “La sămne”. O interesantă întâmplare, petrecută în 1979, în Bulgaria, vorbeşte îndeajuns despre stranietatea şi funcţionalitatea monumentelor de tip megalitic încă existente pe vechiul teritoriu trac. Într-o zi, renumita sibilă Vanga, clar-văzătoare şi vindecătoare, a început să îi descrie amănunţit unei nepoate un loc aflat la munte, cerându-i să fie acolo la data de 5 mai.
Este interesant de precizat că Vanga a ales să locuiască la Rupi, deasupra unor străvechi sanctuare trace, spunând că de aici îşi trage energia şi forţa pentru a-şi face prezicerile. Acest loc, la Rupi, este un important nod şi pentru traseele păsărilor migratoare. De aici pleacă spre sud toamna, şi aici se întorc primăvara mari stoluri de păsări.
Au plecat în această expediţie pornită din indicaţiile vizionarei un grup de prieteni, printre care se afla şi nepoata Vangăi. Ajungând la muntele indicat s-au oprit la poalele unei stâncii ce avea cioplite în partea superioară trei cercuri de mărimea unor farfurioare ce formau un triunghi cu vârful ascuţit îndreptat spre sol. Conform indicaţiilor Vangăi, stânca trebuia privită la primele raze ale Soarelui şi ale Lunii. Exploratorii au fost martorii unui interesant joc al luminii, atât la apariţia soarelui, cât şi la cea a lunii, dar ceea ce avea să fie frapant s-a întâmplat mai târziu, în noapte, când partea netedă dinspre sud a stâncii s-a iluminat, parcă din interior, asemenea ecranului unui televizor şi, în mijlocul întunericului montan, s-au conturat imagini în nuanţe cenuşiu deschis. “O clipă mai târziu - relatează nepoata Vangăi – au apărut, profilându-se într-o lumină albă… două chipuri! Erau imense, ocupând aproape tot spaţiul luminat - stânca netedă avea cel puţin cinci metri înălţime şi trei sau patru metri lăţime. Figurile se vedeau atât de clar şi se conturau atât de bine, încât am avut sentimentul că, din clipă în clipă, se vor desprinde de stâncă şi o vor porni spre noi. Era atât de cutremurător, încât am încremenit…” Imaginea din primul plan era aceea a unui bărbat în vârstă, în mărime naturală, îmbrăcat cu o robă lungă până la pământ, şi având plete lungi până la umeri. Mâna stângă îi atârna pe lângă corp, iar cea dreaptă ţinea un obiect sferic.
Numeroasa populaţie a tracilor - cu adânci rădăcini în întregul spaţiu carpato-balcanic - este cunoscută din cele mai vechi timpuri, din zorii istoriei, începând cu Iliada lui Homer, izvoarele literare şi istorice au menţionat existenţa tracilor de-a lungul a două milenii, până când, în urma expansiunii altor popoare, ei au trecut - pierzându-şi numele - în fiinţa popoarelor moderne din acest spaţiu. Toate naţiunile care trăiesc astăzi în această zonă geografică în centrul căreia se află România, au suferit, în trecutul îndepărtat, într-o măsură mai mică sau mai mare, influenţa tracilor. Cea mai mare pondere a acestei influenţe o întâlnim la poporul român, urmaş direct al dacilor, “cei mai drepţi dintre traci”. Totuşi urmele tracilor sunt vizibile atât la nord de Dunăre, în România şi în Basarabia îndeosebi, cât şi la sudul Dunării, în Bulgaria de exemplu, unde întâlnim monumente megalitice, tradiţii şi obiceiuri de sorginte tracă, asemănătoare sau identice cu cele din România.
Este cunoscut faptul că Iordanes, scriind despre sacerdoţii geto-daci (în Getica), afirma că aceştia observau efectele plantelor asupra oamenilor, adică studiau virtuţile medicale ale acestora. Studii consacrate spiritualităţii şi vieţii geto-dacilor conchid că ei au cunoscut o dezvoltată medicină populară şi că atinseseră chiar faza medicinei hieratice.
Sacerdoţii daci trăiau retraşi în vârfurile munţilor, ocupându-se cu medicina, cu astronomia, cu ştiinţele naturii, cu filozofia… Ei erau numiţi de către romani pileaţi, de la “pileus”, un fel de căciulită de pâslă, însemn distinctiv al castei sacerdotale. Aceştia - după Iordanes - îi instruiau pe ceilalţi daci în *legile fizicii», făcându-i să trăiască în armonie cu natura. El spune că aceste «legi», care aveau bineînţeles un caracter global, de la macrocosmos la microcosmos, se mai păstrau încă pe vremea sa, sub formă scrisă, numindu-se «belagines».
Un loc important în terapeutica dacilor l-au deţinut şi virtuţile plantelor, căci întâlnim în De materia medica a lui Pedanios Dioscoride (scrisă în a doua jumătate a sec I d.Hr.) mai multe nume de plante vindecătoare în forma lor dacică. Cel mai edificator autor, referitor la imaginea din antichitate a tracilor a fost însă Platon, care într-unui din celebrele lui dialoguri, Charmides, spunea: “Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, [medici-călugări] despre care se zice că au şi darul de-a te face nemuritor. Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum: mumai că Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este zeu, mai spune că, aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nu poţi vindeca nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă şi că, dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca partea să se simtă bine». Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul cât şi restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeşte cu anumite descântece… Arătându-mi deci leacul şi descântecul, el îmi spunea: «Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, care nu-şi va fi dăruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai câte unei părţi, fără de cealaltă»”.
Incantaţiile magice sau descântecele le întâlnim pretutindeni unde se află românii, şi probabil că tot aşa era şi pe vremea dacilor şi a celorlalţi traci, după cum este atestat de către cel mai mare filozof grec după Socrate. Multe din cuvintele descântecelor româneşti au sensuri pierdute astăzi, ele părând să aparţină acelui fond de cuvinte dacice, astăzi uitate. O serie de practici magico-rituale şi de empirism medical, nemaiîntâlnite la vecinii românilor sau la alte popoare vin să ateste ideea că ele aparţin medicinei hieratice, sacerdotală, a strămoşilor daci. Acele „belagine” de care amintea Iordanes, «legile naturii» ale sacerdoţilor daci, se transmiteau de către poporul neştiutor de carte, din generaţie în generaţie, în chip tainic, pe cale orală, cântându-le, aşa cum se obişnuia pe atunci cu toate legile. Unii cercetători cred că ele s-au păstrat fragmentar, ca relicve arheologice, în descântecele poporului român.
O notă aparte în specificul conceptual tracic este descifrarea, din relatarea lui Platon, a unei doctrine analoage integralismului hipocratic grecesc. Acest lucru poate fi asociat însă cu relatarea vechilor biografi ai lui Hipocrate, care afirmă că el a stat o vreme în nordul Traciei, şi cu constatarea anumitor autori moderni că unele cărţi hipocratice au fost scrise într-o “greacă tracică” (cărţile I şi III ale Epidemiilor).
Pentru mulţi istorici ai religiilor au fost evidente asemănările existente între formele de manifestare spirituală ale cehilor şi cele ale tracilor şi, evident, ale dacilor, într-adevăr, sunt posibile unele contacte, căci, după cum se ştie, populaţia celtică a vieţuit vreme de cîteva secole pe teritoriul românesc al Transilvaniei de astăzi, până la domnia regelui geto-dac Burebista, care i-a alungat pe celţi odată cu întemeierea statului centralizat dac. De fapt foarte aproape, la sud de Transilvania, s-au aflat cele mai importante aşezări dacice, în frunte cu Sarmi-zegetusa, capitala regatului dac.
“Geţii şi celţii se cunoşteau din secolul al IV-lea înainte de Hristos - scria un fost colaborator al lui Mircea Eliade.
Organizarea clerului celtic, Druizii, se aseamănă în mare, cu cea a Ktistailor geţi. Ca şi aceştia, Druizii se găseau sub autoritatea unui mare preot. Ca şi preoţii geţii, Druizii se ocupau de sacrificii publice şi particulare, administrând pedepsele şi sancţiunile grave printre care interdicţia sacrificiului era cea mai mare, în sfârşit ei predau teologia unui număr considerabil de tineri. Aceleaşi privilegii sociale şi acelaşi prestigiu moral la preoţii geţi ca şi la druizi: scutire de impozit, dispensă de stagiul militar şi de alte oblogaţii, imunitate absolută, autoritate supremă în materie de justiţie şi câteodată chiar şi în domeniul politic, tribunal superlativ în domeniile religios, oracular şi moral. Semnalăm deasemenea analogiile de doctrină între cele două teologii, getică şi druidică: nemurirea sufletului, vitejia în faţa morţii, cercetarea aştrilor şi mişcările lor, puterea zeilor nemuritori. Asemănarea unora dintre aceste elemente merge până la identitatea între ele. Această identitate în mod sigur nu este accidentală. Ea se poate explica, până la un anumit punct, prin originea comună indo-europeană a celor două popoare: get şi celtic.” Totuşi, acelaşi autor remarcă: “Reforma sacerdotală a lui Deceneu (primul Mare Preot al dacilor - n.a.) este posterioară cadrelor bine stabilite ale spiritualităţii celtice[...j Nemurirea spiritului, existenţa fericită de dincolo [de lumea aceasta] şi puterea nemărginită a lui Dumnezeu erau obiecte ale credinţei mai vechi la Geţi decât la Celţi.”
Această similitudine între structura şi doctrina sacerdotală daco-celtică este vizibilă “îndeosebi în consecinţele practice ale credinţei în nemurire: Herodot şi Cezar explică aproape în aceiaşi termeni că graţie aceste credinţe Geţii şi Celţii fac dovada unui curaj excepţional şi nu se tem de moarte. Herodot precizează chiar că «Geţii sunt cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre Traci»”.
De fapt, în ceea ce priveşte formele de exprimare a învăţăturii sacerdotale a druizilor (preoţii celţilor) şi a pileaţi/or (preoţii dacilor), ele merg uneori până la identificare. Din păcate, totuşi, “ca şi celţii - scria M. Eliade -,sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o interpretatio graeca şi latina.” Este o întâmplare datorată aşezării geografice faptul că de la autorii antici s-au păstrat mai multe informaţii despre celţi decât despre traci sau despre daci, căci romanii îi aveau pe celţi ca vecini în nordul peninsulei Italice, desemnându-i cu numele de gali. Sunt remarcabile în primul rând paginile lui Iulius Cezar consacrate druzilor (în De bello Gallico). Totuşi, chiar aceste informaţii sunt asemănătoare celor pe care le avem despre daci. Astfel, Cezar arăta că druizii sunt preocupaţi de astre şi de mişcările lor, de mărimea lumii şi a pământului, în timp ce despre daci, Strabon şi Porphyrios arătau că Zalmoxis avea cunoştinţe astronomice, iar Iordanes {Getica, 69-70) spune că Deceneu, Marele Preot al dacilor, îi învăţa pe daci “teoria celor 12 semne ale zodiacului, mersul planetelor şi toate secretele astronomice…”. Aceste afirmaţii au fost confirmate în ce îi priveşte pe celţi, prin descoperirea celor câteva fragmente de calendare gravate în bronz, cum sunt cele de la Coligny şi Moizanus; iar pe de altă parte, referitor la daci, săpăturile din România au scos la iveală resturile a două sanctuare-calendar, la Sarmizegetusa şi la Costeşti, în centrele ceremoniale geto-dace.
De la nici un alt autor antic latin nu ni s-a transmis atâta material de medicină magică şi de leacuri “populare”, câte au rămas de la medicul gal (deci celt) Marcellus Empiricus în scrierea sa De medicamentis liber. Găsim aici, pe lângă sute de leacuri, peste 60 de incantaţii magice. Faptul că Marcellus, numit sugestiv Empiricus, era de fapt celt, explică abundenţa aceasta de “empirisme”, de fapt împrumuturi dintr-o altă înţelepciune decât
cele romană sau greacă. Deosebit de interesant este faptul că, aşa cum s-a remarcat deja, incantaţiile pe care ni le-a transmis Marcellus Empiricus prezintă uneori uimitoare identificări cu incantaţiile descântecelor româneşti. Iată, spre exemplificare, unele versuri ce par pur şi simplu traduse din textul latin al medicului celt.
Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc, iar fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite să identificăm o formă primară, arhaică a acestei arte, care, după anumite indicii istorice şi de limbă, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdoţilor geto-daci.
Un aspect particular referitor la tradiţiile medicale preistorice, sesizat deja, este acela că începând din mileniul IX î.Hr., au fost produse în Spaţiul Carpatic figurine de lut cu caracter artistico-biologic, reprezentând bărbaţi sau femei, figurine ce prezintă mici orificii ca nişte împunsături de ac, corespunzătoare punctelor de acupunctura cunoscute de medicina tradiţională chineză. Au fost descoperite, de asemenea, statuete şi vase antropomorfe care prezintă spirale sau romburi spiralate situate exact în dreptul plexurilor psiho-energetice, cunoscute în fiziologia mistică indiană sub numele de cakra (”roată”). Aceste reprezentări au avut cea mai mare răspândire în mileniul IV î.Hr., perfecţionându-se până la ocupaţia romană a Daciei. Numărul statuetelor autohtone străvechi la care au fost indentificate până în prezent incizii de trasee (reprezentând schematic meridiane energetice) sau puncte de ordin bio-energetic acupunctural, se ridică la 238, douăzeci dintre acestea găsindu-se la Muzeul Naţional de Istoria României. Toate aceste statuete sunt de pe teritoriul României, iar punctele marcate (coincidente cu cele din acupunctura chineză) sunt reale, neconfundându-se cu punctele de eroziune, sunt rotunde şi bilateral dispuse (simetrice), cu topografie identică hărţilor moderne de acupunctura chineză*.
Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafaţa corpului omenesc, numite de indieni nadi (cu sensul literal de canale, vase, dar şi “nervi”) iar de chinezi “meridiane”, există corespondentul românesc de “râuri”, folosit de practicienii populari ai unei terapii acupuncturale specific ţărănească, care se practică într-o serie de locuri din ţară (a se vedea pentru exemplificare, la ultimul capitol, tratamentul nr. 7 al icterului sau tratamentul nr. 17 pentru indigestie).
Dacă se ţine cont de vârsta celor mai vechi dintre aceste figurine antice antropomorfe găsite pe teritoriul ce ţine de Carpaţi (datând cu începere din mileniul IX î.Hr.), ar rezulta logic că, cu multe mii de ani în urmă, aici se stăpâneau cunoştinţe medicale şi de fiziologie energetică subtilă care aveau să devină mai târziu specifice medicinei tradiţionale chineze (acupunctura) şi mistici indiene (tantra-yoga). Asemenea afirmaţii pot părea hazardate, dar dacă se ţine cont de faptul că migraţiile popoarelor indo-europene au pornit dintr-un punct comun acum mai multe mii de ani în urmă, punct situat chiar în Carpaţi, şi că popoarele de aici au ajuns până în peninsula indiană (sub numele de arieni), ele devin probabile. Un arheolog american afirma în această privinţă că “civilizaţia s-a născut acum 13-15 mii de ani acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi Spre apus”.N-ar trebui să mai surprindă astăzi că cele mai vechi civilizaţii europene cunoscute au apărut, cu milenii înainte de era noastră, în Spaţiul Carpatic (adevărată “matcă” a populaţiilor indo-europene), de aici răspândindu-se, mai întâi spre vest şi sud, mai apoi spre est, până în India.
Referitor la “acupunctura” străveche a tracilor, clarvăzătoarea Vanga din Bulgaria, o veritabilă sibilă tracă, spunea unui medic acupuncturist că, pentru a fi eficient tratamentul, acele trebuiesc să fie din argilă arsă şi nu din metal, iar aceste ace din argilă arsă trebuie să fie încinse pe jar înainte de folosire.
Cercetări paleontologice, de arheologie stereoscopică, făcute în România în anii 1967-1969, în Carpaţii Meridionali cu precădere, asupra gravurilor pe stânci ce ţin de neolitic, au dus la identificarea unor figurări criptice ce ţin de tehnica magică a sculpturii megalitice (în care contribuţia omului se poate limita chiar şi numai la amenajarea unei anumite configuraţii a unei stânci). Aceste figurări nu devin vizibile decât în anumite momente ale zilei, în care trebuie să coincidă luminozitatea, punctul de observaţie şi “iniţierea mitică a observatorului”. Concluzia şefului echipei de cercetători, paleontologul peruvian Daniel Ruzo, este că în zona vârfului Omu din munţii Bucegi ai lanţului carpatic ar trebui să existe o peşteră sau o reţea de galerii subterane care să conţină un tezaur iniţiatic ancestral1, în acord cu faptul că, “Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi”2.
Amintim aceste cercetări şi concluziile lor pentru a putea crea o imagine mai largă asupra contextului în care au apărut vestigiile milenare de medicină ce au fost descoperite în aceste locuri.
Locul “iniţiatic”, care a trezit interesul cercetărilor paleontologice din 1967-1969, anume spaţiul muntos ce se întinde de la Sfinxul Carpatic până la Vârful Omu, se află în interiorul unei uriaşe “Zone crepusculare”, zonă care, cu aproximaţie, acoperă uriaşul dreptunghi geografic delimitat de meridianele de 23 şi 26 grade şi de paralele de 45 şi 46 grade. În această zonă au fost semnalate repetate fenomene O.Z.N., «lumini» rostogolindu-se în miez de noapte, dar mai ales au fost efectuate fotografii “astrale”, fotografii care 1-a developare revelau prezenţa unor fenomene luminoase stranii. Astfel de fotografii au surprins o imensă coloană luminoasă ridicându-se din zona Vârfului Omu şi pierzându-se în spaţiul cosmic (precum un *axis mundi», după cum au apreciat unii dintre cei ce au studiat-o). Aceste imagini par să vină în întâmpinarea mitologiei trace nord-dunăreane, conform căreia în Carpaţi este localizată una din cele şapte coloane ale cerulu.
Această Zonă crepusculară, care este de fapt centrul geografic al României (ca şi al vechii Dacii), cuprinde cei mai înalţi munţi ai Carpaţilor, în care sunt prezente atât reprezentări megalitice, cât şi vechiul sanctuar magic dac de la Sarmisegetusa. Mai mult decât probabil, tot în această Zonă se află şi Cogai-non-ul, muntele în care s-a retras spre nemurire marele-zeu dac Zalmoxe.
În Dacia preistorică exista o Cale Sacră care, plecând din sudul Daciei, mergea - după cum indica Pindar - până la locul comun de adunare al hiperboreilor. Enigmatica Hyperboreea -raiul nordic al antichităţii (Shamballa popoarelor europene antice) - era pentru vechi traci, locul de permanentă reîntoarcere. Acea cale iniţiatică, numită de Herodot Exampaeos, era marcată de vechi sanctuare şi de monumente megalitice, sau trecea prin impresionante chei naturale cu stânci special amplasate, aşa cum sunt Cheile Bacului din Carpaţii orientali care încep dincolo de Prut şi continuă peste Nistru până la Don, ca o cale triumfală de tipul aliniamentului megalitic. Multe dintre aceste monumente megalitice mai pot fi încă văzute, dar arareori. Altele sunt astăzi distruse. Aşa este cazul complexului megalitic cu statuia menhir ce o reprezenta pe Dochia (Dacia). Acest monument se afla înălţat pe cel mai înalt munte al Moldovei, Ceahlăul. Despre acest monument scria pe la 1700 domnitorul Moldovei, spunând că în vârful muntelui se vede o “statuie foarte veche”, înaltă de 11 metrii şi reprezentând o femeie bătrână, de la baza căreia izvorăşte un izvor nesecat de apă. Pe dealurile din jurul muntelui se văd “urme de cai, de câini şi păsări imprimate pe stânci”, care sunt numite de popor “La sămne”. O interesantă întâmplare, petrecută în 1979, în Bulgaria, vorbeşte îndeajuns despre stranietatea şi funcţionalitatea monumentelor de tip megalitic încă existente pe vechiul teritoriu trac. Într-o zi, renumita sibilă Vanga, clar-văzătoare şi vindecătoare, a început să îi descrie amănunţit unei nepoate un loc aflat la munte, cerându-i să fie acolo la data de 5 mai.
Este interesant de precizat că Vanga a ales să locuiască la Rupi, deasupra unor străvechi sanctuare trace, spunând că de aici îşi trage energia şi forţa pentru a-şi face prezicerile. Acest loc, la Rupi, este un important nod şi pentru traseele păsărilor migratoare. De aici pleacă spre sud toamna, şi aici se întorc primăvara mari stoluri de păsări.
Au plecat în această expediţie pornită din indicaţiile vizionarei un grup de prieteni, printre care se afla şi nepoata Vangăi. Ajungând la muntele indicat s-au oprit la poalele unei stâncii ce avea cioplite în partea superioară trei cercuri de mărimea unor farfurioare ce formau un triunghi cu vârful ascuţit îndreptat spre sol. Conform indicaţiilor Vangăi, stânca trebuia privită la primele raze ale Soarelui şi ale Lunii. Exploratorii au fost martorii unui interesant joc al luminii, atât la apariţia soarelui, cât şi la cea a lunii, dar ceea ce avea să fie frapant s-a întâmplat mai târziu, în noapte, când partea netedă dinspre sud a stâncii s-a iluminat, parcă din interior, asemenea ecranului unui televizor şi, în mijlocul întunericului montan, s-au conturat imagini în nuanţe cenuşiu deschis. “O clipă mai târziu - relatează nepoata Vangăi – au apărut, profilându-se într-o lumină albă… două chipuri! Erau imense, ocupând aproape tot spaţiul luminat - stânca netedă avea cel puţin cinci metri înălţime şi trei sau patru metri lăţime. Figurile se vedeau atât de clar şi se conturau atât de bine, încât am avut sentimentul că, din clipă în clipă, se vor desprinde de stâncă şi o vor porni spre noi. Era atât de cutremurător, încât am încremenit…” Imaginea din primul plan era aceea a unui bărbat în vârstă, în mărime naturală, îmbrăcat cu o robă lungă până la pământ, şi având plete lungi până la umeri. Mâna stângă îi atârna pe lângă corp, iar cea dreaptă ţinea un obiect sferic.
Numeroasa populaţie a tracilor - cu adânci rădăcini în întregul spaţiu carpato-balcanic - este cunoscută din cele mai vechi timpuri, din zorii istoriei, începând cu Iliada lui Homer, izvoarele literare şi istorice au menţionat existenţa tracilor de-a lungul a două milenii, până când, în urma expansiunii altor popoare, ei au trecut - pierzându-şi numele - în fiinţa popoarelor moderne din acest spaţiu. Toate naţiunile care trăiesc astăzi în această zonă geografică în centrul căreia se află România, au suferit, în trecutul îndepărtat, într-o măsură mai mică sau mai mare, influenţa tracilor. Cea mai mare pondere a acestei influenţe o întâlnim la poporul român, urmaş direct al dacilor, “cei mai drepţi dintre traci”. Totuşi urmele tracilor sunt vizibile atât la nord de Dunăre, în România şi în Basarabia îndeosebi, cât şi la sudul Dunării, în Bulgaria de exemplu, unde întâlnim monumente megalitice, tradiţii şi obiceiuri de sorginte tracă, asemănătoare sau identice cu cele din România.
Este cunoscut faptul că Iordanes, scriind despre sacerdoţii geto-daci (în Getica), afirma că aceştia observau efectele plantelor asupra oamenilor, adică studiau virtuţile medicale ale acestora. Studii consacrate spiritualităţii şi vieţii geto-dacilor conchid că ei au cunoscut o dezvoltată medicină populară şi că atinseseră chiar faza medicinei hieratice.
Sacerdoţii daci trăiau retraşi în vârfurile munţilor, ocupându-se cu medicina, cu astronomia, cu ştiinţele naturii, cu filozofia… Ei erau numiţi de către romani pileaţi, de la “pileus”, un fel de căciulită de pâslă, însemn distinctiv al castei sacerdotale. Aceştia - după Iordanes - îi instruiau pe ceilalţi daci în *legile fizicii», făcându-i să trăiască în armonie cu natura. El spune că aceste «legi», care aveau bineînţeles un caracter global, de la macrocosmos la microcosmos, se mai păstrau încă pe vremea sa, sub formă scrisă, numindu-se «belagines».
Un loc important în terapeutica dacilor l-au deţinut şi virtuţile plantelor, căci întâlnim în De materia medica a lui Pedanios Dioscoride (scrisă în a doua jumătate a sec I d.Hr.) mai multe nume de plante vindecătoare în forma lor dacică. Cel mai edificator autor, referitor la imaginea din antichitate a tracilor a fost însă Platon, care într-unui din celebrele lui dialoguri, Charmides, spunea: “Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, [medici-călugări] despre care se zice că au şi darul de-a te face nemuritor. Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum: mumai că Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este zeu, mai spune că, aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nu poţi vindeca nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă şi că, dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca partea să se simtă bine». Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul cât şi restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeşte cu anumite descântece… Arătându-mi deci leacul şi descântecul, el îmi spunea: «Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, care nu-şi va fi dăruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai câte unei părţi, fără de cealaltă»”.
Incantaţiile magice sau descântecele le întâlnim pretutindeni unde se află românii, şi probabil că tot aşa era şi pe vremea dacilor şi a celorlalţi traci, după cum este atestat de către cel mai mare filozof grec după Socrate. Multe din cuvintele descântecelor româneşti au sensuri pierdute astăzi, ele părând să aparţină acelui fond de cuvinte dacice, astăzi uitate. O serie de practici magico-rituale şi de empirism medical, nemaiîntâlnite la vecinii românilor sau la alte popoare vin să ateste ideea că ele aparţin medicinei hieratice, sacerdotală, a strămoşilor daci. Acele „belagine” de care amintea Iordanes, «legile naturii» ale sacerdoţilor daci, se transmiteau de către poporul neştiutor de carte, din generaţie în generaţie, în chip tainic, pe cale orală, cântându-le, aşa cum se obişnuia pe atunci cu toate legile. Unii cercetători cred că ele s-au păstrat fragmentar, ca relicve arheologice, în descântecele poporului român.
O notă aparte în specificul conceptual tracic este descifrarea, din relatarea lui Platon, a unei doctrine analoage integralismului hipocratic grecesc. Acest lucru poate fi asociat însă cu relatarea vechilor biografi ai lui Hipocrate, care afirmă că el a stat o vreme în nordul Traciei, şi cu constatarea anumitor autori moderni că unele cărţi hipocratice au fost scrise într-o “greacă tracică” (cărţile I şi III ale Epidemiilor).
Pentru mulţi istorici ai religiilor au fost evidente asemănările existente între formele de manifestare spirituală ale cehilor şi cele ale tracilor şi, evident, ale dacilor, într-adevăr, sunt posibile unele contacte, căci, după cum se ştie, populaţia celtică a vieţuit vreme de cîteva secole pe teritoriul românesc al Transilvaniei de astăzi, până la domnia regelui geto-dac Burebista, care i-a alungat pe celţi odată cu întemeierea statului centralizat dac. De fapt foarte aproape, la sud de Transilvania, s-au aflat cele mai importante aşezări dacice, în frunte cu Sarmi-zegetusa, capitala regatului dac.
“Geţii şi celţii se cunoşteau din secolul al IV-lea înainte de Hristos - scria un fost colaborator al lui Mircea Eliade.
Organizarea clerului celtic, Druizii, se aseamănă în mare, cu cea a Ktistailor geţi. Ca şi aceştia, Druizii se găseau sub autoritatea unui mare preot. Ca şi preoţii geţii, Druizii se ocupau de sacrificii publice şi particulare, administrând pedepsele şi sancţiunile grave printre care interdicţia sacrificiului era cea mai mare, în sfârşit ei predau teologia unui număr considerabil de tineri. Aceleaşi privilegii sociale şi acelaşi prestigiu moral la preoţii geţi ca şi la druizi: scutire de impozit, dispensă de stagiul militar şi de alte oblogaţii, imunitate absolută, autoritate supremă în materie de justiţie şi câteodată chiar şi în domeniul politic, tribunal superlativ în domeniile religios, oracular şi moral. Semnalăm deasemenea analogiile de doctrină între cele două teologii, getică şi druidică: nemurirea sufletului, vitejia în faţa morţii, cercetarea aştrilor şi mişcările lor, puterea zeilor nemuritori. Asemănarea unora dintre aceste elemente merge până la identitatea între ele. Această identitate în mod sigur nu este accidentală. Ea se poate explica, până la un anumit punct, prin originea comună indo-europeană a celor două popoare: get şi celtic.” Totuşi, acelaşi autor remarcă: “Reforma sacerdotală a lui Deceneu (primul Mare Preot al dacilor - n.a.) este posterioară cadrelor bine stabilite ale spiritualităţii celtice[...j Nemurirea spiritului, existenţa fericită de dincolo [de lumea aceasta] şi puterea nemărginită a lui Dumnezeu erau obiecte ale credinţei mai vechi la Geţi decât la Celţi.”
Această similitudine între structura şi doctrina sacerdotală daco-celtică este vizibilă “îndeosebi în consecinţele practice ale credinţei în nemurire: Herodot şi Cezar explică aproape în aceiaşi termeni că graţie aceste credinţe Geţii şi Celţii fac dovada unui curaj excepţional şi nu se tem de moarte. Herodot precizează chiar că «Geţii sunt cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre Traci»”.
De fapt, în ceea ce priveşte formele de exprimare a învăţăturii sacerdotale a druizilor (preoţii celţilor) şi a pileaţi/or (preoţii dacilor), ele merg uneori până la identificare. Din păcate, totuşi, “ca şi celţii - scria M. Eliade -,sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o interpretatio graeca şi latina.” Este o întâmplare datorată aşezării geografice faptul că de la autorii antici s-au păstrat mai multe informaţii despre celţi decât despre traci sau despre daci, căci romanii îi aveau pe celţi ca vecini în nordul peninsulei Italice, desemnându-i cu numele de gali. Sunt remarcabile în primul rând paginile lui Iulius Cezar consacrate druzilor (în De bello Gallico). Totuşi, chiar aceste informaţii sunt asemănătoare celor pe care le avem despre daci. Astfel, Cezar arăta că druizii sunt preocupaţi de astre şi de mişcările lor, de mărimea lumii şi a pământului, în timp ce despre daci, Strabon şi Porphyrios arătau că Zalmoxis avea cunoştinţe astronomice, iar Iordanes {Getica, 69-70) spune că Deceneu, Marele Preot al dacilor, îi învăţa pe daci “teoria celor 12 semne ale zodiacului, mersul planetelor şi toate secretele astronomice…”. Aceste afirmaţii au fost confirmate în ce îi priveşte pe celţi, prin descoperirea celor câteva fragmente de calendare gravate în bronz, cum sunt cele de la Coligny şi Moizanus; iar pe de altă parte, referitor la daci, săpăturile din România au scos la iveală resturile a două sanctuare-calendar, la Sarmizegetusa şi la Costeşti, în centrele ceremoniale geto-dace.
De la nici un alt autor antic latin nu ni s-a transmis atâta material de medicină magică şi de leacuri “populare”, câte au rămas de la medicul gal (deci celt) Marcellus Empiricus în scrierea sa De medicamentis liber. Găsim aici, pe lângă sute de leacuri, peste 60 de incantaţii magice. Faptul că Marcellus, numit sugestiv Empiricus, era de fapt celt, explică abundenţa aceasta de “empirisme”, de fapt împrumuturi dintr-o altă înţelepciune decât
cele romană sau greacă. Deosebit de interesant este faptul că, aşa cum s-a remarcat deja, incantaţiile pe care ni le-a transmis Marcellus Empiricus prezintă uneori uimitoare identificări cu incantaţiile descântecelor româneşti. Iată, spre exemplificare, unele versuri ce par pur şi simplu traduse din textul latin al medicului celt.
Textul latin:
Pastores te invenerunt Sine manibus colligerunt, Sine foco coxerunt, Sine
dentibus comederunt
(din De medicamentis, XXI, 3; şi XXVIII, 16.) si cel românesc:
Ciobănaşii te aflară, Fără mâini te prinseră, Fără foc de fripseră. Fără gură te mănâncă
(Ch. Laugier, Etnografia medicală a Olteniei)
Pastores te invenerunt Sine manibus colligerunt, Sine foco coxerunt, Sine
dentibus comederunt
(din De medicamentis, XXI, 3; şi XXVIII, 16.) si cel românesc:
Ciobănaşii te aflară, Fără mâini te prinseră, Fără foc de fripseră. Fără gură te mănâncă
(Ch. Laugier, Etnografia medicală a Olteniei)
O serie de motive populare româneşti vin
să întregească tabloul asemănărilor dintre expresiile cultuale dacice
cu cele ale colţilor. Este vorba de crucea înscrisă în cerc (considerată
de unii autori ca fiind simbolul Centrului Lumii, este întâlnită şi ca
simbol al Vechilor Curţi domneşti româneşti), spirala înlănţuită, roata
solară (în Maramureş şi Ţara Haţegului), animalele totemice (mistreţul,
cerbul ş.a.), conceptul asupra Marii Treceri din lumea aceasta în
cealaltă, identificarea omului cu plantele, motivul sacrificiului uman
pentru realizarea unui scop înalt. Basme româneşti, cuprinse în
colecţiile româneşti cele mai vechi, conţin motive comune cu cele din
poveştile galeze cuprinse în antologia Mabinogion, care au rămas mai
puţin alterate de literatura franco-normandă, păstrând încă spiritul
celtic. (Galezii din Ţara Galilor, ca şi o mare parte a irlandezilor şi
scoţienilor, sunt urmaşii vechilor celţi care s-au stabilit în aceste
locuri după anul 500 î.e.n., iar singurele monumente ale literaturii
celtice provin de la celţii insulari, adică de la irlandezi şi galezi.)
Putem găsi în lumea poveştilor galeze din Mabinogion omniprezenţa zânelor, care, ca şi în credinţele şi basmele românilor vin de pe Tărâmul Celălalt sau locuiesc acolo. La celţi ,ca şi la daci, trecerea pe Tărâmul Celălalt nu era un motiv de tristeţe întrucât oamenii îşi puteau continua astfel existenţa într-o lume subpământeană, “Ţara de sub pământ” sau “Tărâmul Celălalt”. Nu ştim sigur cum îi ziceau dacii acestui loc al nemuririi, dar ştim că acolo se retrăsese Zalmoxe prin Muntele Ascuns, iar românii i-au zis «Tărâmul Celălalt», «Tărâmul Blajinilor», «Tărâmul Vieţii fără de moarte şi al Tinereţii fără de bătrâneţe», «Nedeia Cetate» sau «Gura de Rai». Celţii vorbeau despre fiinţele fabuloase ale acelui loc tainic, cum ar fi acei câini “de un alb strălucitor, ce te orbea ca zăpada bătută de soare, şi cu urechile roşii; pe măsura strălucirii albului, scânteia şi roşul urechilor lor”. La români avem corespondent Căţelul Pământului, care exact ca la celţi, prin lătratul său strident prevesteşte moartea. Există în credinţa celţilor un moment (numit Walspurgisnacht) când o vizită din (sau în) Paradisul subpământean nu era un lucru neobişnuit. Acest moment corespunde la români Nopţii de Sânziene (noaptea dinspre 24 Iunie), când se “pot deschide cerurile” pentru cei aleşi.
Dragostea pentru eroi şi pentru glia stămoşească este evidenţiată la celţi de prezenţa în limba galeză a cuvântului «hiraeth», care nu poate fi tradus în engleză (limbă oficială în Ţara Galilor), dar care poate fi acoperit în limba română de conceptul dor sau de “iubirea de moşie”.
Deşi originea druidismului este practic învăluită în mister, în mod sigur în antichitate se credea uneori că el îşi are obârşia în sacerdoţiul trac. Acest fapt este ilustrat de afirmaţia unuia dintre părinţii bisericii creştine, anume că druidismul a fost introdus la celţi de către “tracul Zamolxis (Zalmoxe - n.a.) care învăţase [apoi] pe druizi, printre altele şi divinaţiunea prin fişe şi numere” (Origene, în Philosophumena, I, 2 şi 22).
Conform celor mai multe indicii, apropierea dintre spiritualitatea şi cunoştinţele celţilor cu cele ale dacilor se datorează nu unui contact însoţit de schimburi reciproce, ci unei duble iniţieri, atât a celţilor, cât şi a tracilor (şi a dacilor), dintr-o sursă comună. Instituirea sacerdoţiului la cele două mari popoare provine, astfel, din legendara Hyperboreea, despre care vechii greci spuneau că se află în nordul ceţos al Europei şi al Asiei. (Aşa cum s-a întâmplat mai târziu în cazul creştinismul, popoarele creştine au fost creştinate îndeosebi prin misionariatul apostolic, şi nu prin contacte şi împrumuturi reciproce.)
Există surse celte care afirmă faptul că druidismul nu s-a format în interiorul triburilor celtice, ci este de provenienţă exterioară. Aflăm astfel din tradiţia irlandeză că druidismul vine nu de celţi, ci de la Thuâta De Dânann, seminţie preceltică a zeiţei Dana. Ei au construit monumentele megalitice în Irlanda, în legătură cu celelalte popoare de tradiţie celtică. Thuâta De Dânann (tribul Danei) ar fi primit învăţătura druidică în insulele din nordul lumii, în faimoasa Hyperboreea. Chiar învăţăturile grecilor despre un Alt Tărâm, par să provină din Hyperboreea, căci într-un dialog atribuit lui Platon (Axiochos, 11,3) Socrate vorbeşte despre nişte table triunghiulare de aramă, aduse de două fecioare hyperboreene, în care se spune că “după ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce spre un ţinut ascuns de orice vedere” (care ţinut era la vechii greci Regatul subteran numit Hades, în care aveau un loc al lor Fericiţii).
Diodor din Sicilia preciza că Hyperboreea se afla în vecinătatea teritoriilor celţilor, ceea ce poate sugera că cei ce îi cunoşteau direct pe nemuritorii hiperborei, erau celţi; dar am văzut că şi tracii avea legăturile lor cu “ţara de sus” (cum este numită în poveştile populare româneşti), aliniamentul megalitic spre Hyperboreea plecând din Tracia. Thuăta De Dânann, sau Ginta zeiţei Dana, erau un popor misterios care se consideră că i-a precedat imediat pe galezi. “Numele Thuăta, cu consonanţă runică - conchide dl. Marc Questin -, este apropiat de Thiuh, Dumnezeu la hiperborei, regent al Polului şi al insulei Thule. Unul dintre cele mai arhaice texte irlandeze, Lupta Magului Tured, aduce o precizare: «Thuâta De Dânann erau în insulele Nordului Lumii, studiind ştiinţa, magia, druidismul, vrăjitoria şi înţelepciunea, întrecând toţi înţelepţii…»”
În limbajul curent termenul de moş indică un bătrân venerabil, în cel tradiţional el însumează conceptele de Dumnezeu, de strămoş şi de mare Sacerdot.
Relatând una dintre viziunile ei de la Rupi, locul unor vechi sanctuare trace, aceeaşi vizionară Vanga arăta: “Am intrat în casă şi m-am aşezat în mijlocul holului iar ei s-au rânduit în jurul meu. Erau cu toţii bărbaţi în vârstă, mai degrabă bătrâni, îmbrăcaţi în haine strălucitoare. Străluceau atât de puternic, încât holul părea scăldat în lumina soarelui.” Aceşti moşi luminoşi, în afara unor relatări confidenţiale despre viitor, i-au arătat Vangăi că va veni vremea când, pentru a reinstaura echilibrul lumii, vor fi nevoiţi să vorbească cu oamenii. Este remarcabil pe teritoriul României, faptul că geto-dacii au lăsat foarte multe gropi rituale. Acest obicei este străvechi, începând încă din neolitic şi continuând neîntrerupt pe toată durata de existenţă a etnicului geto-dacic. Urmele din aceste gropi au dus la concluzia că getodacii practicau anumite ritualuri religioase însoţite de banchete la care, în apropierea unor focuri se spărgeau vase de lut. Aceste resturi, împreună cu vase de lut întregi şi chiar cu alte obiecte, erau depuse în gropi speciale. Au fost găsite chiar gropi-fântâni cu ceramică de lux. Asemenea gropi de cult se întâlnesc şi în spaţiile ce au fost locuite de celţi, care depuneau în ele diverse ofrande, vase şi obiecte, pentru a comunica cu lumea subpământeană. În primul rând dacii erau cei cei credeau în această lume, deoarece Zalmoxe le promisese nemurirea, el însuşi rctrăgându-se în Muntele Ascuns, într-o locuinţă subpământeană, pentru a deveni Nemuritor.
O străveche datină, foarte importantă la români, Sărbătoarea Moşilor, ne aminteşte de aceste vase sparte ale getodacilor. Moşii sau Sărbătoarea Moşilor sunt o moştenire dacică ce a luat forma unui cult al strămoşilor, “moşii” fiind la români un concept apropiat de acela al zeităţilor tutelare. În unele locuri, bătrânii înşişi sunt cei ce încurajează cultul strămoşilor “moşi”, după cum îşi aminteşte unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani: “Îmi amintesc - spunea el - de un moş din partea mamei, o figură de plăieş înalt, voinic şi grav, care spunea nepoţilor lui: «Măi copii, ce vă rugaţi la icoane, rugaţi-vă la strămoşii noştri morţi să vă ajute, că sunteţi din spiţa lor omenească»”. De fapt, în tradiţia românească Dumnezeu însuşi este numit “Moşul” (Moşul fiind Strămoşul tuturor stămoşilor), iar oamenii sunt legaţi între ei prin “iubirea de moşie”, “moşia” însemnând pământul ce îl locuiesc, dar şi, cu mult mai important, unitatea etno-spirituală în decursul anului se ţineau odinioară mai mulţi “Moşi” (la 19 date calendaristice diferite), care uneori se numeau şi Nedeia, căci sărbătoarea prototipală a daco-românilor, care marchează trecerea anilor este Nedeia, la data de 24 Iunie. Provenienţa celor mai mulţi “Moşi” este cert arhaică, lipsită de influenţe creştine. Astfel sunt: Moşii de Rusalii, Moşii ,de Sânziene, Moşii de Rusitori, Moşii de Sănmedru, Moşii de flori de mărţişor. La anumiţi “Moşi” se reluau străvechi urcări rituale pe munte, cum erau cele pe muntele Găina sau pe muntele Ceahlău. Pe bună dreptate s-a apreciat că urcările pe munte sunt supravieţuiri ale pelerinajelor în Carpaţi, “la schimniciile bătrânilor ktişti (ordin monahal zalmoxian care face parte din categoria pileaţilor, “căciulaţilor” -n.a.), cocoţate pe culmile considerate sfinte de tradiţia dacică”.
La “Moşi”, când se ţineau în Bucureşti, până acum vreo sută de ani, se strângea poporul de peste tot, se încingeau hore uriaşe, se lua masa pe iarba verde şi se bea vin din oale noi. Trebuie remarcat că totul se făcea în cinstea stră-Moşilor, pentru că obiceiul, deşi era o instituţie tradiţională legată de datini imemoriale, se ţinea atunci când, primăvara sau toamna, calendarul ortodox indica Sâmbăta morţilor. Ceea ce ne trimite la gropile rituale ale dacilor, este faptul că participanţii, ce îşi dădeau vasele de lut din mână în mână şi din gură în gură, la un anumit moment dat, după ce se lăsa seara, ca la un semnal, trânteau vasele şi le spărgeau, căci aşa “voia tradiţia locului”. Tot astfel trebuie să fi procedat şi dacii, care apoi adunau cioburile şi le depuneau în gropile lor rituale pentru a ajunge ca ofrande - în spirit -nemuritorilor de sub pământ.
După cum am spus, la români Dumnezeu este identificat cu “Moşul”, care este şi zeu, şi strămoş totemic, şi Mare Preot. Atunci când perpetuă atributele marelui preot, “Moşul” este numit şi Omul Alb, spunându-se că ar fi conducătorul zgriminţeşilor sau al solomonarilor, un tip de sacerdoţi-rătăcitori (continuatori ai ordinului monahal dac al kapnobatai-lor • “cei care merg printre nori” -, despre care relatează Strabon) ce îşi au sediul central ascuns undeva sub munţi, de unde pleacă şi cutreieră satele pentru a verifica moralitatea poporului, starea lui de credincioşenie, procedând asemenea pileaţilor daci, a căror funcţie o continuă. “Mai mare peste zgriminţeşi era Omul Alb -relata o munteancă din munţii Apuseni. Era alb tot, bine. Şi mergea cu vitele şi să-ntâlnea cu oamenii si-i întreba: «Ce aveţi de mâncare? Cum trăiţi? Aveţi oarece mâncare, aveţi oarece hrană acasă? Dacă nu aveţi să-mi spuneţi».
Tot era ca neaua. Tot. Tot bine alb.” Personal am auzit vorbindu-se despre Omul Alb chiar şi la unii munteni din munţii Bucegi, în apropierea muntelui Omu, care apăruse de curând şi prevenise oamenii despre vremurile ce urmau să vină (o iarnă grea şi tulburări în ţară).
Cele mai vechi reprezentări populare româneşti ale “Moşului”-Dumnezeu îl înfăţişează cutreierând în ceruri, îmbrăcat în cojoc, cu căciulă şi opinci ciobăneşti, cu fluier la brâu şi bâtă în mână. îşi are reşedinţa la o stână cocoţată pe crestele înnegurate ale Carpaţilor cereşti (când în muntele Ceahlău, când pe muntele Caraiman, când pe muntele Parâng, când în munţii Apuseni). Însemnele puterii şi domniei lui pastorale în Carpaţii cereşti sânt lumina, soarele, luna şi astrele.
De aceea, în descinderile sale terestre apare încărcat de atribute solare. Fiind conducătorul suprem al conclavului şi cortegiului de Moşi-divini (sau de «sfinţi populari»), el deţine toate elementele şi puterile conducerii universale.
În unele sate de munte din Vrancea, în ceremonialul înmormântării apăreau până nu de mult măştile de moşi.
Mascarea participanţilor la ritual se făcea undeva “în afara satului, pe o culme sau într-o pădure care simbolizează spaţiu., de dincolo de iunie, de unde, pe înserate, veneau ca arătări…”. Treceau înşiruiţi unul după altul pe uliţele satului, în privirile celor ce îi aşteptau.
Călcau încet, în tăcere, auzinduli-se numai pasul pe pământ. Când ajungeau la casa îndoliată băteau ritmic cu bastoanele în poartă şi, fără să aştepte răspunsul, intrau pe rând în curte, înaintând până în faţa unui rug aprins. Aici se prindeau de mâini şi porneau o horă în jurul rugului, cântând astfel:
“Omule-pomule,/ nu te milui,/ nu te jelui;/ bucură-te, bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în cer,/ şi lutul tău/ s-a încurcat/ de unde-a venit/ în vis liniştit./ Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă/ şi voi ceilalţi/ oamenilor-pomilor,/ femei şi bărbaţi;/ beţi şi mâncaţi,/ cântaţi şi jucaţi/ că [...] nu e răpus/ e numai dus, e numai întors/ în lumea ce-o fos…”
Moşii bat apoi cu toiegele în poartă, în uşa prispei şi a casei, în mesele cu pomană, chemându-1 pe mort într-o limbă bolborosită, cu cuvinte neînţelese.
Ciobanului analfabet Petrache Lupu din Maglavit, i-a apărut întâia dată Moşul în mai şi în iunie 1935, în perioada sărbătorii Rusaliilor, acset eveniment schimbându-i întreaga viaţă. Moşul, aşa cum 1-a văzut Petrache Lupu, avea o barbă lungă până la brâu, mustăţi mari, părul alb şi lung până la picioare. Labele picioarelor le avea goale şi ciobanul îi vedea chiar şi unghiile. Când apărea, Moşul se afla la o distanţă de două palme deasupra solului, iar când dispărea era luat de un nor pătrat. în urma lui rămânea un cerc de pământ ars cu diametrul de 2 metri. Cea mai interesantă comunicarea a Moşului, făcută ciobanului, este aceea că “Dacia va redeveni centrul spiritual al lumii”.
Aşa cum bine s-a remarcat din toată activitatea ulterioară a lui Petrache Lupu, după primele apăraţii ale Moşului, când ciobanul începe să predice către lume, el nu propăvăduieşte credinţa creştină, nu vorbeşte despre Sfânta Treime sau despre Mântuitor, ci despre un Moş-Dumnezeu, asemeni acelor sfinţi-vrăjitori populari, numiţi solomonari, care sunt mai degrabă interesaţi de o moralitate aproape materială, legată strict de pedepse naturale: foamete, ploi, dezastre, asupra poporului păcătos, şi nu de conceptul creştin al pedepsei veşnice sau al mântuirii sufletului. “Dacă ne pocăim, [Moşul] ne dă sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb…” spunea în acest sens Petrache Lupu.
Mulţi dintre cei ce l-au însoţit pe ciobanul predicator în acea perioadă, vedeau o flacără ca de foc în jurul trupului său.În urma investirii lui spirituale de către Moş, Petrache Lupu citeşte gândurile celorlaţi şi le cunoaşte trecutul, prevesteşte apropierea războiului (care într-adevăr avea să se declanşeze peste 4-5 ani) şi a altor necazuri pentru popor.
Băgându-şi mâna în foc, ea nu i-a ars deloc, iar cu altă ocazie, aflădu-se în fruntea unei procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a mers cu o lumânare aprinsă în bătaia puternică a vântului, fără ca aceasta să se stingă.
Într-o altă împrejurare, s-a rugat de Moş şi ploaia a fost îndepărtată de la locul unde avuseseră loc arătări ale Moşului, şi unde în acel moment se afla o mare mulţime de oameni.
Cea mai populară activitate a ciobanului de la Maglavit consta însă într-un fel de spovedanii publice ale miilor de oameni care veneau la locul apariţiilor Moşului pentru a se vindeca de tot felul de boli. În acel loc, numit “La Buturugă”, se aflau nişte copaci, plopi şi sălcii, din ale căror ramuri uscate izvorau în chip minunat picături de apă tămăduitoare, ce erau bune pentru orice durere şi suferinţă. Fiecare pelerin ţinea mâna să culeagă măcar trei picături, numai că picăturile se îndeseau sau se răreau după mâna care stătea întinsă, după faptele celui care le cerşea. “Unii iau câteva picături, alţii nimic - relata un martor ocular. Zeci şi sute de mii de suflete se perindă pe sub plută pentru picătura făcătoare de minuni. Un surd se pleacă pentru a primi picătura drept în ureche. Şi îndată murmură: încep să aud. Doamne, aud. Un orb se spală pe ochi cu această picătură şi vederea îi revine. Lucruri care te uimesc şi te înfricoşează”.
“Creştini mulţi - relata un preot -, grupaţi în jurul lor (al sălciilor vindecătoare), aşteaptă să le picure în sticle, în ochi, în urechi sau pe câte o rană, câteva picături din această apă binecuvântată[...] Pe aceste locuri, poporul îşi mărturiseşte cu îndrăzneală păcatul şi lăcrimând aşteaptă iertare. Aceste sălcii plângătoare au auzit multe inimi suspinând şi multe suflete oftând din greu. În faţa lor, poporul s-a mărturisit deschis. Sunt cazuri unde s-a aşteptat ore întregi şi n-a curs nici măcar o singură picătură, în timp ce la alţii au curs ca la comandă, repede şi frumos, zeci de picături.” O altă faţă bisericească consemna, la rându-i: “Dintr-o cracă uscată ca un ciot care părea o mână de om având lipsă laba, picura ca şi o lacrimă din ochiul omului, picături de apă limpede ca cristalul[...] Am privit o vreme şi am văzut cu mirare cum unora le picura în palmă mai repede, pe când altora mai încet şi chiar cu greutate… îţi dădea impresia că picătura sfântă cântăreşte mai întâi de meriţi sau nu să te împărtăşeşti de puterea ei miraculoasă.”
Importanţa socială a predicilor ciobanului de la Maglavit, care din îndemnul Moşului cerea românilor să se lase de hoţii, de bogăţii şi de vrăjmăşii, a fost înregistrată de ziarele vremii, care constatau că “lumea s-a lăsat într-o mare măsură de bătăi şi de omoruri, s-au împuţinat judecăţile şi o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”. Atunci când vine în capitala ţării, la Bucureşti, în anul 1938, Petrache Lupu se opreşte în parohia Bisericii Oborului Vechi, lângă Calea Moşilor, deci în acel loc al oraşului unde se celebra Sărbătoarea Moşilor (sub numele de Târgul Moşilor), iar celor ce îi sărutau mâna le spunea: Fraţilor, nu mie îmi sărutaţi mâna, ci Moşului!.
Petrache Lupu a fost cel mai celebru ţăran căruia i s-a arătat Moşul, dar el nu a fost singurul. Astfel, în 1928 el i-a apărut văcarului Bănică Doleanu din satul Cassota - Buzău, ca un moş cu pletele şi barba albă. în urma apariţiei Moşului, la trei zile, s-a arătat pe cer un glob de foc, care a fost văzut de multă lume, şi care a căzut făcând o groapă în pământ.
Moşul din tradiţiile populare româneşti putem conchide că este atât imaginea Dumnezeului dacilor, cât şi a Marelui lor Preot, fiind patronul spiritual al sacerdoţilor populari,zgriminţeşii sau solomonarii, care până nu de mult impuneau respectul absolut în satele de munte din Carpaţi.
Vom mai aminti, în treacăt, câteva din apariţiile mai remarcabile ale unui Moş\ Astfel, în vara anului 1784, unui ţăran din satul Chitid i-a fost indicat de către un Moş necunoscut un loc anumit în munţii Grădistei Muncelului (munţii în care se află Sarmizegetusa, vechea capitală a regatului dac). Ulterior în acest loc au fost găsite comori îngropate de către daci. Peste timp, în secolul nostru, un ţăran de lângă Ştefăncşti-Muntenia a întâlnit, într-o noapte de vineri, pe timp de viscol, un bătrân cu faţa luminoasă (”cuprinsă ca de o flacără”) care i-o ordonat să sape o fântână în locul în care s-au întâlnit.
în anul 1938, într-o casă din comuna Gura Vulcanii (judeţul Dâmboviţa) a intrat un Moş cu o barbă mare şi albă, cu o icoană pe piept, îmbrăcat în haine strălucitoare şi ale cărui picioare nu atingeau pământul. În acel loc s-au făcut vindecări şi, peste ani, în aceeaşi casă s-a născut Daniela Tudose (care locuieşte actualmente în Bucureşti) şi care poate fi considerată ca “cea mai eficace şi echilibrată bioterapeută din România, în prezent, dotată şi cu posibilităţi de premoniţie”.
În general, s-a remarcat că apariţia moşilor a fost însoţita sau facilitată de fenomene de tip OZN (de la obiectele aeriene clasice şi până la perdelele de lumină orbitoare). Vom mai reda un caz, de dată recentă, în care este evident fenomenul OZN. Primarul oraşului Brad (din munţii Bucegi), domnul căpitan P.F., relata în anul 1990 că, în urmă cu câţiva ani, mergând cu motocicleta spre o tabără de vară militară situată în zona Murgaşu, din apropierea muntelui Găina, a întâlnit în drumul său un moş îmbrăcat în haine curate dar peticite, cu ochii albaştrii, venind pe drum spre vale, adică în sens invers deplasării domnului căpitan, care urca. Stând de vorbă cu moşul, a aflat că acesta se îndrepta (sau dorea să se îndrepte) înspre acelaşi loc, adică înapoia sa, spre tabăra militară. S-au despărţit, deşi d-nul căpitan 1-a poftit să îl ducă cu motocicleta în locul spre care se îndreptau de fapt amândoi. Mergând încă multă vreme cu motocicleta spre tabără, care se afla la o mare distanţă, în vârf de munte, dl. P. F. ajunge la tabără fără ca pe unicul drum să fi fost depăşit de vreun alt vehicul. Cu toate acestea îl găseşte acolo pe moşul pe care îl întâlnise pe drum. Acesta ajunsese acolo de mai multă vreme, înaintea sa. După ce a stat de vorbă aproape o oră cu bătrânul, căpitanul i-a propus acestuia să rămână pestei noapte în tabără, deoarece se înnoptase. Moşul a refuzat din nou şi a plecat de unul singur, prin beznă, spre vale. După câtva timp însă, militarii din tabără au apreciat că moşul ar putea fi îni pericol, că i s-ar putea întâmpla ceva noaptea şi, în consecinţă, au plecat cu o maşină să îl caute. Nu l-au mai găsit, în schimb au dat peste un cioban speriat, care văzuse de curând un obiect zburător de formă elipsoidală ce emana o lumină portocalie, şi care zburase peste Piatra Buzului îndreptându-se spre muntele Găina. (După doi ani de la această întâmplare, acelaşi căpitan P.F. aflându-se în oraşul Câmpulung Muscel, pentru un raliu de coastă, s-a întâlnit cu un moş foarte asemănător cu cel din muntele Găina, îmbrăcat în haine lungi, şi care 1-a avertizat să se ferească de un accident care i se va întâmpla cât decurând. Căpitanul a pierdut ora fixată pentru start iar cel ce a plecat în locul său a suferit accidentul prevestit.)
Putem găsi în lumea poveştilor galeze din Mabinogion omniprezenţa zânelor, care, ca şi în credinţele şi basmele românilor vin de pe Tărâmul Celălalt sau locuiesc acolo. La celţi ,ca şi la daci, trecerea pe Tărâmul Celălalt nu era un motiv de tristeţe întrucât oamenii îşi puteau continua astfel existenţa într-o lume subpământeană, “Ţara de sub pământ” sau “Tărâmul Celălalt”. Nu ştim sigur cum îi ziceau dacii acestui loc al nemuririi, dar ştim că acolo se retrăsese Zalmoxe prin Muntele Ascuns, iar românii i-au zis «Tărâmul Celălalt», «Tărâmul Blajinilor», «Tărâmul Vieţii fără de moarte şi al Tinereţii fără de bătrâneţe», «Nedeia Cetate» sau «Gura de Rai». Celţii vorbeau despre fiinţele fabuloase ale acelui loc tainic, cum ar fi acei câini “de un alb strălucitor, ce te orbea ca zăpada bătută de soare, şi cu urechile roşii; pe măsura strălucirii albului, scânteia şi roşul urechilor lor”. La români avem corespondent Căţelul Pământului, care exact ca la celţi, prin lătratul său strident prevesteşte moartea. Există în credinţa celţilor un moment (numit Walspurgisnacht) când o vizită din (sau în) Paradisul subpământean nu era un lucru neobişnuit. Acest moment corespunde la români Nopţii de Sânziene (noaptea dinspre 24 Iunie), când se “pot deschide cerurile” pentru cei aleşi.
Dragostea pentru eroi şi pentru glia stămoşească este evidenţiată la celţi de prezenţa în limba galeză a cuvântului «hiraeth», care nu poate fi tradus în engleză (limbă oficială în Ţara Galilor), dar care poate fi acoperit în limba română de conceptul dor sau de “iubirea de moşie”.
Deşi originea druidismului este practic învăluită în mister, în mod sigur în antichitate se credea uneori că el îşi are obârşia în sacerdoţiul trac. Acest fapt este ilustrat de afirmaţia unuia dintre părinţii bisericii creştine, anume că druidismul a fost introdus la celţi de către “tracul Zamolxis (Zalmoxe - n.a.) care învăţase [apoi] pe druizi, printre altele şi divinaţiunea prin fişe şi numere” (Origene, în Philosophumena, I, 2 şi 22).
Conform celor mai multe indicii, apropierea dintre spiritualitatea şi cunoştinţele celţilor cu cele ale dacilor se datorează nu unui contact însoţit de schimburi reciproce, ci unei duble iniţieri, atât a celţilor, cât şi a tracilor (şi a dacilor), dintr-o sursă comună. Instituirea sacerdoţiului la cele două mari popoare provine, astfel, din legendara Hyperboreea, despre care vechii greci spuneau că se află în nordul ceţos al Europei şi al Asiei. (Aşa cum s-a întâmplat mai târziu în cazul creştinismul, popoarele creştine au fost creştinate îndeosebi prin misionariatul apostolic, şi nu prin contacte şi împrumuturi reciproce.)
Există surse celte care afirmă faptul că druidismul nu s-a format în interiorul triburilor celtice, ci este de provenienţă exterioară. Aflăm astfel din tradiţia irlandeză că druidismul vine nu de celţi, ci de la Thuâta De Dânann, seminţie preceltică a zeiţei Dana. Ei au construit monumentele megalitice în Irlanda, în legătură cu celelalte popoare de tradiţie celtică. Thuâta De Dânann (tribul Danei) ar fi primit învăţătura druidică în insulele din nordul lumii, în faimoasa Hyperboreea. Chiar învăţăturile grecilor despre un Alt Tărâm, par să provină din Hyperboreea, căci într-un dialog atribuit lui Platon (Axiochos, 11,3) Socrate vorbeşte despre nişte table triunghiulare de aramă, aduse de două fecioare hyperboreene, în care se spune că “după ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce spre un ţinut ascuns de orice vedere” (care ţinut era la vechii greci Regatul subteran numit Hades, în care aveau un loc al lor Fericiţii).
Diodor din Sicilia preciza că Hyperboreea se afla în vecinătatea teritoriilor celţilor, ceea ce poate sugera că cei ce îi cunoşteau direct pe nemuritorii hiperborei, erau celţi; dar am văzut că şi tracii avea legăturile lor cu “ţara de sus” (cum este numită în poveştile populare româneşti), aliniamentul megalitic spre Hyperboreea plecând din Tracia. Thuăta De Dânann, sau Ginta zeiţei Dana, erau un popor misterios care se consideră că i-a precedat imediat pe galezi. “Numele Thuăta, cu consonanţă runică - conchide dl. Marc Questin -, este apropiat de Thiuh, Dumnezeu la hiperborei, regent al Polului şi al insulei Thule. Unul dintre cele mai arhaice texte irlandeze, Lupta Magului Tured, aduce o precizare: «Thuâta De Dânann erau în insulele Nordului Lumii, studiind ştiinţa, magia, druidismul, vrăjitoria şi înţelepciunea, întrecând toţi înţelepţii…»”
În limbajul curent termenul de moş indică un bătrân venerabil, în cel tradiţional el însumează conceptele de Dumnezeu, de strămoş şi de mare Sacerdot.
Relatând una dintre viziunile ei de la Rupi, locul unor vechi sanctuare trace, aceeaşi vizionară Vanga arăta: “Am intrat în casă şi m-am aşezat în mijlocul holului iar ei s-au rânduit în jurul meu. Erau cu toţii bărbaţi în vârstă, mai degrabă bătrâni, îmbrăcaţi în haine strălucitoare. Străluceau atât de puternic, încât holul părea scăldat în lumina soarelui.” Aceşti moşi luminoşi, în afara unor relatări confidenţiale despre viitor, i-au arătat Vangăi că va veni vremea când, pentru a reinstaura echilibrul lumii, vor fi nevoiţi să vorbească cu oamenii. Este remarcabil pe teritoriul României, faptul că geto-dacii au lăsat foarte multe gropi rituale. Acest obicei este străvechi, începând încă din neolitic şi continuând neîntrerupt pe toată durata de existenţă a etnicului geto-dacic. Urmele din aceste gropi au dus la concluzia că getodacii practicau anumite ritualuri religioase însoţite de banchete la care, în apropierea unor focuri se spărgeau vase de lut. Aceste resturi, împreună cu vase de lut întregi şi chiar cu alte obiecte, erau depuse în gropi speciale. Au fost găsite chiar gropi-fântâni cu ceramică de lux. Asemenea gropi de cult se întâlnesc şi în spaţiile ce au fost locuite de celţi, care depuneau în ele diverse ofrande, vase şi obiecte, pentru a comunica cu lumea subpământeană. În primul rând dacii erau cei cei credeau în această lume, deoarece Zalmoxe le promisese nemurirea, el însuşi rctrăgându-se în Muntele Ascuns, într-o locuinţă subpământeană, pentru a deveni Nemuritor.
O străveche datină, foarte importantă la români, Sărbătoarea Moşilor, ne aminteşte de aceste vase sparte ale getodacilor. Moşii sau Sărbătoarea Moşilor sunt o moştenire dacică ce a luat forma unui cult al strămoşilor, “moşii” fiind la români un concept apropiat de acela al zeităţilor tutelare. În unele locuri, bătrânii înşişi sunt cei ce încurajează cultul strămoşilor “moşi”, după cum îşi aminteşte unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani: “Îmi amintesc - spunea el - de un moş din partea mamei, o figură de plăieş înalt, voinic şi grav, care spunea nepoţilor lui: «Măi copii, ce vă rugaţi la icoane, rugaţi-vă la strămoşii noştri morţi să vă ajute, că sunteţi din spiţa lor omenească»”. De fapt, în tradiţia românească Dumnezeu însuşi este numit “Moşul” (Moşul fiind Strămoşul tuturor stămoşilor), iar oamenii sunt legaţi între ei prin “iubirea de moşie”, “moşia” însemnând pământul ce îl locuiesc, dar şi, cu mult mai important, unitatea etno-spirituală în decursul anului se ţineau odinioară mai mulţi “Moşi” (la 19 date calendaristice diferite), care uneori se numeau şi Nedeia, căci sărbătoarea prototipală a daco-românilor, care marchează trecerea anilor este Nedeia, la data de 24 Iunie. Provenienţa celor mai mulţi “Moşi” este cert arhaică, lipsită de influenţe creştine. Astfel sunt: Moşii de Rusalii, Moşii ,de Sânziene, Moşii de Rusitori, Moşii de Sănmedru, Moşii de flori de mărţişor. La anumiţi “Moşi” se reluau străvechi urcări rituale pe munte, cum erau cele pe muntele Găina sau pe muntele Ceahlău. Pe bună dreptate s-a apreciat că urcările pe munte sunt supravieţuiri ale pelerinajelor în Carpaţi, “la schimniciile bătrânilor ktişti (ordin monahal zalmoxian care face parte din categoria pileaţilor, “căciulaţilor” -n.a.), cocoţate pe culmile considerate sfinte de tradiţia dacică”.
La “Moşi”, când se ţineau în Bucureşti, până acum vreo sută de ani, se strângea poporul de peste tot, se încingeau hore uriaşe, se lua masa pe iarba verde şi se bea vin din oale noi. Trebuie remarcat că totul se făcea în cinstea stră-Moşilor, pentru că obiceiul, deşi era o instituţie tradiţională legată de datini imemoriale, se ţinea atunci când, primăvara sau toamna, calendarul ortodox indica Sâmbăta morţilor. Ceea ce ne trimite la gropile rituale ale dacilor, este faptul că participanţii, ce îşi dădeau vasele de lut din mână în mână şi din gură în gură, la un anumit moment dat, după ce se lăsa seara, ca la un semnal, trânteau vasele şi le spărgeau, căci aşa “voia tradiţia locului”. Tot astfel trebuie să fi procedat şi dacii, care apoi adunau cioburile şi le depuneau în gropile lor rituale pentru a ajunge ca ofrande - în spirit -nemuritorilor de sub pământ.
După cum am spus, la români Dumnezeu este identificat cu “Moşul”, care este şi zeu, şi strămoş totemic, şi Mare Preot. Atunci când perpetuă atributele marelui preot, “Moşul” este numit şi Omul Alb, spunându-se că ar fi conducătorul zgriminţeşilor sau al solomonarilor, un tip de sacerdoţi-rătăcitori (continuatori ai ordinului monahal dac al kapnobatai-lor • “cei care merg printre nori” -, despre care relatează Strabon) ce îşi au sediul central ascuns undeva sub munţi, de unde pleacă şi cutreieră satele pentru a verifica moralitatea poporului, starea lui de credincioşenie, procedând asemenea pileaţilor daci, a căror funcţie o continuă. “Mai mare peste zgriminţeşi era Omul Alb -relata o munteancă din munţii Apuseni. Era alb tot, bine. Şi mergea cu vitele şi să-ntâlnea cu oamenii si-i întreba: «Ce aveţi de mâncare? Cum trăiţi? Aveţi oarece mâncare, aveţi oarece hrană acasă? Dacă nu aveţi să-mi spuneţi».
Tot era ca neaua. Tot. Tot bine alb.” Personal am auzit vorbindu-se despre Omul Alb chiar şi la unii munteni din munţii Bucegi, în apropierea muntelui Omu, care apăruse de curând şi prevenise oamenii despre vremurile ce urmau să vină (o iarnă grea şi tulburări în ţară).
Cele mai vechi reprezentări populare româneşti ale “Moşului”-Dumnezeu îl înfăţişează cutreierând în ceruri, îmbrăcat în cojoc, cu căciulă şi opinci ciobăneşti, cu fluier la brâu şi bâtă în mână. îşi are reşedinţa la o stână cocoţată pe crestele înnegurate ale Carpaţilor cereşti (când în muntele Ceahlău, când pe muntele Caraiman, când pe muntele Parâng, când în munţii Apuseni). Însemnele puterii şi domniei lui pastorale în Carpaţii cereşti sânt lumina, soarele, luna şi astrele.
De aceea, în descinderile sale terestre apare încărcat de atribute solare. Fiind conducătorul suprem al conclavului şi cortegiului de Moşi-divini (sau de «sfinţi populari»), el deţine toate elementele şi puterile conducerii universale.
În unele sate de munte din Vrancea, în ceremonialul înmormântării apăreau până nu de mult măştile de moşi.
Mascarea participanţilor la ritual se făcea undeva “în afara satului, pe o culme sau într-o pădure care simbolizează spaţiu., de dincolo de iunie, de unde, pe înserate, veneau ca arătări…”. Treceau înşiruiţi unul după altul pe uliţele satului, în privirile celor ce îi aşteptau.
Călcau încet, în tăcere, auzinduli-se numai pasul pe pământ. Când ajungeau la casa îndoliată băteau ritmic cu bastoanele în poartă şi, fără să aştepte răspunsul, intrau pe rând în curte, înaintând până în faţa unui rug aprins. Aici se prindeau de mâini şi porneau o horă în jurul rugului, cântând astfel:
“Omule-pomule,/ nu te milui,/ nu te jelui;/ bucură-te, bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în cer,/ şi lutul tău/ s-a încurcat/ de unde-a venit/ în vis liniştit./ Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă/ şi voi ceilalţi/ oamenilor-pomilor,/ femei şi bărbaţi;/ beţi şi mâncaţi,/ cântaţi şi jucaţi/ că [...] nu e răpus/ e numai dus, e numai întors/ în lumea ce-o fos…”
Moşii bat apoi cu toiegele în poartă, în uşa prispei şi a casei, în mesele cu pomană, chemându-1 pe mort într-o limbă bolborosită, cu cuvinte neînţelese.
Ciobanului analfabet Petrache Lupu din Maglavit, i-a apărut întâia dată Moşul în mai şi în iunie 1935, în perioada sărbătorii Rusaliilor, acset eveniment schimbându-i întreaga viaţă. Moşul, aşa cum 1-a văzut Petrache Lupu, avea o barbă lungă până la brâu, mustăţi mari, părul alb şi lung până la picioare. Labele picioarelor le avea goale şi ciobanul îi vedea chiar şi unghiile. Când apărea, Moşul se afla la o distanţă de două palme deasupra solului, iar când dispărea era luat de un nor pătrat. în urma lui rămânea un cerc de pământ ars cu diametrul de 2 metri. Cea mai interesantă comunicarea a Moşului, făcută ciobanului, este aceea că “Dacia va redeveni centrul spiritual al lumii”.
Aşa cum bine s-a remarcat din toată activitatea ulterioară a lui Petrache Lupu, după primele apăraţii ale Moşului, când ciobanul începe să predice către lume, el nu propăvăduieşte credinţa creştină, nu vorbeşte despre Sfânta Treime sau despre Mântuitor, ci despre un Moş-Dumnezeu, asemeni acelor sfinţi-vrăjitori populari, numiţi solomonari, care sunt mai degrabă interesaţi de o moralitate aproape materială, legată strict de pedepse naturale: foamete, ploi, dezastre, asupra poporului păcătos, şi nu de conceptul creştin al pedepsei veşnice sau al mântuirii sufletului. “Dacă ne pocăim, [Moşul] ne dă sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb…” spunea în acest sens Petrache Lupu.
Mulţi dintre cei ce l-au însoţit pe ciobanul predicator în acea perioadă, vedeau o flacără ca de foc în jurul trupului său.În urma investirii lui spirituale de către Moş, Petrache Lupu citeşte gândurile celorlaţi şi le cunoaşte trecutul, prevesteşte apropierea războiului (care într-adevăr avea să se declanşeze peste 4-5 ani) şi a altor necazuri pentru popor.
Băgându-şi mâna în foc, ea nu i-a ars deloc, iar cu altă ocazie, aflădu-se în fruntea unei procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a mers cu o lumânare aprinsă în bătaia puternică a vântului, fără ca aceasta să se stingă.
Într-o altă împrejurare, s-a rugat de Moş şi ploaia a fost îndepărtată de la locul unde avuseseră loc arătări ale Moşului, şi unde în acel moment se afla o mare mulţime de oameni.
Cea mai populară activitate a ciobanului de la Maglavit consta însă într-un fel de spovedanii publice ale miilor de oameni care veneau la locul apariţiilor Moşului pentru a se vindeca de tot felul de boli. În acel loc, numit “La Buturugă”, se aflau nişte copaci, plopi şi sălcii, din ale căror ramuri uscate izvorau în chip minunat picături de apă tămăduitoare, ce erau bune pentru orice durere şi suferinţă. Fiecare pelerin ţinea mâna să culeagă măcar trei picături, numai că picăturile se îndeseau sau se răreau după mâna care stătea întinsă, după faptele celui care le cerşea. “Unii iau câteva picături, alţii nimic - relata un martor ocular. Zeci şi sute de mii de suflete se perindă pe sub plută pentru picătura făcătoare de minuni. Un surd se pleacă pentru a primi picătura drept în ureche. Şi îndată murmură: încep să aud. Doamne, aud. Un orb se spală pe ochi cu această picătură şi vederea îi revine. Lucruri care te uimesc şi te înfricoşează”.
“Creştini mulţi - relata un preot -, grupaţi în jurul lor (al sălciilor vindecătoare), aşteaptă să le picure în sticle, în ochi, în urechi sau pe câte o rană, câteva picături din această apă binecuvântată[...] Pe aceste locuri, poporul îşi mărturiseşte cu îndrăzneală păcatul şi lăcrimând aşteaptă iertare. Aceste sălcii plângătoare au auzit multe inimi suspinând şi multe suflete oftând din greu. În faţa lor, poporul s-a mărturisit deschis. Sunt cazuri unde s-a aşteptat ore întregi şi n-a curs nici măcar o singură picătură, în timp ce la alţii au curs ca la comandă, repede şi frumos, zeci de picături.” O altă faţă bisericească consemna, la rându-i: “Dintr-o cracă uscată ca un ciot care părea o mână de om având lipsă laba, picura ca şi o lacrimă din ochiul omului, picături de apă limpede ca cristalul[...] Am privit o vreme şi am văzut cu mirare cum unora le picura în palmă mai repede, pe când altora mai încet şi chiar cu greutate… îţi dădea impresia că picătura sfântă cântăreşte mai întâi de meriţi sau nu să te împărtăşeşti de puterea ei miraculoasă.”
Importanţa socială a predicilor ciobanului de la Maglavit, care din îndemnul Moşului cerea românilor să se lase de hoţii, de bogăţii şi de vrăjmăşii, a fost înregistrată de ziarele vremii, care constatau că “lumea s-a lăsat într-o mare măsură de bătăi şi de omoruri, s-au împuţinat judecăţile şi o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”. Atunci când vine în capitala ţării, la Bucureşti, în anul 1938, Petrache Lupu se opreşte în parohia Bisericii Oborului Vechi, lângă Calea Moşilor, deci în acel loc al oraşului unde se celebra Sărbătoarea Moşilor (sub numele de Târgul Moşilor), iar celor ce îi sărutau mâna le spunea: Fraţilor, nu mie îmi sărutaţi mâna, ci Moşului!.
Petrache Lupu a fost cel mai celebru ţăran căruia i s-a arătat Moşul, dar el nu a fost singurul. Astfel, în 1928 el i-a apărut văcarului Bănică Doleanu din satul Cassota - Buzău, ca un moş cu pletele şi barba albă. în urma apariţiei Moşului, la trei zile, s-a arătat pe cer un glob de foc, care a fost văzut de multă lume, şi care a căzut făcând o groapă în pământ.
Moşul din tradiţiile populare româneşti putem conchide că este atât imaginea Dumnezeului dacilor, cât şi a Marelui lor Preot, fiind patronul spiritual al sacerdoţilor populari,zgriminţeşii sau solomonarii, care până nu de mult impuneau respectul absolut în satele de munte din Carpaţi.
Vom mai aminti, în treacăt, câteva din apariţiile mai remarcabile ale unui Moş\ Astfel, în vara anului 1784, unui ţăran din satul Chitid i-a fost indicat de către un Moş necunoscut un loc anumit în munţii Grădistei Muncelului (munţii în care se află Sarmizegetusa, vechea capitală a regatului dac). Ulterior în acest loc au fost găsite comori îngropate de către daci. Peste timp, în secolul nostru, un ţăran de lângă Ştefăncşti-Muntenia a întâlnit, într-o noapte de vineri, pe timp de viscol, un bătrân cu faţa luminoasă (”cuprinsă ca de o flacără”) care i-o ordonat să sape o fântână în locul în care s-au întâlnit.
în anul 1938, într-o casă din comuna Gura Vulcanii (judeţul Dâmboviţa) a intrat un Moş cu o barbă mare şi albă, cu o icoană pe piept, îmbrăcat în haine strălucitoare şi ale cărui picioare nu atingeau pământul. În acel loc s-au făcut vindecări şi, peste ani, în aceeaşi casă s-a născut Daniela Tudose (care locuieşte actualmente în Bucureşti) şi care poate fi considerată ca “cea mai eficace şi echilibrată bioterapeută din România, în prezent, dotată şi cu posibilităţi de premoniţie”.
În general, s-a remarcat că apariţia moşilor a fost însoţita sau facilitată de fenomene de tip OZN (de la obiectele aeriene clasice şi până la perdelele de lumină orbitoare). Vom mai reda un caz, de dată recentă, în care este evident fenomenul OZN. Primarul oraşului Brad (din munţii Bucegi), domnul căpitan P.F., relata în anul 1990 că, în urmă cu câţiva ani, mergând cu motocicleta spre o tabără de vară militară situată în zona Murgaşu, din apropierea muntelui Găina, a întâlnit în drumul său un moş îmbrăcat în haine curate dar peticite, cu ochii albaştrii, venind pe drum spre vale, adică în sens invers deplasării domnului căpitan, care urca. Stând de vorbă cu moşul, a aflat că acesta se îndrepta (sau dorea să se îndrepte) înspre acelaşi loc, adică înapoia sa, spre tabăra militară. S-au despărţit, deşi d-nul căpitan 1-a poftit să îl ducă cu motocicleta în locul spre care se îndreptau de fapt amândoi. Mergând încă multă vreme cu motocicleta spre tabără, care se afla la o mare distanţă, în vârf de munte, dl. P. F. ajunge la tabără fără ca pe unicul drum să fi fost depăşit de vreun alt vehicul. Cu toate acestea îl găseşte acolo pe moşul pe care îl întâlnise pe drum. Acesta ajunsese acolo de mai multă vreme, înaintea sa. După ce a stat de vorbă aproape o oră cu bătrânul, căpitanul i-a propus acestuia să rămână pestei noapte în tabără, deoarece se înnoptase. Moşul a refuzat din nou şi a plecat de unul singur, prin beznă, spre vale. După câtva timp însă, militarii din tabără au apreciat că moşul ar putea fi îni pericol, că i s-ar putea întâmpla ceva noaptea şi, în consecinţă, au plecat cu o maşină să îl caute. Nu l-au mai găsit, în schimb au dat peste un cioban speriat, care văzuse de curând un obiect zburător de formă elipsoidală ce emana o lumină portocalie, şi care zburase peste Piatra Buzului îndreptându-se spre muntele Găina. (După doi ani de la această întâmplare, acelaşi căpitan P.F. aflându-se în oraşul Câmpulung Muscel, pentru un raliu de coastă, s-a întâlnit cu un moş foarte asemănător cu cel din muntele Găina, îmbrăcat în haine lungi, şi care 1-a avertizat să se ferească de un accident care i se va întâmpla cât decurând. Căpitanul a pierdut ora fixată pentru start iar cel ce a plecat în locul său a suferit accidentul prevestit.)
( Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.