MIORIȚA NEMURITOARE

http://hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro/2012_05_01_archive.html

MIORIȚA NEMURITOARE

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,

Unu-i ungurean

Şi unu-i vrâncean.

Iar cel ungurean

Şi cu ce-l vrâncean,

Mări, se vorbiră,

Ei se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan,

Că-i mai ortoman

Ş-are oi mai multe,

Mândre şi cornute,

Şi cai învăţaţi,

Şi câni mai bărbaţi,

Dar cea mioriţă,

Cu lână plăviţă,

De trei zile-ncoace

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,

Laie bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ţi mai tace!

Ori iarba nu-ţi place,

Ori eşti bolnăvioară,

Drăguţă mioară?

- Drăguţule bace,

Dă-ţi oile-ncoace,

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi

Şi umbră de voi.

Stăpâne, stăpâne,

Îţi cheamă ş-un câine,

Cel mai bărbătesc

Şi cel mai frăţesc,

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Şi cu cel vrâncean!

- Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană,

şi de-a fi să mor

în câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aice, pe-aproape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

Să-mi aud cânii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraş de fag,

Mult zice cu drag;

Fluieraş de os,

Mult zice duios;

Fluieraş de soc,

Mult zice cu foc!

Vântul, când a bate,

Prin ele-a răzbate

Ş-oile s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

Iar tu de omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa.

Brazi şi paltinaşi

I-am avut nuntaşi,

Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuţă bătrână,

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe câmpi alergând,

Pe toţi întrebând

Şi la toţi zicând:

"Cine-a cunoscut,

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel,

Tras printr-un inel?

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Musteţioara lui,

Spicul grâului;

Perişorul lui,

Peana corbului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului?"

Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea

Şi-i spune curat

Că m-am însurat

Cu-o fată de crai,

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuţă

Să nu spui, drăguţă,

Că la nunta mea

A căzut o stea,

C-am avut nuntaşi

Brazi şi paltinaşi,

Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii!

O cultură “…nu se poate decide unde se duce, dacă nu știe mai întâi de unde vine”. Conştiinţa istorică a unui popor, sentimentul misiunii sale în lume, aceştia sunt factorii de care depinde mărirea sau căderea lui. Conştiinţa istorică a poporului român se identifică cu viața pastorală.
Miorița, creație populară specific românească, dovadă a geniului artistic al poporului român, nefiind cunoscută la alte popoare, apare zamislită pe plaiurile dintre Carpați, Dunăre și Mare, în peste 1500 de variante. Miorița este rezultatul unui proces de creație secular, o sinteză a experienței de viață și mentalității poporului român, este ADN-ul, coloana vertebrală a spiritualității neamului nostru. Mioriţa a fost interpretată în fel și chip; că aparţine genului epic, liric sau dramatic; că-i baladă, tragedie, fapt istoric sau colindă. Deși cei mai mulţi o numesc baladă, există și aici probleme, în general reproşându-se că Românul prea primeşte cu „seninătate” moartea.
Cercetătorii recunosc, constituirea românilor ca popor a fost generată în mare măsură de tradiţiile păstoreşti. Din perspectivă antropologică, transhumanţa este esenţa acestora.
Pentru Alecu Russo, autorul baladelor nu putea fi altcineva decât „po­porul însuși, poporul întreg”, iar Vasile Alecsandri, cu aceeași înflăcărare și credință profund sinceră, afirmă că suntem o nație de poeți și dintre toate „giuvaerele” făurite, Miorița era cea mai strălucitoare.
Prezintă comuniunea dintre om-natură și o întreagă filosofie a vieții și a morții.
Mircea Eliade constată că ideea de reintegrare în Cosmos, prin moarte, este evidentă în Miorița, baladă cu origini ritual-funerare: Prezența morții în centrul spiritualitații românești nu înseamnă însă o viziune pesimistă a lumii, o rarefiere a debitului vital, o deficiență psihică, Moartea în Miorița este o calmă reîntoarcere lângă ai săi. Românul nu caută moartea, n-o dorește, dar nici nu se teme de ea. Credința în soartă, în ce ți-e scris, este o trăsătură caracteristică acestui popor.
Alegoria Morţii ca Nuntă cosmică este foarte revelatoare, după motivul popular al căderii stelei, ca semn funerar, melancolic, se desfășoară o nuntă feerică, într-un cadru natural metaforizat, din care nu lipsesc personificările, viziunea hiperbolică; și, de aici, cele două idei dominante în "Miorița": dragostea de natură și seninatatea în fața morții, înțeleasă ca o cale de reîntoarcere în natură, ca o ridicare la condiția ei. Acest ritual al păstorului mioritic se păstrează cu sfințenie și astăzi, cei care mor tinerii nenuntiți(în ordinea terestră) sunt costumați în mire, respectiv mireasă, pentru a avea parte de o frumoasă nuntă cosmică, ieșind de sub constrângerile timpului. Astfel se menține, ideea străveche că insul își poate continua și pe "cealaltă lume" îndeletnicirile pe care le-a iubit, într-un univers spectral, deși de aparență identică.
Frumusețea fizică a eroului este o complinire a frumuseții morale. Iubirea de natură, dragostea de viață, de munca-i zilnică, duioșia și gingașia cu care se gândește la soarta oilor și a mamei sunt calități sufletești pe care poetul popular ține să le pună în evidență.
Gura de rai, păstoritul, omenia, credința în viața de după moarte, credința în oracole, respectul mare față de părinți, toate acestea caracterizează poporul român.

Adrian Fochi (1964 și 1980) opină: „Tot ce putem spune, cu șansa de a nu greși prea mult, este faptul că textul oglindește o concepție foarte veche, precreștina, că, deci, ar putea avea rădăcini foarte adânci, pâna departe, în străfundurile neguroase ale istoriei”.
Ovidiu Birlea (1973) e de aceeași părere: „Ipoteza de co­lindă trebuie să dateze din cele mai vechi timpuri, în orice caz, ea se vădește mai ar­haică decât baladele corespunzătoare, așa cum ni le arată culegerile de mai bine de un veac. Se poate presupune că rădăcinile lor (referitor la Miorița și Meșterul Manole) sunt chiar mai vechi, întrucât oglindesc concepții și practici ce datează din pre­is­to­rie”.  Constantin Ciopraga (1992) reia această teză, după ce în prealabil o adaptează concepțiilor contemporane referitoare la riturile de inițiere și de accesare a unei cunoașteri superioare: „Cum nimeni nu se poate prevala de o experiență personală a morții, parabola păstorului mioritic ne vine parcă de la un inițiat, de la cineva căruia i s-a lămurit misterul”.
Interpretată ca un ritual de inițiere din perioada Zalmoxiană, comuniunea magistrală, complexitatea, profunzimea metaforelor și paralelismul ei cu creștinismul prin simbolismul transcedental, acceptarea cu seninătate a morții fizice, știind că esența lui e nemuritoare, ne îndeamnă să o considerem Evanghelia Veche a Înțelepților Noștri Înaintași.
Metafora obsedantă pentru literatura română și pentru psihologia românului - "o gură de rai", expresie a unei imagini paradisiace profund fixate în subconștientul colectiv, pe care se vede că s-au grefat viziuni/icoane ale creștinismului timpuriu, căci poporul român a fost creștinat de la începuturile sale.
D.Caracostea, considera Miorița a fi "o experiență primară, în afara istorei, a sufletului primitiv" (v. "Poezia tradițională română", I.,București, E.P.L., 1969).
Cu privire la paralela între religia zalmoxiană şi religia creştină Mircea Eliade remarcă concludent că: “Nemurirea getică devine nemurire creştină…”
Simion Mehedinţi precizează că strămoşii noştri autohtoni geto-daci au fost “pe jumătate creştini înainte de a se fi ivit Hristos pe pământ”.
Silviu N. Dragomir îl citează pe teologul alexandrin Origene, apologet creştin (185 – 254 e.n.) care, apărându-şi opţiunile “împotriva lui Celsus”, consemnează: “Apoi, fiindcă noi creştinii cinstim pe cel prins şi mort, el crede că noi am făcut la fel ca geţii, care îl cinstesc pe Zamolxe”.
Pentru Blaga, „împăcarea cu moartea” a ciobănașului se realizează pe coordonate vădit ortodoxe. Iar moartea, „prin faptul că e echivalentă cu nunta”, sugerează „unirea sacramentala cu o stihie cosmică”. Referindu-se la întregul fond al baladei, concluzionează: „… Iată în­trea­ga natură prefacută în «biserică»”.
Dimensiunea religioasă a Mioriței este definită și de D. Stăniloae. Paralelismele par fără echivoc: asimilarea tânarului cioban cu Hristos, acceptarea mar­ti­rajului din această perspectivă, atitudini identice în fața „sfârșitului”, tema comună a miresei, a nunții, mântuirea prin moarte, nemurirea prin mântuire, seninatate și împacarea cu soarta; puterea de a înfrunta destinul cel mai tragic, de a privi moartea în ochi și de a o accepta…
Mircea Eliade își formu­lează teoria mai degrabă global, de la o înălțime mult mai mare, urmărind fenomenul în esență sa și raportându-l la o scară de valori cu mult mai vastă. Este și firesc, de vreme ce M. Eliade urmărise o viață întreagă istoria complexă a ideilor și credințelor religioase dintr-un spațiu cuprinzător, prin prisma multiplelor civilizații și culturi (nu doar europene), și în mod exhaustiv. Toate aceste achiziții îi vor permite lui M. Eliade (Cântec ritualic religios 1970)să formuleze o teorie originală, avizată și prea puțin contestată.
Fără a aprofunda cercetarea privind istoria și geneza Mioriței, apreciază, că „originile sale se găsesc într-un univers religios”, făcând trimitere la „prezența nucleului epic inițial (testamentul) al Mioriței printre cântecele rituale”. „E posibil ca unele texte vin din epoca precreștină. Prezența nu­cleului epic inițial al Mioriței printre cântecele rituale confirmă (…) arhaismul ei…”. „În Miorița universul întreg este transformat. Suntem introduși într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc Mistere (în sensul religios al acestui termen). Lumea se re­le­vă «sacră», cu toate că această sacralitate nu pare, la prima vedere, de structură creș­tină. După cum au arătat analizele precedente, concepte specific creștine nu sunt ates­tate în Miorița. Nu există decât episodul bătrânei mame căutându-și fiul, care amintește de alte piese folclorice vorbind despre peregrinările Fecioarei în căutarea lui Iisus. Dar chiar în folclorul religios românesc, creștinismul nu este cel al Bisericii. Una din ca­rac­teristicile creștinismului tărănesc al românilor și al Europei orientale este prezența a nu­meroase elemente religioase «păgâne», arhaice, câteodată abia creștini­zate. Este vorba de o nouă creație religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o «creștinism cosmic», pentru că, pe de o parte, ea proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi, iar pe de altă parte, neglijează elementele istorice ale creștinismului insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunilor liturgice a existenței omului în lume.”
M. Eliade consideră, în continuare, că în Miorița nu este o simplă nuntă, ci „o nuntă de proporții și dimensiuni cosmice”. Și poate nu este întâmplător faptul că „tot ca o nuntă au fost interpretate de misticii și teologii creștini agonia și moartea lui Hristos”.
„Asemenea unui mire, Hristos veni spre patul nupţial al Crucii şi urcând acolo săvârşi căsătoria”.( Sf. Augustin)

În anul în care apărea, la Paris, ediția princeps a lucrării lui M. Eliade, Nicolae Stein­hardt intră în posesia acestui studiu cu ajutorul lui Virgil Ierunca și notează, în inega­la­bilul său Jurnal al Fericirii: „1970. Nicăieri n-am găsit o mai clară deslușire a motivelor pentru care intuisem la poporul român un fond creștin irecuzabil – datorită căruia pâna și defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă – decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriței (cap. L’agnelle voyante…)”. Re­velația și surpriza naște în N. Steinhardt euforii și nevoia arzătoare de a nota în jurnal: „Ce nu înseamnă Mio­rița: resem­nare, fatalism, chemarea morții, pasivitate, pesimism. Ce înseamnă: anti-isto­ri­citate, transfigurare a condiției adamice. Poporul român e înzestrat cu o putere de trans­fi­gurare ce-i permite să preschimbe întregul univers și să pătrundă în cosmosul li­turgic(să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Măr­turisitorul). Îm­potriva soartei nu te poți apăra ca împotriva unor vrăjmași; nu poți decât să dai un înțeles nou consecințelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire (…). Ciobanul săvârșește o transmutație – marea operă a denigraților alchimiști -, își transformă ne­norocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii…”. Iar finalul însemnării e de-a dreptul apoteotic: „Întocmai ca și creștinismul, ro­mânismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversivitatea degradantă devine contrariul ei, dupa cum și rușinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruința asupra morții și scoatere de sub mânia Creatorului”. 

După părerea lui R. Vulcanescu, la români, în unele credințe mitologice, „ordinea cosmică și umană este supravegheată de Soartă”, iar rolul acesteia era unul mobilizator și constructiv, deși sentințele aferente erau irevocabile – dar nu dintr-o convingere fata­listă, ci în virtutea unor legi obiective și cosmice mai presus de cele omenești, vremelnice și subiective.
Percepția vieții e mai degrabă un flux, un râu de energie pe care nici un stăvilar nu o poate opri, cu atât mai puțin moartea fizică. De fapt, aceasta etapă exis­tențială și-a pierdut la un moment dat dramatismul, fiind socotită ca o trecere (Marea Trecere) în lumea de dincolo. Marcarea „trecerii” solicită, în schimb, o anumită solemnitate, luând forme de ritual. Dar asta numai în condiții pașnice, nepotrivnice, în cadrul comunitar. În situații limită, solemnitatea se comprimă în câteva gesturi grave, dar nu disperate și imprimă fizi­onomiei dârzenie ori seninatate. Iar din acest mini-ritual nu lipsesc elementele tote­mice sau instrumentele familiare, strict necesare post-existenței.

Tot Mircea Eliade (1970) remarcă: “Adeziunea aproape totală a poporului și a intelectualilor români la drama mioritică nu este deci lipsită de rațiune. Inconștient, atât poeții populari care cântau și ameliorau continuu balada, cât și intelectualii care o învățau la școală, simțeau o afinitate secretă între destinul păstorului și cel al poporului român”. Eliade vorbește despre “straturile de cultură” din Balcani și România care ar fi “mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile clasice greacă și romană”; iar “lucrul acesta e cu adevărat evident în ceea ce privește obi­ce­iurile și comportamentul magico-religios al vânătorilor și păstorilor”.
Cercetările com­­pa­ratiste ale acestor mentalități în cultura și tradiția popoarelor de pe întreg continentul l-au îndreptățit pe Eliade să afirme faptul că “elementele pre-in­doeuropene s-au conservat aici mai bine ca oriunde în Europa (excepție fac poate Pirineii și Irlanda)”.
Miorița e parte com­po­nentă a specificului nostru popular, este o dimensiune spirituală a unei credințe ancestrale. Conține ele­mente revendicabile unui strat preindoeuropean. Civilizația pas­to­rală și muntele, satul tradițional, aerul cariat al preistoriei, ansamblul unor mituri străvechi – sunt pilonii unei conștiințe milenare, recunoscuți ca atare de cei de-o seamă. Reverberațiile cântecului mioritic n-au găsit ecou în structura spirituală și mentală a popoarelor din îm­pre­jurimi, aflate pe o cu totul altă frecvență de undă.
De aceea Miorița este, în alți termeni, un “pat al lui Procust” după care poate fi măsurată vechimea popoarelor. Cântecul aduce la suprafață rădăcinile trecutului, conștiința vechimii și practica unor rituri. De aceea n-a depășit bariera sonică a altor culturi, așa cum s-a întâmplat cu un numar mare de materiale folclorice. A rămas un cântec risipit în peste o mie de variante într-un spațiu restrâns, în jurul Carpaților. Miorița definește specificul nostru național – o coordonată sine-qua-non a solidarității și continuității.
Mio­rița este o rugăciune izvorâtă dintr-o religie stră­veche – întemeiată pe un cod de legi al naturii(Belanginele).
Acestea fiind temelia spiritualității poporului nostru, adevărata sumă a cre­din­țelor, a actelor și faptelor semnificative, definesc un anumit strat cultural îndepărtat, dar substanțial și întemeietor. Aici trebuie căutate rădăcinile unor ma­ni­festări ce ne carac­terizează (mai puțin în prezent decât în trecut): respectul senectuții – legea ierarhiei, a familiei, ospitalitatea, omenia, simplitatea, hărnicia, apoi sacrificiul ritualic (legea compensației), profunzimea, cu­noașterea viitorului (legea ciclicității), vitejia și curajul în războaie – credința în nemurire, legea vieții și a morții ș.a.m.d.
Belagines! Folclorul românesc abundă în mărturii ale acestui “necunoscut” cod de legi: “Copacu-i cu rădăcine/ Și-a lui vreme încă vine./ D-apoi tu, că ești de lut,/ Cum nu-i mere în pământ?”. Toate aceste legi tangentează sfera vieții sociale și compun, cu siguranță, o fi­losofie ce rânduiește o religie specifică.

Pentru Ovidiu Papadima, “rânduiala nu e o ordine așezată și păzită de oameni. Ea este o lege a firii, o ordine a ei, nesilită. Rânduiala are (…) un înțeles cosmic. Omul (…) nici n-o creează, nici n-o păzește, ci i se integrează firesc. El se simte de la sine în această ordine universala, fiindcă simte că ia parte în fiecare clipă la viața întregii firi (…) prin ascultarea acelorași legi”. Pornind de aici, O. Papadima ajunge să reconstituie câteva din elementele acestui mental ancestral și să dea un înțeles nou unor manifestări care s-au perpetuat: “familiaritatea plină de dragoste a tăranului (român) față de vitele sale”, “față de plante, de stihii (vântul, apa și focul), de pământ, de astre (îndeosebi soarele și luna), dar și dojenirea, îndemnarea și rugămințile față de elementele naturii”.
E evident faptul că înainte oamenii de pe aceste meleaguri simțeau altfel mer­sul lumii; mai firesc, mai natural. Înțelegeau fenomenele și legile naturii în succesiunea lor firească. Nu se împotriveau, ci se armonizau cu ele, se supuneau lor, sesizând ca viața lor e mai tihnită și mai ferită de neprevăzut. Rostul lumii se întemeia, printre altele, pe o in­va­ri­a­bilă lege a ciclicității: succesiunea zi-noapte, succesiunea anotimpurilor, a rotațiilor con­ste­lațiilor solare, a nașterii și morții, a tinereții și bătrâneții, a generațiilor. De acea era ușor să gândești în viitor, să prevezi anumite lucruri și fenomene ce aveau să se întâmple. O filosofie populară simplă și naturală, lipsită de dogme și doctrine, dar din care nu lipsea “ideea de lege suprafirească, adică lege divină.”

Privit din acest unghi, episodul testamentar din Miorița ne dezarmează: Păstorul pre­fi­gu­rează, știe, cunoaște ce avea să se întâmple cu el, cu trupul și sufletul său, de îndată ce va muri. Nici una din celebrele lui “dispoziții” nu sunt solicitări gratuite. Etnografia pastorală de pe un anumit etaj cultural le revendică fără excepție (fapt demonstrabil). În viață fiind, el își descrie cu lux de amănunte postexistența.
Înainte ca noul cler să instituționalizeze religia importată din Orientul Mijlociu, în același spațiu sud-est european funcționa un creștinism de factură cosmică. Acesta nu era alt­ceva decât o simbioză dintre credințele religioase autohtone, cosmice prin exce­lență, și dog­mele noii religii. Conviețuirea a fost posibilă din pricina unei perfecte com­patibilități.
Balada Miorița se cântă ca o liturghie. Ea aduce liniște, pace sfântă, seninătate și înălțare. E ca o rugăciune. Același sentiment evlavios pe care ți-l conferă textele biblice: el e dat de con­ținut, de tematică, de un epic diluat, plin de lirism, de mesajul incifrat, subînțeles, de iden­ti­ta­tea pildei, de deznodământul tragic dar plin de speranță (nunta); iar pe de altă parte de mono­tonia versurilor, de monorima, de regimul metric de 5/6 silabe și de linia melodică.

Înainte de a avea Biserica, românii aveau un templu care cuprindea Totul: casa, satul, câmpia, muntele și cosmosul. Miorița e liturghia profană destinată a fi sa­vârșită în această biserică atotcuprinzătoare.
Pe măsură ce stratul credințelor dat de religia creștină a devenit tot mai consistent, se­dimentându-se, s-a evidențiat pregnant proiecția “misterului cristologic asupra întregii na­turi”. Miorița se încadra perfect în tipologia acestui mister. O notă în plus în favoarea “com­patibilității întâmplătoare” era faptul că păstorul din Carpați nu este nicidecum un zeu păgân, ci un om între oameni. Un om care își depășește condiția, ridicându-se deasupra tuturor printr-un martiraj eliberator – act care i-a nimicit trupul, dar i-a salvat su­fletul. Astfel s-a învrednicit cu o condiție specifică divinității, fără ca prin aceasta să devină “sânge din sângele” Creatorului. Dar cu timpul aceste amănunte s-au estompat și ceea ce a rămas sunt faptele lui exemplare, demne de-a fi crezute și admirate, precum și adeziunea de care s-a bucurat. Ucenicul dornic să se inițieze și să se elibereze de frica de moarte devine profet și apostol al propriei “religii.”

Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generației sale și al celor an­te­rioare: “Fără Miorița n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fun­da­men­tală”.
Mihail Sadoveanu (1923) pledează pentru “arta ei fină”, încât “ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare și dacă chiar literatura cultă, în infi­nitele variații, a realizat vreodată un mic poem așa de armonios și de artistic”.
Iar aprecierile lui Alecu Russo – care trăia cu convingerea că balada reprezintă doar rămășițele unei vaste epopei naționale, chiar și așa socotind-o “cea mai frumoasă epopee pastorească din lume” – aveau să devină obsesii.
Ramiro Ortiz ca fiind „fără egal în literatura altor popoare”.
L.L. Cortes „una din poeziile cele mai frumoase ale lumii”.
Jules Michelet o aprecizează ca pe "o operă de valoare inegalabilă".
Leo Spitzer o consideră „una din marile creaţii ale literaturi mondiale”
Nichita Stănescu definește Miorița ca fiind “Iliada și Odiseea genetică a poporului nostru".
În concluzie, Miorița o Evanghelie a Creștinismului Cosmic Românesc.
Celor care spun despre „Mioriţa” lui Alecsandri că este un poem filozofic, pesimist, că exprimă fatalismul şi resemnarea „tipic românească”, le recomand să se supună introspecției, să-și întoarcă privirea spre origini, să caute mai multe informați despre cât de spirituali și înțelepți au fost străbunii noștri nemuritori ce au dat lumii, lumea însăși.  Tradiția e neam milenar:

"Noi suntem oameni însemnaţi de Dumnezeu ca să fim păstori.”
Şapteboi Spiridon 69 ani în 1936 –Cornova-Ungheni (Basarabia)

„Când voi ieşi din vremea curgătoare, care fuge, ca să intru în cea încremenită dincolo, noi nu ne vom mai întâlni, dar vorbele noastre se vor întâlni.”
Gorea Niculai 72 ani în 1943 –Balta –Bucovina de Nord

„Noi suntem trecători ca iarba câmpului, numai munţii stau pe loc. Numai limba şi datinile rămân să vorbească despre trecerea noastră pe pământ.”
Cutină Dumitru 77 ani în 1975 –Pleasa (Albania)

„Săracii oameni, viaţa e o luptă; învinge cel puternic cu sufletul.”
Cârşmari Dominica 78 ani în 1983 –Mânzeşti-Drăgoieşti –Suceava

"Viaţa e o luptă, moartea e o lege, de care nu poţi fugi când îţi vine ceasul.”
Panait Varvara 52 ani în 1942 –Brădeşti-Dolj

„Românul e născut să fie stăpân liber, de aceea ne-am putut păstra obiceiurile.”
Dima Tudorache 75 ani în 1958 Pleasa (Albania)

"Umblu îmbrăcat în costum naţional, în alb şi negru, culorile vieţii. Lupta binelui cu răul e viaţa pământească. Avem zile bune şi rele. Mulţumim lui Dumnezeu şi de bine şi de rău.”
Gagiu Nicolae 72 ani în 1948 –Bezdead-Dâmboviţa

„Păstorii sunt mişcători, dar legaţi de rădăcină. Noi suntem ca grâul şi ca stejarul. De-am face pământul străveziu, ar fi numai oase de-ale noastre. Românu-i ca părul, şapte rădăcini îl ţin; cu cât vrei să-l scoţi, cu atât se ţine mai bine.”
Curmei Teodor 87 ani în 1969 –Hârtop-Orhei (Basarabia)

"Omul e înfrumuseţat în muncă de copaci, flori, vite. Stau sub geana cerului şi simt cum se înalţă de la pământ viaţa. Clinchetul talăngilor şi dangătul clopotului de aramă mă îndeamnă să mă întorc spre Dumnezeu şi să-I mulţumesc că văd frumuseţea.”
Tudor Gheorghe a Irinei –plugar şi păstor, 76 ani în 1986 –Oblogeni-Prahova

„Semne îmi dă şi apa, care curge într-un anumit fel, şi vântul, care bate cu grai de om.”
Cârşmari Dominica 78 ani în 1983 –Mânzeşti-Drăgoieşti -Suceava

viernes, 25 de mayo de 2012

SIMILITUDINI

  Între evanghelia după Matei și Herto Valus a antichității pelasge:


      "Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!"

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină, 

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace, 

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.

        Fericiţi veţi fi voi, iniţiaţi

        În Legământul Tainic şi Nou,
        Că veţi bea din Apa Vie
        Şi veţi găta renaşterile

        Primind pe veci ca moştenire
        Fiecare câte o stea în dar,
        Veghind Divina Rânduire,
        Investiţi cu Glorie şi Har

        (Herto Valus Cartea Secretă, Adrian Bacurescu, Dacia Vrajita, Ed. Vrajita, 1999, p. 95- 96)


    În Predica de pe Munte, prima dintre fericiri, are o paralelă chiar în lucrarea lui Herodot, care ne vorbește despre învățăturile lui Zalmoxis : "Zalmoxis (marele preot)… a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împărăția cerurilor) unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile"(Herodot, Istorii, IV, 95)

miércoles, 23 de mayo de 2012

HERTO VALUS

HERTO VALUS

(se spune că această carte ar fi scrisă în jurul anului 2 000 înainte de Hristos, cuprinde învățăturile preoților zalmoxieni către om)


 "Univers apleacă-ți urechea la rugăciunea mea curată, 
Pământ deschide-te, ca masa apelor să mi se deschidă,
Flori, nu unduiți, trestii, nu tremurați, copaci, nu va clătinați; Doresc să-l aud pe Dumnezeul Creației, Tot și Unul,
Să se deschidă cerurile, să se domolească și vântul, 

Fie ca darurile mele să vestească Totul și Unul "

CARTEA SECRETĂ

CARTEA ÎNTII

1. Eu, fiule, scriu această Primă Carte, atât pentru Omenire, cât și din evlavie față de Zeu.

2. Căci nu poate fi Religie mai adevărată sau mai dreaptă decât cunoașterea lucrurilor care sunt; și aducerea de mulțumiri pentru toate Aceluia care le-a făcut, ceea ce eu nu voi înceta niciodată să fac.

3. Așadar, o, Tată, ce ar trebui să facă un om pentru ași cârmui viața așa cum se cuvine, văzând că aici, pe pământ, nu este nimic adevărat?

4. Fi pios și religios, Fiule, căci cel ce face astfel este cel mai bun și mai înalt Filozof, iar fără Filozofie nu vei putea atinge niciodată înalțimea și rigoarea Evlaviei și a Religiei.

5. Însă cel ce va afla și va cerceta lucrurile care sunt, și felul în care sunt ele orânduite și guvernate, și de către cine, și din ce cauză, și în ce scop, îi va mulțumii Ziditorului, ca unui bun Părinte, unei desăvârșite Doici și unui credincios Veghetor, iar cel ce este recunoscător va fi Evlavios sau Religios, iar cel ce este Religios va cunoaște deopotrivă unde se află adevărul, și ce este el, și aflând acestea, el va fi din ce în ce mai Religios.

6. Căci niciodată, o, fiule, sufletul care, odată aflat în trup, se luminează și se înalță pe sine pentru a  afla și înțelege ceea ce este bun și adevărat, nu poate luneca îndărăt. Căci el este cu totul fermecat și uită de  toate relele; Iar când l-a aflat și l-a cunoscut pe Părintele și Născătorul,  sau el nu se mai poate lepada de credință sau îndepărta de acel bine. 

7. Acesta, fiule, trebuie să fie țelul Religiei și al Evlaviei; O dată ajuns acolo, vei trăi în bunastare și vei murii împăcat, iar sufletul tău va știi ce cale să apuce.

8. Căci numai aceasta, o, fiule, este calea care duce la Adevăr, pe care au pașit Strămoșii noștri; Și care, săvârșindu-și călătoria, au dobândit în cele din urma binele. Este o cale dreaptă și vrednică de laudă, însă grea și anevoie de străbătut pentru sufletul care se află în trup.

9. Căci înainte de toate el trebuie să se războiască cu sine însuși, iar după mult zbucium și luptă trebuie să fie biruit de una din părți; căci înfruntarea este a unuia împotriva a doi, când el caută să își ia zborul, celelalte două se căznesc să îl prindă și să îl oprească.

10. Dar izbânda celor două nu este la fel, căci una se zorește către ceea ce este Bine, însă cealaltă se alătură lucrurilor Rele; iar ceea ce este Bun tânjăște să fie slobozit, însă lucrurile care sunt Rele iubesc Înlănțuirea și Sclavia.

11. Și dacă cele două părți sunt înfrânte, ele se domolesc și se mulțumesc să-l primească drept Conducător, însă dacă unul este biruit de cele două, atunci el ajunge robul lor, este pedepsit să își continue existența aici, pe pământ.

12. Aceasta este, fiule, Călăuza pe calea ce duce întra-colo; căci trebuie să îți lași Trupul înainte de ați da sfârșitul și să dobândești izbânda în această viață frământată, iar când ai învins, să te întorci.

13. Însă acum, fiule, voi merge la Principiile lucrurilor care sunt. Înțelege cele ce îți spun și ia aminte la cele ce auzi.

14. Toate lucrurile care există sunt în mișcare, numai ceea ce nu există este neclintit.

15. Orice corp este schimbător.

16. Nu orice corp se descompune.

17. Unele corpuri se descompun.

18. Nici o ființă vie nu este muritoare.

19. Însă nu orice lucru viu este nemuritor.

20. Ceea ce poate fi descompus este și destructibil.

21. Ceea ce ființează veșnic este neschimbător.

22. Ceea ce este neschimbător este veșnic.

23. Ceea ce este făcut pentru veșnicie este veșnic distrus.

24. Ceea ce este făcut o dată nu este niciodată distrus și nici nu devine altceva.

25. În primul rând, Zeul; In al doilea, Lumea; In al treilea Omul.

26. Lumea pentru Om; Omul pentru Zeu.

27. Despre suflet; acea parte care e simțitoare este muritoare, însă partea care e rațională este nemuritoare.

28. Orice Esență e nemuritoare.

29. Orice Esență este neschimbătoare.

30. Tot ceea ce există este dublu.

31. Nimic din ceea ce există nu rămâne neclintit.

32. Nu toate lucrurile sunt mișcate de un suflet, însă tot ce există este mișcat de un suflet.

33. Tot ceea ce suferă este simțitor, tot ceea ce este simțitor suferă.

34. Tot ceea ce este trist se și înveselește; și este o făptură vie muritoare.

35. Nu tot ceea ce se bucură și se întristează, însă, este un lucru viu etern.

36. Nu orice trup este bolnav; Orice trup bolnav se descompune.

37. Mintea [este] în Zeu.

38. Raționamentul [ disputa sau palavrageala] în Om.

39. Rațiunea in Minte.

40. Mintea este lipsită de suferință.

41. Nimic în trup [nu este] adevărat.

42. Tot ceea ce este nematerial este lipsit de Lăcaș.

43. Tot ceea ce este făcut este destructibil.

44. Nimic bun(perfect) pe Pământ ; Nimic rău(imperfect) în Cer.

45. Zeul este bun(perfect); Omul este rău(imperfect).

46. Binele este voluntar, sau din proprie voință.

47. Răul este involuntar, sau împotriva voinței .

48. Zeii aleg lucrurile bune, ca lucruri bune.

49. Timpul este un lucru Divin.

50. Legea este omenească.

51. Răutatea este hrana Lumii .

52. Timpul înseamnă distrugerea Omului .

53. Totul în Cer este neschimbător.

54. Totul pe Pământ se schimbă.

55. Nimic în Cer nu este subjugat; Nimic pe Pământ slobod ;

56. Nimic neștiut în Cer; Nimic știut pe Pământ .

57. Lucrurile de pe Pământ nu sunt în legătură cu cele din Cer .

58. Toate lucrurile din Cer sunt desăvârșite; toate lucrurile de pe Pământ sunt imperfecte.

59. Ceea ce este nemuritor nu este muritor; ceea ce este muritor nu este nemuritor .

60. Ceea ce este însămânțat nu răsare întotdeauna; însă ceea ce răsare a fost întotdeauna însămânțat.

61. Pentru un Trup pieritor există două timpuri: Unul de la însămânțare până la naștere, Altul de la naștere până la moarte.

62. Pentru un Trup veșnic, Timpul este numai de la naștere.

63. Trupurile pieritoare cresc și se micșorează.

64. Materia pieritoare se preschimbă în contrarii, altfel spus, Distrugere și Naștere, însă materia Eternă se preschimbă numai în sine însăși.

65. Nașterea Omului înseamnă Distrugere; Distrugerea Omului este începutul Nașterii.

66. Ceea ce rodește sau naște pe altul este el însuși rodit sau născut de un altul.

67. Despre lucrurile care există: Unele se află în Trupuri, iar altele în IDEILE lor.

68. Toate lucrurile care țin de lucrare sau muncă se află în trup.

69. Ceea ce este nemuritor nu se împărtășește din ceea ce este muritor.

70. Ceea ce este muritor nu intră într-un Trup nemuritor;Însă ceea ce este nemuritor intra în ceea ce este muritor.

71. Acțiunile sau lucrările nu se făptuiesc în sus ci pogoară pe pământ.

72. Lucrurile de pe Pământ nu sunt de nici un folos celor din Cer ;

însă toate lucrurile din Cer ajută și aduc folos tuturor lucrurilor de pe Pământ.

73. Cerul este mărețul lăcaș al Trupurilor veșnice; Pământul-al Trupurilor pieritoare.

74. Pământul este nechibzuit ; Cerul este înțelept și chibzuit.

75. Acele lucruri care sunt în Cer se află sau sunt așezate sub el, lucrurile de pe pământ se afla pe el.

76. Cerul este primul element.

77. Providența este Ordinea Divină.

78. Necesitatea este Slujitoare Providenței.

79. Norocul este manifestarea sau efectul a ceea ce este lipsit de ordine: Idolul lucrării, o Fantezie sau o părere înșelătoare.

80. Ce este Zeul ? Binele imuabil și absolut.

81. Ce este Omul ? Răul imuabil.

82. Dacă îți vei amintii cu precizie aceste Principii, nu vei uita ceea ce ți-am înfățișat mai pe îndelete; căci acestea reprezintă sinteza sau Sumarul lor.

83.Fereștete să stai la palavre despre aceste lucruri cu mulțimea sau cu oamenii de rând; căci nu voiesc ca tu să devii ținta Pizmei și cu atât mai puțin să fi luat în derâdere de cei mulți.

84. Căci cei care se aseamănă se au întotdeauna la inimă, însă ceea ce este diferit nu îl înghite niciodată pe cel care nu îi seamănă. Vorbe ca acestea au foarte puțini Ascultători și poate că foarte puțini vor avea și de acum înainte, căci ele au ceva neobișnuit în ele.

85. Ele mai degraba îi ațâță și îi întăresc pe oamenii răi în răutatea lor;

pentru aceasta se cade să te ferești de mulțime și să iei seama la cei răi, căci ei nu înțeleg virtutea și puterea lucrurilor care se spun.

86. Ce voiești a spune, o, tată?

87. Iată , fiule: Întreaga natură și Alcătuire a acelor făpturi numite Oameni este foarte înclinată spre Răutate și este obișnuită cu ea, de parcă s-ar hrănii cu ea, și pentru aceasta este fermecată de ea; dacă un astfel de om va ajunge să afle că lumea a fost făcută o dată și ca tot ce există este făcut după cum cere Providența ori Necesitatea Destinul ori Soarta, care pe toate le supun regulilor lor, oare nu va deveni el și mai rău, disprețuind totul, din pricina că a fost făcut? Iar dacă el va putea pune cauza Răului pe seama Soartei sau Destinului, nu se va da în lături niciodată de la vreo faptă rea.

88. Prin urmare, trebuie să fim cu mare băgare de seamă la oamenii de acest fel, căci, fiind neștiutori, ei pot să fie mai puțin răi, de teamă a ceea ce este ascuns și păstrat în taină.